Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1533 din 13 martie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Marian Malciu  
 
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII  
 
Editura PIM  
Iaşi, 2014  
 
Marian Malciu – Tainicele cărări ale iubirii  
 
Copyright © 2014  
 
Prefaţă: Cezarina Adamescu  
Copertă: Viorel Pîrligras  
Tehnoredactor: Denis Marian Malciu  
Corector: Prof. Petronela Angheluţă  
 
Volum editat sub egida  
Asociaţiei Universul Prieteniei  
Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/01.05.2006 Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 4, Iaşi -700497 Tel.0730.086.676  
 
DARUL IUBIRII ŞI VIZIUNILE UNUI NEVĂZĂTOR  
 
Ca entitate numerică, cifra o mie este la îndemâna creatorilor, fiind o cifră rotundă şi încununarea unui drum care duce la desăvârşire. Scriitori, poeţi, cineaşti au fost atraşi de cifra o mie, de-a lungul timpurilor: “Ana celor o mie de zile” – un film istoric remarcabil, ca să nu mai vorbim despre poveştile celor “O mie şi una de nopţi”.  
Scriitorul de faţă apelează şi el la cifra magică pentru a-şi desfăşura gândirea. Eroul lui, Iustin Dobrescu, traversează culoarele unui destin încercat, cu multe provocări şi limite cărora trebuie să le facă faţă. Şi tot pe parcursul celor o mie de zile şi tot atâtea nopţi. Timp în care acest bărbat îşi duce viaţa, lipsit de lumina ochilor.  
Încă de la prima pagină, Iustin Dobrescu este însoţit de vocea auctorială, ca un suport de care e preferabil să se sprijine, ca de bastonul pe care-l ţine, de fantezie, agăţat de braţ. Vocea parcă îl conduce, îndreptându-i paşii într-acolo unde vrea să ajungă. E o senzaţie aproape materială, altceva decât glasul povestitorului, punctând, cu un soi de consideraţii filozofice sau psihologice, momentele cheie ale acţiunii. Ex. “Este interesant de observat acest carusel al vieţii în care oamenii urcă şi coboară, intersectându-se atât de diferit “.  
Îşi comunică aceste reflecţii, pentru a-l ajuta pe cititor să pătrundă mai uşor în universul romanesc pe care  
îl propune. Ori, mai curând, o dedublare a vocii povestitorului care-l terţează cu reflecţiile sale pe autor. În felul acesta, se poate spune că autorul devine eroul principal care-şi comunică gândurile şi trăirile emoţionale. După care reia firul naraţiunii de acolo de unde îl lăsase. Un procedeu interesant, parcă o reflexie în oglindă a personajului.  
Autor şi personaj interpretând la unison partitura. Şi, mai interesant, peste aceste voci se suprapune şi vocea lui Iustin Dobrescu (e drept, în gând), aşadar, avem de-a face cu trei voci, un triunghi care susţine naraţiunea.  
 
De fapt, este vorba de un destin marcat de o tragedie personală: un accident nefericit, în urma căruia eroul îşi pierde vederea.  
Ieşit într-o dimineaţă din casă, Iustin este ispitit de gânduri care se împletesc cu amintirile primei iubiri din liceu.  
În ipostaza în care se află de câţiva ani, gândirea lui a deprins să interpreteze fiecare zgomot, fiecare mişcare din jur, în timp ce toate celelalte simţuri intervin cu o acuitate sporită, ca o compensaţie pentru pierderea vederii.  
Marian Malciu se pricepe de minune să recurgă la suspans pentru a crea atmosfera aceea stradală, specifică unui eveniment rutier, situaţie destul de frecventă în zilele noastre. Şi, ca într-un film absurd, se repetă accidentul care i-a schimbat tânărului Iustin cursul vieţii.  
Pentru Iustin Dobrescu, noul accident declanşează unele resurse paranormale proprii şi devine prilejul de a călători într-o altă lume în care se vede proiectat fără voie.  
Se ştie că nevăzătorii capătă abilităţi deosebite şi chiar o vedere interioară care-i face pe oameni curioşi peste măsură.  
De ce îl supune autorul pe eroul său la un accident repetitiv? Doar pentru a-i declanşa reacţiile secundare care-l vor purta pe tărâmuri extrasenzoriale, paranormale, făcându-l să-şi retrăiască momentele cheie ale vieţii, ori proiectându-l în alte lumi, alte vieţi pe care, sensibil şi receptiv mai mult decât ceilalţi, încearcă să şi le reamintească? Poate pentru a-şi reîntâlni avatarurile? Ori, pentru că această cecitate i-a provocat o dezvoltare neobişnuită a acuităţii vizuale, auditive şi olfactive, aşa cum se întâmplă îndeobşte?  
Pe acest eşafodaj, Marian Malciu contruieşte poveşti şi intrigi diverse, fie între cadrele medicale din spitalul de urgenţă unde fusese dus Iustin Dobrescu aflat în stare de comă, fie în alte împrejurări.  
Pe de altă parte, experienţele trăite de Iustin Dobrescu din momentul accidentului sunt descrise de autor cu multă măiestrie şi sprijinite pe oarecare suport informativ. Tânărul este plasat într-un cadru straniu, într-un timp revolut şi un spaţiu care nu au nimic de a face cu situaţia lui actuală.  
 
