Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1546 din 26 martie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (3)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când era aşezat pe targă pentru a fi urcat în ambulanţă, Iustin Dobrescu traversa din nou un spaţiu plin de întuneric, fără să audă, fără să vadă, fără să simtă nimic. Oare cât timp să fi durat deplasarea asta? Nu ştia nici el după cum nimeni, dacă ar fi povestit, nu ar fi ştiut. Apoi a simţit că pluteşte lin şi s-a văzut cum pătrunde şi se deplasează singur, mergând pe un fel de culoar larg şi luminos. În fapt, era doar o percepţie chinuitoare a acestei deplasări într-un anumit spaţiu special, pentru că, deşi părea că traversează un culoar, degetele îndreptate spre perete nu atingeau nimic. Cu toate acestea, simţea în imediata apropiere ceva ca şi cum culoarul ar fi fost mărginit. Ar fi dorit să ştie de unde izvorăşte lumina aceea frumoasă, la început lăptoasă, difuză, apoi tot mai limpede, strălucitoare, dar care nu-i afecta ochii. Conştientiza că este singur, iar mersul pe jos îi făcea plăcere. Nu avea cine să-i spună. Era singur. Chiar i se părea că nu are greutate, că picioarele se deplasează lin pe o cale mătăsoasă, ca într-un vis frumos de copil. Braţele i se mişcau la fel de lin, asemenea frunzelor ce se avântă în zbor rotit deasupra valurilor puse în mişcare de briza serii, făcându-l să simtă o plăcută stare de imponderabilitate.  
Curând, însă, a simţit că mersul devine din ce în ce mai greoi, ca şi respiraţia, iar intensitatea luminii scade treptat, după fiecare pas. Privind în jos, văzu că picioarele calcă pe lespezi de piatră netede. Şi-a plimbat privirea lateral, şi-a răsucit trupul şi a înţeles că a lăsat în urmă culoarul imens plin de lumină. În faţă se lărgea un platou muntos acoperit de iarbă, străjuit de conifere ce urcau până departe, unde privirea lui nu mai putea pătrunde. Călca pe iarba moale, întrebându-se de ce este atât de verde şi fragedă. Nici nu a observat că ajunsese la poalele unui versant ce se ridica semeţ, asemenea unui munte crescut din valurile mării. Spre stânga lui, pădurea de conifere era deasă, în timp ce, pe partea dreaptă, parcă în ciuda vegetaţiei bogate de alături, muntele îşi arăta originea milenară prin stâncile şi pietrele uriaşe de diferite culori şi structuri, care, cândva, cu mii de ani în urmă, s-ar fi născut din fluvii de lavă…  
 
Şi-a strâns curelele bocancilor, a împerecheat copcile costumului, trăgând cu mişcări sigure toate fermoarele şi a fixat cu precizie rucsacul, strângându-i cataramele cu mare atenţie. Nu ar fi ştiut să spună de unde are ori când şi cum a îmbrăcat acest costum complet de alpinist, cert este că manifesta pricepere şi siguranţă, aşa încât s-a apropiat de acel versant şi a început escaladarea. Calm şi echilibrat, înconjurat de o linişte atât de adâncă, încât părea că devine materială, urca metodic, aşa cum îşi amintea că procedase de mai multe ori în compania prietenilor îndrăgostiţi, la fel ca el, de acest sport plăcut, dar şi periculos într-o anumită măsură. Aerul se încălzea pe măsură ce urca şi nu simţea nicio adiere. Versantul, pe vârful căruia îşi propusese să ajungă, nu era extrem de abrupt şi nu prezenta un grad mare de dificultate. Nu mai abordase escaladarea pe această latură şi, poate tocmai din acest motiv, se opri pentru câteva clipe să aprecieze cam cât a urcat pentru a şti dacă frânghia ar trebui desfăcută deja. Dotat cu toate cele necesare, de la cordele elastice, ancore şi pitoni stâncă, până la mănuşi speciale, ochelari, Iustin se simţea stăpân pe situaţie, aşa încât se mişca relaxat, cu plăcere, putându-si permite să-şi desfăteze privirile cu frumuseţea peisajului acelor ţinuturi.  
Urca fără grabă, privind mai mult cu admiraţie decât cu atenţie în jos, de-a lungul versantului, până la poale. Dinspre stratul de verdeaţă, un glob strălucitor ce părea că se destramă şi se transformă încet, încet, până devine siluetă de femeie, venea spre el, plutind. Lumina continua să fie vizibilă şi răspândea raze multicolore ce izvorau chiar din părul acelei femei, fără să-i deranjeze lui vederea. A tresărit, fixându-şi privirea spre acea imagine. Uluit de ceea ce i se dezvăluia, nu-şi putu reţine o exclamaţie, mai ales că femeia îi făcea semn să coboare: „Să cobor acum? Mai am puţin până la vârf”, i-a răspuns el, justificându-şi refuzul în acest fel.  
La următorul semn şi-a amintit ceva şi a întrebat-o: „De ce vii după mine, Laura? Ce doreşti?” Ecoul a purtat aceste două întrebări de la un versant la altul, repetându-le de două ori. Auzindu-şi vocea, Iustin a zâmbit şi a întrebat din nou: „Ce doreşti, Laura? Ai uitat ce mi-ai făcut?” Vocea ei a urcat până la el şi a produs un ecou ce s-a multiplicat de multe ori: „Te iubesc!... Te iubesc!... Te iubesc!.... Te iubesc!”  
