Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1422 din 22 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a zecea -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- CONTINUARE DUPĂ PARTEA A NOUA -  
 
CAPITOLUL VI  
 
LA PĂSTRĂVĂRIE, CU MULTĂ POEZIE  
 
Ziua următoare, 4 august, era cu mult mai frumoasă ca precedenta. Soarele era sus, pe cerul albastru fără vreun crâmpei de nor, când ne-am trezit. Era de aşteptat. Noaptea fusese scurtă pentru toţi. La micul dejun, servit cu o întârziere de aproape o oră, a fost linişte. Pe ici, pe acolo, câte o glumă. Puţinele ore de somn îşi puseseră amprenta pe feţele tuturor şi spiritele erau obosite. Mi-am băut cafeaua afară, pe terasă, urmărind mişcarea celorlalţi. Treceau pasivi, fiecare cu gândul său, lăsând doar câte un zâmbet, un surâs care amintea de întâmplările din ziua precedentă ori de veselia din noaptea trecută. Rodica părea a fi cea mai vioaie. Încerca să aducă puţină veselie şi să ne convingă că nu putem să ne înscriem în planificare dacă lâncezim. Avea dreptate. Eram aşteptaţi la Păstrăvăria „Lacul de Argint”, proprietate, din câte am înţeles eu, a poetului Tucu Moroşanu, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. Dacă se stabilise o anumită oră, era firesc să o respectăm, cel puţin cu aproximaţie, ca manifestare de respect faţă de gazdă şi faţă de noi înşine. Pe de altă parte, deja sosiseră două echipe de la TVR-Studioul regional Iaşi şi Radio Iaşi, aspect care impunea de la sine respectarea programului şi a promisiunilor făcute.  
 
Mă dezmeticisem bine de tot după ce am băut cafeaua. Silvia a urcat să se odihnească, susţinând că ea nu are tangenţă cu interviurile şi este obosită. Eu eram încă în dilemă: să rămân sau ba! Mă gândeam dacă este musai să particip la programul anunţat pentru prima parte a dimineţii. N-am ajuns la momentul luării unei decizii definitive. M-a invitat doamna Rodica, direct, fără drept de apel, să particip la filmări. Tocmai pe mine, neobişnuitul etern cu asemenea activităţi…  
 
Ei, să nu credeţi că mi-a făcut un favor special! Doar nu eram eu cel mai arătos bărbat al grupului şi nici nu puteam să-mi asum postura de reprezentant oficial al taberei de creaţie. În schimb se punea, mai întâi, problema interviurilor pentru cei trei autori ale căror cărţi au fost lansate cu o zi în urmă. Zis şi făcut. Am plecat de pe terasă imediat şi am mers în grădină, unde era ceva animaţie şi se întindeau tot felul de cabluri, pentru a mă edifica şi a mă acomoda cu atmosfera. Urmau să se facă filmări în aer liber, apoi să se acorde interviurile şi, din nou, filmări. Nu era mare lucru. Echipa ştia să ne organizeze mai bine decât am fi făcut-o noi, dar trebuia să mă echipez cu un costum popular tradiţional. Hm! Ştiam că nu-mi stă bine. Îmbrăcasem cândva, în timpul adolescenţei, fiind în grupul de „agitaţie artistică” al organizaţiei U.T.C., un costum popular oltenesc şi îmi stătea atât de bine încât, după un prim spectacol, secretarul organizaţiei de bază a dat dispoziţie să dispar de pe scenă pe motiv că provocam ilaritate în sală! Arătam prea caraghios, se înţelege. M-am gândit că, fiind vorba de portul popular bucovinean, voi arăta mai bine şi am acceptat.  
 
De unde se aproviziona doamna Gabriela Maxim cu o întreagă recuzită, niciodată nu am înţeles şi nici nu am întrebat. Doar nu era treaba mea, dar a domniei sale ar fi trebuit să fie, în sensul că era bine să prevadă posibilitatea de a avea în ogradă şi bărbaţi „bine făcuţi”, adică robuşti, voiam să zic. Pieptoşi, uite, aşa ca mine! Din dorinţa de a nu supăra pe nimeni ori de a da naştere la interpretări greşite, am încercat să mă îmbrac în ce mi se pusese la dispoziţie. A fost imposibil! Doar cojocul părea că este încăpător, dar când am intrat în el am fost convins că mă sufoc eu sau crapă el pe mine! Era prea strâmt. Pectoralii mei nu permiteau ca reverele ori nasturii să se apropie la mai puţin de o palmă. O palmă de-a mea, că e mai lată, nu de-a lui Raul, care are mâna fină! Deh! Munca fizică şi sportul, ambele practicate până aproape de pensionare. Cât despre iţari, nici nu mai vorbesc.  
 
M-am prezentat la interviul pentru Radio Iaşi în ţinuta mea: pantaloni şi o bluză mai grosuţă, pentru că afară era destul de rece, iar locul stabilit era în mijlocul grădinii, unde se filmaseră anterior fetele în costume specifice portului popular bucovinean. Oricum, la radio nu eram văzut, ci doar auzit. Nu ştiu prea bine ce anume am vorbit. Eram prea emoţionat, aproape la fel de mult ca în timpul lansării de carte, mai ales că una din întrebări îmi cerea să expun impresiile mele despre acest eveniment. Sunt sigur că am zis numai lucruri bune şi în plus, după ce-mi dau drumul la cuvinte, sunt greu de oprit! În fine, cred că am avut o prestaţie corespunzătoare.  
 
Am regretat că nu am prins emisiunea de radio realizată de Valentin Talpalaru şi echipa sa. De la Rodica şi de la Violetta am auzit că a fost o emisiune reuşită, care a cuprins momente reprezentative de la lansările de carte în emisiunea intitulată „Convorbiri literare” la Radio Iaşi. De asemenea, am înţeles că s-a auzit şi interviul meu. Nu m-am simţit bine. Aş fi dorit să mă aud şi regretam că nu am ştiut ora exactă ori nu am reuşit să prind postul în cauză. În schimb, am avut satisfacţia să-mi aud vocea vreo două săptămâni mai târziu, în paginile de internet ale Asociaţiei „Universul prieteniei”. Rodica Rodean, grijulie ca de obicei, a postat un material suficient de bogat.  
 