Cu destulă abilitate şi cu intuiţie, autorul conduce firul acţiunii care lasă întotdeauna loc întâmplărilor inedite, neaşteptate. El aduce în actualitate probleme de importanţă naţională, cum e cea a gazelor de şist, problemă ce-l preocupa, în calitate de geolog, şi pe Iustin Dobrescu.  
Şi pe cât de confuză e realitatea în care de curând s-a ancorat fără voie, pe atât mai limpede se arată trecutul acut, dureros, acel fatidic ceas al primului accident, din pricina căruia a rămas fără vedere. Deşi ţintuit între aparate, inconştientul lui hălăduieşte liber, retrăind totul până în cel mai mic amănunt. Şi prozatorul ştie perfect cum să schimbe planurile real-imaginar şi să redea cu fidelitate întreaga poveste.  
Iscusinţa cu care Marian Malciu schimbă cadrele este uimitoare. Situaţii, întâmplări, personaje, destine paralele, toate converg, înaintând în acelaşi sens dramatic, tulburător, în care un tânăr orb zace pe patul de spital, în timp ce creierul lui lucrează asiduu.  
Lectura este captivantă.  
Marian Malciu este omul detaliului. El descrie cu minuţie o scenă precum şi pe protagonistul ei în toate nuanţele, fără să omită nimic din ceea ce ar putea să conducă la descâlcirea firelor. Detaliul psihologic este esenţial.  
 