Iustin a ascultat până s-a stins şi ultimul ecou. I-a pierit zâmbetul de pe faţă. S-a uitat atent la ecranul unui telefon mobil pe care-l avea în mână. Nu ştia al cui este şi nici cum a ajuns la el. O privea. Era ea, Laura, acolo pe ecran. Zâmbitoare, cu părul bogat în bucle blonde, părând că îi fixează ochii plină de iubire. S-a întristat şi faţa i s-a înnegurat. A privit în jos şi i-a strigat mânios: „Pleacă! Nu doresc să te mai văd”. A întins braţul drept să prindă colţul de stâncă pentru a se ridica şi a-şi urma traseul ales. În acea clipă a auzit ţipătul ei disperat. Încercând să-şi răsucească parţial trupul pentru a privi în jos, strânsoarea pietrei a slăbit. I-au alunecat degetele şi a scăpat acea piatră ieşită din colţul stâncii. Disperat, a încercat să se prindă cu mâna stângă, dar mişcarea bruscă a trupului a făcut ca piciorul să-i alunece. În această situaţie, mâna stângă nu a mai ajuns să se poată prinde şi trupul s-a prăvălit în gol…  
 
În cădere, Iustin a văzut hăul în care pătrundea şi s-a înspăimântat de întunericul în care se adâncea ameţitor de repede. A închis ochii şi maxilarele i s-au încleştat de la sine. Urechile recepţionau trecerea prin aer. Era un vâjâit puternic ce se pierdea progresiv până când s-a transformat în ceva plăcut ce îi amintea de fâlfâitul unor aripi de pasăre ce-i atingeau obrajii ca într-o mângâiere maternă. A simţit că prăbuşirea sa a luat sfârşit şi a deschis ochii. Era întins pe pământ, aproape de poalele muntelui, la câţiva paşi de platoul acoperit de iarbă pe care-l străbătuse nu demult. Contrariat că este altfel echipat, s-a ridicat şi a pornit buimăcit, dornic să se întindă pentru a se odihni.  
Îmbrăcat lejer, în blugi şi tricoul său favorit, tip sportiv, încălţat în adidaşi moderni, aşa cum plecase la întâlnirea de rămas bun cu un grup de tineri pe care îi cunoscuse în concediu, pătrunse în zona verde. Oboseala dispăruse ca prin fum. S-a înseninat la faţă şi, păşind uşor ca un fulg, a reintrat în acel culoar luminos pe care-l cunoştea. Auzea o muzică plăcută, îngerească, pe fondul căreia a început să plutească. Ar fi dorit să nu se sfârşească niciodată. Nu s-a putut bucura prea mult timp.  
A intrat în zona de întuneric şi muzica nu s-a mai auzit. Deplasarea a fost rapidă. A înţeles că toată plimbarea lui a luat sfârşit şi simţea că se află pe un pat, dar de ce, oare, se legăna sau cineva mişca aproape în acelaşi ritm patul acela? Se simţea atât de obosit, atât de obosit… Nici ochii nu a reuşit să-i deschidă. „Oare unde mă aflu acum?”, era întrebarea care îl obseda şi pentru care a fost imposibil să găsească răspuns. Încercă să-şi coboare picioarele ca pentru a se ridica, dar gestul era inutil. A încercat să întindă braţele, să poată contacta cu degetele locul în care se află. Cu toată străduinţa sa, nu a reuşit. „Oare ce se întâmplă? De ce nu mă pot mişca? Nu-mi lipseşte nimic şi… totuşi, nu reuşesc. Să strig după ajutor îmi este teamă să încerc. Nu ştiu de ce am convingerea că n-am să pot… Doamne, ce linişte apăsătoare! Ciudat!! Atâta linişte mă împresoară… dar… nu… Ceva se întâmplă. Parcă este un zgomot de motor în funcţiune…. Da! Sigur! Nu mă înşel! Şi voci… voci de bărbaţi… murmur de mulţime… Unde sunt?... Ce vor? O, Doamne! Iar întuneric… Globul acela… Lumina aceea… Globul!”  
Ar fi dorit să întindă braţele, să-l cuprindă în palmele sale şi să-l sărute. Simţea în suflet o dragoste duioasă pentru această apariţie luminoasă şi suferea că nu o poate atinge… „Şi totuşi... hai… încet... să pun cap la cap... vocile... motorul… oamenii aceia... poliţişti... Da! Au fost poliţişti… ambulanţă... Sigur…, cred că înţeleg... Dar Iuliana..., cum ...cum ai venit aici? De unde ai aflat tu?”.  
 
... Deşi ştia, simţea şi înţelegea că nu va fi auzit, oarecum independent de voinţa lui, a început să-i vorbească: „Iulia! Surioara mea dragă, te văd! Adică… te simt, sora mea scumpă! Simt că eşti aici, lângă mine… Nu plânge, sora mea frumoasă! Te aud şi mă doare plânsul tău. Trece şi asta. Toate sunt trecătoare în viaţa de pe pământ şi tu ştii asta…Am să vin acasă în curând. Nu am nimic. M-a speriat o maşină şi atât… Da, ştiu că vei mai veni şi mă bucur. Îmi face bine mângâierea ta pe frunte… Pleci? Aaaa! Vorbeşti cu omul acela… cu doctorul de aici. Să vezi ce voce plăcută are! Îmi este bine când se apropie de mine. Îl „văd” şi pe el, dar luminiţa lui e mai slabă ca a ta. Firesc, nu? Pentru că încă nu-l cunosc, nu ştiu cum arată, dar sunt sigur că este om bun…”.  
