Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1552 din 01 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (4)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ochii ei frumoşi căpătaseră o strălucire aparte, metalică, iar muşchii feţei se încordaseră. Buzele i se strânseseră, marcând un moment de mare tensiune, de dârzenie. Iuliana se transformase radical. Devenise rigidă şi privirile îi treceau peste omul din faţa ei. Parcă se pregătise pentru a intra într-o luptă dură pe un teren străin ori greu accesibil. Eugen ascultase fără să o întrerupă. Era calm. Cu nimic nu lăsa să se înţeleagă că în mintea sa apăruseră multe semne de întrebare generate de cuvintele fetei. Foarte curând, după câteva secunde, înseninându-se, ea s-a aşezat comod şi a continuat să vorbească despre momentul amintit de mama sa.  
- În iarna aceea, aşa cum a povestit deja mama, a fost la munte. Câteva zile ori chiar o săptămână. Locuia la Bucureşti în vremea aceea, fiind asistent universitar… Poate din acest motiv avem prea puţine date, dar din câte mi-amintesc dintr-o discuţie cu el, dorea să schieze în scurta sa vacanţă. A ales Sinaia. Era zăpadă multă şi pârtiile erau de foarte bună calitate. Atât ne-a comunicat într-o scurtă convorbire telefonică. Era mulţumit, era încântat. Din câte ştiam noi, a fost singur. Nu ştim dacă şi-a făcut prieteni acolo ori a întâlnit persoane cunoscute. Cunoaştem doar că s-a întâmplat în ultima seară. La un restaurant a fost începutul nenorocirii sale...  
Eugen s-a ridicat şi i-a oferit paharul cu apă. Vocea fetei se frânsese şi ochii începuseră să joace în lacrimi. S-a şters cu batista şi a sorbit puţină apă.  
- … Mulţumesc, Eugen! Să mă scuzi, te rog! Se mai întâmplă. Timpul nu a lucrat suficient de mult cu sufletele noastre, se explică ea, puţin jenată, fără să-l privească.  
- Este normal să se întâmple aşa, Iuliana. Nu suntem roboţi. Avem trup şi în el avem suflet… Mai mult ori mai puţin sensibil, după cum am fost născuţi şi educaţi, desigur, o linişti Eugen.  
Se reaşeză şi el pe scaun şi o privi cu înţelegere şi multă afecţiune. Poate că ea s-ar fi bucurat nespus de mult să-i vadă ochii în acele momente, dar nu-l privea. Avea ochii închişi şi părea adânc gânditoare. Cu voce scăzută, aproape şoptită, ca mai devreme, continuă.  
- De acolo a plecat, pe neaşteptate, fără să aibă un motiv anume. Aşa au declarat câţiva bărbaţi la cercetările efectuate de poliţişti sau de procuror. Erau împreună cu el la masa de rămas bun. Schiaseră pe aceeaşi pârtie şi se pare că acolo se cunoscuseră. Erau tineri, apropiaţi de vârsta lui… Nu s-a mai întors… Şeful de sală a declarat că l-a văzut în holul principal vorbind la telefon. I-a atras atenţia tonul folosit. Părea agitat, nervos. L-a văzut ieşind. Încă vorbea la telefon…  
Iuliana oftă prelung şi îl privi rugător pe Eugen. El înţelese şi se ridică pentru a-i pune apă în pahar şi a-i oferi un şerveţel, pe care ea îl folosi pentru a înlătura două lacrimi mari ce se rostogoleau lin pe obraji. Nu o întrerupse. Comunicau foarte bine numai din priviri. Au înţeles că tăcerea este binevenită din partea amândurora.  
- Nu ştim în ce condiţii s-a petrecut accidentul, reluă Iuliana şirul relatării. A! Nu cred că am apucat să precizez… Iustin avea maşină. Un „Ford” foarte bun, de culoare neagră. Era la volan. Probabil că plecase la Bucureşti, pentru că necazul s-a întâmplat în succesiunea de curbe periculoase de la Posada… În urma coliziunii, a fost aruncat într-o prăpastie, dar copacii şi stâncile au imobilizat autoturismul după circa 12-15 metri de rostogolire. Am înţeles că s-a răsturnat de cel puţin două-trei ori… Au fost martori mulţi ori puţini, nu ştim şi nu cunoaştem decât acele amănunte aflate de tata acolo, pentru că… Of! Iartă-mi lipsa de coerenţă! Am primit vestea îngrozitoare a doua zi. Tata nu ne-a permis să mergem şi noi. A dorit să ne protejeze pe amândouă… Iustin era internat în spitalul din Buşteni, la „urgenţe”. Telefonul lui nu a fost găsit. Doar actele din geanta căzută într-un lăstăriş au fost descoperite. Acolo erau şi notele de plată de la hotel şi restaurant. Numai la acel restaurant se pare că a mers aproape în fiecare zi pentru a mânca. El nu consuma alcool şi întâmplarea asta groaznică ne-a uimit peste măsură, pentru că el conducea foarte bine şi atent. Era exagerat de prudent... În agenda telefonului poate că erau date ce puteau fi exploatate în timpul cercetărilor. Am fi ştiut cu cine a vorbit… Dacă nu-şi pierdea memoria, ne-ar fi relatat el, dar… Dumnezeu nu l-a ajutat şi aici. I-a asigurat viaţa, dar nu şi sănătatea…  
- Să nu uităm că viaţa este tot ce poate fi mai important pentru om, interveni Eugen cu voce scăzută, privind-o pe Iuliana cu blândeţe şi înţelegere. Noi suntem alături şi avem obligaţia de a-l ajuta, dar tot cu ajutorul Domnului vom face asta. Fără sprijin divin, niciun doctor din lume nu poate face mai mult decât un om obişnuit… Scuză-mă, te rog, că te-am întrerupt!  
