Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1539 din 19 martie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În acelaşi timp, medicul finalizase controlul şi părea că ajunsese la o concluzie sigură. Comunica ceva poliţistului de lângă el, cu voce scăzută. Cu toată liniştea instaurată din senin, doar câteva lămuriri au fost auzite de cei mai apropiaţi curioşi, care aveau să transmită mulţimii totul, înflorit, ca de obicei, îmbogăţind din proprie imaginaţie fiecare expresie.  
- Domnule, în acest moment omul este în afara oricărui pericol, a precizat medicul. Se pare că nu are fracturi de vreun fel. La braţul stâng, pe care a căzut, este posibil să existe ceva, mai sigur, o luxaţie. A căzut pe cot. Doamne fereşte să nu fie gravă contuzia de la frunte. A sângerat puţin. Cred că s-a lovit de asfalt când a căzut. Sper totuşi că şocul nu a fost puternic. Intern este posibil să fie ceva, dar asta se va vedea la spital, după ce va fi examinat la tomograf… Aş vrea să-l transport de îndată.  
- Vă mulţumesc mult, domnule doctor! Desigur, îl puteţi transporta, a fost răspunsul poliţistului, care-şi notase câte ceva, în timp ce vorbea doctorul. Important este să faceţi tot ce trebuie cu omul acesta nevinovat. De celălalt ne vom ocupa noi. Vom ţine legătura, domnule doctor… Cum aţi spus că vă numiţi?  
- Da, sigur că da! l-a asigurat medicul, destul de grăbit şi grijuliu. Grigore. Grigore Emilian… Vă salut!  
*  
… În tot acest interval de timp, cel căzut pe caldarâm trăia în altă lume, la mare distanţă de tot ce se întâmpla pe şosea în jurul său. Era departe, pe un povârniş lipsit de vegetaţie, aplecat mult din mijloc pentru a susţine greutatea rucsacului prins bine pe spate şi a putea urca prin minim de efort. Aerul cald era împrăştiat uşor de o boare ce abia punea în mişcare vârful puţinelor fire de iarbă aproape îngălbenite. Liniştea apăsătoare se întindea până sus, la vârful pe care dorea să-l cerceteze la lumina zilei. Spera să ajungă la timp, să nu-l prindă noaptea la întoarcere. Câteva pietre dislocate de talpa bocancilor se prăvăliră la vale şi zgomotul făcut de ele îi părea a fi ca o muzică ritmată. Se opri şi, cu intenţie, desprinse şi altele pentru a savura ritmul, dar acestea făcură un zgomot ciudat, neîntrerupt, care se amplifică nejustificat de mult. Surprins, se opri şi încercă să se uite în valea adâncă. Nu ajunse cu privirea până departe. Îl cuprinse o ameţeală puternică şi simţi o durere ascuţită în zona parietală. Închise ochii şi ascultă zgomotul pietrelor căzute ca într-o puternică avalanşă. Curând, zgomotul se transformă, prinzând alte nuanţe. Auzi voci. Din ce în ce mai clare, până începu să înţeleagă cuvintele. Se simţea obosit, foarte obosit şi durerea era ascuţită, dar încercă să se concentreze pentru a înţelege ce se vorbeşte. Simţea că în jurul lui sunt mai mulţi oameni, că sunt foarte agitaţi, câţiva dintre ei manifestându-se îngrijoraţi.  
„De unde au venit oamenii aceştia? se întrebă el surprins şi oarecum temător. Am urcat singur şi era pustiu tot versantul... Când m-au ajuns ei? Nu se poate! S-a întâmplat ceva. Unde sunt?” se întreba el contrariat şi speriat. Apoi înţelese că se vorbea chiar despre el. Foarte atent, a ascultat fără să clintească un deget. Până a auzit că un om este învinovăţit că l-a lovit cu maşina. Se spunea că este în comă, că poate muri… „Nu se poate!” , încercă el să riposteze cu voce tare. „Sunt viu, oameni buni, lăsaţi omul în pace!”, dar nu-l auzi nimeni. „Targă? De ce targă? Sunt întreg, nu m-a lovit maşina, oameni buni! Nu am nevoie de tomograf. Ce v-a apucat?” încercă din nou să strige şi să le explice. Se sforţă, dar nu rosti şi nu văzu nimic. În schimb, oamenii de lângă el au văzut că a deschis ochii şi s-au agitat mai mult.  
- Doctore, a deschis ochii! a exclamat un bărbat.  
- Da, da! Am văzut şi eu, dar nu mişcă deloc, se auzi o altă voce.  
