Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1433 din 03 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Ultima parte -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- CONTINUARE DE LA PENULTIMA PARTE -  
 
Acest mare om prin gândire şi faptă, în tumultul vieţii şi al multitudinii preocupărilor sale majore, nu a uitat nicio clipă că suntem datori a face educaţia copiilor şi nepoţilor noştri pentru prezent şi pentru viitor. În acest sens, pentru copiii şi familiile care vin în vizită cu odraslele lor, a găsit loc în grădina sa pentru a amenaja un mic parc pentru odihnă şi destindere. Din piatră de râu a confecţionat şi a amplasat aici o fântână arteziană cu jocuri de apă, care atrage vizitatorul de orice vârstă, odihneşte şi bucură ochiul şi sufletul omului. A amplasat mai apoi o fântână cu cumpăna, a plantat multe flori şi a expus câteva ciudăţenii din natură, adică rădăcini şi crengi de copac ce aveau o mare asemănare cu păsări ori cu animale reale ce vieţuiesc pe meleagurile bucovinene. Este, poate, o a doua ori nu se ştie a câta pasiune a acestui om. Caută prin pădure, caută pe dealuri, caută pe cursul râului Moldova. Locurile îl cunosc şi-l ajută. Îi pun la dispoziţie, când nu se aşteaptă, materiale uimitor de frumoase în asemănarea lor cu tot felul de vietăţi, fie ele chiar şi crocodili. Este bucuria lui, dar ea capătă amploare nebănuită şi o veţi descoperi în ochii fericiţi ai copiilor şi nu numai.  
 
Rămăsesem de unul singur, admirând grădina şi întrebându-mă cum a reuşit să realizeze domnul Ioan Grămadă toate aceste minunăţii pe care le-am văzut. Încercam chiar o părere de rău că nu-mi permite timpul să rămân pentru a le examina în amănunt, pentru a contempla în voie atâtea şi atâtea lucruri vechi de zeci şi sute de ani. Am refuzat să aud cele câteva chemări ale colegilor de grup. Rodica şi Silvia mă strigau. Nu auzeam nimic. Din puţinul văzut şi auzit, am ajuns la convingerea că nu reuşea de unul singur. Lăsând de o parte aportul unor oameni care au venit să doneze diferite obiecte, cu toată deschiderea, înţelegerea şi dragul de ceea ce făcea acest om, fără sprijinul familiei nu ar fi reuşit. Este foarte adevărat ceea ce consemnează în sprijinul acestei idei, inginerul Vasile Sfarghiu şi soţia sa, Otilia Sfarghiu, în volumul „Itinerarii turistice…” menţionat de câteva ori în acest capitol: „S-a observat că după mai mulţi ani de convieţuire, soţii îşi împrumută unul de la celălalt unele trăsături comportamentale. N-a făcut excepţie de la această regulă nici familia Grămadă. Ioan i-a inoculat Didinei „filoxera” preocupărilor muzeistice. Toată lumea îşi dă seama şi cei doi soţi recunosc că dacă nevasta n-ar fi păstrat cadenţa soţului, realizările cu care se mândresc astăzi, n-ar fi fost posibile”.  
 
Nu, nu doresc să părăsesc biroul la care scriu toate acestea pentru a pleca la masă. Nici acolo, la chemările pe care m-am făcut că nu le aud, nici aici, acasă la mine, acum, în ajunul zilei Sfintei Treimi, nu plec până nu consemnez două aspecte importante raportate la muzeul pe care vi l-am prezentat şi la ctitorul său. Ele sunt preluate de la doi oameni care au scormonit arhivele şi amintirile localnicilor şi au scos la iveală, consemnând în scrierile lor, tot ceea ce este demn de cunoscut din trecutul Câmpulungului Bucovinei:  
 
„Un astfel de muzeu, indiscutabil, se constituie într-o şcoală în care se predă istoria mai recentă sau mai îndepărtată a unui areal geografic, a oamenilor, a felului lor de viaţă, a resorturilor care i-au făcut capabili să înfrunte timpul şi vicisitudinile lui. Este oglinda unui neam”.  
 
„Ioan Grămadă se bucură de recunoaşterea confraţilor săi, muzeografi şi colecţionari particulari din ţară. În septembrie 2011 a participat la Sibiu, în incinta Muzeului Ţăranului Român, la reuniunea de constituire a Asociaţiei Naţionale a Muzeografilor şi Colecţionarilor Particulari, prilej cu care i s-a recunoscut statutul de membru fondator. Cu această ocazie a fost ales ca membru în Consiliul director al Asociaţiei” – Vasile Sfarghiu şi Otilia Sfarghiu, „Itinerarii turistice – Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi, Editura AXA, Botoşani, 2012.  
 
… Mergeam agale, cu gândul plecat departe, uitând de mine. Nu-mi amintesc unde anume, cu precizie, dar sunt sigur că numai în trecutul încărcat de istorie al acelor locuri mă puteam rătăci. M-au scos din acea stare vocile multe şi pline de veselie ale prietenilor mei. M-am mirat în acea clipă, mai ales că aveam, puţin mai devreme, senzaţia că au plecat la locul de cazare. Doar mă strigaseră să mă grăbesc, să merg la masă. După ce am mai parcurs câţiva paşi pe drumul din grădină spre curte, i-am văzut. Se aşezaseră la masă, dar aici, în ograda familiei Grămadă!  
 
