Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1428 din 28 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Penultima parte -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Continuarea părţii a zecea  
 
Destinul i-a deschis calea înspre perfecţionarea acestei laturi a personalităţii sale manifestate, între altele, prin pasiunea ce-i intrase în suflet. Elev fiind, a vizitat de mai multe ori Muzeul Lemnului din oraşul natal şi a avut ocazia de a merge la Rădăuţi, Suceava, Fălticeni şi la Vatra Dornei pentru a vizita muzeele etnografice din aceste aşezări bucovinene. Autodidact, nu s-a mulţumit doar cu atât. Simţea nevoia să cunoască mai mult. Gândurile ce-l îmboldeau şi ideile ce-l înflăcărau l-au determinat să studieze domeniul în care pasiunea sa prindea viaţă tot mai mult. A vizitat şi alte muzee, nu numai din ţară, ci şi din străinătate. Aşa a căpătat suficiente învăţăminte cu privire la organizarea spaţiului, la etalarea exponatelor după modul de folosinţă, după trebuinţele şi îndeletnicirile tradiţionale ale gospodarului. În plus, am convingerea intimă că în timpul vizitelor amintite a fost foarte atent la explicaţiile ghizilor, la modalităţile de prezentare a exponatelor, la datele ce trebuie comunicate turiştilor despre muzeu ca întreg, despre un spaţiu sau o sală anume ori despre o colecţie de obiecte dintr-un anumit domeniu, organizare socială sau perioadă istorică. Altfel nu se poate explica lejeritatea, naturaleţea şi precizia pe care muzeograful Ioan Grămadă le manifestă în prezentarea ctitoriei sale muzeistice.  
Nu i-a fost uşor să adune piese pentru viitorul muzeu de etnografie. A apelat la rude, la vecini şi la prieteni. Mai târziu a primit, prin donaţie, foarte multe obiecte de la cei care au vizitat prima expoziţie, dar şi de la diriguitori ai unor aşezăminte de acest fel, de la instituţii ori unităţi lucrative în lemn sau în ceramică. Pe altele le-a cumpărat din bani proprii, pentru unele negociind. A folosit şi schimbul în natură atunci când a avut mai multe piese de acelaşi fel care erau încă în stare de folosinţă. Cât priveşte sponsorizările, acestea au apărut mult mai târziu şi nu atât de consistente precum ar fi fost nevoie, după ce roadele muncii sale au fost apreciate la adevărata lor valoare.  
 
Explicaţiile oferite grupului nostru au fost ample şi pline de inedit. Printre altele, gazda noastră a precizat, pătruns de bucurie, mulţumire şi nostalgie, aşa cum a menţionat şi în cartea sa „Întâmplări din viaţa unui colecţionar” – Ed. AXA, Botoşani, 2007: „Am aranjat o primă colecţie de obiecte de artă populară bucovineană, într-o fostă bucătărie de vară. De altfel, cele mai multe lucruri le-am găsit în gospodăria părinţilor mei, deoarece eram în preajma lor, cu unele din ele chiar lucram, fiind vorba de vârtelniţa la care depănam sau răsuceam firele de lână sau la sucala unde făceam ţevi pe care înfăşuram fire de in, cânepă, lână sau bumbac pe care mama le punea în suveică şi ţesea la stative frumoase ştergare, plocăzi, priştori sau covoare. Printre primele obiecte care au stat la baza înfiinţării colecţiei au fost: două costume vechi de mire şi mireasă, un lăicer de la bunica, o cămaşă cusută cu fir metalic de la străbunica, o sucală, o vârtelniţă, o meliţă pentru cânepă, câteva oale de lut, un untar, o piuă, unelte pentru meseriile tradiţionale, câteva icoane şi cărţi vechi”.  
Invitându-ne să vizităm muzeul, am pătruns în prima încăpere din casa aşezată în stânga porţilor, la câţiva paşi de gardul străjuit de acea sculptură frumoasă, „Bucovineancă cu cofiţă”, după straturile de flori frumoase, bine îngrijite. Era „biroul de informare turistică”, precum indica şi plăcuţa prinsă de pragul de sus al uşii. Intenţionând să fac fotografii în toate spaţiile, mergeam în spatele grupului, să pot rămâne singur. Explicaţiile bogate oferite afară, în curte, îmi erau suficiente. În felul acesta am putut privi, cerceta şi admira bogăţia de materiale din această încăpere. Era un birou, ca destinaţie, dar aici erau puse în ordine lucruri care vorbeau de la sine despre stăpânul lor, „Iniţiatorul colecţionarul, structuratorul şi, foarte important, cel care din resurse personale a cheltuit bani şi pricepere, muncă şi perseverenţă, răbdare şi putere de a nu renunţa la o astfel de idee..”, după cum menţionează scriitorii Vasile şi Otilia Sfarghiu în volumul amintit anterior. În primul rând, mărturisesc, privirea mi-a zăbovit pe vitrina şi peretele de alături care adăposteau un număr impresionant de diplome, premii şi medalii, fanioane cu însemnele drapelelor unor ţări din Europa, Africa, America, Asia, care dovedeau, printre altele, apartenenţa numeroşilor turişti ce au trecut pragul acestei comori culturale în care s-au adunat peste opt mii de obiecte, unele dintre ele cu vechime impresionantă, pentru a sta mărturie existenţei şi continuităţii neamului românesc şi tradiţiilor bucovinene pe aceste meleaguri pline de istorie ale Câmpulungului Moldovenesc. La alt perete se orânduiseră cărţi într-o vitrină. Multe cărţi. Am citit titluri şi autori, remarcând trei domenii importante pentru domnul Ioan Grămadă: istorie, turism, literatură. Nu mică a fost surpriza să descopăr, la loc de cinste, cărţile lansate la Câmpulung cu doar două zile în urmă: „Pianina violetă”, „Urme de dragoste”, „Poezii şi poeme din Bucovina”. Alături era „Expresia ideii”, primul volum tipărit prin programul promovat de Mariana Bendou. În plus, cărţile publicate de Ioan Grămadă, cărţi primite de la prieteni, oferite de oaspeţi ai muzeului şi aşa mai departe.  
La toate acestea adaug o mulţime de albume, reviste şi ziare ale vremii, importante prin datele istorice conţinute, ghiduri turistice, pliante şi hărţi, la care se alătură multe obiecte din ceramică, textile şi lemn. Despre acestea din urmă aveam să aflu că sunt aprovizionate pentru a fi oferite turiştilor ca suvenir. Toate sunt expuse într-o bibliotecă, cea mai nouă piesă de mobilier din încăpere, confecţionată special de către o firmă din Tîrpeşti, judeţul Neamţ.  
Am mai observat multe documente,în copie sau chiar originale, într-o vitrină din sticlă. Unele purtau ştampile şi semnături ce le atesta vechimea de zeci şi zeci de ani, de pe vremea ocupaţiei austro-ungare ori de pe vremea comunismului. Alături erau expuse, într-o ordine cazonă, obiecte valoroase de patrimoniu. Pe două mese tip vitrină am admirat colecţia de numismatică, medalii şi decoraţii, încadrate artistic de ouă încondeiate şi împestrite. Pe masa de lucru era „Cartea de onoare a Muzeului de Etnografie” care purta numeroase însemnări şi impresii ale unor turişti de pe toate meleagurile româneşti şi din străinătate. Înainte de a mă retrage, am consemnat o frântură din gândurile mele, când ospitaliera noastră gazdă a reuşit să se rupă de grosul grupului pentru a mă onora stând de vorbă cu mine, în biroul său, câteva minute. Cu acea ocazie mi-a oferit mai multe pliante cu date importante despre muzeu şi un alt volum de poezii, cu dedicaţie pentru o bună prietenă, Maria Pavel din Ruginoasa.  
 