După aceea am trecut în curtea din faţă, cea de la stradă, pentru filmare. Aici trebuia să citim câte un fragment-două, fiecare din cartea proaspăt lansată, iar Raul-Ovidiu Vasiliu dintr-o poezie pe care, cred eu, o compusese acolo pentru acest prilej. Şi acest lucru i-a prins bine, cred, dacă mă gândesc că doar ieri, când eu eram pe cale să scriu aceste rânduri, avusese loc lansarea unui volum de versuri la Iaşi („Iluzii mişcătoare”, Editura PIM, Iaşi, copertă şi grafică Liliana Nastas-Brătescu, prefaţă Emilian Marcu), în sensul că a beneficiat de un foarte bun prilej pentru publicitate. Bravo, Raul! Sincere felicitări pentru cea de-a doua ta carte!  
 
Ca să fac o bună impresie, m-am încorsetat în acel cojoc. Chiar doream să-l îmbrac. Aveam microfonul deja în faţă, ca să citesc din carte. De unde trag concluzia că domnii de la televiziune se îndoiau că noi ştim să şi citim, nu numai să scriem!! Ei bine, am rezistat eroic doar vreo trei minute, cât să fie fotografiat întregul grup. Cine a făcut poza nu a observat că în acea clipă tocmai „mă certam” cu Violetta Petre, care nu înţelegea de ce nu suport să fiu strâns „în chingi”. Credea că exagerez ori că nu vreau să port costumaţia aceea. Realitatea este că mă strângea atât de tare, în special la subţiori, încât nu mai puteam respira decât dacă stăteam înghesuit şi cocoşat, cu braţele strânse pe lângă corp.  
 
… Este foarte posibil să nu fi reuşit a cuprinde toate aceste „întâmplări” de tabără în ordinea absolut cronologică a desfăşurării lor. Nici nu am urmărit exactitatea ca atare, dar mi-a fost mai uşor să descriu locuri, oameni şi fapte, urmărind în linii mari programul şi marcând acele momentele importante care mi-au ocazionat împlinirea dorului ce-l purtam în suflet.  
 
Pentru că distanţa până la păstrăvărie nu este atât de mare încât să fie nevoie de autocar, Rodica a făcut apel la acei tovarăşi de grup care veniseră în tabără cu autoturismele proprietate personală. În felul acesta s-a întâmplat să fac deplasarea având la volanul maşinii care mă transporta o frumoasă şoferiţă faţă de care nutream mult drag şi respect. Elegantă şi la volan, aşa cum am observat-o în toate situaţiile şi locurile, doamna doctor Lăcrămioara Cristea era relaxată total, conducea cu mare plăcere, manifestând stăpânire de sine şi deprinderi practice stabilizate temeinic, în timp ce dialoga şi zâmbea fermecător. Se cunoştea că întregul traseu nu este pentru ea un secret. Ştia din timp când să reducă viteza şi când se putea angaja în depăşiri fără niciun risc. Mi-a plăcut mult maniera de conducere în porţiunea de drum ce a urmat după ieşirea din municipiu şi dincolo de „capu satului”, în uşoară coborâre. Lăcrămioara ne-a atenţionat şi ne-a arătat unde se află muzeul etnografic al scriitorului Ioan Grămadă, pe care urma să-l vizităm în ziua următoare. De aici am mai mers vreo jumătate de kilometru, după părerea mea. Se părea că urmăm cursul unei ape, care nu putea fi decât Moldoviţa, chiar dacă nu se vedea, dar era vegetaţia specifică din apropierea unui râu şi, mai apoi, din chiar o zonă uşor inundabilă, cu drum neamenajat şi destul de întortocheat şi accidentat, cu porţiuni nisipoase şi arbori pitici cu frunze mici, ce-mi aminteau de terenurile din apropierea Istriei. Desigur, autocarul nu putea să facă deplasarea pe un asemenea drum.  
 
Am ajuns relativ repede. Priveliştea ce se desfăşura primitoare m-a înviorat. Era plăcută, caldă şi primitoare, cu multă verdeaţă şi aer curat. Aşteptând să ajungă şi ceilalţi membri ai grupului, am inspirat adânc şi am admirat zona ce-o puteam cuprinde cu privirea. Maşinile soseau una câte una, la interval de câteva minute. Se cobora în grabă, se ridicau privirile pentru a cuprinde cât mai mult în cercetarea circulară a locului şi zâmbetele marcau de îndată satisfacţia, plăcerea, bucuria, fiecărui nou sosit ori, cel puţin, al celor ce nu puseseră vreodată piciorul pe acest pământ.  
 
Ne aflam deja în perimetrul ce cuprinde Păstrăvăria „Lacul de Argint”, care este înconjurată de peisaje deosebite şi favorizată de obiective turistice accesibile datorită diverselor trasee turistice. În acest sens, pentru cei interesaţi, în incinta păstrăvăriei, se află Pensiunea Liliana, un loc ce se dovedeşte ideal pentru relaxare în week-end. Pensiunea dispune de 11 camere duble (7 camere cu baie proprie, 4 camere cu acces la băi), 2 livinguri şi o sală de mese având capacitatea de 30 de locuri şi poate fi loc de plecare pe mai multe trasee turistice: către Vârful Bodea (1037 m) şi Poiana Sihăstriei (950 m), către Poiana lui Mândrilă (890 m) ori către comuna Pojorâta ( 700 m) şi Vârful Prasca (978 m) de sub Vârful Muncelul (1577 m) ori către Valea Izvorului Giumalău.  
 
Am intrat în curtea propriu-zisă, largă, spaţioasă, unde am descoperit trei foişoare, cu grătar şi proţap, loc de joacă pentru copii, cerdac în aer liber cu o suprafaţă acoperită şi deschisă ce poate adăposti, la umbră, circa 30 de locuri pentru masă ori activităţi culturale, în imediata apropiere a salbei de lacuri artificiale destinate creşterii păstrăvilor. Toată zona este acoperită de vegetaţie proaspătă, bogată, verde şi la fel de curată ca aerul pe care-l respiram cu vădită plăcere. Pe acest teren acoperit de iarbă, la distanţă de circa 15-20 de paşi una de alta şi de căsuţele cochete construite numai din lemn, erau trei sau patru mese a câte 8-10 locuri fiecare, după numărul butucilor de lemn fixaţi în pământ pe post de scaune. Şi aceste mese erau toate din lemn. De fapt, fiecare era confecţionată dintr-o singură scândură, groasă de 8-10 centimetri, prinsă la capete pe doi butuci mai groşi ca „scaunele” şi înfipţi bine în pământ. Deci, tot acest mobilier folosit de turişti pentru citit, joc de şah ori table ori pentru servitul mesei era confecţionat din lemn masiv imposibil de mutat ori de mişcat din acel spaţiu.  
 