Dorea să-i vadă pe amândoi când vorbesc şi s-a străduit din toate puterile să se mişte, să se întoarcă. Şi-a dat seama că toate eforturile sunt zadarnice. A oftat adânc şi a încercat să înţeleagă, să-şi concentreze voinţa spre altceva. Simţea în adâncul sufletului că numai prin propriul efort de voinţă va rezista. În acele momente, dacă cineva ar fi urmărit indicatoarele aparatelor la care era conectat, ar fi observat, cu surprindere, desigur, că pulsul i s-a accelerat, că organele vitale îi funcţionează la valori ce tind spre normalitate. Atâta doar că această stare nu a durat prea mult. Poate secunde ori minute, dar nimeni nu putea afirma ceva, deşi era îmbucurătoare manifestarea, pentru că nimeni nu observase acest fapt...  
 
*  
… Până spre seară, când Iulia se pregătea să plece, terminându-şi programul de consultaţii, nu primise niciun telefon de la Ofelia. Era îngrijorată. Abia avusese timp să o sune pe mama sa. Aşteptase ca aceasta să termine orele, să-i poată vorbi în voie, dar n-a fost să fie aşa. Inamică de mică a minciunii, de data asta, după îndelungi căutări, a preferat să mintă, dar numai pentru a-şi proteja mama. Iniţial hotărâse să nu o anunţe, dar teama că va afla de la vecini ori, pur şi simplu, se va îngrijora peste măsură de absenţa nejustificată a fiului ei de acasă, a impulsionat-o şi i-a oferit o variantă care să nu creeze probleme. I-a spus că pe Iustin l-au căutat doi colegi de facultate, proaspăt căsătoriţi. L-au invitat să ia împreună cu ei masa la un restaurant, în centrul municipiului, adică destul de departe de domiciliul lor, ca nu cumva mama să-l aştepte acolo pentru a-l ajuta să meargă acasă…  
- Bine, foarte bine, Iuli, dar de ce nu m-a sunat Tinu pe mine?!  
- Mami, el ştia că ai ore şi… ştii cum este de atent! A preferat să mă caute pe mine. M-a rugat să te anunţ… Ce este rău în asta?  
- Da, fata mea, nu este rău, dar… uite aşa zic eu, că trebuia să vorbească cu mine.  
- Da, bine, mami! Eşti bine, da?  
- Ce întrebare şi pe tine! Da’ ce? Ce-ţi veni să mă întrebi? Mă ştiai bolnavă?  
- O, nu! Doamne fereşte. Te-am simţit oarecum iritată, încercă Iuliana să o liniştească. Hai, nu te supăra pe mine, mami!  
- Ei, asta-i bună! Cum să mă supăr pe tine, fata mamei? Unde este restaurantul acela…? Cum îi spune?  
- La o grădină de vară, în apropiere de Casa Albă. De ce întrebi? Nu am reţinut numele… „Doamne, iartă-mă! Multe minciuni poate inventa omul în aşa scurt timp!”, se justifica Iuliana, invocându-l pe Dumnezeu. „Craioviţa Nouă” este destul de departe de Casa Albă şi sper din tot sufletul că nu se va încumeta să-l caute tocmai acolo”.  
- Să treci tu pe acolo, să veniţi împreună… Îi va fi şi lui mai uşor. Ce zici, Iuli? Treci?  
- Nu pot promite… Eu vin acasă pe seară, mami, ştii bine. Este posibil să intervină ceva care să mă reţină în laborator… Cine ştie? Dar el e băiat mare şi ştii foarte bine că se supără. Cunoaşte toate drumurile. Cred că-l vor aduce tot ei acasă, sunt convinsă…  
- Da, da…! Da, că, dacă l-au luat, îl şi pot aduce. Bine, fata mamei! Te pup! Ai grijă de tine!  
- Da, mami, am grijă mare, stai liniştită. Şi eu te pup şi te iubesc! promise Iuliana, încercând să dea vocii naturaleţe şi oftând dureros de adânc imediat ce închise telefonul.  
Iuliana era pregătită să plece. Îşi făcea planuri de dialog, acasă, cu mama sa, când a sunat telefonul introdus deja în geantă. L-a căutat în grabă, tare mult îngrijorată şi chiar cu teamă în suflet. Era un număr necunoscut. Nu răspundea în aşa situaţii, dar acea întâmplare nefericită cu fratele său a determinat-o să răspundă imediat.  
- Alo, da!  
- Sărut mâna, domnişoara Iuliana! Nu închide, te rog! Sunt doctorul Tomescu…  
- A, da? Ce s-a întâmplat cu…  
- Staţi liniştită, domnişoară! Sunt veşti bune, o întrerupse Eugen de îndată cu vocea sa cea mai calmă posibil, prietenoasă şi dominantă în acelaşi timp…  
- Of, Doamne! Mulţumesc mult, domnule doctor! Iertaţi-mă!... Eram aşa de…  
- Înţeleg, desigur! Să-mi fie iertată îndrăzneala, domnişoară! Am primit numărul de la Ofelia şi mi-am permis să vă sun, pentru că…  
- Vai de mine! Dar nu este nicio problemă, domnule doctor! Am ce ierta? Nu aţi greşit cu nimic. Veneam şi eu acum acolo. Am terminat orele şi…  
- Este foarte bine, dar nu este nevoie să veniţi. Eu vă voi pune la curent cu întreaga evoluţie a fratelui, pacientului meu preferat. Mi-aţi promis că-mi oferiţi câteva amănunte referitoare la…  
- Da, am promis şi o voi face, dar… ştiţi…? Nu pot sta prea mult. Doresc doar să-l văd. Mama noastră este îngrijorată şi fără să ştie că… Am minţit-o, domnule doctor. Îmi este şi frică…  
- Mda! Înţeleg perfect… Vă aştept la… intrarea principală în Universitate… Sunt cu maşina. Vă însoţesc eu acasă, domnişoară Iuliana, a decis Eugen cu vocea-i fermă, care nu suporta îndoială ori refuz.  