- Dacă ne auzi, te rog să nu te mişti, domnule! Mai întâi spune-ne unde simţi dureri! Mă înţelegi? Închide şi deschide ochii dacă m-ai înţeles! i se adresă un al treilea bărbat cu voce blândă, îngrijorat. Apoi vom încerca să vorbim… Ia să vedem: m-ai înţeles?  
Bietul om, cu ultima fărâmă de energie pe care simţea că o are, se forţă şi reuşi să-şi mişte pleoapele de mai multe ori. Spre mirarea tuturor, începu să vorbească.  
- Nu este el… Nu este vinovat. Lăsaţi omul… în pace, oameni buni! şopti el, destul de greu, dar clar, cu voce rugătoare.  
- De unde ştii tu că nu este vinovat? îl întrebă cineva obişnuit să pună întrebări şi să i se răspundă.  
- Eu…, eu l-am văzut… Are explozie de cauciuc… N-a putut controla maşina…  
Se făcuse linişte deplină încă din momentul în care doctorul i-a vorbit omului accidentat, dar acum, auzind şi înţelegând vorbele acestuia, toată lumea înmărmurise. Se auzeau doar respiraţiile oamenilor. Se uitau unii la alţii şi nu le venea să creadă că au auzit cele spuse.  
- Domnule…, ai bastonul de nevăzător şi… doi oameni care te cunosc din vedere mi-au spus că, într-adevăr, eşti nevăzător… Cum poţi afirma că ai văzut?  
- Domnule doctor, după voce ştiu că sunteţi ce sunteţi... Am ascultat câte puţin. Sunt nevăzător, dar eu…  
- Păi, dacă eşti cu adevărat nevăzător, cum poţi afirma că ai văzut?  
- Am văzut cu urechile…, domnule doctor. Aud foarte bine şi… interpretez bine zgomotele. Nu m-a lovit cu maşina, domnilor poliţişti… Mă auziţi? Am căzut eu…, dar după ce mi-a lovit bastonul… Trecuse de mine…, a mai rostit nevăzătorul, destul de greu, trăgându-şi pleoapele peste ochii lipsiţi de lumină.  
- Şi-a pierdut cunoştinţa! a exclamat medicul şi a dat imediat indicaţii oamenilor ce-l însoţeau.  
L-au ridicat cu mare grijă şi l-au aşezat pe targă. Odată urcat în maşină, aceasta a demarat în trombă cu toate mijloacele de semnalizare acustică în funcţiune. Mulţimea de curioşi a rămas să dezbată întâmplarea, nepăsătoare la eforturile poliţiştilor de a repune circulaţia rutieră din zonă în drepturi. Era o întâmplare neobişnuită, spuneau şi susţineau ei, dar o întâmplare care, foarte repede, a născut alte întâmplări potrivite gradului de înţelegere şi de interpretare a fiecărui om din mulţime…  
 
Masca de oxigen acoperea în parte chipul băiatului, dar privirea medicului era permanent aţintită asupra lui. Doar când un asistent a citit cu voce tare valorile tensiunii a tresărit şi s-a uitat contrariat la aparat. Nu-i venea să creadă. A meditat foarte puţin şi, ceva mai liniştit, a apreciat cu voce joasă, parcă mai mult pentru el:  
- Opt cu şase?! La asemenea valori nu poate fi decât o explicaţie… Omul a intrat în comă, dar o comă particulară, a cărei cauză nu o pot descoperi acum. Am înţeles că maşina nu l-a lovit… Curios caz, fraţilor! Direct la tomograf mergem. Mă tem de existenţa unei leziuni interioare la cap... Te rog să verifici buzunarele. Ştiu că a căutat şi poliţistul. A găsit ceva?  
- Da, a căutat, dar nu a găsit nimic. După ce ajungem… să vedem care este starea reală şi să încerce cei din conducere să caute rude…  
- Este foarte bine… Am ajuns. Cu grijă, vă rog! Direct la „Urgenţe”. Nu avem timp de explicaţii şi dialoguri aiurea. Noi sau alţii vor afla cine este acest om…  
La ATI (Clinica Anestezie Terapie) din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova era animaţie, ca de obicei, dar erau aşteptaţi. S-a lucrat precis şi operativ sub toate aspectele. Întregul personal - medici, asistenţi şi infirmieri, bărbaţi şi femei - lucrau ca un tot unitar. Şeful secţiei, prof. dr. Eugenia Ionescu, deşi era femeie, nu avea nevoie de cuvinte. De regulă, privirea ori mişcarea braţului său stâng erau mijloacele sale de comunicare cu tot personalul. Cu pacienţii dialoga foarte puţin. Strictul necesar. Îşi drămuia timpul cu mare atenţie. De altfel, aproape zilnic, aici era permanent de lucru, fapt ce nu lăsa loc comunicării ce apelează la indicaţii detaliate, aşa încât subalternii deja învăţaseră să acţioneze conform unei strategii instituite în mod tacit. Doctoriţa a supravegheat în tăcere realizarea procedurilor specifice şi, imediat ce a avut filmul, l-a examinat cu maximum de atenţie, după care, cu o scurtă înclinare a capului, semn că are nevoie de linişte, s-a retras în biroul său. La scurt timp, acest birou fu invadat, rând pe rând, de mai multe persoane cu diferite sarcini: medic cardiolog, chirurg, oftalmolog, asistenţi etc. Excelentă colaborare!  