- Desigur! Nu trebuie să te scuzi. Mă întreb adesea… de ce i s-a şters totul din memorie? De ce ştie şi poate vorbi oricând despre toată viaţa până în acele împrejurări şi despre ele nu-şi aminteşte nimic? Va veni vremea să ne explice cum şi de ce s-a întâmplat acel accident în condiţii neelucidate?... Toate gândurile mi se îndreaptă spre el. Şi ale mamei la fel. Of, Doamne! Dacă ar şti el, sărăcuţul, cât de mult îl iubim şi cât de mult ne frământăm! Dar, din nefericire, gândul nostru nu-l poate atinge, nu-l poate readuce lângă noi cu totul…  
*  
* *  
… În acel timp, era agitaţie mare în secţia de reanimare a spitalului şi, curând, în secţia de terapie intensivă. Câţiva medici erau concentraţi total asupra măsurilor de urgenţă ce se impuneau pentru salvarea a două vieţi. Asistentele aproape că nu mai făceau faţă. Singura persoană liniştită era Iustin Dobrescu, atâta doar că era inert, cuminte în patul său, străin de tot ce se întâmpla în jurul său. Nu vedea şi nu auzea. Totuşi, agitaţia de acolo, tumultul acela marcat cu încărcătură emoţională, cu suferinţă evidenţiată prin gemete şi ţipete, era posibil să-l fi tulburat ori, foarte posibil, stimuli de natură necunoscută să-l fi reconectat, parţial, la viaţă. Cel puţin aşa indicau aparatele prin care era menţinut în stare de veghe.  
Lidia Combei, asistenta care primise instrucţiuni foarte precise de la doctorul Eugen Tomescu, observase că o parte din aparate lucrează şi indică ceva. A ignorat tot ce se întâmpla în imediata sa apropiere şi a început să consemneze în scris absolut totul, pe minute şi secunde, pregătită fiind să intervină dacă situaţia impunea ori să cheme imediat medicul de serviciu pe secţie.  
Iustin admira tabloul ce i se înfăţişa sub razele soarelui, apărut la primele ore ale dimineţii de iarnă, în toată splendoarea sa. Creierul său începuse să aibă un anumit fel de activitate, dar nu-l raporta pe el la prezent, ci la trecut, un trecut nu prea îndepărtat.  
Muntele din faţa sa era acoperit de straturi groase de zăpadă. Doar unele stânci mari şi pădurile de conifere lăsau pete mai mari sau mai mici pe întinsul alb, strălucitor. Încântat, plin de o adâncă bucurie interioară, trecu în revistă pârtia de schi din apropiere. Era deja luată cu asalt de numeroşi turişti - copii, tineri şi mai puţin tineri – dornici să se bucure de tot ce le putea oferi natura atât de bogată, de frumoasă şi de darnică. Înţelegând că larma cea mai mare pătrunde dinspre pârtia de schi destinată amatorilor, s-a hotărât să meargă şi el acolo. „Unde sunt copii este mai frumos şi veselia nu se sfârşeşte decât la plecare” a fost gândul care a condus la această hotărâre.  
S-a aplecat să-şi verifice legăturile şi în acea clipă a simţit cum îl cuprinde o ameţeală puternică. A închis ochii, a lăsat beţele să-i cadă şi şi-a strâns capul în mâini cât a putut de tare. Aproape imediat, a simţit că se ridică de la pământ şi pluteşte din ce în ce mai repede şi pătrunde în acel culoar de lumină strălucitoare, pe care a recunoscut-o ca fiind aceeaşi din deplasările obsedante pe care le mai avusese. Recunoştea întregul traseu. Când imensitatea luminii a scăzut şi zborul rotit a încetat, a revenit la deplasarea firească, pe picioare. Aceleaşi lespezi de piatră netedă i-au purtat paşii până în platoul muntos acoperit de iarbă şi străjuit de conifere ce urcau până departe şi, parcă mai repede decât în altă călătorie, unde s-a oprit pentru a-şi verifica echipamentul de alpinist.  
