Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1417 din 17 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a noua -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CONTINUARE DUPĂ PARTEA A OPTA  
 
Surprizele nu s-au epuizat cu acest tablou. În timp ce ne întreţineam cu cele două doamne şi făceam câteva fotografii, am văzut-o, în imediata apropiere, pe Violetta Petre cu o altă doamnă, o foarte bună prietenă virtuală comună. Veneau la noi. Mare bucurie am avut recunoscând-o, tot din poze, pe doamna profesoară Mariana Rogoz-Stratulat, care-mi promisese că vine la Câmpulung, dacă este posibil, dornică să mă cunoască. De data asta, eu am făcut prezentările. Maria Pavel o cunoştea, dar Silvia şi Nicoleta nu aveau de unde. Am făcut alte fotografii cu toate cele trei Marii în grup: Pavel, Rotariu, Stratulat, eu fiind altă Marie, dar… bărbat! Aveam multe de vorbit cu Mariana Pavel şi cu Mariana Stratulat, dar se apropia ora începerii şi Rodica Rodean m-a chemat la masa din faţa sălii.  
 
Pe această masă, practic realizată din două mese alăturate, erau aşezate cu efect câteva cărţi, ce purtau titlurile cărţilor anunţate a fi lansate. Până să vină personajele principale, m-am aşezat pe un scaun şi am privit sala cercetător. Era deja aproape plină şi, sincer, nu-mi venea să cred. Cum a reuşit Rodica să mobilizeze atât de mulţi oameni? Ştiam că au fost câteva afişe în zona centrală a oraşului, dar nu ştiam că locuitorii acestei urbe sunt atât de atraşi de asemenea acte de cultură. Oricum, nu puteam crede că au venit toţi cei prezenţi acolo numai pentru domnul Ioan Grămadă. Mi se părea absurdă şi jignitoare ideea la adresa câmpulungenilor. Mult mai târziu m-am dumirit că ei sunt obişnuiţi cu variate genuri de activităţi culturale, artistice şi educative în tot cursul unui an, fie vară, fie iarnă. Aici nu este un simplu centru cultural al Bucovinei. Este chiar acela care domină statistica naţională în materie de scriitori şi poeţi născuţi, crescuţi, învăţaţi ori aşezaţi pe aceste meleaguri! Priveam şi nu-mi venea să cred. „Doamne, ce-am făcut eu, Doamne, să am aşa mare cinste? Merit eu aşa mulţime la o lansare de carte? Este bună cartea mea? Parcă „Ispita” este mai atent lucrată. Ea merita… Şi „Chemarea destinului” este mai bună. Cu acţiune în multiple planuri şi în perioade de timp diferite, distincte… Adevărat roman social. Totul depinde de domnul Emilian Marcu, de felul în care reuşeşte ori nu s-o prezinte, să facă impresie. Doamne ajută!”.  
 
N-am mai avut timp de meditaţii. Ceilalţi s-au apropiat de masă şi s-au aşezat, de la stânga la dreapta, cu faţa la sală: poetul Liviu Apetroaie, care urma să prezinte volumul de versuri „Poezii şi poeme din Bucovina”, Ioan Grămadă, autorul volumului, Violetta Petre, semnatara volumului de versuri „Pianina violetă”, Liliana Nastas-Brătescu, autoarea expoziţiei de grafică de carte şi pictură, Marian Malciu, adică… eu, autorul romanului „Urme de dragoste”, poetul Horia Zilieru, care urma să prezinte volumul de versuri al doamnei Violetta şi poetul Emilian Marcu, cel ce urma să facă prezentarea romanului meu. Rodica Rodean se apropiase de microfon şi discuta ceva cu Lidia Petrescu. Probabil că puneau la punct momentele în care această fată talentată şi sufletistă trebuia să încânte publicul cu muzica sa.  
 