După mai puţin de o jumătate de oră, timp în care pacientul fusese deja transportat la secţia de „Terapie intensivă”, unde i s-a acordat îngrijire medicală promptă, se cunoştea tot ce se putea despre el. Era clar că pacientul examinat are un hematom pe creier, cauzat, după toate probabilităţile, de contactul dur al capului cu partea carosabilă. El nu vorbea, nu deschidea ochii şi corpul îi rămânea inert, ridicând echipei medicale semne de întrebare. Era ca un om ce doarme profund.  
- Eu nu mai am nimic de făcut, dragii mei, s-a adresat doamna profesor doctor Ionescu celor în faţa cărora examinase filmul şi dăduse explicaţii. Tânărul acesta a suferit cândva un traumatism cranio-cerebral care a determinat apariţia unui hematom subdural şi am convingerea că istoria s-a repetat… Hematomul de azi nu are un volum care să provoace un pericol iminent, dar a creat pierderea stării de conştienţă şi, de aici pornind, s-a instalat coma, întreruptă la locul accidentului, după cum am înţeles. Creierul nu este comprimat. Colegii noştri vor hotărî momentul şi felul tratamentului chirurgical. Până atunci, domnul doctor Tomescu l-a conectat deja la aparate şi îl are sub observaţie permanentă. La braţ nu este nimic grav. O luxaţie simplă… Trece repede. S-au luat deja măsuri. Doctorul Tomescu şi factorii de decizie vor face ceva să identifice rude sau persoane apropiate tânărului. Cunoaşterea antecedentelor poate fi vitală pentru recuperarea lui sigură…  
 
Doctorul Eugen Tomescu lucra de peste zece ani în această importantă secţie a Spitalului nr. 1 din Craiova şi, la cei 40 de ani ai săi, avea o bogată experienţă de viaţă, dar şi medicală. Era în permanentă mişcare la serviciu, dar şi în timpul liber, aşa puţin cum îl avea, pentru că lucra adeseori peste program. Celibatar convins, fără ca cineva să ştie care să fi fost cauza, doctorul era bărbat atrăgător, cu fizic plăcut, corp atletic de invidiat şi cu un zâmbet fermecător permanent în colţul gurii. Frecventa terenurile de sport, practicând tenisul de câmp şi gimnastica la aparate. În mod aproape egal ca timp, frecventa şi două cluburi craiovene cu program bun, civilizat – cum îi plăcea lui să se pronunţe - fără „fiţe” care să-l indispună numai când le vedea „la lucru” ori pe stradă, întâmplător. Era, aşa cum se spunea în cercul său de prieteni, un om cu principii sănătoase de viaţă, aspect pentru care gurile rele îl calificau ca fiind depăşit.  
Când a intrat doctorul Grigore, un bun prieten şi colaborator al său, tocmai examina cu atenţie cadranele aparatelor la care era conectat pacientul proaspăt adus. Verificase şi tensiunea şi, cu nelipsitu-i zâmbet optimist, se exprimase în gând: „Frumos eşti, băiete! Eşti bine clădit şi cred că ai un fizic rezistent… Asta presupune că te voi recupera în scurt timp, dar trebuie să aflu despre tine prin ce încercări ale vieţii ai mai trecut… Pentru mine este foarte important să ştiu. Nu intrai tu în comă, băiete, aşa, din nimica toată! Evident, dacă puţinul ce l-am aflat este adevărat. Să nu fi fost mai grav lovit…”.  
- Aha! Bine că ai venit, amice, se adresă el colegului intrat în salon. Nu putem afla nimic? Ce ai să-mi spui?  
- … Păi, cam nimic, pentru moment, răspunse doctorul, privind faţa pacientului. Cum este?  