Nu observasem când au fost mesele aduse, puse cap la cap, scaunele şi băncile care să primească atât de mulţi oameni. Presupun că atunci când eram noi la expoziţiile amenajate în aer liber, în grădină, doamna Grămadă şi ceilalţi ai casei (fată, ginere şi nepoţi) au orânduit totul. Pe feţele de masă albe, curate, erau deja orânduite vasele de lut (străchini), adânci şi pline cu bucate, tacâmuri, pâine. Nu lipseau păhărelele pentru băuturi alcoolice fine preparate din fructe de pădure şi nici sticlele de vin şi de apă. Din respect pentru cititor, nu voi descrie meniul, dar vă asigur că era suficient să facă faţă unui botez! Familia Grămadă a fost mai mult decât ospitalieră.  
 
Am băut din acele licori dulci şi răcoritoare, mi-am luat o strachină şi un colţ de pâine şi, pentru că nu mai aveam loc pe scaun, am mâncat în timp ce mă plimbam în jurul mesei participând la discuţiile pline de voie bună, după care m-am strecurat în bucătăria de unde se revărsa afară aroma de prăjituri şi de gogoşi care s-au dovedit a fi delicioase la finalul mesei. Acolo l-am cunoscut pe ginerele domnului Grămadă. Pe fată o cunoscusem ceva mai devreme, la începutul vizitei, când mă strecurasem cu aparatul de fotografiat în casa în care locuia întreaga familie. Am crezut că sunt şi acolo etalate piese de muzeu. M-am oprit în prima cameră. Eram în sufragerie, am presupus, dat fiind mărimea încăperii şi mobilierul modern existent acolo. Nu mi-am permis să merg mai departe pentru că nu era muzeu aici şi, jenându-mă, m-am retras, dar nu înainte de a face o fotografie pentru a o păstra în albumul meu de amintiri. Am remarcat curăţenia exemplară, perdeaua mare, bogată, lungă până la podea, prinsă într-o galerie din lemn care a strălucit în lumina bliţului şi aşezarea ordonată a tuturor lucrurilor. Nu era fir de praf pe mobilă şi nici pe pardoseala din lemn de calitate ori pe televizorul din apropierea ferestrei. În biblioteca împodobită cu bibelouri de bun gust erau frumos aşezate cărţi, multe cărţi.  
 
Când mă retrăgeam din încăpere a intrat ea, Cristina. M-am scuzat şi m-am prezentat. S-a bucurat şi m-a întrebat dacă mai am cărţi scrise de mine. Am fost foarte surprins. Mi-a explicat că a citit deja cartea pe care o oferisem tatălui său, la Casa de Cultură, că i-a plăcut şi că ar dori să citească şi altele. I-am promis că va avea. M-am ţinut de cuvânt după ce am ajuns acasă.  
 
Deci, am intrat în bucătărie. Ginerele, domnul Nelu Păstrăv învârtea carnea pe grătar, soţia sa făcea gogoşi şi cei doi nepoţi ai domnului Grămadă intrau şi ieşeau cu sprinteneală. Erau pe post de ospătari. A fost o plăcere deosebită să discut cu doamna Didina şi cu domnul Păstrăv d’ale bucătăriei. Făceam comparaţii cu privire la prepararea unor feluri de mâncare la ei şi la mine, în Oltenia. Nu erau deosebiri de esenţă. Doar anumite aspecte care ţineau de tradiţii, de moştenirea obiceiurilor însuşite de la părinţi, bunici şi aşa mai departe. Nu este un scop în sine a scrie despre astfel de lucruri aici. Am dorit să descriu împrejurarea pentru a evidenţia un anumit aspect: bunăvoinţa acestor oameni, ospitalitatea lor, apropierea sufletească. Ne cunoscusem atunci, dar vorbeam atât de liber şi ne exprimam nişte gânduri ori răspundeam unor întrebări, într-un mod atât de firesc, de familiar, încât aveam senzaţia stranie că ne cunoaştem de foarte mult timp. Am vorbit şi cu cei doi copii, Ionela şi Adrian, care s-au comportat în aceeaşi manieră. Nu eram un străin pentru ei. Am mâncat împreună gogoşi calde, am băut câte un pahar cu vin, am glumit, am râs şi ne-am simţit foarte bine.  
 
M-am retras când am observat că şi cei de afară se ridică de la masă, unul câte unul, mulţumiţi de ospăţ, pentru că, orice am zice, ospăţ a fost acea masă. Ne-am luat rămas bun îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne. În curte s-a mai zăbovit. Parcă tuturor le era greu să părăsească ograda familiei Grămadă…  
 
CAPITOLUL VIII  
 
LA REVEDERE, BUCOVINĂ DRAGĂ!  
 
Ajunşi în tabără, pătrunşi de toate cele văzute la acel muzeu, care mi se pare a fi unic în ţară prin varietatea şi numărul exponatelor, prin istoria pe care o prezintă prin acestea, am urcat în cameră hotărâţi să ne pregătim pentru plecare. Nu mai puteam rămâne în ziua următoare pentru că mersul trenurilor nu ne era deloc favorabil. Îl consultasem cu atenţie şi am constat că singura posibilitate, având în vedere şi legătura din Bucureşti spre Slatina, era trenul de dimineaţă, în jurul orei 4.00, până la Suceava şi, de acolo, rapidul până la gara Bucureşti-Nord. Aceeaşi legătură a fost preferată şi de amicul nostru, Dan-Nicu Petrescu de la Craiova. Mult mai târziu, aproape de miezul nopţii, aveam să aflu că pleacă, împreună cu noi, Violetta Petre, care ne-a rugat să-i luăm şi ei bilet, dacă mergeam seara la agenţie.  
 