Până am terminat noi de cercetat locul, au venit şi alte persoane, mai mult ori mai puţin cunoscute de unii din membrii grupului nostru. Erau membri ai Cenaclului „Floare de Colţ”, bucuroşi să ne cunoască şi să desfăşoare, împreună cu noi, activităţi literare pe care le pot încadra într-un plăcut schimb de experienţă. Cred că nu greşesc afirmând că i-am văzut în sală, prezenţi la întregul program de lansare a cărţilor noastre, cu o zi în urmă. Unii dintre ei au luat cuvântul şi au vorbit frumos, au recitat versuri ori au depănat scurte amintiri raportate la viaţa şi activitatea domnului Ioan Grămadă ori a lor, proprie, în domeniul literar.  
 
Pentru că simt cât de mult am stârnit curiozitatea unor cititori, am să arăt principalele momente, cât se poate de concentrat, pentru a evita apariţia plictiselii!  
 
Cât se poate de firesc, după ce oamenii s-au cunoscut între ei şi au făcut scurte schimburi de impresii, lucrările întâlnirii au fost deschise de veteranul de vârstă şi de poezie, Horia Zilieru, care a prezentat, mai întâi, pe Tucu Moroşanu, gazda acestei întâlniri. Născut la 12 aprilie 1954 în Câmpulung Moldovenesc, patronul Păstrăvăriei „Lacul de Argint”, a publicat volumele de poeme: „Drum de rouă” (2000), „Exilat în toamnă” (2003), „Iarna în bucătăria de vară” (2008), „Când zâmbeau a râde sfinţii” - proză scurtă (2009), „Fiare vechi şi-nmiresmate”(2009). Este membru al USR. Aşa cum afirmă poetul, dragostea pentru natură îi este insuflată de moşul său, Costan, de unde şi înclinaţia lui de a se ocupa de creşterea păstrăvului şi de turismul zonal.  
 
Am înţeles că se vorbeşte, prin zona Câmpulungului, că poetul Tucu Moroşanu este un singuratic. Poate că ideea a izvorât din versurile acestuia, incluse în poemul „Nu-mi pasă”, din volumul „Fiare vechi şi-nmiresmate”, în care declară cu satisfacţie: „N-aveţi decât să existaţi / Aşa cum poftiţi dar eu / Am hotărât să purced / La săpatul fundaţiei / Unei lumi paralele / Fără aprobarea consiliului comunal”. Este foarte posibil ca unii oameni, mai în glumă ori mai în serios, să fi dat o interpretare voit greşită care să inducă existenţa singurătăţii. În preambulul cuvântului său, în care ne-a vorbit despre propria operă, poetul Emilian Marcu a demontat ideea în sine subliniind că Tucu Moroşanu nu trăieşte izolat, dar „îşi construieşte universul poetic în acest spaţiu mirific, ce ne covârşeşte prin frumuseţe şi ozon”. Altfel spus, trăieşte în frumuseţea poeziei şi a locurilor în care s-a aşezat.  
 
Cuvinte de apreciere despre gazda noastră a avut şi poetul Liviu Apetroaie, care a subliniat, printre altele, prezenţa la principalele manifestări culturale desfăşurate la Iaşi şi apariţia în public la momentele cele mai prielnice, adică „exact atunci când a trebuit”.  
 
Au citit din propriile creaţii poeţii Tucu Moroşanu, Horia Zilieru, Emilian Marcu, Liviu Apetroaie. Din cele prezentate de Tucu Moroşanu, mi-au plăcut în mod deosebit ultimele două strofe din poezia „O arcă – Bucovina”: „Şi universul se restrânge parcă, / De-atâta nins văzduhu-i ostenit / Şi toată Bucovina e o arcă / În legănare tandră către mit./ Ea duce tainele din vremea veche, / Cu datini smulse greu de la înec/ Şi-o seminţie mândră, nepereche, / Ce-şi trage nemurirea la edec.” Nu cred că este nevoie să explic de ce mi-au plăcut. Dragostea de ţinutul natal este evidentă aşa cum este şi sentimentul de patriotism al autorului acestor versuri clădite după tipicul atât de plăcut al poeziei clasice. De altfel, demn de menţionat şi de reţinut, este faptul că în aceste locuri am observat manifestarea liberă, neîngrădită, firească, a sentimentului de dragoste faţă de patrie, faţă de locurile de baştină, în aceeaşi măsură cu manifestarea de respect faţă de trecutul istoric al neamului românesc, faţă de valorile spirituale şi culturale, faţă de tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Este ceea ce ridică Bucovina cu destul de mult peste ţinuturile vecine din această ţară românească.  
 
În acest context am remarcat şi patosul din poeziile recitate de domnul Horia Zilieru ori din frazele rostite în memoria poetului nepereche al neamului, dar şi înflăcărarea domnului Emilian Marcu, primul poet român care a publicat un volum consistent de poezii patriotice după evenimentele din decembrie 1989, autor al acelui volum, „Atlet moldav” (Ed. „Augusta” / 2004), în care redescoperim un reper istoric de nezdruncinat şi de neuitat în figura marelui Ştefan al Moldovei. În acest context îmi permit să remarc patriotismul adevărat, cu o anume sensibilitate neclintită de vatră, de limbă şi de mamă, pe care l-am simţit puternic manifestat la toţi autorii de poezie şi proză prezenţi la întâlnirea de la pensiunea „Dor de Bucovina” şi, în aceeaşi măsură, la toţi vorbitorii care ne-au onorat cu ocazia lansării de carte şi aici, la păstrăvăria poetului Tucu Moroşanu. În acest sens subliniez recitarea plină de suflet a domnului Tudoreanu Simion, care ne-a prezentat „Balada Câmpulungului” atât de entuziast încât m-a cutremurat. Nu se auzea decât adierea vântului. Toţi ascultam muţi, cu ochii la recitator, încărcaţi de emoţie.  
 