Da, înclin să cred că aşa a fost. Ea a cântat, acompaniată de chitară, în pauzele dintre două lansări de carte şi în altele, bine alese de organizatoarea evenimentului. De fapt, nu acest aspect m-a alertat într-o oarecare măsură, ci deschiderea propriu-zisă a „întâmplării literare”. Rodica Rodean, după ce a mulţumit autorităţilor locale pentru sprijinul acordat în organizare, a punctat, printre altele, prezenţa în sală a unor oaspeţi de marcă. Auzind numele acestora, prozatori ori poeţi, am simţit emoţia de care abia mă eliberasem. Nu-mi explic, acum (!), din ce cauză. Erau şi ei oameni ca toţi oamenii! Nu veniseră să critice textele noastre, să le desfiinţeze pe ele ori pe noi. A fost, din punctul lor de vedere, o experienţă în plus, un schimb de experienţă, aşa cum gândesc şi eu acum. Am privit-o pe Violetta. Roşise un pic mai mult şi privea la Rodica liniştită, zâmbind, dar cu o undă de nelinişte în ochi. L-am fixat pe domnul Ioan Grămadă. Nu se citea nimic în plus pe faţa domniei sale. „Păi,da! mi-am zis eu, mai mult să-mi dau curaj. Dumnealui este de aici, este gazdă. Îi cunoaşte şi este cunoscut. Nu-i prima oară când se întâlnesc!” Mult mai târziu, la final şi la muzeul dumnealui, am realizat că avea emoţii la fel de mari ca ale mele. Problema era că nu-l cunoşteam suficient până în acel moment şi, firesc, nu i-am putut citi chipul cu precizie. M-am înşelat! De fapt, când a luat cuvântul, s-a dovedit că această variantă a fost bună…  
 
Cum spuneam mai sus, poetul Liviu Apetroaie, a prezentat volumul de versuri „Poezii şi poeme din Bucovina”. A vorbit cursiv şi a ştiut ce să puncteze, cu atât mai mult că era vorba de poezii în care se ilustra ţinutul acelor oameni din sală. Însumate, versurile autorului Ioan Grămadă dădeau ceea ce bine sublinia vorbitorul: „…O cronică subiectivă a Bucovinei, o dare de seamă pentru acest ţinut din partea unui fiu al locului care se simte dator să mulţumească timpului şi spaţiului în care şi-a desăvârşit trăirile”. Da, în versurile sale, aşa cum am constat după ce am parcurs acasă, în linişte, întregul volum, prietenul nostru vorbeşte din tot sufletul despre Bucovina, dar şi despre „oraşul de suflet”, Câmpulung Moldovenesc, căruia i-a dedicat nu numai pagini de suflet, ci şi toată fiinţa sa! Pe de altă parte, Liviu Apetroaie a evidenţiat poemele de dragoste ale colegului meu. Le-am citit cu atenţie, cu atât mai mult cu cât, în conţinutul lor, am descoperit mult mai multe metafore reuşite decât în celelalte creaţii conţinute în volum. Vă reţin atenţia asupra acestui domeniu pentru că, la poezia „O floare numită iubire” am zâmbit larg, cu bucurie, amintindu-mi de poetul Ienăchiţă Văcărescu – filolog şi istoric, autor al primei gramatici româneşti tipărite (1787) – din a cărui creaţie erotică nu am uitat niciodată să declam, ca o justificare a unor „acţiuni” de dragoste: „S-o iau, se strică/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o ridică.”. În acelaşi sens am simţit că s-a „justificat” poetul Ioan Grămadă în poezia amintită: „Apoi fără să o rup am luat-o uşor/ Încet, cu tot cu rădăcină/ Şi-am răsădit-o în inimă / Şi am stropit-o cu lacrimi de dor.” În schimb, în altă poezie – Mi-e dor de tine – îşi declară direct sentimentele: „Mi-e dor de chipul tău frumos/ De zâmbetul tău cald, senin,/ De trupul fin şi mlădios/ Care mă face să suspin.”  
 