- Păi… Nu se poate, dom…  
- Am zis. Timpul se consumă repede, nu uitaţi!  
- Da…, aşa este! Vin imediat, domnule doctor, rosti Iuliana, destul de nedumerită şi iritată în aceeaşi măsură. „Ce-şi imaginează omul acesta? Nu sunt în secţia lui să-mi spună mie ce să fac şi că timpul se consumă… Hm! Stăm noi de vorbă imediat, domnule!”  
 
Iuliana traversa holul uriaş cu paşi repezi şi apăsaţi. Se înfuria pe măsură ce se apropia de intrare. Era hotărâtă să ia o anumită atitudine faţă de „acest medic cu veleităţi de mare şef şi cavaler de modă veche”, cum îl caracteriza ea în gând. Răspundea la saluturi fără să vadă persoanele în cauză. „Hm! L-am rugat eu să mă aştepte? I-am permis eu să vină aici să mă conducă acasă? Asta este obrăznicie, pur şi simplu! Cum poate profita de situaţia creată? Asta e bădărănie curată!”, concluzionă ea şi avalanşa de întrebări se întrerupse brusc, când îl descoperi pe ultima treaptă, privind atent persoanele care ieşeau din clădire. A surprins-o total. Aproape că nu-l recunoştea, dacă nu era într-o vădită aşteptare, singuratic, pe trepte. Îmbrăcat simplu, cu blugi şi cămaşă de vară cu mânecă scurtă, ambele de culoare deschisă, asortate cu încălţămintea sport, părea mai înalt, mai suplu şi mai tânăr decât a apreciat ea în spital.  
Aproape în aceeaşi clipă a observat-o şi el. A făcut doi-trei paşi de întâmpinare cu zâmbetul pe buze şi s-a oprit, privind-o atent. I-a întins mâna, scurt, destul de oficial, înclinându-se uşor. Ea a ezitat. A întins mâna cu o uşoară întârziere. Nu se aşteptase la acest gest. Prevăzuse altceva.  
- Nu trebuie să te superi că mi-am permis să te aştept, îi vorbi el de îndată, de parcă intuise că ea ar fi cea care dorea să înceapă dialogul şi să-l conducă. Sunt două chestiuni importante pe care trebuie să le discutăm…  
- Nu, domnule doctor, nu-mi permit să mă supăr pe dumneavoastră, dar vă rog…  
- Desigur! Mă poţi ruga multe şi eu le voi împlini pe toate doar dacă îmi stă în putinţă, o întrerupse el cu bunăvoinţă, păstrându-şi zâmbetul prietenos şi plăcut de întâmpinare. Suntem oameni mari, adică maturi, doream să spun. Ne cunoaştem numele. Nederanjaţi de formulele de politeţe, putem discuta strict ce ne interesează, fără să ne pierdem timpul cu tatonări, suspiciuni şi altele de acest gen, ce nu-şi au rostul. De acord, Iuliana?  
- Hm! Ce direct sunteţi, domnule doctor! Cred că e soluţia ideală. De acord, Eugen! aprobă ea zâmbind, dar destul de jenată de gândurile ce le avusese cu puţin mai devreme. Totuşi, nu trebuia să faci efortul acesta…  
- Iuliana, principala problemă este situaţia fratelui tău, o întrerupse el, sărind peste încercarea ei de reproş ori de refuz al discuţiei pe care o programase fără să o întrebe. Eu am un program, tu ai altul… Întâmplător, azi suntem liberi de la această oră. În zilele următoare nu se ştie. Am nevoie de anumite date pentru a-l putea ajuta. Cu cât ştiu mai multe şi mai repede, cu atât starea lui este mai puţin pusă în pericol. Este deja critică, explica Eugen, în timp ce coborau pe treptele de acces în somptuosul edificiu universitar şi se deplasau apoi pe trecerea de pietoni pentru a ajunge la parcare, potrivit gestului larg făcut cu braţul. Mai este şi aspectul celălalt, al vederii. Va trebui să analizăm cu mare atenţie…  
- Da…! Încerc să înţeleg. Mi s-a părut neavenită invitaţia, dar cred că ai dreptate, interveni Iuliana încă jenată de felul în care îl judecase. Totuşi, am reţineri. Te rog să mă înţelegi! Îmi este teamă de reacţia mamei. Aşa… dintr-o dată…, cu medicul acasă…  
- Prezenţa mea îţi va uşura sarcina. Sunt convins. Cu ce se ocupă mama ta? … Mai întâi să urcăm şi să-mi explici în ce direcţie să merg…  
- Mergem pe Calea Severinului. Ştii care este, da? La intersecţia de la Casa Tineretului, facem spre dreapta până intrăm în cartierul meu… În Craioviţa. Acolo îţi explic până în faţa blocului… Sper să fie bine.  