Seara nu am mers la agenţie. Am socotit că, la orele avute în vedere, trenul nu poate fi aglomerat şi vom găsi bilete cu loc. În plus, nu peste mult timp, când nici nu ştiu dacă dormisem o jumătate de ceas, au fost destule zgomote pe hol şi suficientă animaţie de natură a ne trezi. Aveam să aflu, ca de obicei de la Dan Petrescu, care nu ştiu cum făcea, dar era permanent la curent cu ştirile, că se făceau pregătiri pentru masa de seară şi pentru focul de tabără, având în vedere că este ultima noapte petrecută în tabăra de creaţie. În sinea mea, somnoros cum eram, nu am putut decât să-mi spun în gând: „Dacă-i ordin, cu plăcere! O facem şi pe asta!”.  
 
Am revenit în cameră şi am comunicat vestea, doamnei, care-şi trăgea cearşaful peste faţă, exprimându-şi nemulţumirea că am aprins lumina.  
 
- Masa de seară şi focul de tabără, dragă doamnă! am anunţat eu, încercând să par vesel şi, mai ales, treaz de-a binelea.  
 
- Să crezi, tu, asta! a răspuns Silvia îmbufnată. Stinge lumina, te rog! Nu m-am săturat niciodată de somn de când am venit aici…  
 
- N-am înţeles. Tu ai venit aici doar să dormi? am contrat-o eu, deşi abia mă abţineam să nu mă arunc în pat şi să dorm dus. Eram obosit, recunosc.  
 
- Ei! De ce eşti rău? Ai răbdare să mă trezesc bine… Abia aţipisem şi eu, a replicat ea şi s-a întors pe partea cealaltă, liniştită. Masa de seară? N-am mâncat la muzeu? Aici nu avem cina în program! Ce ţi-a venit? şi-a amintit ea şi m-a bombardat cu o avalanşă de întrebări.  
 
- Silvia, fii cuminte şi ascultă-mă! Lucrurile sunt aşa cum ţi le-am comunicat. Presupun că doamna Maxim, pentru că nu am mâncat la prânz, a oprit mâncarea pentru seară şi…  
 
- A zis că ne pregăteşte mâncare rece să avem la drum şi nu…  
 
N-a apucat să-şi termine fraza. Am tras cearşaful de pe ea cu o mişcare dibace, pe neaşteptate, lăsând-o dezgolită, încercând să par supărat, nervos şi intransigent. Abia mă abţineam să nu izbucnesc în râs. A rămas nemişcată pentru câteva clipe şi, când nu mă aşteptam, m-a bombardat cu ambele perne, victorioasă.  
 
… Aproape ca de obicei, eram ultimii care ajungeam jos, pe acea terasă unde ne adunam dimineaţa şi întârziam seara la poezie şi momente vesele. Se discuta pe grupuleţe. Prima impresie era că nimeni nu ascultă, de parcă toţi cei de acolo ar fi dorit doar să povestească. Încă se mai vorbea despre vizita la muzeu, în cel mai mic grup, se spuneau glume la altul, se vorbea despre focul de tabără, mai alături, şi aşa mai departe. Până la sosirea Rodicăi Rodean. Ne-a anunţat că nu mergem în sala de mese obişnuită ci în sala „din spate” unde gazda noastră, Gabriela Maxim, ne-a rezervat o surpriză. Ne-am îndreptat spre acea sală, agale, vorbind şi glumind când cu unii, când cu alţii. Acolo era cald. Aşezându-mă în capul mesei dinspre cuptor, am înţeles că acolo s-a pregătit ceva. Marele cuptor era cald şi plita încă era uşor încinsă. Ei bine, printre alte bunătăţi, am avut surpriza să mâncăm şi păstrăvi! Că au fost de la „Lacul de Argint” sau ba, nu am de unde şti. Nu am întrebat pe nimeni. Până la mâncare, compusă din nu mai ştiu ce anume, dar foarte bună, a fost aşezată băutură pe mese. De mai multe feluri: palincă, vin, bere. De unde le-a mai aprovizionat Rodica şi Gabriela, numai ele ştiu, dar sunt sigur că străin de acest fapt nu era şi domnul Mălăşincă. Mult sprijin a oferit omul acesta, prietenul Rodicăi, pe cheltuială proprie!  
 
Pahare ciocnite, felicitări şi urări de tot felul au fost elementele de început ale unei distracţii neplanificate la acel nivel şi, mai ales, la un anumit conţinut despre care am să vă relatez câte ceva.  
 