Următoarea încăpere din acea clădire era „sala portului popular”. Îmi este greu să descriu ce conţinea această sală. Am rămas uimit să descopăr aici atât de multe costume populare, de ordinul zecilor, toate originale, confecţionate din materiale tradiţionale, care mai de care mai frumoase, pline de culoare şi de fină lucrătură. În majoritate, costumele sunt reprezentative pentru portul popular specific zonei, dar sunt şi altele ce poartă elementele particulare distinctive ale altor locuri din restul ţării. Deosebită mi s-a părut a fi colecţia de peste 30-40 de cămăşi femeieşti, cu modele şi colorit specific zonei etnografice a Câmpulungului. Cea mai veche cămaşă din muzeu este cusută pe pânză de casă, la opaiţ, având o vechime de peste 250 de ani. Sunt şi altele cu vechime în jur de 200 de ani şi chiar mai mult. În plus, puteţi admira câteva zeci de costume naţionale, după aprecierea mea, femeieşti şi bărbăteşti, cele mai multe având o vechime de peste o sută de ani, specifice zonei folclorice în care ne aflam, dar şi lăicere şi ştergare vechi, lăzi de zestre cu pictură naivă din anii 1880-1900, precum şi diferite podoabe. Am remarcat, la atenţionarea „ghidului” nostru, cele două costume de mire şi de mireasă, foarte vechi, primele care au stat la baza înfiinţării colecţiei, foarte bine conservate şi păstrate. În afara costumelor propriu-zise sunt etalate şi încălţări, adică opinci şi cizme, pentru femei şi pentru bărbaţi, de vară şi de iarnă.  
 
Am ieşit din „sala portului popular” şi am intrat în casa părintească, veche de două sute de ani. Pe uşa de la intrare, am citit pe un panou prins în ramă: „Colecţia Etnografică – Ian Grămadă – casa bucovineană”. Din prima privire generală simţi că este vorba de o casă tradiţională bucovineană. Nu există obiect cu altă provenienţă, după cum nu există aspect interior, amenajare ori podoabă, împrumutate din altă zonă. M-a impresionat, în mod deosebit, totalitatea ustensilelor necesare îndeletnicirilor casnice ale gospodinei. Toate erau aranjate exact în locurile de folosinţă firească, potrivit destinaţiei moştenită din moşi-strămoşi, de la simpla lingură de lemn ori cel mai mic vas destinat preparării hranei şi până la cel mai mare. Pe o policioară de lemn veche de când lumea, fixată pe peretele de lângă soba cu plită, ea însăşi o valoare muzeistică şi istorică, erau aşezate sau atârnate tot felul de căni şi căniţe lucrate din pământ, purtând pe exterior desene florale tradiţionale, linguri şi boluri pentru pisarea usturoiului şi alte trebuinţe specifice lucrului în bucătărie. Din această bucătărie bucovineană nu lipsea nimic din cele de trebuinţă, dar nici nu am observat să existe lucruri, obiecte ori ustensile având o altă destinaţie în gospodărie.  
Nu cred că am memorat eu toate cele văzute şi, poate, nici locurile exacte în care erau aşezate, dar nici nu mi-am propus să vă înfăţişez un întreg inventar al obiectelor existente în toate încăperile ori în locurile destinate muzeului etnografic în afara încăperilor, sub cerul liber. Am dorit să vă împărtăşesc o mică parte din ceea ce am reţinut şi am socotit că este mai interesant, pentru a vă forma o idee, o impresie generală, pe care o doresc să fie cât mai favorabilă şi provocatoare în a vă naşte dorinţa de a vizita acel loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu.  
 