Povestea de iubire dintre Tinu şi Laura face şi ea parte din acest rotund. Şi parcă şi timpul s-a ghemuit în faţa acestor tineri frumoşi care încep un capitol ce se anunţă a fi cu totul inedit, plin de mistere care se cer desluşite. Aşa cum Laura îşi mărturiseşte la un moment dat: “Am senzaţia că suntem doar noi doi, prizonieri ai timpului, blocaţi împreună parcă pentru o eternitate…!”  
Monologul Laurei în faţa oglinzii dezvăluie adevăratele sentimente ale tinerei şi acest procedeu de prospectare a conştiinţei, mai puţin folosit în scrierile epice, aruncă lumini difuze asupra stilului acestui original autor care deja a scris câteva romane de dragoste. Şi iată acum, acest roman de introspecţie psihologică presărat cu scene de dragoste care au loc în subconştientul personajului Iustin, cât timp se află în comă.  
Autorul nu se dă în lături de a prezenta şi unele aspecte din starea generală a naţiunii, confruntată cu probleme grave ca lipsa de medicamente şi posibilităţi materiale reduse pentru cei care au nefericirea să se îmbolnăvească, precum şi cu haosul legislativ existent de câteva decenii. Dar şi neglijenţa guvernanţilor care acordă prea puţină atenţie acestor aspecte. Şi în această privinţă, Marian Malciu este suficient de virulent, dovadă că este informat, ca orice bun român, cu situaţia în care se zbate majoritatea populaţiei. Autorul pune în gura doctorului chirurg Eugen Tomescu toate aceste imperfecţiuni ale vieţii sociale.  
Revolta doctorului chirurg este revolta autorului însuşi. Şi nu o dată, autorul pune în gura personajelor propriile opinii.  
Un spital model, un medic capabil şi omenos care se interesează de bolnavii lui şi după orele de serviciu, o asistentă măritată, dar îndrăgostită de şeful ei, un comatos cu activitate cerebrală intensă, fac parte din ingredientele care dau aroma lecturii. În rest, retrăiri ale unor experienţe din trecut, într-un nou înveliş psihologic, cu nuanţe diverse şi cu efecte stranii care potenţează cauza. Mai sunt şi aparte-urile, autopersiflările din veşnicele monoloage.  
Interesant de remarcat e faptul că aceste personaje practică un soi de monolog interior, ori de câte ori se confruntă cu câte o problemă şi reacţionează cu oarecare autoironie şi umor faţă de propriile lor reacţii, ca să-şi limpezească mai bine situaţia. Acesta este şi un bun prilej de remember, de aducere în prezent a unor manifestări şi evenimente din trecut. De parcă s-ar fi spovedit unui interlocutor de încredere. Şi cine ar putea fi mai de încredere decât propria persoană?  
Personajul devine, cu alte cuvinte, povestitor, ia locul autorului şi-şi desfăşoară firul gândirii în mod firesc. Aşa e şi cazul doctorului Eugen Tomescu, care-şi relatează povestea iubirii pentru doctoriţa Pavelescu, colegă de facultate.  
Câte personaje, tot atâtea poveşti de viaţă. Fiecare cu interpretarea lui.  
Idila care se înfiripează între Iuliana şi doctorul Eugen e menită să mai destindă atmosfera încordată legată de accident.  
Iustin Dobrescu începe să-şi depene amintirile în faţa doctorului curant la fel de firesc de parcă s-ar fi aflat în faţa unui prieten vechi.  
 
Pe alt palier epic şi tot sub forma dialogului cu sine, se dezvoltă povestea Laurei, iubita lui Tinu, şi miracolul maternităţii ei secrete. Cu un curaj vrednic de laudă, ea hotărăşte să păstreze copilul conceput la munte, în cele trei zile de iubire înfocată cu tânărul geolog. Reîntâlnirea celor doi este cu adevărat memorabilă.  
O altă întâlnire cu el nu a mai avut loc din pricina fatidicului accident de maşină care l-a lăsat fără vedere. Vreme de trei ani, s-au tot aşteptat unul pe celălalt într-o disperare mută. Cel puţin avea alinare prin copilul minunat pe care l-a născut.  
Este aproape spectaculos modul cum eroii cărţii vorbesc cu ei înşişi, se admonestează, se mustră şi, în cele din urmă, se împacă.  
Autorul recurge la folosirea unor nume de prestigiu din medicina românească, specialişti în oftalmologie şi în special în transplantul de cornee. N-ar fi interesant dacă autorul n-ar folosi un artificiu special pentru rezolvarea conflictului: deşi nu-l mai văzuse din zilele petrecute la munte, Laura, însăşi iubita lui Iustin Dobrescu, îl va opera pe acesta.  
 
S-ar zice că Marian Malciu este o persoană complet pozitivă care-şi revarsă preaplinul generozităţii şi bunătăţii sale în toate paginile. El rezolvă în chip fericit destinele eroilor săi, „ajutându-i” să-şi împlinească iubirea: doctorul Eugen şi Iuliana, Iustin şi Laura, mama copilului său. Are loc şi o cerere în căsătorie în toată regula. Autorul îi vrea pe toţi buni, frumoşi şi fericiţi. Accidentul este doar un pretext pentru a înfăptui această lucrare minunată. O situaţie dramatică evoluând în prilej de bucurie şi fericire.  
Şi printr-un alt artificiu stilistic, autorul plasează rezolvarea cazului în viitor, adică în vara anului 2014, ca şi când s-a petrecut deja. Ca o speranţă nestinsă. De asemenea, întâlnirea lui Tinu cu fetiţa de trei ani despre care nu ştiuse nimic până atunci.  
Optimismul, armonia care se degajă dintre paginile cărţii, îl fac şi pe cititor mai încrezător şi mai plin de speranţă. Până la urmă, toate se vor sfârşi în chip minunat.  
Cu adevărat, tainicele cărări ale iubirii îi vor conduce pe protagonişti la un final fericit. Era nevoie de un nou accident pentru acest lucru. O zguduire. O transformare. Un prag. Trecut cu brio.  
În plus, spirit justiţiar, autorul doreşte să îndrepte toate lucrurile care stau strâmb, la vederea cărora nu poate rămâne indiferent. Este, într-un fel, un luptător.  
 