Să nu mă întrebaţi a cui a fost sugestia ori de unde anume a plecat totul, pentru că nu ştiu ce să vă răspund. Acolo, în sala în care s-a desfăşurat carnavalul la care v-am invitat în prima parte a reportajului de faţă, după multe versuri, glume, jocuri populare şi câteva melodii dansate, s-a născut o scenetă deosebit de plăcută, de antrenantă şi de originală, ai cărei protagonişti au fost „mireasa” şi „ginerele” de la carnaval, roluri interpretate de cea mai tânără doamnă a taberei – frumoasa Carmen Prepeliţă – şi cel mai vârstnic bărbat – şarmantul şi inepuizabilul într-ale poeziei şi veseliei, Horia Zilieru. Dintr-una într-alta s-a ajuns la… divorţ! Un divorţ dificil de acordat în favoarea lui „Irinel” ori a „Monicăi”, dat fiind faptul că mariajul lor a avut drept rezultat o fetiţă frumoasă şi nevinovată de neînţelegerile născute din situaţia financiară a părinţilor săi şi din cheltuielile nejustificat de risipitoare şi conduita generală a frumoasei Monica.  
 
La sugestia şi rugămintea Rodicăi Rodean, am fost nevoit să accept rolul judecătorului şi am îmbrăcat roba oferită de Gabriela Maxim, am primit ciocanul de lemn - care de fapt era un ciocan pentru bătut şniţele – şi un fluier metalic de arbitru prin care-mi întăream autoritatea faţă de publicul numeros şi extrem de gălăgios, venit să asiste la un astfel de proces răsunător, dat fiind calitatea şi poziţia socială a împricinaţilor. În acest fel s-a asigurat şi principiul publicităţii procesului în care trebuia stabilită paternitatea şi încredinţarea minorei unuia dintre părinţi. Pentru ca instanţa de judecată să fie completă, potrivit procedurilor legale în vigoare, am acceptat oferta doamnei Luminiţa Vătavului, care a intrat perfect în rolul grefierului de serviciu, luându-şi în primire o maşină de scris, dat fiind că Judecătoria în cauză nu a fost dotată cu un computer, în ciuda procesului de modernizare şi eficientizare a sistemului judiciar din România de după revoluţie. Existenţa minorei în cauză a obligat părţile să-i asigure acesteia un avocat, aspect uşor de rezolvat de domnul Irinel, care a oferit o sumă considerabilă avocatului Dan Petrescu de la Craiova, fostul şeic multimiliardar de la carnaval, originar, prin costumaţie, din Dubai!  
 
Nu am realizat niciodată, până la acest „proces” de pomină, ce veleităţi extraordinare de magistrat aveam! Am orânduit toate etapele în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi cu principiile Dreptului familiei, aşa cum se cuvine într-un stat de drept, proaspăt intrat cu mare pompă în marea familie a Uniunii Europene, acordând atenţie deosebită asigurării drepturilor ce se cuveneau minorei. Din nefericire, această minoră, alias doamna Magda Paşcu, în ţinuta sa specifică, la care adăugăm suzeta şi reprizele de plâns amestecat cu râs, specifice unei copile crescute în puf şi alint matern şi patern, s-a dovedit a fi atât de capricioasă şi de obraznică încât s-a urcat pe masa judecătorului îngrijorat că-şi aşezase „funduleţul” pe Biblia care suportase jurământul unor martori mincinoşi, prezentaţi în faţa instanţei de judecată de libertina Monica, mama de necontestat a minorei. În plus, minora îşi dezvelise nepermis de mult picioarele, spre deliciul publicului de parte masculină.  
 
La un moment dat, când acest public savura atmosfera şi o privea cu ochi lacomi pe Monica şi pe fiica ei (mă refer la bărbaţi, desigur!) ori cu milă şi mare înţelegere (de data asta am în vedere femeile!), cei doi protagonişti ai procesului de încredinţare a minorei au fost atât de mult impresionaţi de seriozitatea şi severitatea judecătorului, încât au reacţionat cât se poate de imprevizibil. Doamna Monica a început să plângă, iar domnul Irinel a cerut permisiunea să se adreseze preşedintelui de instanţă, rugător:  
 
- Domnule judecător, vă rog mult, domnule, mai ţine mult procesul acesta?  
 
- Până ajungem la o hotărâre imparţială, domnule Irinel. Ce s-a întâmplat, de fapt?  
 
- Domnule judecător, iertaţi-mă, dar nu mai rezist! În rolul pe care-l aveţi… mi-aţi creat convingerea intimă că este totul adevărat. Am ajuns să cred că sunt la proces, domnule. Nu mai pot!  
 
- Vă rog să vă reluaţi locul în sală! Doamna grefier, vă rog să consemnaţi…  
 
Sala a izbucnit în râs. Monica şi-a înteţit plânsul şi doamna grefier de şedinţă a tastat atât de rapid şi zgomotos că a făcut linişte în sală. Judecătorul a privit triumfător, a bătut cu ciocanul în masă, a făcut publică amenda cu care l-a sancţionat pe martorul minorei, oarecum derutat de poziţia celei pe care o apăra, după care a hotărât:  
 
- Se suspendă şedinţa pentru o jumătate de oră. Minora să fie adusă în camera de consiliu pentru a fi audiată…  
 
Plin de importanţă, s-a ridicat de la masă, a mulţumit grefierei pentru prestaţie, felicitând-o, apoi s-a deplasat la locul în care Monica îşi ştergea lacrimile.  
 