Am observat că există tot inventarul de care are nevoie o gospodină pentru a pregăti pâinea, pentru a întinde coca din care să se prepare tăiţei, plăcintă ori alte prăjituri, pentru a tranşa carnea şi a o toca pentru sarmale ori pentru a pregăti laptele sub diferite forme. Nu mă pricep eu la toate aceste lucrări, dar nu am auzit voce de femeie, adică a vreunei colege, care să sesizeze ceva lipsă ori la nelalocul său. Erau toţi ochii fixaţi admirativ pe toate stativele şi policioarele, pe toate obiectele şi în toate ungherele. Rar venea câte o întrebare de la cineva. Se cerea doar o lămurire privind destinaţia unui obiect necunoscut, foarte vechi, a unei ustensile ori a unui vas şi se primea de îndată un răspuns precis. Gazda noastră, domnul Ioan Grămadă, atent, prietenos şi încântat că poate povesti prietenilor cât mai multe despre pasiunea şi munca sa de o viaţă, dezvelea o amintire, o mică istorioară, de obicei hazlie, în care menţiona donatorul şi împrejurarea în care a obţinut obiectul cu pricina. Îi străluceau ochii în acele clipe. I se citea bucuria, fericirea, până în adâncul sufletului.  
A vorbit cu o nostalgie fermecătoare când ne înfăţişa spaţiul acordat bogatelor tradiţii raportate la sărbătorile de iarnă. Ne-a arătat, rând pe rând, costume de bumbieri şi capre, cu suita lor de mascaţi, steaua, clopoţeii, biciul şi buhaiul, trăistuţele vechi ale colindătorilor. Povestea cum se mergea la colindat şi cât de fericiţi erau copiii de toate vârstele şi tinerii colindători care, pe vremurile vechi, nu primeau bani de la gazde. Acestea, la fel de fericite că primesc colindători, le ofereau nuci, mere şi colăcei. Am văzut şi coferul cu aghiazmă şi pămătuful fără de care preotul şi însoţitorii săi nu umblau la Bobotează.  
 
O altă formă de nostalgie l-a cuprins pe amfitrionul nostru în camera memorială a părinţilor. Vocea scăzuse în intensitate şi explicaţiile vibrau în cuvintele de adânc respect şi sinceră mulţumire pentru tot ceea ce au însemnat ai săi pentru propria-i persoană, pentru tot ce înseamnă părinţii şi bunicii, în general, în viaţa şi în memoria bucovineanului.  
Aici erau expuse obiecte de mare valoare materială şi sentimentală. Am remarcat, în primul rând, cărţile rare şi, cu atât mai mult, preţioase, de istorie, de literatură şi de religie. Apoi am admirat icoanele şi obiectele de cult vechi, folosite cândva de străbunicii, bunicii şi părinţii domnului Ioan Grămadă, toate rămase moştenire „din tată în fiu”, neclintite din locul lor. Cele mai multe o reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus în braţe. De asemenea, se pot vedea, orânduite cu mare respect, fotografii de familie şi obiecte personale ce au aparţinut părinţilor săi. Unele fotografii, după portul tradiţional al celor înfăţişaţi şi după felul în care sunt lucrate, par a fi făcute prin primii ani în care fotografii au început să lucreze prin această zonă. Toate fotografiile de pe pereţi sunt înrămate şi, din câte am observat, ramele erau din lemn, în majoritate modelate, sculptate atent şi încrustate de patina timpului. Un timp universal în care cu toţii ne pierdem, mai devreme ori mai târziu, măsurat de patru ceasornice mari în această încăpere. Unul de perete, un altul artistic încadrat într-un suport de lemn aşezat pe o etajeră şi altele două foarte vechi, alăturate, din care unul poartă acele piese metalice laterale, ca două ciuperci, în care se bate ora la care au fost programate să trezească omul din somn.  
Cu ochi umezi de emoţie, prietenul nostru ne-a mărturisit că a adunat toate aceste multe şi valoroase obiecte într-o singură încăpere pe care a denumit-o din primul moment memorială, deşi casa avea patru camere în folosinţă, dintr-un singur motiv: „ai mei au folosit-o ca pe o chilie, un loc de rugăciune şi meditaţie. Am dorit şi am hotărât să o menţin ca pe un ceva sacru, în care mă retrag ca într-un sanctuar de linişte şi mângâiere sufletească”. Aceste ultime cuvinte, care păreau că i se înnoadă în gât, au fost rostite încet, în liniştea adâncă ce se aşternuse ca într-un minut de reculegere respectat de toţi vizitatorii. Am înţeles mult mai bine ce s-a petrecut atunci în sufletul său, ce l-a răvăşit atât de mult încât vocea se pierduse odată cu ultimele cuvinte, când am citit, în cartea domnului Sfarghiu, „Itinerarii turistice…”, editată în 2012, următoarea frază: „Muzeul lui Ioan Grămadă a tezaurizat … o cameră memorială în care părintele său, om al bisericii, se ruga de 3-4 ori pe zi, inclusiv la miezul nopţii.” Tot din această frază am înţeles de ce, alături de cărţile de cult menţionate mai sus, în „camera memorială” se afla la loc de cinste Vechiul Testament de la 1740, Biblii, Psaltiri şi atât de multe icoane.  
 