 
Au vorbit puţin pe timpul deplasării. Fata nu dorea să-i distragă atenţia de la conducerea turismului. Presupunea că el nu cunoaşte zona, dar s-a convins pe parcurs că nu avea probleme. Conducea atent, prudent, dar lejer, chiar elegant, cu nelipsitu-i zâmbet în colţul gurii. Era încântată că nu a surprins niciun gest, nicio privire ori expresie deplasată, care să aibă anumită semnificaţie. S-a convins că toate suspiciunile ei nu au avut justificare. Eliberată complet sub acest aspect, a dat curs conversaţiei cu totală degajare.  
- Mama? Mama este o femeie obişnuită. A avut o căsnicie normală, foarte liniştită, cu împlinirile dorite. Mai are puţini ani până la pensie, dar munceşte la fel de conştiincioasă ca în primii ani de activitate. De fapt, îi place ce face… Este învăţătoare. Fără să exagerez, fiind vorba de ea, este una dintre cele mai bune în profesiunea ei, să ştii! Toţi elevii au iubit-o şi o iubesc şi acum. Nimeni nu o uită…  
- Dacă spui tu, sunt convins! exclamă Eugen, râzând uşor, amuzat de exprimarea ei ce se dorea a fi cât mai convingătoare.  
- Nu glumesc! … Fii atent! La al doilea bloc, după ultima scară, virezi stânga şi intrăm în spatele lui. Este o parcare acolo.  
- Perfect! Mulţumesc pentru grijă! În stradă, aşa aglomerată cum observ că este, cu mulţi copii la joacă, este posibil să o găsesc zgâriată, lovită… Mai ştii? Dar în parcare nu sunt copii care se joacă?  
- Nu! Acolo nu au voie chiar deloc. Sunt câţiva posesori de maşini foarte hotărâţi şi severi, care au luat atitudine. Nu permit nimic… Aici!  
Au urcat în tăcere treptele până la etajul unu. Deşi avea cheile în mână, Iuliana a preferat să sune. Doamna Luiza Dobrescu a deschis imediat, de parcă ar fi fost înapoia uşii, în aşteptare. A îmbrăţişat fata şi a strâns-o cu disperare, observând că este însoţită de un necunoscut şi nu de Iustin. S-a speriat şi nu a putut scoate niciun cuvânt câteva secunde după ce Iuliana l-a prezentat pe doctorul Tomescu.  
- Ce s-a întâmplat, fata mea? Unde este Tinu? De ce nu ai venit cu el? De ce eşti cu un medic?  
- Linişteşte-te, mami! Domnul doctor este…, este prietenul meu. Stai jos şi îţi voi spune cât de repede tot ce doreşti să ştii… O cafea, un pahar cu apă…? Cu ce te pot servi, Eugen?  
- Doar puţină apă, mulţumesc! Dacă şi doamna… doreşte o cafeluţă, îi voi ţine companie. Ar fi bine, să putem sta de vorbă… Ce spuneţi, stimată doamnă? întrebă Eugen, cu gândul la explicaţia dată de Iuliana mamei sale, surprins fiind de acele cuvinte ce i s-au părut atât de naturale şi de calde: este prietenul meu.  
- Eu…, eu nu obişnuiesc, dar… desigur, dacă vă face plăcere, beau o cafeluţă. Iuli, fii bună şi...  
- Da, mami! Am plecat la bucătărie… Eugen, cu sau fără zahăr?  
- Fără, te rog! Mulţumesc, sărut mâna!  
 
După acest schimb de cuvinte, aproape obligatorii în astfel de situaţii, Iuliana plecă la bucătărie, dezlipindu-şi cu greu privirea de pe chipul mamei sale. Eugen îşi freca palmele, semn de stânjeneală ori de nehotărâre, cum destul de rar i se întâmpla. Doamna Luiza îi ocolea privirea şi îşi oprea cu greu câte un oftat după fiecare replică exprimată ori ascultată. La fel de stingheri, amândoi şi-au ocolit privirile preţ de câteva secunde.  
- Domnule doctor, inima nu-mi dă pace şi…, vă rog să-mi spuneţi cum este? Unde este băiatul meu? rupse ea tăcerea, fixând covorul pe care nu se vedea nicio scamă.  
- … Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi, doamna Dobrescu, dar pentru liniştea dumneavoastră, din câte ştiu eu, este bine, şopti Eugen, oprindu-şi involuntar mişcarea palmelor. De ce puneţi o asemenea întrebare?  
- Am zis, maică… Scuzaţi! Aşa îmi vorbea mama mea, Dumnezeu să o ierte! … Domnule doctor, am zis că inima nu-mi dă pace…  
- Îmi place să spuneţi aşa. Şi bunica folosea destul de des expresia asta…  
- Adică…, folosea!  
- Da! Pentru că nu mai este… A trecut spre cele veşnice înainte de a …  
- Domnule…, nu te supăra! Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în veci! Dumnezeu ne-a dat viaţă… Atât cât a dorit El şi nu vom şti niciodată de ce a dat unuia mai mult şi altuia mai puţin, îl întrerupse femeia privindu-l cu ochi aproape înlăcrimaţi.  
- Aşa este, doamnă… Nu vom şti, după cum nu ştim când şi unde ne naştem, întări doctorul spusele ei.  