Ei bine, dragii mei cititori, biata Carmen plângea cu adevărat. Trăise atât de intens unele momente ale distracţiei încât chiar a luat totul în serios, pătrunsă de situaţia în sine. Alături, domnul Irinel, alias Horia Zilieru, se zbătea între realitate şi ficţiune încercând să-şi revină! I-a sărit în ajutor domnul Emilian Marcu, oferindu-i un pahar cu palincă şi altul cu apă. Cred că „Irinel” l-a preferat pe cel cu palincă. Era şi cazul. Contemplând atent acest tablou impresionant, mă întrebam şi eu, destul de serios de data aceasta, dacă domnul Horia Zilieru şi-a exprimat serios îngrijorarea ori a realizat un moment actoricesc complet. Am exprimat în sinea mea: „Pe cât de mare poet este, pe atât de mare actor putea fi! A interpretat excelent!”. De fapt, asta era realitatea. Reuşise să intre perfect în pielea personajului…  
 
Până să ajungem în aşa zisa „cameră de consiliu”, unde urma să audiez minora, am ajuns afară, în grădina din spatele sălii în care ne aflam, îmboldiţi de neobosita Rodica Rodean şi de Mara Vişan. Nici nu am avut timp să-mi dezbrac roba de „judecător”. Aşa am ieşit afară şi am participat la ceea ce urma să fie ultimul act din programul de tabără.  
 
Domnul Dumitru Mălăşincă ridicase acolo un adevărat castel din lemne de foc, lemne mari şi uscate, de aproape doi metri înălţime. Arăta ca o piramidă bine legată în mijlocul spaţiului verde. A fost ajutat de doi bărbaţi care deserveau pensiunea. Tocmai aprinseseră focul la baza piramidei. Flăcările s-au ridicat repede prin mijlocul acesteia. Limbile de foc se împleteau printre lemnele bine fixate în interiorul construcţii suple şi aruncau scântei când cuprindeau şi lemnele din exterior, ridicându-se spre vârf. Era un spectacol superb ce părea că înfăţişează o luptă fantastică între balauri ori şerpi uriaşi, care aruncau flăcări în sforţările lor titanice. Aplauzele asistenţei extaziate a răsplătit efortul celor trei care construiseră acel stelaj grozav pentru focul de tabără.  
 
Ne-am aşezat pe băncile aşezate în jurul focului. Distracţia a început spontan. Toată lumea era conectată şi participa la acest ultim spectacol petrecut în tabăra de creaţie „Dor de Bucovina”. Lidia a dat tonul la muzică şi multe voci o acompaniau. Apoi s-au spus versuri, mereu noi în cazul domnului Zilieru. S-au spus anecdote şi iar s-a cântat. Au fost şi multe glume, unele născute pe loc şi puse pe seama unor întâmplări pline de haz consumate în timpul excursiilor noastre. Fără să-mi doresc, m-a cuprins o melancolie adâncă şi faţa cred că-mi părea tristă. Nu se vedea. Întunericul era dens şi lumina flăcărilor jucăuşe oferea permanent alte nuanţe de culori tenului meu ca şi în cazul celorlalte persoane. Se apropia clipa despărţirii. Treceam în revistă pe cei prezenţi şi revedeam în secvenţe, ce se derulau cu viteza luminii, pe fiecare, în câte un moment drag, plăcut, reconfortant. Nu era acolo Mihaela Suciu. Plecase imediat după lansarea de carte, chiar din sală. Lipsea Liliana Nastas-Brătescu şi respectabilul său soţ, Radu. Şi-au luat rămas bun după vizita la păstrăvărie, în aceeaşi seară în care şi frumoasa doamnă Lăcrămioara Cristea a fost nevoită să plece. Aş fi dori să fie acolo şi ei, împreună cu noi. Îmi era dor de toţi…  
 
Într-un târziu, observând că ne apropiem de miezul nopţii, i-am făcut semn Silviei şi ne-am ridicat. Am mers, de la stânga spre dreapta, să ne luăm rămas bun de la bunii noştri tovarăşi de tabără, în linişte, să nu deranjăm bunul mers al distracţiei. Ne-a urmat Dan-Nicu Petrescu. Ne-am scuzat şi ne-am exprimat gândurile acelui moment, dar şi regretul că trebuie să plecăm. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat şi ne-am strâns mâinile cu forţa prieteniei ce ne legase în acele zile minunate petrecute împreună pe meleagurile bucovinene.  
 
Cascadele de râs şi muzică ne-au însoţit până am intrat pe holul clădirii în care aveam camera. La scară ne-a oprit Gabriela Maxim. Ne pregătise pachete cu mâncare pentru drum. Ne-am luat un rămas bun deosebit de călduros, după ce mi-a dat telefonul să vorbesc cu fiul său. El era proprietarul robei pe care o purtasem la scenetă şi doamna îi povestise totul între timp. Era încântat că, de departe, a contribuit şi el cu ceva. Mi-a făcut plăcere dialogul cu acest tânăr plăcut la vorbă. Apoi am urcat la etaj cu încetinitorul. Era linişte deplină. În cameră, la fel. Am pornit televizorul şi ne-am organizat lucrurile în valize. Într-un sfert de oră eram gata. Ne grăbisem în ideea de a rezerva vreo două ore pentru somn. Trenul pleca în jurul orei patru şi taxiul trebuia să ne aştepte în faţa porţii la trei şi jumătate. Era trecut de miezul nopţii...  
 