- A intrat în acea stare de „normalitate”, cum o numesc eu, adică starea lui este staţionară, dar…  
- Nu s-a găsit nimeni care să-l cunoască pe băiat. Am transmis domnului director situaţia şi a zis că…  
- S-a ţinut de cuvânt. A trimis pe cineva să-i facă poze pentru ziare şi televiziune.  
- Dacă aflu ceva, te ţin la curent, Eugene. Ca de obicei, o mână de ajutor o vei avea din partea mea şi, tot ca de obicei, ştii că sunt omul cu noroc! Acum sunt pe fugă. Sunt solicitat… Salut!  
- … Da, bine, Emile! Salut, să trăieşti! Poate pe seară, la una mică… Ce zici? întrebă Eugen, fără să privească înapoi.  
Dacă ar fi urmărit cât de precipitat ieşise, şi-ar fi dat seama că doctorul Emilian Grigore era deja departe, pe culoarul lung şi slab luminat de la parter. ”Hm! Se deplasează ca o pisică omul acesta. Nici nu-l auzi când merge şi dispare rapid, în fracţiune de secundă… Este extrem de elastic. La dans îţi dă impresia că pluteşte… Ar trebui să mai mergem. N-am fost deloc de la întâlnirea aceea cu promoţia… Wow! Ce frumuseţi au devenit câteva colege! Frumoase, unele, dar şi bune-rău altele! Am adresa câtorva de aici, vreo trei de la Bucureşti şi alte trei-patru din Timişoara, dar… când am eu timp să le vizitez? Doar patru nu sunt măritate. Celelalte… Ha, ha! Par mai doritoare tocmai celelalte. Nu le înţeleg şi… şi nici nu-mi pasă mie de ele. Fiecare cu treaba lui pe lumea asta în care toate sunt ori par a fi pe dos. Poate nu m-am integrat eu, dar… Nu! Nu-mi place şi gata!” hotărî doctorul Tomescu, înciudat pe sine, privindu-şi pacientul mai insistent decât o făcuse până atunci.  
- Domnu’ doctor, sunteţi bine? Mă înfricoşaţi cu tăcerea asta, se explică asistenta, aproape în şoaptă. A trecut aşa mult timp, că mă sperii, adăugă ea, în timp ce se ridica din colţul cel mai îndepărtat al salonului şi se apropia temătoare.  
Acolo rămăsese retrasă, într-o linişte plină de nemulţumire, după ce doctorul Tomescu, puţin enervat de insistenţa ei în a-l ajuta în aplicarea procedurilor, ţipase la ea, cerându-i să nu-l deranjeze. Acum îl privea aşa, cu milă şi înţelegere, precum îşi priveşte un câine stăpânul care l-a bătut fără motiv.  
- … Mda…! Destul de bine, Ofelia… Care este situaţia celor doi?  
- Fără probleme deosebite, doctore. Exact aşa cum aţi prevăzut. Au reintrat în parametri normali… Da, da! Le-am administrat totul, ca la carte. Staţi liniştit! îl asigură fata, observând privirea lui atentă, pătrunzătoare, intuind că dorea să afle toate datele problemei, aşa cum se obişnuise. Niciun semn la acest băiat? îndrăzni ea să întrebe şi să se apropie. Observ valori liniştitoare…  
- Sunt liniştitoare, dar este bine să-l avem sub observaţie severă până ne vom convinge că nu sunt probleme. Este ciudat că, după toate mărturiile, omul nu a fost lovit de maşină. A căzut el…. şi nu cred că viteza putea fi atât de mare, încât să-l dezechilibreze curentul provocat…  
- Şi… bastonul acela, mă iertaţi, vă rog, este al lui? Este nevăzător?  
- Da, aşa au spus vreo doi care-l cunoşteau din vedere. L-au mai văzut pe stradă… Posibil să fi fost de prin zonă, dar nu ştia nimeni unde locuieşte ori cum se numeşte. Cred că ai dorit să mă întrebi şi despre acest aspect, nu?  
- Sunteţi extraordinar, doctore! exclamă Ofelia, nu atât de surprinsă pe cât de preocupată era să-şi etaleze formele, pe care le ascundea imaginar sub halat, deznodând şi înnodând cordonul, în timp ce-l privea cu neascunsă doză de tandreţe. Întotdeauna ştiţi ce gândesc… Cum intraţi în mintea mea?  
- Intru pentru că tu îmi permiţi, domnişoară…  
- Vai! Domnişoară, ziceţi dumneavoastră doar aşa, în glumă, să mă simt bine, ştiu eu… Aş dori să mai fiu, dar mi-a trecut vremea… Am deja doi copii, aţi uitat, doctore?  