- … Păi, cum se spune, ne naştem când Domnul binecuvântează femeia aceea din casa omului… Plecăm atunci când ne este scris, nu când vrem noi şi niciodată nu ştim cum. Fiecare moarte trebuie să aibă o cauză, maică. De te-ai pune de-a curmezişul, ce îţi este scris aşa se întâmplă! Că uite! Aşa şi cu soţul meu…, aşa cu băiatul meu şi… Dar, spune, domnule doctor, ce ştii de băiatul meu? Îmi ascunzi ceva grav, domnule doctor?! Îl cunoşti? îi ceru doamna Luiza pe neaşteptate, când doctorul Eugen încă nu era pregătit să dea un răspuns ferm.  
- … Doamna Dobrescu…, vă rog să mă scuzaţi! Eram atent la afirmaţiile dumneavoastră… Ştiţi? Tot aşa vorbea şi bunica mea…. Era pe patul morţii şi ne-a cerut să nu o plângem… Că Dumnezeu hotărăşte şi că el găseşte o cauză pentru fiecare… încercă el să tragă de timp până să-şi formuleze povestea cât mai uşor de suportat de mama băiatului.  
- Bunica dumneavoastră, domnule doctor, a fost o credincioasă…, şopti doamna Dobrescu cu respect în nuanţele vocii.  
- Da, a fost. Acesta-i adevărul! Eu, ca medic, am avut multe experienţe şi, vă spun cinstit, bunica a avut dreptate, aşa cum şi dumneavoastră aveţi. Medicul intervine…, dar el este doar, cum să vă spun…  
- Aşa cum simţiţi, domnule… Medicul este un intermediar între Dumnezeu şi bolnav… Că tot Dumnezeu hotărăşte…, nu?  
- Aveţi cuvântul meu de onoare că aşa am dorit să mă exprim! Ascultându-vă aceste cuvinte, mi-am amintit opinia unui confrate: ”Terapia Intensivă este o zonă a marilor mize în care ştii că poţi şi vezi că salvezi vieţi omeneşti, desigur cu ajutorul lui Dumnezeu". Ei bine, m-am convins că noi avem în permanenţă parte de stresul şi duritatea mediului, elemente permanente pe care trebuie să le suportăm eroic, dar, pe de altă parte, învăţăm o lecţie esenţială. Ce poate face doctorul, dacă Dumnezeu nu mai dă viaţă pacientului? Nimic! Doar ameliorează o stare sau alta, anulează ori diminuează durerile, dar nu poate prelungi viaţa dacă…  
- Dacă nu mai are ce, interveni doamna Dobrescu, concluzionând. La băiatul meu…, care este situaţia? Nu mă mai chinuiţi, că bănuiala mea este…  
- Este aproape reală, sincer vă spun! rosti Eugen aproape înăbuşit, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte şi de pe ceafă. Băiatul dumneavoastră, pe care l-am cunoscut azi, a avut o…, cum să-i spun? A avut o criză, un atac de panică…  
- De panică? Cum vine asta? exclamă biata femeie, încercând să se ridice de pe scaun. Au oprit-o mâinile Iuliei, care era rezemată de tocul uşii de care se apropiase încet, în tăcere, fără să fie văzută.  
- Da, de panică. Cu alte cuvinte, cel puţin în cazul dumnealui, a avut o teamă foarte mare. O teamă provocată de un ceva văzut…, dar nu avea cum să vadă şi trag concluzia că i-a fost teamă de un ceva auzit, poate numai de el, adică…, cum să spun, de un ceva imaginat. Această din urmă presupunere poate fi amintirea unui moment care i-a făcut mare rău cândva, într-o anumită etapă a vieţii. Am vorbit şi cu medicul neurolog, colegul meu şi…, făcând corelaţia datelor, pot afirma că teama lui a provocat o serie de simptome somatice sau psihologice care…  
- Adică…, ce simptome, domnule doctor? Ce anume a avut concret? întrebă biata femeie, rămasă fără picătură de sânge în obraz la auzul explicaţiei primite.  
- Păi…, la el s-a constatat în mod sigur senzaţie de sufocare, de strangulare puternică a respiraţiei. Aceasta a fost, presupunem, cauza unui dezechilibru şi, cât se poate de evident, leşin, dar un leşin foarte puternic în faza a doua, care l-a condus la o stare de comă…  
- Doamne! Nu se poate, Doamne! Este în comă băiatul meu? Tinu al meu este în comă la spital? aproape că ţipă doamna Dobrescu, ridicându-se de pe scaun şi frământându-şi degetele într-un gest de disperare.  
- … Este o stare de leşin profund, doamnă… Se află, da, la spital! În secţia în care lucrez eu, la terapie intensivă, dar nu este în pericol. Vă rog să mă credeţi, scumpă doamnă! încercă doctorul să o calmeze în timp ce se ridica şi gesticula liniştitor.  
- Mami!... Am fost acolo, mami. L-am văzut… A ieşit din pericol, mami, crede-mă! interveni Iuliana pentru a întări explicaţia medicului, după ce aşeză tava cu ceştile peste care se scursese deja puţină cafea.  