La fel a fost ascultat un lung poem biografic recitat chiar de autor, Constantin Rusu „a lui Petrea Tărănoaie”, cum îi plăcea lui însuşi să i se spună, membru al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor de Artă din Diaspora, omul care, din dragoste pentru dulcea sa Bucovină, şi-a schimbat şi numele în pseudonimul Constantin Rusu Bucovineanul şi care a publicat volume de poezii inclusiv la edituri din diaspora românească din S.U.A. Pentru a întări afirmaţiile de mai sus, vă reţin atenţia cu una dintre poeziile scrise de acest om pătruns de patriotism, intitulată „Dor de Bucovina”: „De dorul tău curg lacrimi grele / Şi dorul plânge-n veac de veac / Să fie masa-mbelşugată, / Şi să tot am averea toată, / Eu fără tine sunt sărac. / De dorul tău plâng vremea aceea / Pe când eram doar un pruncuţ / În vremea dusă şi neîntoarsă / Şi cântecul din legănuţ. / De dorul tău mă-ntrec cu gândul, / Străbat cărări pe aripi de dor, / Şi nu găsesc un colţ în lume / Frumos aşa ca tine-anume / Un plai de rai răscolitor. – Detroit, 12 august 2004. (Poezie publicată şi de Ioan Grămadă în volumul II / „Întâmplări ce nu puteau fi uitate” – Ed. AXA, Botoşani, 2008). Presupun că aţi sesizat titlul acestei poezii şi aţi făcut trimitere la denumirea taberei de creaţie, la denumirea pensiunii care a găzduit tabăra şi la titlul cărţii pe care o citiţi acum! Nimic nu este întâmplător…  
 
Păstrând aceeaşi notă dominantă de patriotism, pe care adepţii postmodernismului îl cataloghează ca fiind demodat, domnul Jacotă Modest a prezentat principalele momente ale înfiinţării, organizării şi activităţii cenaclului literar „Floare de colţ”, al cărui membru fondator este, după care au vorbit şi au citit din propriile creaţii: Mihai Burduja, Ioan Grămadă, Sârbu Aurora, Lucreţia Moraru, Cristian Harnău şi alţii. De menţionat că scriitorul Ioan Grămadă este membru al acestui cenaclu literar, dar şi al Asociaţiei „Universul Prieteniei”, astfel că a avut cuvinte potrivite pentru ambele organizatoare de activităţi literare. Inedite au fost versurile domnului Cristian Harnău prin noutatea stilului în care domnia sa a conceput poezia. Un stil care ne-a găsit nepregătiţi în a-l identifica, în a-l cunoaşte ori în a-l folosi. A intervenit poetul Horia Zilieru pentru a ne explica o anume succesiune şi repetabilitate a unor versuri sau cuvinte folosite în chiar poezia prezentată, numită „Aqua pantum”.  
 
În final, Mariana Bendou a prezentat proiectul „Expresia ideii”, în dubla sa calitate de „om de literatură şi de cadru didactic”, proiect la care au aderat tot felul de oameni iubitori de poezie şi de proză, din ţară şi din străinătate, diletanţi şi consacraţi. Creaţiile literare adunate în timp au crescut numeric până în acest moment, adică pe parcursul unui an, astfel că acest „club”, format pe internet în baza proiectului comunicat, a publicat deja trei volume, din care două de versuri şi unul de proză. Până în acest moment nu am intrat în posesia ştirilor referitoare la premiile ce urma să le atribuie clubul propriu-zis unor copii talentaţi, din veniturile obţinute prin vânzarea de carte ori din sponsorizări. Mariana Bendou a dat citire şi unei poezii intitulată „Plouă”, după care s-a trecut la acel moment obişnuit al schimbului de impresii, adrese şi telefoane, care marchează sfârşitul întâlnirilor de acest fel.  
 
Ne-am retras încet spre locul de parcare, nu înainte de a face poze de grup şi de a ne odihni privirile pe verdele intens al vegetaţiei din apropiere şi din depărtare, pornind din incinta păstrăvăriei, peste dealuri şi până pe crestele înalte acoperite de conifere semeţe, ce păreau a înconjura zona în care ne aflam. Am avut şi surpriza de a ne speria de două-trei animăluţe necunoscute, de care nu mai văzusem vreodată. Ne apropiasem de bazinele păstrăvăriei, un fel de lacuri succesive despărţite prin diguri (maluri) înguste de circa 1-2 m, acoperite de iarbă verde, sănătoasă şi bogată, care aveau rolul de a crea diferenţa de nivel de la unul la altul şi care comunicau între ele prin canale înguste de mai puţin de un metru, prin care apa trecea în aval. Admirasem, mai întâi, două raţe sălbatice, după convingerea noastră, care se jucau într-un bazin ce nu făcea parte din lanţul celor populate cu păstrăvi, în apropierea clădirilor anexă, toate construite din lemn. Erau prizoniere acolo şi nu puteau evada pentru că acel bazin îngust era acoperit cu grilaj de sârmă. Am presupus că sunt locatare cu vechime deoarece nu s-au speriat prea mult de noi. Se obişnuiseră cu prezenţa şi privirile turiştilor. Mai departe se afla un alt bazin, oarecum izolat de celelalte, mult mai mare, pe care se aflau destule raţe în libertate. Desigur, acestea erau domestice!  
 
- Uite! Uită-te repede!? am exclamat, destul de tare, să o pot hotărî pe Silvia să-şi ia privirea de la raţe şi s-o îndrepte acolo unde-i arătam cu mâna. Ce este asta? Un şobolan atât de mare?  
 
- Ei, cum naiba să fie şobolan?… E prea mare, a răspuns ea după ce a privit acel animal ce alerga prin iarbă după ce ieşise dintr-un bazin când l-am văzut eu.  
 
- Parcă este un porcuşor. Vezi ce rât are?… Uite altul! Vezi că fuge! am alertat-o imediat să-l poată vedea de aproape.  
 