Am continuat vizita în Casa cea Mare, sau camera de oaspeţi, cum se spune în partea locului. Să nu vă aşteptaţi că, dată fiind destinaţia, veţi găsi acolo lucruri noi, pe placul musafirilor de azi! Casa cea Mare era, cândva, încăperea în care stăpâna casei păstra tot ce avea familia mai de preţ în gospodărie, adică lăicere, macaturi, aşternuturi pentru oaspeţi.  
În această cameră a păstrat şi colecţionarul nostru tot ce este mai de preţ: mobilierul de epocă din lemn masiv, cu mese sculptate şi cu scaune tapiţate cu piele şi purtând elemente decorative, colecţia de sigilii şi acte foarte vechi, o colecţie de icoane şi alta de carte rară, colecţia de 400 de ouă „scrise”, cu impresionanta vechime de peste 100 de ani. La fel de vechi ca icoanele am apreciat ori am reţinut că sunt covoarele şi tablourile pictate pe pânză. Cel mai recent tablou achiziţionat (cumpărat) reprezintă scena de vânătoare a unui cerb. Vânătorii sunt îmbrăcaţi în costume populare. Întreaga scenă este redată într-un cadru pitoresc deosebit. Opera este semnată de cunoscutul pictor câmpulungean A. Mîndrilă. A fost realizată în anul 1926.  
În această secţie a muzeului – Casa cea Mare - veţi descoperi şi veţi admira piese cu valoare de nemăsurat, unice nu numai în zona Bucovinei, ci şi în ţară. Nu le-aş fi reţinut oricât de lung le-aş fi privit eu atunci şi nici în fotografii nu aş fi avut amănuntele necesare pentru a le numi cu exactitate. În schimb, beneficiind de înţelegerea, prietenia şi amabilitatea domnului inginer Vasile Sfarghiu, căruia îi mulţumesc din tot sufletul şi pe această cale pentru volumul „Itinerarii turistice – Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi”, voi înfăţişa, folosindu-mă de relatările domniei sale, lista cu acele piese valoroase pe care doream să le cunoaşteţi, după cum urmează: „sigiliul Câmpulungului Moldovenesc (1740); un sigiliu reprezentând Stema Moldovei, cu cap de bour (1508); monumentala operă lexicografică a lui Aurel Candrea şi Gheorghe Adamescu: Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, apărut la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1926; prima Metodică de predare a istoriei şi geografiei (1905); cărţi scrise în alfabet chirilic (un Molitfelnic de la 1834, un Liturghier din anul 1836); o cruce din lemn de tisă (1780); Halima, prima traducere din limba arabă a „1001 nopţi” (1899)”. Se înţelege de la sine că „fiecare obiect are în spate istoria şi povestea lui adevărată”, indiferent care ar fi această piesă şi în care din cele douăsprezece camere ale muzeului s-ar afla…  
M-a uimit minuţiozitatea cu care domnul Grămadă s-a documentat şi nu numai atât. A aşezat documentele, lucrările, exponatele fiecărei perioade istorice astfel încât vizitatorul să-şi poată face o imagine cât mai clară despre istoria şi tradiţiile acestor locuri. Aşadar îmi propun să trec în revistă, urmărind firul istoriei, secţiunile muzeului şi vă voi conduce întâi spre expoziţia cu genericul „Câmpulung de altădată”.  
Vizitând-o şi acordându-i atenţia necesară, ascultând explicaţiile muzeografului în acelaşi timp, vei afla şi vei înţelege, cu adevărat, istoria locului, obiceiurile atât de frumoase ale oamenilor acestor minunate ţinuturi româneşti. Expoziţia conţine numeroase documente şi hărţi vechi (ex. Harta vechilor Provincii Româneşti, din 1922), tablouri cu domnitori şi mari personalităţi care au vizitat oraşul, toate organizate potrivit trecerii timpului, într-o cronologie atentă, fără de cusur.  
 
Pentru a reda cât mai bine tradiţiile şi obiceiurile câmpulungenilor, Ioan Grămadă a avut în atenţie sărbătorile de iarnă. În acest context a expus multe costume de bumbieri, irozi, capre şi mascaţi cu întreaga lor suită de miri şi de mirese, dar şi gospodari şi gospodine care mergeau încă din ajunul Crăciunului cu colinda, cu steaua, cu pluguşorul la urat de Anul nou şi de Bobotează cu aghiazma.  
 
Printre exponatele cu imagini ale oraşului încă din anul 1780 amintesc prezenţa unei stampe deosebite sub aspect artistic. A fost ţesută şi lucrată manual la Viena în anul 1814 şi dăruită Câmpulungului. Muzeograful a evidenţiat manifestările folclorice devenite tradiţionale, din care menţionez: Festivalul Internaţional de Folclor, „Întâlniri bucovinene”, „Târgul lăptarilor”, „Sărbătorile primăverii”. Pe de altă parte, a ţinut să prezinte formaţiile artistice remarcate în ţară şi peste hotare pentru prestaţiile lor deosebite: coralele bărbăteşti „Bucovina” şi „Academica”, ansamblul folcloric „Rarăul”, grupurile folclorice „Floare de colţ” şi „Piatra şoimului, formaţia de buciumaşi „Bucium din Bucovina”. Tot aici am văzut şi un documentar care atestă cei 600 de ani de existenţă ai municipiului Câmpulung Moldovenesc, sărbătoriţi la 14 aprilie 2012.  
În legătură cu această expoziţie, Ioan Grămadă ne-a povestit şi ne-a arătat toate piesele ce le putuse colecţiona (acum aranjate metodic, oferind vizitatorului posibilitatea de a le examina) pentru a oglindi continuitatea aşezării natale în timp, inclusiv prin munca slujbaşilor oficiali. Această nouă expoziţie a denumit-o „Câmpulungul Moldovenesc – vornici şi primari de-a lungul timpului”, inspirându-se din lucrarea cu acelaşi titlu a cunoscuţilor scriitori Otilia şi Vasile Sfarghiu, veri ai familiei Grămadă, care au reuşit să trateze „Ocârmuirea Câmpului Moldovenesc de la începuturi şi până în prezent”. Aici se află un document vechi şi inedit apreciat ca fiind deosebit de important prin aceea că, înainte vreme, niciun cetăţean nu putea ocupa funcţia de primar fără să-l deţină. Este vorba de un „certificat de moralitate”, cu un text original al jurământului pe care persoana aleasă în fruntea obştii trebuia să-l depună. Actul era eliberat numai de Sfatul Înţelepţilor sau Sfatul Bătrânilor.  
 