 
După câteva minute, în care fiecare încerca să se calmeze în felul său, se aşezară în jurul mesei. Parcă nu avea nimeni curajul să reia dialogul. Se auzea respiraţia îngreunată a doamnei Dobrescu şi sunetul regulat al secundarului unui ceas mare de perete. Doctorul Eugen Tomescu îşi construia un plan de conversaţie din care să extragă tot ce avea nevoie, astfel încât să nu adâncească durerea acelei mame chinuite deja de gânduri şi presupuneri care îi induceau o stare de nelinişte pe care nu o putea ascunde cu toată străduinţa ei sinceră. Intuind parcă la ce gândea musafirul sosit pe neaşteptate şi ca urmare a unei întâmplări nedorite de nimeni, hotărî să vorbească după ce bău doar două înghiţituri mici de cafea. Împinse farfurioara cu ceaşca aproape plină, tuşi sec şi îl privi pe doctor cu un plus de bunăvoinţă. Instinctiv, simţea că poate avea încredere în el, că poate şi trebuie să-i vorbească despre băiat. Nu-i venea uşor, pentru că era nevoită să aducă în prim plan momente şi zile de mare suferinţă prin care trecuse întreaga ei familie. O privi pe Iuliana semnificativ, dorind să obţină şi acordul fiicei sale. Privirile lor spuneau multe. Se înţelegeau foarte bine încă de pe vremea în care Iuliana era o copilă. Comunicaseră de multe ori în tăcere deplină.  
- Înţeleg foarte bine situaţia, domnule… Cred că vă interesează tot ce a provocat băiatului emoţii. Vreţi să ştiţi, cum se spune, diagnosticul comunicat în fiecare situaţie specială, cauze, tratament, poate...  
- Exact! Aşa cum vă amintiţi dumneavoastră. Nu este necesară o anumită ordine.  
- Nu sunt multe situaţii la care să mă gândesc. Au existat…, au existat doar două momente critice în viaţa băiatului meu… I-am acordat o mare grijă încă înainte de a se naşte. L-am ferit de toate nevoile şi greutăţile. Aşa cum am gândit şi cum am putut noi, părinţii… Tatăl său a fost un om cu principii şi cu pretenţii mari. A fost mereu exigent, foarte exigent, dar foarte atent şi în tot ce a însemnat protecţia fiului, a copiilor, după ce s-a născut şi fata… Sunt trei ani şi patru luni între copiii mei, preciză Luiza aproape în şoaptă, ca pentru sine, oftând din pricini numai de ea cunoscute.  
Eugen nu a întrerupt în vreun fel aceste aduceri aminte, care sunau ca o trecere în revistă a unor momente de viaţă, dar nici nu îşi propunea să intervină. Era convins că numai aşa, fără a încerca să o descoase, poate intra în posesia unor elemente de care considera că are nevoie. O privea cu respect pe femeia din faţa sa şi avea permanent o strângere de inimă la gândul că îi adânceşte suferinţa, deşi nu ar fi dorit să facă asta în niciun chip. Simţea uneori privirea atentă a Iulianei. Simţea că este examinat, dar acest fapt nu l-a deranjat. I s-a părut că este normal să se întâmple.  
Ea trecuse pe un fotoliu poziţionat astfel încât să nu deranjeze prin prezenţă nici pe el şi nici pe mama sa. Era atentă şi pregătită să intervină în discuţie oriunde ar fi simţit că este nevoie, dar nu se putea abţine să nu îşi îndrepte privirea către acel bărbat pentru care simţea că nutreşte, inexplicabil, simpatie şi admiraţie. Îi privise şi îi examinase îndelung profilul, mimica, gesturile, încercând să îi descopere unele trăsături temperamentale, deşi se concentra destul de greu, atenţia principală fiind orientată asupra dialogului. Îi plăcea calmul manifestat de el şi aprecia respectul acordat interlocutorului.  
 
- … Iustin a avut, ca orice om, doar acele emoţii specifice elevului şi studentului în anumite momente ori etape. Este un băiat calm, foarte bine echilibrat emoţional. Era pretenţios cu sine. Nu numai la învăţătură, ci şi la sport ori la activităţi extraşcolare obligatorii, la alegerea tovărăşiilor şi distracţiilor, la îmbrăcăminte şi chiar la felul în care mergea ori alerga… Îi plac excursiile foarte mult, mai ales la munte. Urcă pe jos chiar şi iarna. Adică urca…, acum, nevăzător, nu mai poate, din nefericire. A avut necazul acela cu accidentul. Of, Doamne! suspină doamna Luiza adânc, ştergându-şi jenată lacrimile ce apăruseră instantaneu pe obraji. Aşa a fost să fie…  
Vocea i se înnodase. S-a simţit jenată şi i-a fost greu să treacă peste acest moment. A băut puţină apă, cu înghiţituri mici, privind în gol. A întins mâna să aşeze paharul la locul său. Îi tremura puternic. Clinchetul sticlei la contactul cu farfurioara parcă a trezit-o dintr-un vis. Şi-a cerut scuze şi a privit-o pe Iuliana întrebător. Fata a îndemnat-o să continue povestirea, clipind într-un anumit fel.  
- Era la munte, undeva, la Sinaia sau la Buşteni. Era fericit că a avut audienţă maximă la o conferinţă. Ore şi zile lungi muncise la elaborarea unui material ştiinţific de mare importanţă. Primise date noi, probe noi, pe care le-a adăugat la cele culese de el personal. Mergea entuziasmat pe teren şi făcea explorări şi experienţe de tot felul… Şi când era student participa la astfel de lucrări. Era foarte apreciat…  
- Să înţeleg că fiul domniei voastre este geolog de profesie, doamna Dobrescu? îndrăzni Eugen să întrebe, cu riscul de a întrerupe o relatare importantă.  
- … Da, asta doream să spun… El a cercetat foarte atent problema gazelor de şist şi a avut…  
- Mami! o întrerupse Iuliana, privind-o speriată şi chiar cu teamă. Te rog mult! Nu este cazul să…, să aducem vorba despre asta, insistă ea cu grijă să ocolească privirea întrebătoare a doctorului Tomescu.  