Ne-a trezit telefonul mobil exact la ora trei, precum îl programasem. În camera vecină, la oltenaşul cu mustaţă tip Marin Sorescu, era lumină, semn că era şi el treaz. Am trecut repejor pe hol în vârful picioarelor, ne-am îmbrăcat şi, exact când puneam apa la încălzit pentru cafea, a sunat doamna Rodica Rodean. Doamne! Ce inimoasă femeia asta! A dormit sau ba? A stat de veghe să nu întârziem. Ne-a spus că Violetta este deja gata. N-am sorbit cafeaua, ci am băut-o ca pe suc, deşi mai aveam cinci minute la dispoziţie. Ne-am luat bagajele, am stins lumina şi am coborât, urmaţi de Dan Petrescu, ieşit imediat după noi din camera sa. Surpriză, jos ne aştepta Violetta cu ditamai valiza după ea! Era îngrijorată. Se pregătea să urce la noi să ne trezească...  
 
Ajunşi la poartă, am constat că ne aşteptau două taxiuri, nu unul. Ne-a întâmpinat, cine credeţi? Rodica! Ne-am mai luat rămas bun încă o dată, aproape cu lacrimi în ochi. M-a înduioşat grija ei permanentă pentru fiecare. M-am urcat cu Silvia într-o maşină, după ce şoferul, foarte amabil, a aşezat valizele în portbagaj. Violetta cu Dan în cealaltă şi... la revedere, tabără dragă!  
 
Am ajuns la timp. Ne-am cumpărat bilete, am aşteptat zece minute trenul şi am plecat. După ce am orânduit bagajele în compartiment, ales ca din întâmplare să fie gol, că doar era un tren personal aproape pustiu, ne-am aşezat şi am dialogat puţin, fără chef. Fiecare avea gândurile lui. Doar părerea de rău era comună şi se întipărise în privirile noastre. Am mers la fereastră. Nu se vedea nimic. Întuneric şi atât. Din când în când, câte o luminiţă undeva, departe, pe vreun stâlp al căilor ferate ori la vreo casă izolată. La Suceava era puţină animaţie în gară. Am avut o legătură foarte bună. Acceleratul era mai aglomerat, dar în compartimentul nostru eram singuri şi aşa am călătorit aproape jumătate din distanţa până la Bucureşti.  
 
Violetta era cea mai obosită. Nu închisese ochii toată noaptea. Şi-a întins picioarele pe o canapea goală de alături şi a dormit buştean până aproape de Ploieşti, când s-a aglomerat trenul. Am răscolit multe amintiri cu Dan şi cu Silvia, până într-un târziu, când ea a adormit. Cred că am dormit şi eu vreo două ore, dar după ce am ieşit din Bucovina. Ţineam morţiş să mai văd pe fereastră, când se luminează, ceva din teritoriul ei. Am avut bucuria să admir, împreună cu Dan, răsăritul soarelui. A fost un tablou măreţ, cum mai rar se poate vedea.  
 
Curând s-a trezit Silvia. Am mâncat câte ceva, fără poftă. Conştienţi că organismul are nevoie de hrană şi nu ţine seamă de melancolia ori de bucuria omului. N-am trezit-o pe Violetta. Dormea aşa de profund, încât ne-a fost milă de ea. A mâncat, totuşi, dar mult mai târziu, la masa de prânz, cum s-ar spune.  
 
Nu vă mai plictisesc cu asemenea amănunte. Ceea ce era interesant s-a spus deja. Doresc să subliniez că norocul ne-a surâs la întoarcere, la fel ca la plecare. Trenurile nu au avut întârziere şi, cum-necum, am călătorit în bune condiţii. Am ajuns în Bucureşti între 16.30-17.00. Nu-mi amintesc ora exactă. Dan a ajutat-o pe Violetta la bagaje până la peronul central. Erau foarte grele. De aici ne-am despărţit după ce ne-am luat rămas bun şi ne-am urat toate cele bune. Toţi aveam legătura în maxim o jumătate de oră. Prima, dacă-mi amintesc bine, pleca Violetta, apoi Dan şi ultimii, noi, la 17.20. Primul ajungea Dan la Craiova. Mergea pe ruta Caracal, pe când noi foloseam ruta prin Piteşti, linie neelectrificată de aici până la Slatina ori chiar total...  
 
În fine, am ajuns şi noi în jur de nouă şi jumătate seara în gara Slatina. Eram plictisiţi, obosiţi şi nerăbdători să ajungem acasă. Pe fereastră nu aveam ce să văd. Mi se părea că iarba este săracă şi uscată, iar pomii arătau sărăcăcioşi sub frunzişul lor lipsit de acel verde intens şi plin de viaţă pe care-l lăsasem mult în urmă, la Câmpulung Moldovenesc. Am aţipit şi eu puţin, tot privind-o pe Silvia cum doarme liniştită. Taxiul ne-a dus repede. Oraşul nu era aglomerat la ora aceea.  
 
Am mâncat câte ceva, ne-am îmbăiat şi am stat la taclale aproape o oră, bineînţeles despre călătoria noastră, despre principalele momente, cele mai frumoase pentru fiecare. Silvia s-a simţit foarte bine. Aprecia că totul a fost la superlativ, de la sosire şi până la plecare. Nu am contrazis-o pentru că nu aveam motiv. Împărtăşeam întru totul opinie ei. Nu mi-a permis să adorm, deşi eram foarte obosiţi amândoi, până nu i-am promis că mergem şi în vara viitoare în tabără, oriunde s-ar organiza. Avea mare încredere în Rodica Rodean, sufletul asociaţiei “Universul prieteniei” şi al taberei de creaţie. Mă voi ţine de cuvânt. M-am înscris deja pentru “Tabăra de creaţie şi recreaţie Avrig, Edenul transilvănean”. Bineînţeles, am înscris-o şi pe ea şi am depus avansul la bancă...  
 