Doamne, cât de mult ne lipseşte în aceste vremuri Sfatul Bătrânilor! Acum, în zilele noastre, bătrânii nu mai sunt preţuiţi. Sunt marginalizaţi, uitaţi şi chiar batjocoriţi printr-un noian de legi menite a le diminua veniturile - oricum neîndestulătoare pentru majoritatea lor – şi pentru a le mări impozitele de tot felul. Sunt lăsaţi fără medicamente, să se lupte cu boli cronice, li se desfiinţează spitalele în baza unor reforme care nu le asigură asistenţa medicală de care au nevoie, chiar dacă sunt bolnavi de cancer, de diabet ori de inimă. Sunt nevoiţi să se prezinte la controale periodice şi atunci când sunt invalizi, imobilizaţi la pat, deşi documentele medicale legale atestă această stare de fapt. Se socoteşte şi se spune public adeseori că bătrânii nu mai au capacitate de creaţie şi că înţelepciunea lor nu există. În schimb, nu se ia în seamă că moralitatea multor oameni politici, diriguitori ai populaţiei la diferite nivele, fie ei şi primari, pentru că de la ei am pornit în aceste aprecieri triste, este îngrijorător afectată, pusă sub semnul întrebării sau inexistentă. Ei nu mai respectă decât principiul banului: „Ai bani, eşti domn! N-ai bani, eşti prost!”.  
 
Vorbind despre cinstea, omenia şi grija pe care trebuie să o manifeste primarii în tot ceea ce fac în baza atribuţiilor de serviciu, domnul Ioan Grămadă ne-a adus la cunoştinţă că pregăteşte materialul documentar necesar în vederea organizării Galeriei oamenilor de seamă ai Câmpulungului Moldovenesc. Avea în vedere personalităţile care şi-au pus amprenta în tot ce a însemnat evoluţia oraşului în plan social, economic, cultural, urbanistic, literar, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.  
Povestind cu înflăcărare despre acest proiect ne-a introdus într-o altă încăpere fără de care nu-şi putea imagina că muzeul etnografic ar fi complet. Este vorba de „casa bătrânească” (bordeiul) ori „casa monocelulară” cum îi place dumnealui s-o numească. A cumpărat-o de la o bătrână de pe Valea Seacă, având ca intermediar pe inimosul inginer Vasile Sfarghie, omul permanent alături, sfătuitor şi de mare ajutor. Vechi de peste 300 de ani, acest bordei a fost desfăcut bucată cu bucată de mâinile sale îndemânatice, după care l-a adus acasă şi l-a reconstruit, exact aşa cum a fost, în grădină. În mod firesc, bordeiul conţine cele mai vechi piese de mobilier şi lucruri care au fost de-a lungul timpului strict necesare traiului zilnic. Chiar dacă este necesar să te apleci când intri să-l vizitezi, dat fiind faptul că pragul de sus este mult mai jos decât la casele obişnuite, la fel ca şi plafonul, bordeiul se bucură de mare interes din partea vizitatorilor.  
 