Se căţără precaut, atent la fiecare pas, până la o stâncă mai mare, ieşită mult în relief faţă de peretele abrupt. Şi-a asigurat stabilitatea, prinzând cordelele de pitonii pe care i-a înfipt cu mare grijă în peretele dur şi a început să o examineze. Era extrem de contrariat. Nu îşi amintea să fi observat cât de particulară este această stâncă faţă de toate celelalte din zona cercetată în timpul altor escaladări. Privirea i-a rămas ţintuită de suprafaţa ei, pe care descoperea uimit o mare complexitate structurală şi morfologică. Îndreptându-şi atenţia pe o parte din rocile sur-argintii, observă o aglomerare de cristale poliedrice de granaţi alături de micaşisturi cu străluciri argintii, ce păreau a fi doar bolovani izolaţi, dar toate cu aceeaşi orientare.  
Acestea erau amestecate cu şisturi hornblendice şi alăturate unor straturi cu calcar masiv şi granular, ce păreau că sunt separate atent de mâna omului. Se grăbi să disloce cât mai multe bucăţele pentru a le aşeza grijuliu în pungile din rucsac, în timp ce sumedenie de întrebări se grăbeau să-şi găsească răspuns în mintea lui.  
Era momentul în care, fulgerător, s-a întors în timp şi vorbea de la tribună sălii pline cu oameni de ştiinţă, cercetători, profesori şi studenţi, atât din ţară cât şi din străinătate, sub luminile enervante ale blitzurilor mulţimii de fotoreporteri: „Iată, domnilor, că sunt teorii bine fundamentate, dar contrazise sistematic de ultimele descoperiri. Timpul lucrează liniştit sub ochii noştri, obişnuiţi doar să îmbrăţişeze vechi argumente teoretice şi dezobişnuiţi să cerceteze permanent, să dovedească lumii că natura este în continuă prefacere. Întru susţinerea pe baza dovezilor a acestei afirmaţii, iată, prezint în aceste mostre, granit, bazalt, pegmatit, porfir şi andezit, gresie, calcar cochilifer şi multe alte formaţiuni, adunate din acelaşi loc, de pe o stâncă izolată pe un munte ce are cu totul altă origine multimilenară. Toate acestea dovedesc că masele sunt încă în mişcare, că Pământul nostru încă nu s-a aşezat stabil, că Mama Natură lucrează permanent, domnilor! Acesta este doar unul dintre motivele care mă determină să vorbesc despre acele cutremure ale căror cauze sunt deformate ori refuzate din motive construite altfel decât ştiinţific. Este vorba, desigur, de influenţa…”.  
Pe când rostea aceste cuvinte, s-a pornit un puternic ropot de aplauze şi luminile din sală s-au stins, vorbitorul fiind prins într-un vârtej ce-l răsucea ameţitor şi care a transformat aplauzele în tunete şi lumini. Încerca să-şi adăpostească ochii de lumina farurilor puternice care-l orbeau şi din faţă şi din spate. Mâinile ţineau strâns volanul pe care-l manevra cu precizie, astfel încât să se înscrie perfect în curbe. A mărit viteza, sperând să scape de apropierea maşinii din spate. Linia mediană continuă era tot mai greu de urmărit şi se orienta mai sigur după zăpada înălţată pe marginea şoselei, peste glisierele metalice. La ieşirea dintr-o curbă foarte strânsă, tocmai când se bucura că nu-l mai deranjează farurile din spate, acestea au apărut brusc. A înţeles că maşina aceea va intra în depăşire şi a ridicat piciorul de pe pedala de acceleraţie pentru a-i facilita manevra.  
În câteva fracţiuni de secundă, un autoturism puternic, cu dimensiuni mai mari decât cele ale Fordului, rula în paralel cu el, cu viteză egală. Din faţă se apropiau maşini şi Iustin observa disperat cum acel autoturism de teren se deplasa în paralel, micşorând intenţionat distanţa laterală, aproape atingându-i maşina. Întâmplător sau nu, celălalt conducător auto nu a mărit viteza pentru a reuşi finalizarea manevrei de depăşire în condiţii de siguranţă, dar nici nu a redus-o pentru a reveni înapoia Fordului să poată evita orice coliziune.  
Total neprevăzut, imediat ce toate autovehiculele din sens opus au trecut, acel autoturism de teren a ţâşnit în faţa Fordului şi imediat a redus viteza, aproape oprindu-se. Lămpile de poziţie, având lumină de culoare roşie, au avut, pentru câteva clipe, o intensitate luminoasă mărită, semn că se acţionase sistemul de frânare, pentru ca, în secundele următoare, acea lumină roşie să devină orbitoare, mai puternică decât lumina farurilor. Totul s-a petrecut rapid, în mai puţin de zece de secunde, după care acea lumină orbitoare a dispărut şi autoturismul respectiv a demarat puternic, pierzându-se în noapte după prima curbă. Iustin a încercat să frâneze şi, instinctiv, a virat puternic spre dreapta pentru a evita tamponarea. A fost manevra care l-a scos din decor, spaţiul pe şosea fiind prea îngust. Maşina a perforat malul de zăpadă şi, după zgomotul puternic auzit, a lovit glisiera, îndoind-o sau desprinzând-o de un stâlp, după care s-a răsturnat în hăul adânc pierdut în întuneric.  