Nu am mai avut voinţa necesară să desfacem bagajele. Nici nu avea rost la ora aceea şi la gradul nostru de oboseală. Cred că am adormit mai repede decât mă aşteptam. Treceam cu ochii minţii prin locurile vizitate. Mă oprisem pe undeva, pe la Mănăstirea Putna. Revedeam mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Mai apoi am ieşit în curtea mănăstirii şi admiram florile, spaţiile verzi şi împrejurimile, atât cât se vedeau de acolo. Îmi era dor de acele locuri şi am adormit simţind fiorul veşniciei, numit Bucovina...  
 
- SFÂRŞIT -  
 
POSTFAŢĂ  
 
O carte de călătorie, aşa cum este această „Dor de Bucovina” scrisă de Marian Malciu, poate fi doar un gest de curtoazie, un gest care ar arăta gratitudinea autorului faţă de anumite locuri, dacă nu am ţine cont de faptul că această carte este mai mult decât… impresii dintr-o călătorie în „Ţara fagilor”, aşa cum mai este cunoscută, mai ales de către localnici, oaza aceasta de Românie. Bucovina este, aşa cum spune şi Mihai Eminescu, „Raiul Moldovei”. Bucovina este pământ sfânt a cărui apărare ne-a costat râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre.  
 
Dacă despre Iaşi Nicolae Iorga spunea că este un imens muzeu în aer liber şi că nu ar trebui să existe român care să nu fi văzut măcar odată acest oraş, tot aşa am putea spune că nu ar trebui să fie român care să nu viziteze Bucovina. Şi, după ce i-ai văzut bogăţiile spirituale şi naturale, după ce ai călcat cu talpa iarba verde de acasă şi te-ai spălat pe ochi cu rouă şi cu lumina de răsărit de soare, poţi spune că ai fost botezat a doua oară şi un dor năprasnic de aceste locuri te cuprinde aproape fără să-ţi dai seama.  
 
Cartea „Dor de Bucovina” încearcă şi reuşeşte să ne aducă în suflet tărâmul mult visat, tărâmul de legendă, dar şi de amarnică şi lungă suferinţă. Mai bine de 225 de ani au trecut de când trupul acestui plai a fost sfârtecat de către corbii cotropitori. Marian Malciu, folosindu-se de relatarea unor evenimente la care a participat, scrie această carte cu multă tristeţe. Oamenii şi locurile cunoscute, întâmplările la care a participat, îl transpun din lumea de astăzi în lumea de ieri, în lumea umbrelor, pe care cu discreţie o etalează. Asemenea bunului gospodar din aceste locuri şi Marian Malciu „ticluieşte din cuvinte frumoase” un adevărat covor de frumuseţi, adunând în covorul oltenesc uşor sprinţar, molcomitatea culorilor din zona Bucovinei. Aproape nimic din ce este frumos, şi sunt asemenea locuri cu prisosinţă, nu lasă să-i scape, le descrie cu entuziasm, uneori exuberant, alteori potolit, chiar aşa cum este însăşi viaţa din zonă. Fie că este vorba de muzeul de artă a lemnului, muzeul ouălor încondeiate, de salba de mănăstiri din Bucovina sau de muzeul satului al lui Ioan Grămadă şi popasul la păstrăvăria poetului Tucu Moroşanu, fiecare este prezentat în detaliu, reuşind să stârnească interesul cititorului de a-şi croi drum pe aceste meleaguri.  
 
Este un ghid, este un album, o invitaţie sau pur şi simplu o descriere a unei călătorii prin Bucovina, această carte scrisă de Marian Malciu? Este câte ceva din fiecare, atâta cât să cuprindă un dor fără de saţiu care să ne însoţească mereu.  
 
Dar cel mai important lucru din această carte este faptul că autorul prezintă mereu oameni. Oamenii sunt bucuria cea mare a acestor meleaguri şi de aceea cartea de faţă este ”Dor de Bucovina”, căci ţi se face dor de oamenii pe care i-ai întâlnit sau pe care i-a întâlnit în acest periplu bucovinean autorul.  
 
Este în toate şi întru totul în „Dor de Bucovina” o lume pe care o poţi câştiga numai dacă îi treci „pragul” şi îi primeşti bineţea şi binecuvântarea, căci nimic nu există în afara sufletului uman. Că în Bucovina sufletul uman se împleteşte în mod fericit şi armonios cu natura este acel inefabil mister care dă demnitate suverană acestor locuri.  
 
Sigur, autorului nu-i scapă să descrie, cu lux de amănunte, câte ceva despre tehnica cioplitului lemnului, auzită de la meşterul popular Ioan Grămadă, despre tehnica încondeiatului ouălor de la artista Letiţia Orşivschi, despre tehnica olarilor de la Marginea şi despre multe altele de la Vasile Sfarghiu, unul dintre cei mai avizaţi cercetători în destinele oraşului Câmpulung Moldovenesc şi ale împrejurimilor.  
 