Şi cu acest roman captivant, Marian Malciu se înscrie în galeria prozatorilor contemporani. Şi-a câştigat cititorii şi criticii prin rigurozitatea cu care-şi construieşte cărţile, cu stilul deja format şi cu ineditul subiectelor alese.  
O carte stenică, plină de învăţăminte strecurate subliminal, cu multă dibăcie. O carte care relaxează, tămăduieşte.  
 
Cezarina ADAMESCU  
 
---------  
 
Motto:  
 
“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Cor. 13, 4-8).  
 
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII  
 
În dimineaţa aceea, Iustin Dobrescu îşi simţea sufletul cotropit de stări confuze cărora nu reuşea să le pătrundă cauzele şi, cum somnul îşi cam luase tălpăşiţa, primul său gând nu putea fi altul decât să se ridice din pat spre a da piept cu noile provocări ale vieţii.  
După orânduiala ce-i intrase în reflex în cei câţiva ani de întuneric, se întinse încet pe marginea patului, pipăind uşor cu degetele răsfirate scândura, aşa cum făcea de peste o mie de zile şi rămase nemişcat, adâncit în gânduri. Într-un târziu, simţind lumina soarelui dincolo de ferestrele acoperite de draperii, se ridică încet şi, fără să caute sprijin, se deplasă uşor până la uşă. Întinzând mâna până simţi lemnul lucios, prinse bastonul atârnat de cuiul pe care îl aşeza de peste trei ani de zile şi ieşi închizând uşa cu o mişcare lentă, astfel că nici el, deşi urechile i se obişnuiseră să recepteze cea mai fină adiere de vânt, nu auzi atingerea tocului şi nici trecerea zăvorului în locaşul său metalic.  
Nu era nevoie să numere paşii parcurşi până la ieşirea din bloc. Îşi aşeză mâna direct şi sigur pe clanţă. Ieşi liniştit şi îşi îndreptă capul spre soare. Nu-l vedea, dar îi simţea privirea luminoasă şi mângâierea pe frunte. Nu ştia cât era ora, dar era sigur că astrul zilei nu se înălţase mai mult decât potrivit orei nouă. Plecă în mers liniştit pe trotuar, cu paşi egali, lăsând bastonul să-i atârne leneş de braţul drept. Nu-l folosea aproape niciodată în zonele bine cunoscute. De acasă pornind, ştia cât să meargă până la intersecţie şi cunoştea fiecare uşoară denivelare de teren. Zâmbea plăcut la apropierea de oameni şi schiţa câte un salut pentru fiecare. Nu i se răspundea întotdeauna. Erau puţini aceia care-l cunoşteau şi îi dădeau bineţe:  
- Ziua bună, băiete!  
- Mulţumesc! Şi dumneavoastră să vă fie la fel! răspundea el satisfăcut, afişându-şi bucuria cu întreaga expresie a feţei.  
Este interesant de observat acest carusel al vieţii în care oamenii urcă şi coboară, intersectându-se atât de diferit.  
Iustin Dobrescu venise pe lume în această urbe, într-o familie de intelectuali pentru care prioritate au copiii. Părinţii celor doi copii, frate şi soră, cu toată priceperea lor şi cu dăruire, investiseră tot ce aveau mai bun în creşterea şi educarea lor, asigurându-le un trai decent şi o educaţie solidă. Dar vine o vreme când puii părăsesc cuibul părintesc pentru a-şi face un rost, pentru a-şi croi un drum, aşa încât, o perioadă, concitadinii se obişnuiesc cu absenţa, iar revenirea în locurile copilăriei e remarcată, mai ales, sub aspectul aprecierii schimbării fizionomiei şi, eventual, a profesiei pe care cei plecaţi la studii au îmbrăţişat-o.  
S-a discutat o vreme, la momentul acela, despre accident, despre tragismul întâmplării în urma căreia băiatul inginerului din blocul turn şi-a pierdut vederea, s-a făcut vâlvă de faptul că tânărul devenise un cunoscut geolog, dar, cu timpul, lucrurile intraseră în acel con de umbră şi cartierul urma a fi martorul altor evenimente.  
,,Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii”, gândea Iustin când, în trecerea lui blajină, îi ajungeau la urechi voci pe care le cunoştea, dar rar se întâmpla ca cineva să se oprească din drum ca să schimbe câteva replici.  
Ştiind că nu sunt văzuţi, îşi vedeau de drum. Unii îl priveau cu milă. Printre ei erau unii, puţini, care se rugau în gând pentru el, pentru sănătatea lui. Uneori simţea gândurile celor ale căror priviri treceau prin el fără să-l vadă. Era ca o durere în suflet care, la începuturi, îl deranja foarte mult. Îl făcea să sufere. Cu timpul, s-a obişnuit. Se bucura când simţea apropierea celor care-l privesc cu gânduri bune, cu zâmbet în colţul gurii, deşi îl compătimeau sincer. Se simţea încurajat. Se simţea egalul lor, om între oameni.  