Lucid fiind, a mai apucat doar să scoată cheia din contact pentru a opri motorul şi să zică tare: „Doamne, te rog, apără-mă! Laura, la tine veneam…”. Primul şoc a declanşat intrarea în funcţiune a airbag-ului frontal, iar următoarele contacte dure cu stânci şi copaci au declanşat şi celelalte componente ale sistemului de protecţie în caz de impact. Iustin era ţintuit pe scaunul şoferului, prins de centura de siguranţă şi „îmbrăţişat” de perne protectoare frontale şi laterale. A simţit puternică durere în ceafă şi un disconfort general apăsător ce-i provoca ameţeală. Nu mai putea deschide ochii şi avea senzaţia că pământul se cutremură şi că un imens vârtej îl poartă năprasnic spre centrul planetei. „Laura! De ce, draga mea, Laura? Te iubesc…”, au fost cuvintele ori doar gândurile păstrate în memorie. A intrat într-un tunel întunecat în care nu vedea, nu auzea şi nu simţea nimic. Îşi pierduse cunoştinţa…  
 
*  
 
... Laura simţise atunci o durere nedefinită, pe care nu o putea localiza cu precizie. Era indispusă după o anumită convorbire telefonică din care nu a înţeles prea mult şi din a cărei pricină somnul fugise de la ea, fugise departe, lăsând-o pradă neliniştii. Nu-şi putea crede urechilor că cel ce-i vorbea îi reproşase un anume ceva de care nu se simţea vinovată şi aspectul acesta o întărâta foarte mult. „Dar ce s-a întâmplat, cu adevărat? Părea atât de pătruns de problema aceea, că mă cutremur şi acum! Ufff! Ce impresie bună mi-a făcut şi acum, colac peste pupăză, strică armonia cu nimicuri… Nici acum nu-mi vine să cred că el… Dar de ce oare îl iubesc atât de mult?... Doamne! Ce înseamnă teama şi durerea asta? Parcă încep să mă sufoc”, şopti ea şi se ridică din pat cu gesturi molatice. Deschise fereastra să simtă aer proaspăt, dar afară era ger. Privi firavul strat de zăpadă căzut cu o zi înainte pe străzile Bucureştilor şi îşi înfipse degetele în puţina zăpadă de pe pervaz. Era îngheţată. Se retrase, închise fereastra şi se aruncă pe pat. Se mai înviorase puţin şi se părea că acea nelămurită durere dădea semne că se va sfârşi încet.  
Se întinse pe patul cald, îşi adună genunchii la gură şi rămase aşa ceva vreme cu ochii aţintiţi pe telefon, într-o aşteptare în care gândurile cutreierau prin timp şi spaţiu cu repeziciune. „Dacă a plecat după ce am vorbit la telefon… ar ajunge imediat după miezul nopţii, deşi eu de unde să ştiu cum conduce el maşina? Oare este vitezoman? Nu cred. Părea a fi un om foarte calculat, meticulos, calm, sincer şi, trebuie să recunosc, educat. Păi, sigur! Cu asta m-a cucerit, hoţomanul!” , recunoscu Laura pentru sine, zâmbind. „S-a manifestat permanent atent, delicat, fără să se forţeze în vreun moment. Oare nu sunt toţi bărbaţii la fel ca el? Nu par a fi, dacă mă uit bine la manifestările unora prin locuri publice şi, hai să fiu rea, chiar în jurul meu, la colegi… De ce să-i condamn? Cine sunt eu? Am devenit o sălbatică în relaţiile de acest fel! De când am terminat facultatea… Ia, să te văd, Laura…câţi bărbaţi au… cutezat să te sărute pe tine? Doar doi sau trei, în treacăt şi, dacă mă gândesc bine… nici n-am simţit ceva care să mă atragă, să mă provoace ori să mă înfierbânte cât de puţin. Păi, vezi? Câţi bărbaţi au poposit în patul tău, hm… ia, spune! Nici măcar unul! Aşa că, Laura dragă, eşti străină de subiect şi nu ai voie să critici această specie necunoscută de tine. Scurt!” concluzionă ea cu hotărâre, întinzându-se pe spate, cu mâinile aşezate lateral, de la o margine la alta a patului.  
Era cald în camera aceasta aşa cum, de altfel, era în tot apartamentul. Caloriferele erau încinse. Duduiau. Nu era nevoie de plapumă. Ea se acoperea doar cu un cearşaf dublu, pe care se odihneau flori mari albastre şi frunzuliţe verzi pe fondul alb, imaculat, din care scosese pilota. Încercând să-şi explice de ce nu a avut timp ori dispoziţia necesară pentru a se angaja într-o legătură amoroasă, Laura fixă tavanul minute lungi fără să găsească răspunsul. „Hm! M-au curtat câţiva bărbaţi…, dar le-am descoperit câte un cusur fiecăruia aşa că…i-am ţinut la distanţă întotdeauna. Nu am simţit acel „clic” despre care se spune că este semnalul decisiv. Ha, ha! Oare cum o fi acesta? Este absurd să crezi că te poţi îndrăgosti la comandă. Nu ştiu cum pot unele fete să facă asta. De fapt, niciunul din cei care m-au curtat nu a insistat prea mult… sau… poate că eu i-am pus pe fugă cu atitudinea mea indiferentă… Sunt eu femeie urâtă? Sunt respingătoare prin felul meu de a fi?”  