Liviu Apetroaie a subliniat şi aplecarea poetului Ioan Grămadă asupra spiritualităţii oamenilor din acele locuri şi asupra temelor sociale, domenii tratate cu atenţie, cu mult suflet şi reuşită stilistică. În acele momente priveam cu atenţie oamenii din sală, în afara celor despre care ştiam că au venit din alte zone ale ţării. Am fost uimit de atenţia pe care o acordau discursului. Se citea pe feţele lor emoţia, plăcerea, mulţumirea. Era cât se poate de vizibil că, sufleteşte, sunt alături de autor, de munca depusă în creaţia poetică dedicată locurilor natale şi oamenilor de valoare, intraţi în istorie pentru faptele pline de eroism puse în slujba neamului românesc.  
 
… Am fost, fără să exagerez, impresionat. În acelaşi timp, am apreciat şi discursul în sine, grija pe care Liviu Apetroaie a manifestat-o în a reliefa meritele autorului, fără să facă apel la expresii ori la cuvinte laudative. Îmi puneam, din nou, obsedantele întrebări: „Ce va vorbi Emilian Marcu despre romanul meu? A avut el timp să-l citească? A reuşit să-i pătrundă esenţa? M-a înţeles pe deplin?” Poate că ar fi apărut şi mai multe, dar vocea plăcută a domnului Ioan Grămadă m-a smuls din cele griji ce păreau că nu-mi dau pace. L-am ascultat cu plăcere şi curiozitate.  
 
Vorbea uşor grăbit, încărcat de emoţia pe care nu am descoperit-o suficient de bine ceva mai devreme, dar pe care am cunoscut-o la întâlnirea din ziua precedentă, la tabăra noastră. Mi se părea firesc să se întâmple aşa. Oare pentru a mă justifica eu în faţa propriei persoane? Nu cred. Întotdeauna am avut convingerea că omul lipsit de emoţii, mai ales în împrejurări care fac sufletul să vibreze, trece pe lângă tot ceea ce este frumos, înălţător, fie că este vorba de sentimente ori de gesturi, acţiuni, sau manifestări entuziaste, fără să le simtă, fără să pătrundă esenţa acestora şi rolul lor în viaţa oamenilor. Trece rece şi indiferent, inconştient, pentru că nu este sensibil ori, într-un cuvânt, nu este iubitor de oameni şi de frumos, nu ştie ce este iubirea şi nu ştie să iubească. Or, sub acest aspect, Ioan Grămadă a dovedit, prin tot ce a făcut şi a creat, că este o persoană sensibilă, că preţuieşte şi iubeşte oamenii, că are credinţă şi-l iubeşte pe Dumnezeu şi întreaga sa creaţie. Altfel, presupun, nici nu putea să scrie o poezie frumoasă, izvorâtă din sufletul său generos, din iubirea de neam şi din credinţă.  
 
Firesc, emoţiile mele au revenit şi mă presau deja, mai ales că, spre finalul discursului său, am văzut intrând în sală două prietene dragi – Mioara Băluţă şi Jeni Ursu – cunoscute pe siteul „Cleopatra – casa gândului” şi, mai apoi, personal, la Bucureşti cu ocazia lansării volumului de poezii „Însemne”, editat sub egida administraţiei acestui site. Era, poate, cea mai mare surpriză. M-a covârşit, aş putea aprecia, atenţia ce mi se dădea. Veniseră pentru mine, special, să mă susţină, să mă încurajeze, să se bucure împreună cu mine de lansarea noului roman, clădit în timp ce activam pe acel spaţiu literar şi de socializare. Aş fi dorit să se termine cât mai repede totul. Aş fi fost mulţumit dacă se începea cu mine, cu romanul meu, dar aşa a fost să fie. Eram ultimul în ordinea anunţată şi nu puteam modifica această situaţie, iar sala era deja ocupată la capacitate în momentul în care Liviu Apetroaie îşi termina discursul…  
 