În ziua aceea, ieşea doar pentru a cumpăra pâine. Nu avea mult de mers. Magazinul era la primul bloc de dincolo de intersecţie. Îşi pregătise borseta, dar o uitase pe pat când s-a ridicat să-şi ia bastonul alb. În ea avea cartea de identitate, două bancnote a câte cinci lei şi telefonul mobil. Cu acesta se obişnuise să lucreze. Cunoştea acele câteva numere de telefon pe care le folosea frecvent pe de rost, aşa cum cunoştea şi poziţia exactă a fiecărei taste. Simţul tactil, foarte dezvoltat, nu-l dezamăgise niciodată. Miresmele ce pătrundeau prin fereastra pe care îi plăcea să o ţină deschisă îl ispitiseră. Simţind că cerul este senin, semn că toată ziua va fi frumoasă, a hotărât să meargă mult mai departe, într-un părculeţ în care simţea miros de iarbă bine întreţinută, de frunze de arbuşti şi copaci decorativi. Era linişte şi, tot acolo, putea asculta în voie dialogul plăcut al păsărelelor ce nu se speriau de el. Uneori cumpăra un covrig ori o pâinică şi le dădea firimituri. Le simţea cât de fericite sunt şi se bucura împreună cu ele. La acest gând, involuntar, şi-a pipăit încheietura braţului stâng.  
A tresărit. Nu avea borseta. „Pe ce bani să-mi iau pâine? Şi cu ce să cumpăr vrăbiuţelor o franzelă micuţă?” se întreba el, dezamăgit. „Unde…? Ah, da! Pe pat, când m-am odihnit… Am să cumpăr când mă întorc. Merg acasă, iau banii, merg la pâine şi gata! Că tot sunt aproape, merg la banca mea din adolescenţă şi ascult păsărelele”, hotărî el, zâmbindu-şi cu mulţumire.  
Mai mult, zâmbea cu gândul la prima întâlnire cu prietena lui din ultimul an de liceu. Acolo, pe o bancă aşezată strategic sub coroana bogată a unui pom prin care lumina neonului din apropiere nu pătrundea, a sărutat-o pentru prima oară. S-au ruşinat amândoi, au izbucnit în râs şi s-au sărutat din nou, dar mai lung şi mai „lipicios”, cum l-a caracterizat pe el fata, după aceea. Vorbeau mult şi parcă niciodată nu epuizau subiectele ancorate în literatură de toate felurile şi în călătorii virtuale pe care le visau să devină realitate, cândva.  
La câţiva paşi de ultima intersecţie pe care o avea de trecut până la părculeţ, ridică bastonul şi se pregăti să îl pună la lucru pentru a fi sigur că bordura nu este nici mai aproape şi nici mai departe de piciorul său. Ascultă cu atenţie mărită zgomotele străzii. Era trafic obişnuit pe partea carosabilă. Pe trotuar erau puţini pietoni. Urechea nu-l înşela. Nu coborî de pe bordură decât atunci când se asigură că înaintea lui a mai coborât o persoană. De când a rămas cu acest handicap, învăţase o groază de lucruri care-l ajutau să facă faţă unor situaţii speciale. „Este copil!” a exclamat el în gând. „Se grăbeşte. Oare se duce undeva la joacă ori a întârziat la şcoală? Nu este obligatoriu... Poate l-a trimis mama lui să ia pâine ori să cumpere altceva…”.  
Încercând să-şi imagineze cam ce vârstă are copilul şi ce preocupări l-au ademenit să iasă din casă, întinse bastonul şi făcu primii paşi. Două turisme opriră aproape de trecerea de pietoni. După turaţia motoarelor, aproape de neauzit, îşi dădu seama că şoferii făceau parte din categoria celor pentru care regulile de circulaţie sunt făcute spre a fi respectate. Un al treilea însă, a frânat brusc şi cu forţă. Frecarea anvelopelor aproape blocate pe asfalt nu-l putea înşela. „N-a fost atent ori poate că nici nu m-a văzut”, a concluzionat el. „Este în spatele maşinii oprite pe banda a doua. Poate că este şi el grăbit ca acel copil care a trecut ca acceleratul pe lângă mine! Bine că au ţinut frânele!”, medita nevăzătorul înaintând încet, dar sigur, mulţumind cu braţul liber, printr-un anume semn prietenesc folosit numai de el, şoferilor în cauză.  
A mai făcut doi paşi. Se gândea deja că după următorii trei va fi pe trotuarul celălalt, dar nu a mai apucat să-i facă…  