Nemulţumită, sări din pat şi se aşeză în faţa oglinzii. Îmbrăcată sumar, doar într-o pijama sexy compusă din maiou şi boxer, cu părul blond şi buclat căzut peste bretelele subţiri de culoare neagră, de care se prindea partea dantelată a maioului roşu-vişiniu cu flori mari de culoare alb-gri, îşi examină cu atenţie faţa şi trupul. Îşi privi chipul, mai întâi de departe, ca şi când abia l-ar fi ghicit, parcă din teama de a nu descoperi în oglindă acel ceva de care ar putea fi nemulţumită. „Oglindă, oglinjoară… ei, na! Nu vreau să mă minţi! Vreau să văd… Sprâncenele… Ce ar putea să nu le placă la ele…? Frumoase, naturale, arcuite elegant, scot în evidenţă ochii negru-căprui, mari şi luminoşi, înconjuraţi de gene lungi uniform arcuite. Nasul drept, acvilin…, uite… porneşte de sus într-o perfectă prelungire a liniei sprâncenelor, inspirând oricărui privitor respect prin armonia liniilor şi hotărârea accentuată de pomeţii obrajilor. Mda! Îmi dă o notă de încrezută… Gura… Ce zici de ea? Este chiar… senzuală, iar buzele perfect conturate par a fi permanent în aşteptarea unui sărut. Hm! dacă nu mă laud eu…cine… cine altcineva?”  
Mulţumită şi zâmbitoare, îşi coborî privirea asupra trupului mlădios şi foarte bine proporţionat. Avea umeri rotunzi şi braţe plinuţe atât cât să fie plăcute la mângâiat, mijlocel şi coapse dorite de vedetele ce apar zilnic pe micile ecrane şi picioare lungi, zvelte, la fel de bine proporţionate ca întregul său corp. Nu îşi găsi nici cel mai mic defect şi tocmai din acest motiv deveni şi mai contrariată. Săltă din umeri şi se strâmbă la propria ei figură din oglindă. „Şi cu asta ce-am făcut?” se întrebă ea pufnind în râs. „Cert este că nu-l pot primi în ţinuta aceasta de ştrengăriţă! Sunt mai mult goală şi nu mă caracterizează acest stil. În plus, nici nu-mi stă bine… Ce impresie îşi va face? Chiar dacă m-a văzut în noaptea aceea, chiar dacă am fost a lui, chiar dacă… m-a văzut şi în noaptea următoare şi m-a iubit atât de frumos…, chiar dacă am fost goală toată noaptea în care ne-am luat rămas bun şi l-am iubit nebuneşte…, va trebui să se explice mai întâi şi apoi să-şi ceară iertare. E clar, doamna Laura? Dacă cedezi, va veni vremea când tu vei pierde şi nu va fi deloc bine”, încheie Laura, întorcându-se în pat mult mai liniştită şi chiar mulţumită de hotărârea luată.  
Instinctiv, privirile i s-au oprit pe telefon şi gestul de a-l deschide o uimi pentru că, de regulă, îl ţinea mereu în poşetă pentru a nu fi deranjată şi în timpul liber. Erau adeseori intervenţii ale prietenelor ori cunoscuţilor, care o căutau pentru informaţii diverse cu privire la unele aspecte profesionale sau doar pentru a fi un umăr pe care amicele să poată plânge. Este grea şi… ipostaza de confidentă…  
Nu primise niciun apel, niciun mesaj. „Ufff! De ce îmi faci asta, Tinule drag? Nu ai înţeles că în tine am văzut pentru prima oară bărbatul adevărat? Nu ai înţeles că acum te aştept şi … A! Nu scapi tu, hoţomanule! Mai întâi va trebui să-ţi ceri iertare pentru acele acuze nejustificate. Cum ai putut să-mi vorbeşti aşa la telefon? Înţeleg că ai fost supărat, dar… nu crezi că merit atenţie totală în orice situaţie? Iată, la miez de noapte nu dorm, ci te aştept pe tine! Pe tine, un necunoscut oarecare, pentru că nu cunosc nimic despre tine. Aşa cum nici tu nu cunoşti nimic despre mine… Hmm! Chiar aşa. Cât de ciudată mai este viaţa!! Doi oameni se simt atât de ...minunat împreună, dar nu ştiu mare lucru unul despre celălalt!! Haioşi am fost amândoi! Nici numele de familie nu ni le cunoaştem. Doar două numere de telefon ne unesc acum… Dar, oare, chiar contează?!... Dacă acum am spune: domnule Iustin… Icsulescu, ce a fost în căpşorul acela frumos al tău să-mi zici toate alea la telefon… m-aş simţi mai bine? Aş şti cumva răspunsul la întrebare? Prostii! Convenienţe. Ei bine, ne vom cunoaşte în noaptea aceasta, dragul meu. Te voi aştepta cu braţele deschise şi îţi voi oferi iubire adevărată cu porţia, aşa…. să te înveţi minte, domnul meu! Am să îmbrac altceva, mai sobru, dar delicat. Hai să vedem ce alegem!” hotărî Laura cu voce tare, izbucnind imediat în râs auzindu-se.  