Acest spaţiu, limitat de înălţimea încăperii, se pare că nu a fost creat din cauza lipsei de materiale de construcţie, cu atât mai mult cu cât întreaga zonă este recunoscută în decursul vremii ca fiind extrem de bogată în material lemnos. Se pare că înălţimea medie a oamenilor acelor ţinuturi a fost sub cea a oamenilor prezentului. Sub acest aspect, putem înţelege vioiciunea deosebită în luptă a marelui domnitor şi conducător de oşti, Ştefan cel Mare şi Sfânt, precum şi a oştenilor săi, despre care istoria consemnează numeroase victorii obţinute datorită deplasării rapide în spaţii largi ori înguste de teren acoperit şi accidentat. Asta nu presupune că vitejia şi dragostea lor faţă de pământul străbun au fost pe planul doi!  
Cu gândul la trecutul glorios al domnitorului Ştefan am pătruns în Sala tehnicii populare, o fostă încăpere ori spaţiu ce adăpostise, cândva, ferma familiei Grămadă. Într-o ordine desăvârşită, care nuanţează genul de meşteşug, sunt expuse circa 700 de exponate. Practic, sunt redate atelierele meşteşugăreşti specifice zonei: atelierul tâmplarului, al dulgherului, al rotarului, al fierarului şi al cărăuşului. Fiecare atelier în parte este dotat cu inventarul său complet de scule şi unelte. Presupun că nu vă gândiţi la cele mai sofisticate ustensile. Este vorba de acel inventar pe care l-a folosit meşteşugarul, în lemn ori în metal, în anii din urmă, cât mai de departe posibil în trecut, în sensul păstrării şi descoperirii unor scule şi unelte până în zilele prezentului. Sub acest aspect, cel mai bogat în inventar mi s-a părut a fi atelierul de tâmplărie.  
Nici nu este de mirare dacă ne amintim că în această zonă, mai precis aici, în Câmpulung, a fost înfiinţată şi a funcţionat Grupul Şcolar nr. 1, cu profil de construcţii, care are o istorie de peste 130 de ani, care se intrepătrunde cu istoria Şcolii de Arte şi Meserii, înfiinţată la 10 noiembrie 1895 ca şcoală de stat, sub simpla denumire de „Şcoală de lemnărit” sau „Şcoală pentru prelucrarea lemnului”. Este de reţinut un fapt deosebit de important şi anume acela că, de la bun început, limba de predare a fost limba română şi în toată perioada 1895-1918 această instituţie a fost unica şcoală de stat din întreg Imperiul austro-ungar cu limbă de predare română. La această şcoală, cu un trecut marcat de adânci transformări structurale impuse de reformele de învăţământ ale fiecărui regim politic ce a urmat, au fost pregătiţi tâmplari şi maeştri tâmplari, sculptori de mare clasă. La „Şcoala industrială pentru ucenici şi ucenice” din cadrul Şcolii de Arte şi Meserii, copiii câmpulungeni, dar şi din întreaga Bucovină, învăţau cam 30 de meserii legate de industria casnică şi de toate necesităţile locuitorilor oraşului şi ale întregii Bucovine. De-a lungul timpului şcoala a beneficiat de aportul a câtorva maiştri şi dascăli deosebit de talentaţi şi de inimoşi, cu mare drag şi pricepere didactică în a pregăti elevii, printre care: etnograful Ion Ştefureac, sculptorul Ion Pâslea, etnograful şi profesorul Ilie Veslovschi, marele sculptor Ioan H. Sârghie, renumitul constructor de instrumente muzicale Roman Boianciuc, cel care după desfiinţarea scolii din Câmpulung a plecat la Reghin unde a înfiinţat ceea ce a devenit ulterior renumita fabrică de instrumente muzicale cunoscută pe toate meridianele globului.  
 
Nu doresc să creez impresia că, făcând această paranteză pentru a sublinia importanţa ce a dobândit-o Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc nu numai în oraş sau în Bucovina, dar şi în restul ţării, am terminat vizita la Muzeul Etnografic Ioan Grămadă. Nu am terminat pentru că nici dorinţa şi ambiţia prietenului nostru muzeograf nu s-a limitat doar la ceea ce am expus până aici. Domnia sa nu se putea mulţumi să arate doar parţial, prin obiectele expuse, preocupările, obiceiurile şi tradiţiile locurilor în care s-a născut, a crescut, a fost educat, a muncit şi a pus bazele unei familii onorabile, care trăieşte în spiritul aceloraşi tradiţii şi al credinţei strămoşeşti. A fost permanent preocupat de toate ocupaţiile localnicilor şi a încercat, reuşind mai mult decât şi-ar fi imaginat oricine, să ofere vizitatorului posibilitatea de a înţelege istoria bucovineanului şi continuitatea neîntreruptă a vieţii şi muncii acestuia pe meleagurile în care strămoşii săi au fost liberi, contrar intenţiilor ocupaţiei străine.  
În acest sens, a amenajat toate spaţiile existente în gospodărie, a creat altele noi şi a folosit şi o parte din grădină, până aproape de râul Moldova, pentru a expune într-o ordine desăvârşită acele obiecte ori piese reprezentative, unele părând a fi vechi de când lumea, care să ne „vorbească” despre agricultură şi despre păstorit, despre vânătoare şi pescuit, despre olărit ori despre flora şi fauna zonei. Nu voi intra în amănunte. Voi menţiona câte puţin din fiecare lăsându-vă bucuria şi satisfacţia de a admira dumneavoastră, la faţa locului, toate exponatele. Ascultând povestea lor direct de la acela care le-a căutat şi le-a descoperit, le-a adus în propria-i gospodărie pentru a le asigura condiţii de conservare şi păstrare, punându-le în valoare, veţi cunoaşte şi înţelege, într-un spaţiu foarte mic, o mare parte din uriaşa istorie a oraşului Câmpulung Moldovenesc şi a Bucovinei.  
În spaţiul dedicat agriculturii, colecţionarul a expus un întreg inventar agricol, aşa cum se prezenta el în trecut în orice casă de gospodar. A găsit loc pentru plugul de lemn şi pentru două mari râşniţe de măcinat boabele de grâu şi de porumb. Ele sunt vechi de peste 200 de ani, iar una dintre ele, la care ţine foarte mult, îi aminteşte de domnul Dumitru Grumăzescu, director al Galeriilor Anticariat Iaşi, omul care l-a ajutat să o achiziţioneze tocmai din satul Schitul Cavnic, comuna Miroslava, judeţul Iaşi, dar şi de doamna Gabriela Maxim, patron al pensiunii „Dor de Bucovina” din localitate, locul nostru de cazare în care ne-am bucurat de toată atenţia şi libertatea. Mai alături, într-o ordine generată de succesiunea lucrărilor agricole, sunt etalate uneltele de arat, semănat, prăşit, cosit. Am văzut, pe lângă plugul de lemn, plug cu brăzdar din metal, mai multe coase şi furci pentru cositul şi adunatul fânului, greble (cu dinţi din lemn şi cu dinţi metalici), seceri, lopeţi din lemn pentru vânturat cereale şi tocătoare de furaje pentru animale, sape, hârleţe şi grape, dispozitive pentru prelucrarea seminţelor şi altele. O piesă veche şi deosebit de interesantă sub aspect constructiv este vânturătoarea masivă şi complexă care, în fapt, este un fel de moară în care se cerneau boabele de grâu ori de porumb amestecate cu pleavă, printr-un mecanism de multiple site cu orificii având dimensiuni diferite, acţionate de un angrenaj de pinioane dinţate puse în mişcare prin rotirea unei manivele. Este un fel de batoză de porumb de prin părţile Olteniei. Locuitorii din zona Câmpulung nu sunt cultivatori de cereale pentru că relieful şi climatul rece nu permit creşterea acestor culturi, dar se aprovizionau cu grâu, orz, ovăz şi cu porumb atunci când transportau material lemnos în zonele joase, la ţară, făcând schimbul în natură cu aceste produse. De aici, necesitatea acestei batoze-vânturătoare.  
 