Ce are deosebit această carte „Dor de Bucovina” scrisă de Marian Malciu faţă de alte cărţi de călătorie? Un arsenal întreg de informaţii dintr-o bibliografie vastă pe care a studiat-o cu maximă şi exigentă atenţie, o bibliografie care are darul de a incita spre lectură pe cititor dar şi pe eventualul călător pe aceste meleaguri legendare. De la cronicarii moldoveni la Ioan Nistor, de la Cărţile călugărilor de la mănăstirile din Bucovina şi până la lapidarele însemne de la faţa locului sau ghidurile turistice constituie materiale demne de studiat pentru a putea pătrunde cu adevărat în spiritul locului de acolo de unde nu poţi pleca decât cu un dor de Bucovina imens, un dor care nu poate fi ostoit decât citind această carte şi apoi călătorind la pas în acest sanctuar românesc, acest sanctuar numit Bucovina. Marian Malciu a ştiut să-i asculte cu multă atenţie liniştea şi să-i privească frumuseţile pe care apoi le-a transpus cu multă sensibilitate în această carte.  
 
Drum bun călătorului în această călătorie prin lumea basmelor fără de seamăn, însoţit de oameni cu suflet curat şi luminat cum sunt zorii care spală crestele acestor munţi.  
 
Drum bun, cititorule!  
 
Emilian Marcu  
 
BIBLIOGRAFIE  
 
1. Mihai Iacobescu – „Din istoria Bucovinei”, Vol. I (1774-1862) – De la administraţia militară la autonomia provincială – Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993.  
 
2. I. Nistor – „Românii şi rutenii din Bucovina” – Studiu istoric şi statistic – Ed. Do-MinoR, Iaşi, 2001.  
 
3. Anatol Ghermanschi (selecţia textelor, glosat) şi Dan Horia Mazilu (studiu introductiv) – „Cronicari moldoveni” - Ed. Militară, Bucureşti, 1987 .  
 
4. Monahia Elenea Simionovici – „Sfânta Mănăstire Voroneţ, vatră de istorie românească şi de spritualitate ortodoxă” - Editura Muşatinii, Suceava, 2010.  
 
5. Vasile Sfarghiu şi Otilia Sfarghiu:  
 
- „Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc”- Ed. AXA, Botoşani, 2011;  
 
- „120 autori câmpulungeni” – Ed. AXA, Botoşani, 2011;  
 
- „Itinerarii turistice, Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi” – Ed. AXA, Botoşani, 2012.  
 
6. Ioan Grămadă:  
 
- „Întâmplări din viaţa unui colecţionar” – Ed. AXA, Botoşani, 2007;  
 
- „Întâmplări ce nu puteau fi uitate” – Ed. AXA, Botoşani, 2008;  
 
- „Pelerin prin zestrea străbunilor câmpulungeni” – Ed.AXA, Botoşani, 2010.  
 
7. George Bodea – „Secante prin cercuri concentrice” - Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Moldovenesc, 2008.  
 
8. Ion Grămadă – „Cartea sângelui” – Ed. Muşatinii, Suceava, 2002.  
 
9. Consiliul Judeţean Suceava:  
 
- „Pelerin în Bucovina” – Compartimentul de turism şi relaţii internaţionale, Suceava, 2011.  
 
10. Primăria Municipiului Câmpulung Moldovenesc – „Câmpulung Moldovenesc, repere turistice” – Centrul de informare „Europa”, 2009 şi „Muzeul etnografic Ioan Grămadă” – Tipografia Terradesign.  
 
11. Internet: postări diverse raportate la subiectele tratate, cu deosebire în legătură cu date strict istorice.  
 
CUPRINS  
 
CAPITOLUL I. Din amintiri spre realitate ........................ 9  
 
CAPITOLUL II. În pragul împlinirii .................................. 15  
 
CAPITOLUL III. Primele contacte, impresii şi amintiri ... 23  
 
CAPITOLUL IV. Activităţi din programul taberei ............ 53  
 
§1. Carnaval cu tema „Etnii” ........................................ 60  
 
§2. Colocviu şi festival ..................................................68  
 
§3. Ziua cea mai lungă: excursie! ..................................70  
 
§3.1. La casa ouălor încondeiate ...................................71  
 
§3.2. Mănăstirea Suceviţa .............................................76  
 
§3.3. Mănăstirea Moldoviţa ............................................80  
 
§3.4. Marelbo - fabrica de încălţăminte .......................... 84  
 
§3.5. Artă populară în comuna Marginea ........................88  
 
§3.6. Cacica, în drumurile smereniei ..............................92  
 
§3.7. Mănăstirea Putna ................................................101  
 
§3.8. Mănăstirea Voroneţ ..............................................118  
 
§4. Meşteşuguri, meşteşugari, scriitori câmpulungeni ... 134  
 
§4.1. Întâlnire cu scriitori câmpulungeni ........................ 138  
 
§4.2. Tehnica împestriţării ouălor ...................................157  
 
§4.3. Meşteşugul prelucrării lemnului ............................ 161  
 
CAPITOLUL V. Lansare de carte la Câmpulung moldovenesc .......167  
 
CAPITOLUL VI. La păstrăvărie, cu multă poezie ............. 192  
 
CAPITOLUL VII. O zi la muzeul de etnografie „Ioan Grămadă” ......205  
 
CAPITOLUL VIII. La revedere, Bucovină dragă! ............. 238  
 
POSTFAŢĂ ............................................................................ 248  
 
BIBLIOGRAFIE .................................................................... 251  
 
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Ultima parte - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1433, Anul IV, 03 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!