Deschise dulapul de haine şi fixă cu privirea un costum elegant de vară, un deux pieces deschis la culoare, format din pantaloni evazaţi şi taior cu guler lat, larg desfăcut pe piept, cu doar doi nasturi în zona taliei. „Hm! Nu este rău de loc…, dar dacă este noapte…, nu este normal să fiu, totuşi, în pijama? Va fi spre bucuria lui, de fapt…”, zâmbi Laura cu înţeles, deplasându-se în faţa oglinzii mari pentru a se analiza în mărime naturală. „Da, bucuria lui va fi în primul rând… Parcă îi văd pupilele dilatate de surpriză şi plăcere, exact aşa cum le-am văzut la prima întâlnire… Îmi amintesc şi acum zâmbetul acela cuminte, firesc, ce m-a frapat în contrast cu râsul ironic al celor doi... Ce întâmplare de tot râsul a fost când ne-am cunoscut!”, exclamă ea şi plecă din faţa oglinzii pentru a se aşeza din nou în pat, plecată deja în lumea frumoasă a amintirilor.  
Plecase în concediu de odihnă, restanţă din anul ce nu de mult intrase la categoria „trecut”. Alesese o vilă cu numai două apartamente la etaj şi un altul la parter, cu intrări separate, baie cu cadă şi toate accesoriile moderne, frigider, televizor cu plasmă, acces la internet, saună cu acces direct din holul principal de la parter şi acces la bucătărie. Avea doar laptop-ul cu ea şi un dosar cu multe pagini scrise, schiţe şi fişe fotografice, pe care nu le vedea decât seara târziu, înainte de a se culca. Se plimba singură, mergea la masă singură şi dormea tot singură. Era interesată doar de odihnă şi studiul dosarului, însă nu optase pentru varianta odihnei în cameră, alegând să iasă la schiat, săniuş şi tot ce putea prinde în acest sezon. În primele zile a mers să schieze, dar s-a înfricoşat după câteva tentative finalizate, toate, cu lamentări prin zăpada în care cădea după câţiva metri. În ultima parte a concediului a realizat că nu şi-a făcut timp pentru săniuş, jocul ei preferat din copilărie, amintindu-şi, chiar, că se descurca destul de bine, dar nu pe pârtii de munte.  
Făcuse deja două drumuri până aproape de vârful pârtiei pe care se adunau părinţi şi copii ori bunici şi nepoţi, cupluri de adolescenţi ori de tineri căsătoriţi, singuratici de toate vârstele – femei şi bărbaţi, toţi amatorii de toate vârstele şi cu toate tipurile de schiuri, sănii şi săniuţe, „papuci zburători” şi saci de plastic. Îi plăcea aici şi intra cu lejeritate în grupurile de orice fel, cu chiote, râs şi voie bună. Se pricepea destul de bine şi nu putea ignora privirile admirative ale celor pe lângă care trecea săgeată, ca şi când asta făcea dintotdeauna. Dar..., cum nemulţumitului îi ia Dumnezeu darul, la a treia coborâre s-a întâmplat să aibă o surpriză nu prea plăcută. Plecase mai de sus, din vârful pârtiei şi viteza săniei crescuse cu mult faţă de primele două încercări. La trecerea peste o denivelare mai pronunţată, peste care mai trecuse de două ori fără probleme, saltul făcut prin aer a fost surprinzător de înalt şi lung. Nu se aşteptase la un aşa zbor. A pierdut controlul şi a ridicat ambele braţe, ţipând în momentul în care a constatat că sania alunecă veselă la vale şi ea cade în zăpadă.  
Încerca să se ridice şi nu reuşea. Aluneca la fiecare încercare şi se mai rostogolea de două-trei ori, până când două braţe au prins-o de umeri şi au oprit-o. Era un tânăr în echipament sportiv adecvat anotimpului şi pârtiei, care mai mult se juca decât o ajuta să se ridice.  
- Te-ai lovit cumva, doamnă? Sper că nu ţi-ai rupt vreun picior… Stai, stai aşa! Încerc eu să te ridic. Nu forţa picioarele, o sfătui acesta, în timp ce-şi apropia faţa de părul ei scăpat din strânsoarea căciuliţei căzute în zăpadă, învăluindu-se vesel în părul ei.  