Tocmai ieşise din apă înotând destul de repede şi se căţărase pe mal. Ne-a privit speriat şi imediat a fugit în aceeaşi direcţie prin iarba deasă în care predomina trifoiul, patlagina ori ceva asemănător cu ea, şi untul babei. Era mai mare ca un motan dezvoltat, de cel puţin o jumătate de metru, cu capul mic şi cu botul scurt, asemănător râtului de porc, cu mustăţi laterale vizibile. Avea blană de culoare cenuşie, cenuşie-brună, foarte lucioasă, cu păr scurt, iar de la bot spre gât şi până aproape de abdomen blana se deschidea la culoare până aproape de alb. Avea coadă lungă, aproape cât corpul, musculoasă. Picioarele scurte se mişcau cu repeziciune prin iarba deasă. Am avut timp să observăm că degetele erau unite prin membrană.  
 
- Vezi picioarele? Degetele sunt unite. Înţeleg de ce înota aşa de uşor când a venit la mal, i-am vorbit Silviei în timp ce analizam animalul cu privirea.  
 
- Cred că este nurcă… ceva în genul acesta…  
 
- Nu este nurcă. Pe aia o cunosc eu. Nu ştiu cum se cheamă „porcuşorul” acesta, deşi îmi aduc aminte că am mai văzut undeva… Poate că, la televizor, în vreun film…  
 
- Ce-mi dai să-ţi spun eu ce este? m-a întrebat Silvia râzând cu gura până la urechi.  
 
- … Îţi dau, îţi dau… N-am ce, acum! am răspuns eu pipăindu-mi demonstrativ buzunarele şi borseta. Îţi dau un păstrăv, dacă vrei, am revenit de îndată privind lacul.  
 
- Dacă nu ne-a dat nenea ăsta de aici, n-ai tu de unde! A răspuns ea abia stăpânindu-şi râsul. Dai o bere sau o ţuică la cameră sau în oraş… Este vidră, dragă!  
 
- Ptiu! Fi-r-ar să fie! Asta este, îmi aduc aminte… Dau berea, dar hai să vedem şi păstrăvii!  
 
Am mers pe digul dintre două bazine. Erau mulţi, dar micuţi. Erau aşa de vioi când se ascundeau la apropierea noastră ori a umbrei noastre, că abia puteai să-i urmăreşti până să dispară. Parcă erau ţipari, ca aspect şi ca vioiciune. Priveam cu multă plăcere peştii, broaştele, vegetaţia, apa, şi respiram cu nesaţ aerul şi liniştea ce ne-nconjura atât de prezentă încât aveam senzaţia că o pot atinge, că o pot pipăi. Nu am vorbit prea mult. Organismele noastre simţeau nevoia doar de relaxare, de odihnă. În asemenea stare se pare că timpul universal se scurge mult mai repede. Ne fură subtil, fără să simţim, din timpul nostru personal. Ne-a trezit din visare claxonul unei maşini. Am privit în jur. Eram aproape singuri. Câţiva turişti la mesele fixate în iarbă şi, până la ei, liniştea. Am întors capul spre locurile de parcare. Erau numai două autoturisme şi câteva persoane pe lângă ele. Cineva ne-a făcut cu mâna să ne grăbim. Am plecat în grabă.  
 
Şoferiţa noastră era deja în traseu. Plecase cu alte persoane, poate, mai grăbite. Ne-a invitat doamna Luminiţa Vătavului de la Cluj să urcăm în maşina domniei sale. Celelalte persoane au urcat în a doua maşină care, de fapt, a plecat înaintea noastră. Mi-a plăcut şi de Luminiţa cum s-a comportat la volan. Ireproşabil! Atentă şi volubilă. Am mers direct la pensiune. Se aflase de undeva că masa este gata. Era şi timpul. Depăşisem ora destul de bine şi stomacul dăduse alarma…  
 
 
CAPITOLUL VII  
 
O ZI LA MUZEUL DE ETNOGRAFIE „IOAN GRĂMADĂ”  
 
Motto:  
"... Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi..."  
(Nicolae Iorga)  
 
Aşteptam ziua această cu o nerăbdare pe care nici eu nu mi-o înţelegeam. Cred că s-a manifestat încă de când l-am cunoscut pe Ioan Grămadă şi am auzit câte ceva despre muzeul său. Mi se părea a fi ceva imposibil să ai un muzeu proprietate privată, mai ales că, din spusele celor care-l vizitaseră cândva, era vorba de mii de exponate. O parte din vorbitori, cu ocazia lansării cărţii sale de poezii, au amintit de acest muzeu, de râvna acestui om în a colecţiona articole de tot felul cu specific bucovinean, de timpul dedicat organizării acestora pe epoci şi pe destinaţii, de priceperea sa în a primi vizitatori şi de a le prezenta exponatele şi multe altele.  
 
Noaptea trecută fusese destul de scurtă şi, drept urmare, nu eram suficient de odihnit. Aveam încă în minte versuri depănate pe terasă de grupul nostru obişnuit şi-mi treceau prin minte vocile poeţilor Zilieru, Marcu şi Apetroaie, dar şi ale altor autori ori doar cititori prezenţi în tabără. Citiseră şi alţii, citisem şi eu. Se depănau amintiri, ca de obicei, se spuneau anecdote şi bancuri. Plăcerea este mare şi nu-ţi dai seama cât de repede trece timpul. Dar e frumos şi nu poţi avea păreri de rău cu atât mai mult, cu cât se realizase în timp o apropiere sensibilă între noi, o relaţie de prietenie dezinteresată din care fiecare avea câte ceva de învăţat ascultându-i pe ceilalţi. Senzaţia ori starea reală de oboseală s-a împrăştiat imediat după ce m-am bărbierit şi am făcut un duş rapid, aşa că mi-am luat pacheţelul de cafea şi am coborât pe terasă să aprind ţigara.  
 