Timbrul vocii poetului Horia Zilieru - Gheorghe, după numele de botez – m-a readus, dacă se poate spune aşa, la problematica evenimentului. Domnia sa trecuse de momentul introductiv şi se lansase în prezentarea volumului de versuri „Pianina violetă (versuri la patru mâini)” semnat de Violetta Petre. Cu şarmul său atât de cunoscut şi recunoscut, a cucerit sala de la primele fraze şi m-a încântat şi pe mine. Incursiunea sa în poezia persană a fost delicioasă, iar abordarea poeziei creată de Magda Isanos – „cea mai mare poetă a acestui neam” - a fost înălţătoare şi, totodată, modalitatea de trecere la poezia Violettei, caracterizată ca fiind poezie a neliniştii, plină de zbatere. Cât priveşte caracterizarea făcută autoarei, aş putea s-o raportez la următoarea frază: „Violetta este o poetă explozivă, viaţa ei este în flux şi reflux; viaţa ei răspunde cosmic la mişcările lunii, ea este permanent un cerc răsfrânt.” Am fost de acord cu acest tablou înfăţişat cu claritate şi cu patos poetic.  
 
Doresc să menţionez că am citit, în timp, toate versurile Violettei. Am toate cărţile sale şi, în plus, am comentat adeseori poezii postate în spaţiile literare. Eram contrariat de tristeţea pe care o regăseam de la o poezie la alta şi am îndemnat-o să fie mai optimistă. Răspunsul său a fost simplu: „Nu pot altfel! Sunt o fire foarte veselă, dar în poezie aşa mă exprim…”. Ei bine, aspectul acesta l-a observat şi domnul Horia Zilieru. Nici nu mă miră faptul, la capacitatea dumnealui de analiză şi sinteză, la experienţa de o viaţă în domeniu. Dar acolo, la Câmpulung, m-a surprins că nu a uitat să puncteze şi acest aspect. În schimb mi-a plăcut expresia „tristeţi melodioase”, folosită într-un şirag de metafore menite a indica izvorul tristeţii manifestate de poetă în poemele sale!  
 
O priveam atent, fără să las a se observa, pe Violetta. Era cât se poate de impresionată de tot ce exprima poetul. Roşise puternic şi ochii-i înotau în lacrimi. „Vai, Violeta! Ştiam că eşti puternică. M-am înşelat?” Nu, nu cred că m-am înşelat, dar cum să nu te mişte cascada de cuvinte declamate cu talent actoricesc de acest extraordinar şlefuitor de metafore şi de toate figurile de stil ce dau frumuseţe poeziei şi discursului! Da, Violetta este puternică. A fost şi atunci. A început să vorbească oarecum temătoare, gâtuită de emoţie, dar a reuşit să se stăpânească încet, încet, astfel că la final a citit din volumul său cu lejeritate, cu intonaţie plăcută, cu linişte sufletească şi cu deschidere către public. Aplauzele primite au fost meritate, aşa cum meritate au fost şi cele oferite de publicul generos doamnei profesoare Mariana Stratulat, care a citit, la invitaţia autoarei, două poezii ce i s-au părut a fi expresive. Tot respectul pentru maniera în care a lecturat! Ea însăşi autoare de poezii reuşite în conţinut, formă şi stil, de poeme de suflet sensibile şi apreciate de cititori, unele publicate chiar sub egida Asociaţiei „Universul prieteniei”, stăpâneşte la un nivel foarte bun arta declamării şi o pune creator în valoare la postul de radio „Enigma”, la care este „vocea” cea mai apreciată şi iubită de majoritatea ascultătorilor.  
 
Reuşita doamnei Mariana Stratulat m-a încurajat. Aveam în vedere faptul că domnia sa primise romanul meu, în format electronic, pentru a avea timp să-l citească integral şi să-şi aleagă un fragment pe care urma să-l socotească semnificativ şi să-l prezinte publicului de aici. Era promisiunea ei şi pentru asta venise, ca la bucuria cunoaşterii noastre să alăture bucuria lecturării fragmentului ales. „Dacă va citi atât de frumos, precum a prezentat versurile Violettei, voi lăsa o bună impresie cu romanul meu”, gândeam eu zâmbind victorios deja. Mai mult nu-mi aduc aminte să fi avut în gând. M-a întrerupt Lidia Petrescu, ieşită pentru a doua oară la rampă. La prima intervenţie a cântat după cuvântul poetului Ioan Grămadă. Acum a interpretat o melodie adaptată pentru una din poeziile Violettei Petre.  
 