Pentru a ilustra semnificaţia şi importanţa unei vechi îndeletniciri a locuitorilor - păstoritul, Ioan Grămadă s-a străduit să adune materialele necesare de prin întreaga Bucovină, cât mai vechi cu putinţă şi să organizeze un alt spaţiu pentru a aşeza stâna tradiţională. Împreună cu ginerele său, Nelu Păstrăv, meşter priceput la toate şi om sufletist, cu drag de muncă, au ridicat o construcţie identică cu acele stâne (aşezări păstoreşti de vară) existente pe la munte, cumpărând bilele de lemn şi adunând de prin gospodărie alte materiale necesare. Stâna construită în două luni de zile este încheiată la colţuri cu căţei ciobăneşti şi acoperită cu draniţă, potrivit tradiţiei. Organizarea atentă a interiorului a conferit construcţiei înfăţişarea stânii adevărate. Veţi vedea, deci, vatra cu suport din lemn crestat (cujba) pe care este fixat cazanul în care se fierbea de obicei laptele. Alături sunt etalate cele două ciubere în care se încheagă separat laptele pentru caş şi pentru urdă. În apropiere sunt expuse peste zece linguri mari şi polonice din lemn, meşteşugite frumos, care sunt necesare pentru amestecarea unei mari cantităţi de lapte şi brânză. Pe lângă pereţi şi pe poliţele alăturate este expus un arsenal întreg cu specific pastoral: berbinţe, cofe, cofiţe, doniţe şi cântare. Acestea din urmă, în număr de 17, sunt care mai de care mai vechi, începând cu cel realizat cu o cumpănă din lemn, de peste 100 de ani vechime, folosite la cântăritul brânzei.  
Din stână nu lipseşte nici mobilierul tradiţional. Veţi descoperi acolo un pat pe care dormea baciul şi laiţele pentru ciobani, orientate astfel încât aceştia să stea cu picioarele la căldura focului din vatră. De asemenea, este expusă ţinuta lor vestimentară tradiţională: cămăşile şi iţarii date cu unt să nu se prindă ploaia de ele, bundiţe înfundate şi cojoace. În plus, este prezentat harnaşamentul complet pentru cai, şeaua sau tarniţa, comândul, desagii în care se transporta brânza de la stână, jugul de boi şi multe alte accesorii de până la peste 500 de obiecte.  
 
Păşind spre ieşirea din spaţiul ce adăposteşte cele 12 încăperi distincte, ne oprim să trecem în revistă expoziţia privind evoluţia în timp a tehnicii şi aparaturii, domeniu la care eu, cel puţin, nu m-aş fi aşteptat. Era cu totul aparte, în afara artei populare, a ocupaţiilor locuitorilor din zonă, a obiceiurilor şi tradiţiilor, la care nu-mi imaginam că s-a gândit colecţionarul nostru să-l abordeze, fiind atât de preocupat de multitudinea celorlalte . El vorbeşte cu mândrie despre cele mai vechi aparate de radio, începând cu „Pionierul” şi „Romanţa”, continuând cu altele de generaţia a doua, cu tranzistori şi cu cele din zilele noastre. Dar, să-l lăsăm pe dumnealui să prezinte alte exponate, aşa cum a făcut în volumul „Întâmplări ce nu puteau fi uitate” (Ed. Axa, Botoşani, 2008): „Telefonul, începând cu prima încercare de telefon morse, apoi cu manivelă, pickup-ul, magnetofonul, casetofonul, aparat foto cu burduf, cu casete, clasic şi color. La acestea se mai adaugă un vechi aparat pentru developat filme, un aparat de emisie-recepţie, strămoşul calculatorului, un aparat care efectuează toate cele patru operaţiuni, precum şi un gestender, un copiator şi o veche maşină de scris.” Pe lângă toate acestea, veţi avea surpriza, dragi cititori, să descoperiţi şi să admiraţi microexpoziţia ori standul ceasurilor. Priviţi-vă mai întâi ceasul de la mână, calculaţi-vă timpul, pentru că nu sunt mai puţin de 200 de ceasuri expuse acolo!  
Nu vă ascund uimirea crescândă de care am fost cuprins descoperind că acest om, Ioan Grămadă, născut şi trăit în aceste locuri, în care privirea se luminează de la sine şi oglindeşte azurul cerului limpede de deasupra vârfurilor semeţe ale pădurilor de conifere, ar fi putut neglija ori uita să ofere vizitatorului elemente specifice ocupaţiei tradiţionale a locuitorilor. Adevărat, le-a avut pe toate în vedere şi, înainte de a ieşi afară, ne-a prevenit că a organizat în aer liber mai multe expoziţii prin care a dorit să arate „o întreagă evoluţie, mai întâi debitarea buştenilor cu traşca (joagăr), apoi la gaterul acţionat prin forţa apei, la motorul cu abur şi prin actualele gatere şi circulare, acţionate electric”. Era exprimată, cu alte cuvinte, mândria că „încă ne mai bucurăm de bogăţia aurului verde” şi, dată fiind existenţa milenară a munţilor şi a dealurilor împodobite cu păduri, „o altă ocupaţie tradiţională a locuitorilor era munca la pădure şi prelucrarea lemnului”.  
Una din aceste expoziţii era dedicată chiar uneltelor specifice exploatării şi prelucrării lemnului. Ei bine, am văzut aici numeroase obiecte din această categorie, unele necunoscute ca aspect şi utilitate. Domnul Grămadă a avut grijă să ne vorbească despre fiecare în parte, câte puţin, să nu plictisească ori să dea curs unor voci care se plângeau de trecerea timpului. Adevărat, trecuse de ora prânzului! Nu am plecat până nu am văzut, expuse într-o anumită ordine, unelte vechi şi foarte vechi, alăturate altora mai apropiate vremurilor noastre. Dintre acestea menţionez: topoare, bărdiţe, ţapine, fierăstraie vechi, cuţitoaie, clupe pentru măsurat diametrul buştenilor. În continuare era anexat un atelier pentru prelucrarea lemnului în draniţă şi solzi pentru acoperitul şi protejarea caselor, dar şi cu rol decorativ. În plus, la loc de cinste, se odihnea primul motor cu aburi din Câmpulung, folosit cândva la tăiatul lemnelor pentru foc. Nu vă mai reţin atenţia cu alte amănunte, dar insist să vă amintesc şi despre existenţa expoziţiei destinată obiectelor de artă populară confecţionate de meşteri artizani ai locului. Şi nu sunt puţine!  
 