În faţa lor, un alt tânăr urmărea atent scena, îndoindu-se din mijloc de atâta râs. Laura şi-a revenit repede din sperietură, mai ales când a înţeles din privirile lor că se distrau pe seama ei. S-a încruntat smucindu-se din braţele celui care încerca să-şi lipească faţa de obrazul ei. A reuşit să se ridice şi cu greu s-a stăpânit să nu-l pălmuiască pe acel „obrăznicuţ”, precum îl numise în gând:  
- Mulţumesc, domnilor! Cred că aţi putea fi ceva mai serioşi, totuşi. Nu credeţi? Sunteţi prea tineri pentru a vă permite acest lux, îi admonestă ea, căutându-şi cu privirea sania.  
Tinerii au râs zgomotos şi nu au dat semne că se ruşinează ori că se retrag. Laura se schimbase la faţă de îngrijorare şi indignare, dar s-a luminat de îndată ce a văzut un alt tânăr că se apropie trăgând sania ei, pentru că în minte îi încolţi o idee.  
- Ei bine, bine! Să văd cum daţi soţului meu socoteală, îi avertiză ea, arătând cu braţul întins omul cu sania ce se apropiase la aproape douăzeci de paşi.  
Privind spre direcţia indicată de ea, au început să urce, fără să se mai uite înapoi. Laura, victorioasă, i-a urmărit câteva clipe şi s-a felicitat în gând pentru felul în care i-a alungat. L-a privit apoi pe cel care se apropia cu paşi târşiţi pe zăpadă. Aplecat din mijloc ca un om experimentat în urcuşuri şi dozarea efortului depus, purtându-şi cu o mână schiurile legate pe umăr şi trăgând amuzat sania cu cealaltă mână, tânărul s-a apropiat zâmbind. Ajuns la doi paşi de femeie, se opri şi o salută, înclinându-se uşor:  
- Bun găsit, doamnă! Presupun că săniuţa vă aparţine… Mi-am permis să vă scutesc de efort şi..  
- Vai, ce jenant pentru mine! Mulţumesc mult, domnule! Sunteţi foarte amabil, îl întrerupse ea, roşind uşor, vizibil încântată şi curioasă în aceeaşi măsură.  
Abia atunci observă că „tânărul” nu este chiar un adolescent cum crezuse ea la început. Totodată observă că acel bărbat avea un zâmbet extrem de amabil şi de cuceritor în colţul buzelor şi regretă imediat că el îşi exprimă intenţia de a se depărta.  
- Nu vă necăjiţi, doamnă! o sfătui el. Se întâmplă şi la profesionişti uneori. Trataţi totul ca fiind o joacă… Îmi permiteţi, vă rog, să mă retrag! Distracţie plăcută!  
- Da… este o joacă, aveţi dreptate! Distracţie este, dar nu chiar plăcută… de una singură… Mă scuzaţi! Nu trebuia să spun asta, răspunse ea întristată pe dată.  
- Doamnă…, de ce să nu puteţi spune ce simţiţi cu adevărat? îşi căuta bărbatul cuvintele, vizibil încurcat. Este firesc! continuă el, bătătorind zăpada cu bocancul. Eu sunt…, eu sunt Iustin, se prezentă grăbit şi întinse cureluşa săniuţei pe care fata încă nu o preluase.  
- Încântată! Eu sunt Laura, se prezentă şi ea, întinzând mâna să prindă cureluşa, grăbită să îşi ascundă o clipă faţa pe care o simţea că-i arde. „Doamne! Ce are bărbatul acesta în el de nu-mi vine să-l scap din ochi? Vai mie, ce ruşine!” se apostrofă în gând.  
- Doamna Laura, vă deranjează…, adică… nu vă supăraţi dacă vă propun să testăm împreună pârtia? Este o zi superbă şi, dacă sunteţi singură…, trebuie să vă bucuraţi de ea.  
- … Ei, nu! Nu mă deranjează, dar eu ştiu? Doriţi cu adevărat? Sunteţi singur, aşa… ca mine?  
- Păi…, cred că… aşa ca dumneavoastră. Doresc să cred că este aşa, răspunse Iustin râzând şi încercând să o privească în ochi. Este aşa larmă aici şi noi… pierdem timp preţios, cred.  
- Ha, ha, ha! Aveţi umor, domnule Tinu!  
- Cum? Tinu? De ce aţi…  
- … Păi…, aşa v-am botezat eu în gând. Mi-a plăcut mie aşa, răspunse ea râzând cu seninătate.  
- Îmi place şi mie… Doar mama mea mă strigă aşa şi am fost surprins, recunosc…  
- Da? Mă bucur şi mai mult… Pot să vă spun pe nume? Mă scuzaţi, vă rog! Eu sunt mai… îndrăzneaţă uneori şi nu…  
- Desigur…, Laura!  