- Poate că este mai bine să ocoliţi unele amănunte, doamna Dobrescu, interveni el, foarte atent la schimbul de priviri dintre mamă şi fiică. Vă rog, doamnă! Vă rog să vorbiţi numai despre accident!  
- Păi…, cum să spun, domnule doctor? Ce să spun despre un fapt pe care nu-l cunoaştem nici noi prea bine? Băiatul meu era plecat la munte. A avut câteva zile libere. Erau oferite ca recompensă pentru rezultatele obţinute după o muncă infernală de vreo doi ani. Doi ani fără concediu… Muncea şi duminica, adesea plecat undeva, pe teren… Era iarnă. Vara urca pe munte echipat ca un alpinist. Iubea escaladările, chiar dacă era doar un amator. De mic îşi dorea să urce pe cărări ce abia se vedeau de sub vegetaţie. Iubea dealurile şi munţii, iubea înălţimile. Nu era profesionist. Iarna îi plăcea să schieze. A învăţat după prima sesiune de examene, în anul întâi de studenţie, într-o tabără, la Poiana Braşov…  
 
Doamna învăţătoare s-a oprit. Îşi ştergea lacrimile ambiţionate să curgă pe obrajii ei palizi. Începu să plângă încet, mocnit. Eugen se ridică îngrijorat. Ar fi dorit să plece. Se simţea vinovat de reacţia neaşteptată a doamnei Dobrescu. Îngrijorat şi nehotărât, o privi rugător pe Iuliana.  
- Ce medicamente aveţi în casă, la îndemână? o întrebă, făcând semn cu bărbia către mama ei.  
- Nu, nu este nevoie! şopti aceasta, ţinându-şi batista la ochi. Iuli, mai spune tu domnului… Ştii tot atât cât ştiu eu…  
- Da, mami! Stai liniştită, te rog! Întinde-te pe pat, o îndemnă ea apropiindu-se şi, apucând-o protector de un braţ, o ajută să se ridice.  
Se întoarse destul de repede din camera alăturată, vizibil alertată şi răvăşită. Ar fi dorit să nu se întâmple acel incident. Părea uşor ruşinată. L-a întrebat pe Eugen dacă doreşte un alt pahar cu apă ori suc neacidulat. El a refuzat, s-a scuzat şi şi-a exprimat intenţia de a se retrage.  
- Te rog să rămâi. Va trebui să lămurim acele situaţii care îţi pot fi de ajutor. Este vorba de fratele meu. Îmi dau seama că aveai dreptate, se destăinui ea ruşinată. Rostind ultima frază, a realizat că s-a descoperit, că el a înţeles cu ce neîncredere l-a tratat până în acel moment.  
- Dacă tu crezi că este bine…, rămân, domnişoară, dar te rog să mă ierţi! rosti el împăciuitor, aşezându-se.  
- Desigur! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Eu am greşit, nu tu. De ce nu i-ai spus mamei despre accident? De ce ai ascuns asta? întrebă imediat, şoptit, aplecându-se spre el.  
- Nu am intenţionat să o supăr mai rău. Oricum, nu era lucrul cel mai important, pentru că, de altfel, nu a fost un accident… A fost doar o situaţie periculoasă, cum puteau fi multe altele, de natură a-i provoca băiatului pierderea cunoştinţei…  
- Ok! Să trecem mai departe… Să ne întoarcem în timp. Voi încerca să mă adun… Scuză-mă pentru… tirul de întrebări!  
 
Îşi revenise complet. Acum îl privea direct şi se minuna în sinea ei cum de nu-i observase sprâncenele frumoase, uşor arcuite, genele lungi, nasul drept şi bărbia fermă, împinsă în faţă când privea înainte. Nu ştia şi nici nu ar fi crezut dacă îi spunea cineva că el, bărbatul frumos din faţa ei, se minuna în acelaşi fel cu privire la ea. După ce a simţit că s-a scăldat în adâncul mării Egee, Eugen părăsi albastrul intens al ochilor ei pentru a poposi în răsăritul de soare descoperit pe buzele roşii, naturale. Da! Avea gură fermecător de frumoasă, cu buze conturate discret şi, în acelaşi timp, foarte bine desenate de Creatorul suprem. Au zâmbit în acelaşi timp, comunicând telepatic perfect, realizând că gândesc aceleaşi lucruri. Dacă se întâmpla atunci când s-au întâlnit la Universitate, s-ar fi ruşinat. Acum nu au avut reţineri. În sufletele lor se produsese acea osmoză, acea disponibilitate de a împărtăşi tulburătoare emoţii şi, fiecare în parte, a simţit că aduce acolo, în acel spaţiu bine zidit şi adăpostit, imagini deosebit de plăcute, delicate şi atrăgătoare.  
- Nu vreau să interpretezi eronat unele din datele auzite de la mama mea, şopti Iuliana privindu-l deschis, în ochi. Când am intervenit eu, era un ceva special. Vei afla cândva, dacă va fi necesar, dar să nu-mi ceri mai mult decât îţi relatez, te rog! continuă ea, privindu-l altfel. De-a lungul vieţii unui om intervin momente ori situaţii ce nu se pot dezvălui, cel puţin nu oricum şi oricând, ele rămânând într-un anume ungher al sufletului. Unele aduc fericirea, altele aduc nenorociri. Este bine să fie sigilate într-un sipet şi acesta ascuns bine. Sunt taine şi aşa rămân până la sfârşitul vieţii…  
 
- - - VA URMA - - -  
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (3) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1546, Anul V, 26 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!