Câteva secvenţe de secundă, în spatele pleoapelor sale larg deschise, s-a derulat un film năucitor de rapid şi de înfricoşător. În spatele autoturismului, care oprise brusc prin folosirea brutală a sistemului de frânare, şi-a făcut apariţia o camionetă de transport marfă de culoare albă. Venea în mare viteză. Şoferul a intenţionat să depăşească, dar în acel moment a făcut explozie cauciucul montat pe roata dreaptă faţă. Şoferul, speriat de zgomotul exploziei şi derutat de faptul că maşina se îndrepta direct spre cea staţionată, a pierdut controlul autovehiculului şi a acţionat brusc frâna de picior. A fost manevra prin care ciocnirea a devenit iminentă. Lovitura a fost laterală. Efortul de a trage de volan puternic spre stânga, cu ambele mâini de data aceasta, în afară de faptul că a fost salutar şi a evitat lovitura din plin cu maşina cealaltă, l-a tensionat pe şofer şi, în momentul următor, a acţionat inconştient pedala de acceleraţie.  
Maşina pătrundea în intersecţie. Se îndrepta direct către el şi s-a văzut lovit de bara de protecţie şi aruncat pe asfalt. Filmul s-a întrerupt la fel de neaşteptat precum începuse. O voce, nu se ştie de unde, i-a poruncit: „Opreşte-te, omule!” Nevăzătorul s-a speriat A făcut un pas sau doi înapoi şi a rămas pe loc, ca încremenit. Mâna cu bastonul rămăsese întinsă, tremurând. În acea clipă a simţit că i se smulge bastonul de o forţă nevăzută. A auzit un pocnet sec şi atât. Viziuni şi gânduri s-au întrerupt. A avut senzaţia că intră într-un întuneric de nepătruns, rece, dens ca un lichid vâscos. A întins ambele braţe în faţă, ca şi când intenţiona să se prindă de ceva. Nu avea de ce. Genunchii i s-au înmuiat şi s-a prăbuşit pe caldarâm. Din acea clipă nu a mai conştientizat nimic din ce se întâmplă în jurul său. Nu a auzit nici cuvintele urâte scăpate printre dinţi de un bărbat furios, care coborâse din maşina oprită cu greu, după ce trecuse cu peste şapte metri de trecerea pentru pietoni. Ţipa şi gesticula cu braţele a ameninţare, în timp ce se apropia de bietul om căzut pe caldarâm.  
- Băi, orbete! Băi, chiorule! Băi! De unde paştele mă-tii apăruşi tu, cretinule? … Uite, domnule, cum te bagă-n puşcărie un nenorocit care face umbră pământului degeaba!, ţipa tot mai tare bărbatul, părând că-şi face curaj de unul singur, gesticulând şi privind ameninţător cei câţiva pietoni ce se opriseră în mijlocul străzii şi pe alţii doi care deja ajunseseră lângă cel rănit.  
Mai mulţi cetăţeni care auziseră lovitura şi înjurăturile ori chiar văzuseră momentul producerii accidentului s-au oprit din mers şi s-au întors speriaţi şi curioşi. Din autoturismul ce fusese oprit pe banda a doua coborâse bărbatul aflat la volan şi se îndrepta cu furie să-l întâmpine pe cel care înjura. Nu-i lua nimeni în seamă. Toţi oamenii făcuseră cerc în jurul celui lovit şi încercau să-l ajute. Unul dintre ei, mai curajos şi cu pricepere în asemenea cazuri, îl pipăia atent pe bietul om, după ce se convinsese că respiră aproape normal. Trecuse cu degetele peste mâini şi peste picioare şi începuse să palpeze cu mare grijă trupul. Un altul suna la Poliţie şi salvare. Acel număr – 112 – era pronunţat pe mai multe voci şi mai multe telefoane apăruseră în mâinile agitate. O voce puternică se mai auzi câteva clipe. Era a şoferului vinovat. Zgomotul palmelor aplicate pe obrazul său umflat de furie a făcut linişte în jur.  
- Tu ţipi, cretinule? Tu înjuri, nenorocitule? Tu, care omori oameni nevinovaţi? … Cum ai intrat peste mine, cretinule? Spune, nenorocitule, că te bag în pământ! ameninţă al doilea şofer, continuând să-l lovească cu palmele deschise peste figură.  
Celălalt, mai scund şi subţirel, deşi părea mai tânăr cu câţiva ani, încercă să se apere răspunzând cu lovituri. Nu a reuşit mare lucru. Alţi doi bărbaţi au ajuns dintr-un salt lângă cei doi, reuşind cu greu să-i despartă.  
- Nu-l auziţi, fraţilor, cum înjură şi ameninţă? se adresă mulţimii cel ce-l lovise pe vinovat, ca pentru a-şi justifica atitudinea. Era să-l omoare pe bietul om şi mi-a lovit şi maşina. Uitaţi-vă şi voi, dacă nu mă credeţi! strigă el destul de tare, să fie auzit, în timp ce se apropie de turismul său cu braţul drept întins spre aripa stânga-faţă a acestuia. Iată! Mi-a spart şi oglinda retrovizoare. M-a lovit cu bara de protecţie. Oglinda a agăţat-o cu lada. Norocul omului aceluia, că altfel intra drept în el. După ce m-a ciocnit, a trecut mult pe stânga, altfel…  
 