- Da? Am îmbătrânit, Ofelia. Scuze! Dar abia ai făcut treizeci de ani, ce-ţi pasă? Doi copii, bărbat serios, aşezată la casa ta, fără probleme şi, pe bune, arăţi ca o adolescentă cu ceva experienţă de viaţă… Ştii cât eşti de frumoasă!  
- Vai!! Sper că nu glumiţi… Aş dori să fie aşa cum spuneţi, dar…. Să nu credeţi că viaţa de familie este întotdeauna frumoasă, fără probleme, aşa cum pare a fi privită din afară… Dacă ar fi soţul meu un bărbat atent ca dumneavoastră, toate datele problemei ar fi…  
- Am impresia că exagerezi, colega! interveni Eugen, frecându-şi palmele cu satisfacţie, ştiind cât de mult îşi doreşte asistenta să stea la taclale cu ea.  
- Nu, nu! Nu exagerez şi am explicat de mai multe ori că… Nu-mi mai ziceţi „colega”, domnule doctor! Nu mă simt bine. E distanţă mare de la…  
- Ce distanţă? Suntem la doi paşi unul de altul, ne privim în ochi, eşti mâna mea dreaptă în majoritatea cazurilor… Suntem colegi de muncă aici, în salonul acesta, care pare a ne fi, uneori, închisoare, Ofelia dragă. Nu trece iar la tonul oficial şi prenume de politeţe! Ştii că nu agreez protocolul acesta în lipsa martorilor…  
- Da, ştiu, dar… Ufff! Aveţi dreptate, doctore. Multe momente dificile le-am depăşit împreună. Pe de altă parte, tocmai aceste momente v-au scos la iveală cele mai frumoase trăsături de caracter. Sunteţi un om atât de bun, că v-aş pune în icoană, nu numai pe rană!  
- Ei, hai! Iar începi să exagerezi şi nu este cazul, încercă Eugen să oprească începutul unei avalanşe de laude pe care nu le considera că i se cuvin. Să vedem ce evoluţie au ceilalţi doi pacienţi şi…  
- Sunt bine, doctore! Este acolo, lângă ei, colega mea, Carmen. Aţi uitat? Este ochi şi urechi. Nu-i scapă nimic, interveni Ofelia pentru a-l linişti şi a nu pierde momentul favorabil continuării dialogului aşteptat de multă vreme. Şi, cum spuneam mai devreme, chiar dacă nu vă văd, numai când mă gândesc, simt că roşesc şi mă trec fiori. Uit de bărbat, uit de copii, uit de tot. Cred că uit şi de mine. Nu mă recunosc de cele mai multe ori şi vă mărturisesc, deşi îmi vine greu şi mă ruşinez, că…  
 
Confesiunea asistentei a fost întreruptă de intrarea furtunoasă în salon a doctorului Grigore. Flutura cu satisfacţie o hârtiuţă ţinută cu două degete şi, fără să salute, se grăbi să comunice motivul bucuriei sale.  
- Am găsit! … Am găsit ceva extraordinar! Până şi incoruptibilul doctor, bunul meu prieten, va face ochii mari şi va rămâne cu gura căscată, cum se spune, dar e bine să încep cu începutul, rosti el teatral, privind ghiduş la cei doi, care nu înţelegeau nimic şi îl priveau contrariaţi. Adică este vorba, cum vă spuneam, dragii mei, despre o apariţie minunată şi total neaşteptată, după cum singuri vă veţi convinge de îndată şi…  
- Da’ spune odată, omule! S-a găsit mamă ori tată, soră, frate, altceva? Aici nu a venit nimeni, îl întrerupse Eugen, vizibil iritat.  
- Ia-mă uşor că spun tot, omule! rosti doctorul Grigore, zâmbind cu satisfacţie şi privind complice la Ofelia, obişnuită cu şicanele pe care cei doi prieteni şi le făceau reciproc. Fotografia pacientului nostru a ajuns la postul zonal de televiziune şi la câteva ziare, cele mai citite din Craiova. Este o reuşită extraordinară, dragii mei! Ei bine, un scurt material la TVR, studioul Craiova sau, poate, un exemplar din ediţia de prânz al ziarului „Gazeta de Sud” ori „Ediţie specială”, nu mai ţin minte, a avut plăcerea şi onoarea să fie văzut de cei mai frumoşi ochi din acest municipiu, care aparţin unei domnişoare minunate pe care am cunoscut-o fugar şi, ce credeţi…?  