Odată gheaţa spartă definitiv, au pus la cale cum să petreacă împreună întreaga zi şi, aproape de masa de prânz, s-au mirat că timpul s-a scurs atât de repede. El a învăţat-o câteva trucuri referitoare la modul de aşezare şi de mânuire a săniei în diferite situaţii: prinderea ei în siguranţă, schimbarea direcţiei de mers în funcţie de poziţia pe sanie, efectuarea salturilor, reducerea vitezei, oprirea, iar ceva mai târziu a convins-o să-şi prindă schiurile şi să facă primii paşi.  
Cu el alături nu a căzut niciodată şi, foarte curând, a putut parcurge jumătate de pârtie singură, fără probleme. Urcau veseli să coboare şi mai veseli şi, curând, urcau ţinându-se de mână. Se sorbeau din priviri, dar cu mare grijă să nu fie văzuţi unul de celălalt. Se întreceau în viteză, făcând slalomuri mari printre alţi oameni la fel de veseli ca ei, ea pe sanie şi el pe schiuri. Laura îşi însuşise foarte repede tehnica mânuirii săniei şi era chiar mândră de acest lucru, nu de puţine ori tăindu-i lui calea ori frânând brusc şi simulând căderea doar de plăcerea ca el să o ajute să se ridice. Se făcea că nu observă cât de mult se bucura el să intervină şi era fericită să observe cât de grijuliu este, cât de atent o sprijină, fără gesturi ce puteau avea conotaţii nedorite.  
Timpul se scurgea nemilos de repede, parcă făcându-le în necaz, aşa încât ora prânzului îi găsi pe cei doi tineri încă nepregătiţi să se despartă, fiecare dintre ei gândindu-se la o strategie prin care să se poată întâlni. Făcându-şi de lucru pe lângă săniuţă, Laura îşi scoase din buzunar tichetul de masă, pe care i-l arătă lui Iustin:  
- Masa de prânz, pentru că fiecare avem deja loc rezervat, o luăm la… acolo unde trebuie. Apoi, dacă… nu se ascunde soarele şi dacă domnul doreşte, ne întâlnim pe pârtie… Ce zici?  
- Eu zic că… doamna gândeşte bine şi pentru mine şi mă supun! rosti Iustin, râzând cu mare haz. Iar cina, dacă doamna este tot singură… acceptă invitaţia domnului. Ce zici?  
- Eu zic că… o doamnă nu-şi poate permite să refuze un domn atât de galant, răspunse ea pe acelaşi ton şugubăţ şi amândoi izbucniră în râs. Atâta doar că propun să fie pe teren neutru, pentru a evita eventuale neînţelegeri…  
- Da! Te înţeleg perfect şi te admir pentru asta, răspunse Iustin cu toată seriozitatea. Cu permisiunea ta, aş dori să ştiu…, aş dori să… Ufff! Laura! Eşti singură cu adevărat? Aici şi acasă la tine în… de unde eşti tu?  
-… Îmi place că doreşti să precizăm câteva date. Nu te condamn şi nu o iau în nume de rău… Da, sunt foarte singură aici şi acasă şi la serviciu şi oriunde. Nu am fost niciodată într-o relaţie de cuplu…La Bucureşti locuiesc şi acolo lucrez…. Cred că este suficient atât. Nu doresc alte întrebări ori alte explicaţii. Ia-mă aşa cum sunt, te rog! vorbi Laura încet, aproape şoptind ultimele cuvinte.  
- Sincer, mă bucur foarte mult, Laura. Sunt la fel de singur în toate situaţiile enumerate de tine şi fără vreo obligaţie. Locuiesc şi lucrez tot în capitală. Acceptă-mă şi tu aşa cum sunt! ceru Iustin cu toată seriozitatea, folosind ultimele ei cuvintele.  
- Oare visez?  
- De ce pui o asemenea întrebare?  
- Pentru că este totul aşa de frumos şi nu doresc să se termine niciodată, Tinule…  
- Nici eu nu vreau, Laura…  
S-au apropiat şi s-au îmbrăţişat strâns. „De ce prezenţa acestui bărbat reuşeşte să mă zăpăcească atât de mult, încât să uit de mine şi de locul public unde ne aflăm? Am senzaţia că suntem doar noi doi, prizonieri ai timpului, blocaţi împreună parcă pentru o eternitate… de ce nu îndrăznesc să-i şoptesc cât de mult îl doresc? Nu cred că ar interpreta greşit, dar nu vreau să-l pierd. M-ar înţelege oare?” se întreba Laura ruşinată de propriile ei gânduri. „Unde oare am trăit până acum? Nu-mi amintesc să fi adulmecat un miros atât de plăcut de femeie aşa cum simt acum… Şi ce bine îmi este aproape de ea! Unde a fost? De ce nu ne-am cunoscut până acum? Să îndrăznesc să-i şoptesc cât de dragă îmi este? Să-i spun cât de mult o doresc? O simt aproape, o simt în suflet şi simt că gândeşte la fel ca mine”, medita Iustin, prelungind acea îmbrăţişare de care avea nevoie de mult timp, fără să realizeze până în aceste momente…  
 
-- VA URMA --  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (4) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1552, Anul V, 01 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!