Se treziseră şi ceilalţi. Apărea când unul, când altul, dădea bineţe şi întreba la ce oră este plecarea. Era evident că ar fi dorit să mai doarmă. Micul dejun, bogat ca de obicei, a ocazionat reluarea momentelor vesele pe grupuri şi grupuleţe, dar a permis şi comunicarea programului şi a condiţiilor impuse. Am tresărit. „Ce condiţii? Se vizitează un muzeu particular doar, nu ne primeşte regele Mihai la Peleş!” O priveam pe Silvia întrebător. Ea râdea, deci ştia. Era vorba de costumaţie, de un anumit „ritual”, potrivit specificului locului şi muzeului. Am respirat uşurat. Ştiam că pentru bărbaţi nu are gazda noastră costumele necesare. Avea, în schimb, costume pentru aproape toate femeile. De fapt, precum am observat mai târziu, în afară de Luminiţa Vătavului, Liliana Todiraşcu, Silvia şi mama domnişoarei Carmen Prepeliţă, toate femeile s-au îmbrăcat în costume populare din zona Bucovinei, îndeosebi a municipiului Câmpulung Moldovenesc. Dacă în ziua filmărilor nu am avut ocazia să le văd pe toate adunate la un loc, de data am asta am avut-o. Vă mărturisesc că nu-mi venea să cred cât de frumoase erau acele femei, colegele mele de tabără. Ori ele au fost permanent frumoase şi nu mi-am dat seama (simţind-o pe Silvia permanent în coasta mea!), ori costumele bogate-n culori le-au dat acea înfăţişare deosebită! Erau toate un zâmbet şi tare mândre de costumele pe care le purtau şi, bineînţeles, de cum arătau după ce se aranjaseră în faţa oglinzilor vreo oră după micul dejun.  
 
Am făcut deplasarea aproape în condiţii identice cu cele din ziua anterioară, deci cu maşinile colegilor noştri. Cel puţin noi, adică eu cu Silvia, ne-am bucurat de serviciile aceloraşi două frumoase şi amabile doamne: Luminiţa şi Lăcrămioara.  
 
Unitatea muzeistică „Ioan Grămadă” se află amplasată în partea răsăriteană a municipiului Câmpulung Moldovenesc, cunoscută dintotdeauna, drept Capu’ Satului, nu departe de staţia feroviară Câmpulung Est, pe str. Vornic Grigorie Sabie, nr19, apelabilă la telefon 40 722 680691” se menţionează în volumul „Itinerarii turistice – Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi” (Vasile şi Otilia Sfarghiu, Editura AXA, Botoşani 2012).  
 
Ajunşi aici (necunoscând precizarea din fraza anterioară, deoarece cartea a fost publicată abia aproape un an mai târziu!), am observat că deja erau câteva persoane în curte, în afara celor câţiva de-ai noştri . Eu nu am intrat. Am rămas în drum să observ şi apoi să admir împrejmuirea curţii aflată la circa 400-500 de metri distanţă de păstrăvăria ai cărei oaspeţi fusesem cu o zi în urmă. Mă obişnuisem să văd lemn la curţile gospodăriilor ţărăneşti şi nu numai, dar aici era cu totul altceva. Întreaga faţadă a gospodăriei în care urma să văd cu ochii mei exponatele din acel muzeu era realizată din lemn. Gardul propriu-zis, ajungând aproape de nivelul pieptului meu, era susţinut de un fundament puternic de piatră şi beton, înalt până aproape de genunchi. Între stâlpii de lemn cu patină bucovineană, fibre încrustate artizanal, din aceleaşi arhaice esenţe silvane, continuau împrejmuirea spaţiului consacrat, conferind privirilor însetate de inedit graţia verticalităţii cosmetizate a razelor heraldice, moştenite genetic de un neam iubitor de simbolistică solară.  
 
Coborâsem din maşină la câţiva paşi dincolo de curtea aflată în discuţie şi, îndreptându-mă spre poarta de intrare, în partea dreaptă a acesteia, privirea mi s-a oprit pe o troiţă sculptată. Mi-am pregătit aparatul de fotografiat şi m-am apropiat s-o examinez. Era aşezată pe un soclu de beton împrejmuit de acelaşi stil de gard către interiorul curţii faţă de linia drumului, ca model, material şi culoare, de o frumuseţe sobră, mai înaltă de aproape trei ori decât gardul, impunătoare şi împodobită cu icoane. De remarcat este faptul că motivele sculpturale ale troiţei se îmbină cu motivele tradiţionale într-o armonie desăvârşită şi este, fără îndoială, o adevărată lucrare de artă. În partea de jos a ei, pe o porţiune ce imită prin aspect şi culoare secţiunea transversală a unui trunchi de copac, sub chipul pirogravat al lui Iisus Hristos, am citit: „Am ridicat şi sfinţit această troiţă întru slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi pentru cinstirea eroilor. Familia Ioan şi Didina Grămadă”. Aveam să aflu, mult mai târziu, din confesiunile domnului Ioan Grămadă în „Pelerini prin zestrea străbunilor câmpulungeni” (Editura AXA, Botoşani, 2010), că troiţa este opera sculptorului Vasile Bârgovan, artist remarcat şi prin alte lucrări deosebite despre care autorul înscrie în cartea sa „construcţia şi înălţarea, împreună cu câţiva tineri bucovineni, a unei frumoase biserici pentru o comunitate românească de lângă oraşul Rokhefort din Belgia, precum şi a mănăstirii Orata din comuna Fundu Moldovei”. Anterior, acest sculptor, făuritor de icoane în lemn, prapuri şi cruci, donase muzeului de etnografie, la manifestarea „Sfintele Paşti în Bucovina”, o icoană pictată cu chipul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care am admirat-o puţin mai târziu în incintă.  
 
Am insistat să evidenţiez aceste amănunte referitoare la troiţă pentru că ea este foarte importantă, nu numai pentru ctitorul muzeului, ci şi prin aceea că, potrivit obiceiului locului, cunoscut şi respectat mai mult ori mai puţin în toate celelalte ţinuturi româneşti, „toate lucrurile ies bune dacă începi cu rugăciune”, aşa cum a învăţat Ioan Grămadă de la tatăl său. În acest sens, preotul paroh Teodor Giosan, ctitorul bisericii „Izvorul Tămăduirii” de pe Izvorul Alb, cu ocazia oficierii slujbei de sfinţire a troiţei, a subliniat faptul că înălţarea unei troiţe „reprezintă un simbol al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe cruce, un gest de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Tatăl ceresc, faţă de părinţi şi eroi ai neamului”. De altfel, prea cinstitul paroh a stropit cu agheasmă inclusiv viţa-de-vie existentă lângă troiţă, aducându-i binecuvântarea sa, apreciind că ea simbolizează sângele Domnului, viaţa însăşi. Se întâmpla în ziua de 24 septembrie 2009…  
 