- Că îţi trântesc un scaun în cap dacă mă mai ţii pe jar! izbucni Eugen, agitat cu adevărat, desenând în aer gestul exprimat verbal.  
- Bine, bine! exclamă Emilian cât se poate de sobru, modificându-şi atitudinea cu multă abilitate. Este o tipă extraordinară, frumoasă foc, înăltuţă, brunetă, suplă, necăsătorită, asistent sau profesor universitar, continuă el pe nerăsuflate, subliniind unele cuvinte şi mişcându-şi braţele sugestiv, cu intenţia vădită de a-şi irita prietenul, care nu se mai abţinu şi se repezi ameninţător la el.  
- Băi, asasinule! Familia trebuie să ştie că…  
- Stop! îl întrerupse Emilian, ridicând braţele în semn de împăciuire. Familia ştie deja. Pacientul nostru are un nume şi prenume: Dobrescu Iustin. Sora acestui pacient, despre care domnul Google m-a informat operativ şi amabil că este cine este şi arată cum arată, va sosi aici cât de curând. Eu am alergat ca vai de mine pe culoare şi prin lifturi să ajung mai înainte. Ai s-o vezi. E trăsnet fata şi…  
La semnele făcute cu disperare de Ofelia, Emilian îşi înghiţi ultimele cuvinte şi tăcu ruşinat. Tocmai intrase în salon o femeie care corespundea întocmai descrierii făcute de el. Pe gulerul bluzei sale de culoarea paiului din holdele coapte, se revărsau bucle bogate, negre, răvăşite, se pare, în marea grabă cu care se deplasase. Privirea i-a rătăcit fugar pe feţele celor trei persoane din salon şi s-a oprit exact la patul pe care se afla trupul racordat la mai multe aparate medicale, care, după toate probabilităţile, îi întreţineau viaţa. Doctorul Tomescu, ca şi Ofelia, de altfel, o priveau impresionaţi, nu atât de frumuseţea ei evidentă, cât de suferinţa întipărită pe chipul femeii. Când privirea ei se oprise pentru o clipă asupra lui, cu semn discret al braţului şi bărbiei, Eugen a salutat-o şi a invitat-o să meargă la patul bolnavului.  
Ochii acestei femei, larg deschişi, exprimau un fel de disperare amestecată cu speranţă. S-au umplut instantaneu cu lacrimi şi, în acelaşi moment, un geamăt adânc, dureros, ieşit parcă din cel mai adânc loc al pieptului, s-a auzit până dincolo de uşa salonului. S-a repezit la pat şi, după o clipă de nemişcare, aproape că s-a aruncat asupra acelui trup, plângând înăbuşit. Ferind cablurile şi firele, a lunecat curând în genunchi. Îşi striga fratele în şoapte sacadate, pline de durere, mângâindu-i fruntea cu o mână.  
În mijlocul salonului, Ofelia îşi ştergea lacrimile. Doctorii fixau podeaua cu privirile, strângându-şi puternic maxilarele pentru a se abţine să nu plângă. Nu se aflau pentru prima oară în faţa unei scene de acest fel, dar fata aceasta, cu întreaga ei manifestare, îi impresionase puternic. Când a considerat că s-a mai liniştit, doctorul Eugen Tomescu s-a apropiat încet şi, cu multă grijă, şi-a aşezat mâinile pe umerii ei, îndemnând-o şi ajutând-o să se ridice. Apoi, strângându-i uşor între palme, i-a vorbit ca unui copil, aproape în şoaptă:  
- Îţi înţeleg durerea şi ţi-o împărtăşesc. Este greu pentru tine şi va fi la fel de greu pentru părinţi. Doresc să ştii că, cel puţin pentru moment, este în afara pericolului. Sunt sigur că îşi va reveni… Îţi promit solemn că îl voi ajuta cu tot ce pot…  
- Doctore…! Mulţumesc, dar… Iartă-mă! reuşi fata să spună greu, printre suspine. Nu observ urme de lovitură… Cum l-a lovit maşina? Spuneţi, vă rog, ce s-a văzut la tomograf!  
- Domnişoară…  
- Iuliana… Iuliana Dobrescu, mă scuzaţi că…  
- Nu face nimic, domnişoară Iuliana! Eu sunt doctorul Eugen Tomescu, „vraciul” de la terapie intensivă, doamna asistentă Ofelia Bălan este mâna mea dreaptă, sufletul secţiei, iar doctorul Grigore Emilian este inimosul alergător în teren, salvator de vieţi, interveni Eugen pentru a face prezentările într-o manieră menită a destinde atmosfera… Şi, cum aici niciodată nu avem prea mult timp liber, vă spun acum tot ce vă interesează, tot ce trebuie să cunoaşteţi, continuă doctorul să-i vorbească, în timp ce o conduse atent şi o invită să se aşeze pe singurul scaun existent în salon.  