Imediat, doamna Rodica Rodean a dat cuvântul poetului Emilian Marcu pentru a face prezentarea romanului „Urme de dragoste”. Mă liniştisem destul de bine. Eram convins că am depăşit toate emoţiile. Ştiam că, atunci când ele nu mă deranjează, pot vorbi publicului, indiferent unde m-aş afla, fără probleme, chiar dacă nu-mi făcusem un plan al intervenţiei mele. Domnul Marcu s-a adresat publicului de pe poziţia unui cunoscut prieten. Nu uitaţi că, în anul 2004, domnia sa lansase în acest municipiu un volum de versuri – „Atlet moldav” - dedicat domnitorului Ştefan cel Mare. După ce a salutat pe cei cunoscuţi, între care scriitorii pe care-i cunoscusem cu o zi înainte în tabără, poetul a trecut la scrierea mea şi a făcut-o astfel încât să mă liniştească total, în sensul că a avut o exprimare de laudă la adresa unui „prozator serios”, eu fiind acela! Am privit încrezător publicul, încercând să evaluez cam câte persoane au părăsit sala. Gândeam că timpul scurs, destul de lung, pentru susţinerea primelor două cărţi, la care adăugam timpul consumat de discursul autorilor şi de cântecele Lidiei, a obosit ori a plictisit o parte din auditoriu, determinându-l să plece. Ei bine, scaunele erau toate ocupate, inclusiv cele suplimentare aşezate de-a lungul celor două staluri. Nu-mi venea să cred. La Slatina, după aproape două ore…, lumea se cam retrăgea, la Craiova începea să vorbească în surdină, pe grupuri şi grupuleţe, la Bucureşti trecea în holul sau încăperea alăturată, în care se defrişa toată rezerva pentru protocol. Doar la Braşov nu a părăsit nimeni sala până la final şi, iată, la Câmpulung Moldovenesc! Am fost fericit să constat această stare de lucruri. Mi-am zis: „Oamenii aceştia sunt doritori de literatură. De poezie au avut parte. Ei vor şi proză…. Ia uite la ei, cât de atenţi sunt! Mda! Voi avea succes. Domnul Marcu a început bine şi dacă o ţine tot aşa, va fi foarte bine”.  
 
Liniştea mea n-a avut viaţă lungă. Doar vreo două-trei minute, adică până în momentul în care vorbitorul a făcut o remarcă, întâmplătoare sau programată a fi difuzată public, referitoare la titlul cărţii. Şi-a exprimat părerea ori convingerea potrivit căreia acesta nu trebuia să fie cel cunoscut – „Urme de dragoste” – ci, mai degrabă „Urme de ură”, pentru că din acţiunea romanului rezultă multă ură şi nu dragoste. Am înlemnit în acel moment! Tavanul înalt al sălii se lăsase pe umerii mei cu toată greutatea şi lumina din interior devenise difuză, în timp ce dinspre sală nu mai auzeam niciun zgomot. Am perceput toate astea într-o clipită, dar am avut timp să lansez alte întrebări în mintea mea înceţoşată: „Ce faceţi, domnule? Nu puteaţi cere lămuriri în prealabil? Ce impresie îşi face publicul despre mine ori despre noi? Din acele puţine urme de dragoste l-a salvat, domnule, ţiganca pe omul acela! Îl putea salva din ură?... Nu!” Am privit în sală să văd reacţia oamenilor la acea remarcă. N-am observat nimic ciudat. Toată asistenţa privea spre orator. Şi privea cu simpatie, am avut senzaţia. Am întors privirea şi l-am fixat pe domnul Emilian ca pentru a-i sugera o idee salvatoare. N-a fost nevoie de asta pentru că, exact în acel moment, domnia sa vorbea liniştit şi cu multă convingere, despre felurile în care putea fi înţeles romanul. Când am auzit că poate fi catalogat ca fiind roman psihologic, roman de aventură şi roman poliţist, în aceeaşi măsură, am avut o a doua lovitură, dar asta era necesară, era benefică! O anula pe prima, definitiv şi irevocabil, pentru că vorbitorul a făcut trimitere la Camil Petrescu şi la componentele specifice care oferă cititorului posibilitatea să abordeze acţiunea principală în registrul poliţist, nu numai în cel al unei cărţi de aventuri.  
 