Mergând în lungul gardului, am lăsat poarta în urmă pentru a mă opri să admir şi să fotografiez, în stânga acesteia, o altă lucrare în lemn, la fel de înaltă şi monumentală ca troiţa, lucrată dintr-un trunchi de copac din a cărui scoarţa groasă meşterul păstrase o bună parte, lateral şi în partea de sus a sculpturii, care să vorbească vizitatorului despre vârsta şi specia sa, despre istoria locurilor în care a crescut zeci de ani ori poate sute. Este vorba de „Bucovineancă cu cofiţe”, operă de artă realizată de renumitul sculptor prof. Ion Maftei şi donată colecţiei Muzeului de etnografie prin bunăvoinţa şi înţelegerea prof. Ioan Catargiu, director al Clubului Copiilor din Câmpulung Moldovenesc. Ea reprezintă simbolul ospitalităţii câmpulungenilor. Acestei lucrări deosebite i s-a adăugat placa ce „vorbeşte” privitorului despre destinaţia incintei: ”MUZEU”, cu înscrisul pe verticală. Firesc, este confecţionată tot din lemn, cu motive ornamentale specifice zonei, operă a aceluiaşi sculptor. Materialul lemnos - larice - a fost procurat de dl. Vasile Tanu, director al Casei de Cultură. Ambele lucrări, asemenea troiţei, au acoperiş de protecţie din metal şi sticlă, respectiv lemn în cazul troiţei, care întâmplător sau nu, se ridică la acelaşi nivel, păstrând armonia aliniamentului gardului ce constituie a patra latură a patrulaterului curţii în care celelalte trei laturi sunt casele familiei Grămadă.  
 
Am intrat în această curte impresionat de aspectul artistic al acestor lucrări în lemn despre care v-am vorbit, de simbolistica lor şi de dăruirea acelor oameni care le-au gândit şi le-au realizat în respectul tradiţiei milenare de continuitate în credinţă şi în convieţuire românească pe aceste plaiuri îndelung bântuite de spectrul cotropirii ori al dominaţiei străine.  
 
M-am strecurat printre femeile din grupul nostru, la care se adăugase doamna Letiţia Orşivschi şi doamna Gabriela Maxim, toate, în frumoase costume populare tradiţionale. Tocmai se pregăteau pentru momentul festiv al întâlnirii cu gazdele noastre pe care le-am văzut în faţa casei bătrâneşti. Era domnul Ioan Grămadă cu soţia sa, Didina, având de o parte şi de alta pe cei doi nepoţi după fiică - Teodor Adrian şi Ionela Păstrăv -, care recitaseră versuri cu ocazia lansării volumului „Poezii şi poeme din Bucovina”, scrisă de bunicul lor. Erau toţi îmbrăcaţi în frumoase costume populare tradiţionale. Domnul Ioan Grămadă purta de braţe un platou acoperit de ştergar ţărănesc ţesut în minunate modele şi culori, pe care se afla pâinea şi sarea pentru întâmpinarea oaspeţilor. Pâinea era, în fapt, un colac împletit frumos, rumenit şi bine crescut, care-ţi făcea poftă numai privindu-l. Doamna Didina Grămadă purta, pe un alt platou acoperit cu ştergar în alte culori şi parcă având mai multe modele în ţesătură, păhărele pline cu o băutură limpede, roşie la culoare şi cu aromă plăcută. Aveam să constat, foarte curând, „gustând” vreo două păhărele, că era afinată.  
 
Aşa au întâmpinat grupul de femei ce reprezentau „Universul Prieteniei”. S-au apropiat în rânduri de câte patru, după ce buciumul meşterului popular Vasile Alboi a răsunat convingător anunţând ceremonialul. În primul rând, se apropiau cu paşi înceţi şi egali, parcă plutind pe iarba verde şi bogată din curte, Mioara Vişan, Rodica Rodean, Carmen Prepeliţă şi Nicolina Petrov. Urma rândul doi, la mică distanţă, format din Violetta Petre, Magda Paşca, Mariana Bendou şi Letiţia Orşivschi, apoi şi celelalte doamne şi domni. S-a gustat din pâine şi sare, s-au ciocnit păhărelele şi veselia a pus stăpânire pe întreaga adunare. Făcând poze după poze, am remarcat prezenţa altor oaspeţi, care veniseră înaintea noastră sau după noi, astfel că se bucura întreaga curte de prezenţa a numeroase persoane venite de pe felurite meleaguri ale patriei, de la Constanţa şi până la Cluj, de la Craiova şi până la Iaşi, dornice să se cunoască, să se revadă şi să comunice. Printre aceştia am recunoscut pe domnii Vasile Sfarghie, Tudoreanu Simion şi Victor Munteanu – şeful Muzeului Etnografic de la Iaşi.  
 
Cu toţii, strânşi la umbră pe scaune şi pe bănci în faţa casei din dreapta, adică cea nouă şi mai mare, construită în anul 1987, în care locuieşte familia Ioan Grămadă, am ascultat „povestea expoziţiei de etnografie” expusă de chiar ctitorul ei, de la începuturi şi până la zi, urmând ca după aceea să vizităm întregul muzeu. Amfitrionul nostru s-a dovedit a fi un povestitor demn urmaş al lui Ion Creangă, aşa de uşor, de frumos şi de prietenos a evocat istoria acestui aşezământ minunat, pe etape, de la primul gând şi prima frământare, până la acea zi în care ne aflam şi pe care am notat-o în calendar: 5 august 2011. Adevărat este că a împănat toată povestirea cu întâmplări, unele pline de haz, consumate în timpul procurării unor piese importante, altele amintind de momente pline de umor create de vizitatorii din ţară ori din străinătate. Darul dat de Bunul Dumnezeu domnului Ioan Grămadă în a povesti este deosebit.  
 
Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Din copilărie şi până la adânci bătrâneţi se adună un noian de evenimente, de încercări finalizate cu reuşite ori cu eşecuri, care adeseori dezamăgesc şi descurajează omul, aduc tristeţe, supărare şi multă suferinţă. Se adună enorm de multe trăiri exteriorizate ori ţinute în locuri tainice ale sufletului, se însumează sentimente care au generat alte acţiuni şi evenimente de natură de a ridica omul într-un plan superior sau de a-l coborî. Ei bine, toate acestea se leagă între ele, se condiţionează într-un anumit fel, se generează unele pe altele ori se exclud de la sine provocând alt gen de urmări resimţite de cele în cauză. Toate se află într-un anume raport de cauzalitate pe care-l ignorăm aproape întotdeauna ori nu-l înţelegem, nu-l simţim, trecem pe lângă evenimente fără a face legătură între ele şi suntem surprinşi, nevoie mare, să ne pomenim în faţa unei cugetări proprii uneori. Şi, uite aşa, ajungem să cugetăm astfel, la un moment dat: „Păi, dacă nu mergeam în cutare loc să fac ceea ce am făcut acolo, nu-l cunoşteam pe cutare, care mi-a deschis drumul exact când şi unde eu am avut nevoie şi am reuşit să rezolv problema aceea grea! Ptiu, drace! Dacă nu mă cunoştea omul acela, care m-a oprit să fac prostia aceea, eram în puşcărie acum!”  
 
Da, prin multe întâmplări a trecut şi omul Ioan Grămadă. Unele frumoase, plăcute, benefice, altele cât se poate de neplăcute, triste, care i-au lăsat întotdeauna un gust amar. Prin unele s-a înălţat, a prins aripi şi a zburat pe acea linie pozitivă a destinului său, în timp ce prin altele a dat câte un pas înapoi, a adăugat câte un fir alb în podoaba capului şi, poate, şi-a scurtat viaţa cu câte puţin din cauza suferinţei provocate de nereuşite, dezamăgiri, pierderi umane, materiale ori financiare.  
 
Domnia sa a fost, în bună parte, favorizat de soartă. Născut, crescut şi educat într-o familie bună, cu părinţi cinstiţi, ştiutori de carte şi foarte buni gospodari, a avut ce învăţa de la toţi, a avut ce vedea şi ce auzi, pentru că şi aceştia au avut bună învăţătură de viaţă de la părinţii şi bunicii lor. În asemenea circumstanţe favorizante i s-au deschis mai multe drumuri şi a putut alege tot ce a fost mai bun. În plus, pe lângă alegerea profesiunii de viaţă, a avut timp şi spaţiu în care să-şi lase micile pasiuni ori plăceri ale vieţii sale să se manifeste. Poate că, fără să realizeze de ce, fiind doar o curiozitate manifestată la vârsta copilăriei, Ioan Grămadă scotocea cu plăcere prin vechiturile pe care membrii familiei le abandonau la un moment dat. Se urca prin podurile caselor bunicilor şi mătuşilor, adeseori pe ascuns, sustrăgându-se uneori de la treburile gospodăreşti, pentru a căuta cu nesaţ printre obiectele depozitate cu bună ştiinţă ori uitate pe acolo, rătăcite şi pierdute prin toate cotloanele. Nu ştia ce anume caută, dar cu timpul se oprea cu privirea numai asupra unor lucruri ce s-au dovedit a fi, mult mai târziu, deosebite, preţioase, unice. „Într-o şuricică aduna obiecte de trebuinţă din gospodărie, pe care le înşira, zicându-şi că-şi face muzeu, aşa cum a văzut el în centrul oraşului, când doamna învăţătoare i-a dus să-l viziteze. Visa ca un astfel de muzeu să fie al lui şi numai al lui” (Vasile Sfarghiu şi Otilia Sfarghiu, „Itinerarii turistice, - Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi”, Ed. AXA, Botoşani, 2012). Aşa s-a născut şi s-a dezvoltat gustul, apoi pasiunea pentru tot ce aparţinea artei, în general, respectiv artei populare în special, pasiune pe care şi-a educat-o în timp, atent, cu deosebită grijă şi răspundere.  
 
Cât de multe lucruri se adună în casa unui om în decursul vieţii! Pe unele le aruncă la gunoi, le distruge, pe altele le păstrează în vederea unei folosinţe viitoare, sub altă formă, le depozitează pentru a se folosi cândva, la nevoie, de o parte din elementele componente, în timp ce altele se pun cu grijă de o parte, se scot din uz, dar se păstrează ca amintiri având o anumită valoare sentimentală. Dintre toate acestea, tânărul Ioan Grămadă le reţinea pe cele mai frumos lucrate, meşteşugite, fie ele din fier sau din lemn, din ceramică sau sticlă, din lână, in ori cânepă, hârtie sau carton. Apoi, după ce obţinea încuviinţarea proprietarului de drept, fie el bunic, tată sau mătuşă, le sorta după criterii numai de el gândite şi cunoscute, le curăţa şi le aranja în micuţul spaţiu ce-i aparţinea. Îşi organiza micuţe expoziţii, cu multă grijă şi cu mare drag. În prima fază, probabil, îi încolţise ideea de a reţine drept amintiri aceste obiecte ce nu prea mai semănau cu cele obişnuite din gospodăria în care se trezise şi crescuse. Cu timpul, spre maturitate, cred că a înţeles că peste lumea aceea arhaică se năştea o altă lume în care aceste obiecte nu-şi mai găseau locul. Şi de aceea, rostul acestor lucruri strânse cu migală de-a lungul timpului a căpătat o altă valoare: aceea de a conserva urme ale unei civilizaţii în perpetuă schimbare spre a face dovada străvechimii dăinuirii bucovinenilor în acest spaţiu românesc. Nu intenţiona să adune mult, fără noimă, ci să crească numărul acestor obiecte, în măsura în care, cu ajutorul lor, putea să aducă dovezi de adevărată artă bucovineană, autentică şi relevantă. Aceasta era dorinţa sa intimă. În acest sens urmărea valoarea etnografică a obiectelor adunate, încercând să le rânduiască astfel încât să redea evoluţia în timp a culturii materiale şi spirituale a populaţiei din locurile sale de baştină.  
 
- - VA CONTINUA - -  
Pentru cei mai curioşi...  
Şi alte publicaţii au menţionat evenimentul lansării...  
Iată un exemplu:  
http://www.totpal.ro/lansarea-volumului-de-proza-dor-de-bucovina-de-marian-malciu/  
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a zecea - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1422, Anul IV, 22 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!