 
Doctorul Emilian Grigore şi asistenta Ofelia au profitat de acest moment şi s-au retras tăcuţi şi neauziţi, ieşind din salon. Iuliana a avut un gest de respingere a invitaţiei, dar simţea nevoia să se liniştească. Îşi simţea trupul greu şi obosit, iar în cap avea senzaţia că este un vacarm greu de suportat. A observat gestul medicului şi a înţeles, deşi nu a auzit cuvintele ce au însoţit acest gest. Era tulburată peste măsură, iar durerea din suflet şi teama provocată de starea gravă a fratelui o împiedicau să se concentreze. Cu un pahar în mână, scuzându-se că nu are sticla cu apă la îndemână, doctorul a făcut câţiva paşi până la paravanul ce despărţea salonul de spaţiul alăturat, a umplut paharul cu apă şi a examinat atent indicaţiile tuturor aparatelor la care era conectat Iustin. S-a asigurat mai întâi că nu sunt probleme şi apoi s-a întors liniştit şi i-a oferit fetei să bea.  
- Domnişoară Iuliana…, fratele dumneavoastră nu a fost lovit de maşină… Staţi liniştită, vă rog! interveni el, imediat ce fata făcuse ochii mari şi a intenţionat să se ridice. A căzut pe trecerea de pietoni, dar după ce acea maşină trecuse şi îi lovise bastonul, pe care i l-a smuls din mână… Aşa au concluzionat poliţiştii şi aşa au spus martorii oculari, dar…  
- Ce este? De ce v-aţi oprit, domnule doctor? întrebă Iuliana alertată, încercând din nou să se ridice de pe scaun.  
- … L-a verificat acolo colegul meu, doctorul Grigore, pe care l-aţi cunoscut. Cel care, după cum am înţeles, v-a anunţat ori…ceva în acest sens…  
- Da, pe dumnealui l-am abordat eu la telefon. Între două cursuri, am văzut fotografia fratelui la TV Craiova. Am dat telefon la „Salvare” şi mi-au făcut legătura cu dânsul, explică Iuliana în şoaptă.  
- Deci, cum spuneam, nu maşina l-a lovit. A căzut, pierzându-şi cunoştinţa… Minunea este că şi-a revenit tocmai când eram gata să plecăm la spital. A vorbit şi ne-a uimit!! Ne-a spus că nu este vinovat şoferul acelei maşini, domnişoară. Ne-a spus şi cauza. O explozie de cauciuc. Fapt confirmat întocmai de poliţişti. Înţelegeţi?  
- Da! Eu înţeleg foarte bine şi…, mă iertaţi, sunt convinsă că dumneavoastră vă este foarte greu să credeţi, domnule doctor! Eu…  
- Da? De ce spuneţi asta, domnişoară? întrebă medicul, pe drept contrariat.  
- Voiam să spun că fratele meu, de când şi-a pierdut vederea, a dobândit un alt fel de a se orienta, de a intui ceea ce se întâmplă în jurul lui, astfel că lucruri ce nouă ne scapă, lui i se reliefează cu o claritate uimitoare. Sunteţi medic şi înţelegeţi ce doresc să spun. Mă refer la acuitatea vizuală, auditivă şi olfactivă. Sunt deosebite toate. Sunt profunde. Este un dar pe care Dumnezeu cred că îl oferă în compensaţie celor ce primesc în viaţă lovituri nemeritate.  
- Desigur! Cazuistica din domeniul de referinţă mă face să gândesc că este chiar firesc să se întâmple aşa. Pe de altă parte, să înţeleg că fratele nu s-a născut nevăzător, nu?  
- O, nu! El şi-a pierdut vederea în urma unei întâmplări groaznice… Un accident în care putea să-şi piardă şi viaţa, începu Iuliana să vorbească mai desluşit, frecându-şi palmele ca pentru a se linişti. Este bine să ştiţi, cred eu, preciză ea, observând cât de atent ascultă doctorul relatarea ei. … S-a întâmplat în urmă cu trei ani, pe când era în concediu de odihnă. A intrat şi atunci în comă şi, din nefericire, când şi-a revenit, s-a constatat că-şi pierduse, parţial, memoria. Nu ştia ce s-a întâmplat înainte de accident şi până s-a trezit la spital. Şi îmi amintesc chiar că, după ce s-a trezit, vorbea ceva, atunci, imediat, dar noi nu înţelegeam, nu ştiam despre ce vorbeşte. A pronunţat nume pe care nu le cunoşteam…  
- Bine, dar vederea? Când anume…  
- Când a ieşit din starea de comă, practic de când a redevenit conştient, s-a plâns că nu vede şi…  
- Domnule doctor! Veniţi repede! Pacientul adus ieri noapte are probleme, au fost cuvintele alarmante ale asistentei apărute de după paravanul despărţitor, care au întrerupt-o pe Iuliana.  