La foarte mică distanţă, colecţionarul a găsit de cuviinţă să amintească vizitatorului că, printre alte ocupaţii ale bucovineanului din zona Câmpulungului, a fost şi este apicultura. Drept urmare s-a străduit şi a reuşit să procure în cei treizeci de ani de muncă pentru muzeu, în afara ocupaţiei profesionale şi a treburilor gospodăreşti, suficiente piese pentru a organiza o expoziţie dedicată creşterii albinelor, dacă permiteţi această exprimare. A adunat aici stupi vechi, scobiţi în trunchiuri de copac (buturoi) şi le-a alăturat stupi confecţionaţi din scândură, cu rame pentru separat mierea de pe faguri. Pe lângă acestea, expoziţia cuprinde multe accesorii fără de care un apicultor nu poate lucra la stupul de albine şi nu poate obţine mierea, acest produs atât de apreciat în alimentaţie, industria farmaceutică, medicină şi nu numai. Asemenea unui veritabil creator, domnul Ioan Grămadă nu s-a mulţumit cu atât. Permanent gândeşte şi doreşte îmbogăţirea zestrei etnografice la care a visat copil fiind. În acest sens a reuşit să pună în valoare expoziţia privind flora şi fauna zonei de care aparţine cu trup şi suflet. Aici a expus trofee, tablouri cu scene de vânătoare, planşe cu peisaje minunate din natura înconjurătoare şi păsări împăiate. În plus, ca semn de apreciere a bogatei oferte a naturii-mame şi cu grijă în a satisface gustul pentru frumos al vizitatorului, a expus ghivece cu flori şi plante ornamentale din felurite specii. Unele dintre acestea sunt răsădite în jurul aleilor care îmbracă prin culoare atât expoziţia cât şi spaţiul exterior al muzeului. De altfel, florile sunt prezente încă de la intrarea în curtea ce adăposteşte acest bogat muzeu etnografic, atât de apreciat în ţară şi, mai ales, în străinătate, spre amarul binecuvântatului ctitor al aşezării muzeistice. În plus, a avut grijă să atragă atenţia prin îndemnuri scrise pe panouri ilustrative, cu privire la protejarea naturii pe care Creatorul suprem ne-a lăsat-o moştenire cu toată bogăţia şi frumuseţea ei.  
Şi, pentru că a socotit că nu este suficient ori nu a fost mulţumit de sine însuşi, a hălăduit pe toate meleagurile înconjurătoare şi a bătut la multe uşi, a negociat şi şi-a golit buzunarele pentru a îmbogăţi, după propriile-i pretenţii şi gusturi, această expoziţie. A adunat şi a expus câteva trofee de vânătoare, coarne de cerb, de ţap şi de căprioară, dar şi păsări împăiate: fazan, albinar, raţă sălbatică. Apoi a adăugat unelte şi ustensile specifice practicării pescuitului. Pe lângă toate acestea a procurat şi a expus bogate materiale documentare cu privire la rezervaţiile naturale, la speciile ocrotite de lege şi existente în flora şi fauna acestora. Îţi este mai mare dragul, ţie, cititorule, viitor vizitator al muzeului etnografic şi al ţinuturilor bucovinene, să asculţi îndemnul de suflet al unui împătimit iubitor şi slujitor al istoriei şi al prezentului, vrednic iubitor de frumos, economistul Ioan Grămadă: „… pentru tot omul este o îndatorire civică să protejeze şi să păstreze natura cât mai curată, fără poluare, pentru sănătatea noastră şi a urmaşilor noştri”.  
 
- - VA CONTINUA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Penultima parte - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1428, Anul IV, 28 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!