A fost întrerupt de sirenele a trei maşini: două de poliţie şi una de salvare. Au sosit aproape simultan, din direcţii diferite. Grupul de curioşi se mărise ca din senin. Se vorbea mult şi se gesticula şi mai mult. S-a făcut tăcere când s-au apropiat de ei doi poliţişti. Alţii trei erau deja lângă omul căzut pe caldarâm. Ajunseseră şi cei de la salvare. Un medic îndepărtase cu un singur gest persoanele de acolo. Atent, meticulos, dar rapid, aplica primele măsuri specifice în această situaţie, ascultând, în acelaşi timp, relatările cetăţeanului care dăduse primul ajutor victimei. Între timp, targa fusese coborâtă şi transportată alături, iar poliţiştii trecuseră operativ la executarea unor activităţi care atrăgeau mai mult curioşii. Doi dintre ei căutau martori oculari să-i audieze, iar alţii doi întindeau benzi reflectorizante care să limiteze locul accidentului şi să interzică accesul publicului. Făceau măsurători ciudate între bordură, maşini, marcajul trecerii pentru pietoni şi locul în care căzuse omul, dar şi pe urmele de frânare, atât cât se puteau observa pe asfalt, urme lăsate de anvelopele roţilor blocate. Şi, aşa cum se procedează în astfel de cazuri, poliţiştii au pus mai multe tăbliţe indicatoare, care purtau cifre, fotografiind apoi toată zona din unghiuri diferite.  
 
--- VA URMA ---  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (1) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1533, Anul V, 13 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!