- Iertaţi-mă, domnişoară!  
Cu aceste cuvinte şi cu un gest rugător, doctorul Tomescu s-a răsucit pe călcâie şi a trecut dincolo exact în momentul în care intra şi Ofelia, aproape alergând, fiind alarmată de colega ei prin soneria de pe hol. Iuliana a înţeles situaţia de urgenţă. S-a ridicat, a băut două înghiţituri de apă şi s-a apropiat de fratele ei. A examinat aparatele. Totul era ca la carte, semn că fratele ei este pe mâini bune, iar starea lui generală este staţionară. Şi-a lăsat palma pe fruntea lui, l-a mângâiat uşor şi i-a aranjat frizura, timp în care din ochii fetei izvora şuvoi nestăpânit de lacrimi, ce se rostogoleau în tăcere, udându-i faţa. S-a aplecat şi i-a sărutat obrajii pe care i-a simţit mai calzi decât era temperatura în cameră şi s-a bucurat.  
- Ai să-ţi revii curând, dragul meu frăţior! Te rog! Te rog din adâncul sufletului să-ţi revii! Cum îi spun mamei acum? Ce mă fac? Trebuie neapărat s-o anunţ şi mor de durere când ştiu cum va primi vestea… Cum s-a întâmplat, Tinu dragă? De ce nu vorbeşti, fratele meu drag? De ce? Te rog să rezişti! Treci şi peste asta, te rog mult! Am să vin mereu la tine, promise Iuliana în şoaptă, de parcă ar fi ştiut că este auzită.  
S-a aplecat mai mult asupra lui, privindu-l de la mică distanţă, ţinându-şi mâna pe frunte şi respirând rar şi înăbuşit. Era parcă încremenită în această poziţie, când în salon au pătruns mai multe persoane grăbite, vizibil alertate şi îngrijorate, printre care recunoscu doi vecini din blocul în care locuia: un medic cardiolog şi un altul, neurolog. A rămas nemişcată, fără să clipească, de teamă să nu deranjeze, să nu i se spună să plece ori să i se interzică pe viitor alte vizite. Nimeni nu a deranjat-o. În graba lor, poate, nici nu o văzuseră cei intraţi, iar cine ar fi privit într-acolo ar fi avut sentimentul că priveşte un grup statuar în care expresia dragostei fraterne este extrem de bine pusă în valoare de sculptor.  
Ştia ori intuia perfect tot ce presupune agitaţia mascată şi îngrijorarea acelor persoane ce trecuseră atât de grabnic dincolo de paravan şi era conştientă că nu are voie să mai zăbovească acolo. Îi era greu să-şi lase fratele singur, dar felul în care medicii îşi făcuseră datoria până în acest moment îi dădu fetei încredere şi forţă. Ceea ce o necăjea şi mai tare era felul în care va spune mamei despre starea fratelui şi asta îi provoca o mare nelinişte. Simţea că o lasă nervii şi o nevoie acută de a se aşeza pe ceva o zăpăcea şi mai tare. Oftă prelung şi se închină.  
- Poţi merge liniştită, Iuliana! Rămân eu aici. Nu îţi las fratele singur. Promit! îi şopti Ofelia, în timp ce îi atinse cu blândeţe umerii, de cum ajunse înapoia ei.  
Iuliana s-a întors încet, a privit-o pe Ofelia în ochi şi, începând să plângă înăbuşit, a îmbrăţişat-o. Au rămas aşa secunde lungi, într-o tăcere adâncă, apropiindu-se sufleteşte şi împărţind durere, griji, speranţe. Înainte de a ieşi, Iuliana a rugat-o pe Ofelia să-i comunice urgent orice urmă de modificare a stării lui Iustin. Cât se poate de firesc, Ofelia a asigurat-o că va proceda întocmai. Au notat reciproc numerele telefoanelor mobile şi s-au îmbrăţişat din nou, înainte ca Iuliana să părăsească salonul…  
 
--- VA URMA ---  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (2) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1539, Anul V, 19 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!