De aici pornind, nu cred că a mai fost vreo frază care să-mi de emoţii în plus. Din contra, toate argumentele domnului Marcu au fost chiar laudative la adresa cărţii şi autorului său. Drept urmare, la invitaţia Rodicăi, m-am ridicat de pe scaun şi am mers aparent liniştit la microfon. Încă nu ştiam ce să vorbesc. Luasem o carte în mână pentru a ascunde tremurul mâinilor, dându-le de lucru. Răsfoiala în sine, fără a căuta ceva, mă liniştea. Am mulţumit publicului exprimându-mi bucuria şi satisfacţia de a mă fi primit într-o atmosferă de sărbătoare literară. De acolo distingeam orice persoană şi mi-am amintit că am datoria de a mulţumi câtorva, în mod deosebit, pentru sprijinul acordat într-un moment sau altul. Amintind numele domnului Daniel Drăgan şi al doamnei Cezarina Adamescu, ambii în lipsă, apoi numind pe Mariana Stratulat, pe Maria Pavel şi pe Liliana Nastas-Brătescu, vocea mi s-a înmuiat, cerul gurii mi s-a uscat şi simţeam cuvintele cum scapă chinuite din gâtlej. Era semn că emoţia a revenit şi mă stăpâneşte. La un moment dat nu am mai putut vorbi. Am făcut o pauză încercând să înghit în sec, mai ales că ochii mi se umeziseră. Eram furios pe mine că nu reuşesc să mă stăpânesc şi asta m-a făcut să transpir tot. Mi se lipise maieul de piele şi mă enerva senzaţia aceea de umed pe spate. Nu ştiu cât de mult a fost observată starea mea ori poate nici nu a fost sesizată, dar eu fierbeam din cauzele arătate şi de ruşine. Începusem o frază înspre susţinerea unei idei pe care o socoteam importantă şi m-am împotmolit undeva, poate, pe la mijlocul ei, pentru că alte idei îmi dădeau ghes în a le expune. Câte o figură cunoscută, o amintire apropiată de ceea ce vorbeam, o subliniere pe care o uitasem şi o regretam, m-au blocat.  
 
Moment de cumpănă. Nu ştiu cât a durat, nu-mi amintesc dacă am terminat fraza aceea ori am schimbat subiectul. Apoi, ca din senin, m-am liniştit şi vorbeam cursiv şi aş fi tot vorbit dacă şoapta rugătoare a Rodicăi nu-mi amintea că am depăşit timpul alocat. Revenind şi aşezându-mă pe scaunul meu, nu auzeam aplauzele şi nu puteam privi sala. Fixam podeaua şi cărţile de pe masă. Îmi puneam problema impresiei, a impactului. Nu eram mulţumit de mine…  
 
M-am destins, curând, ascultând din ce în ce mai atent intervenţiile doamnei Rodica. Vorbea despre activitatea şi reuşitele Asociaţiei „Universul Prieteniei”. Imediat după domnia sa a vorbita Liliana Nastas-Brătescu. S-a prezentat frumos, a expus câte ceva din biografia şi activitatea sa, citind ceea ce îşi pusese pe hârtie, cerându-şi scuze pentru timiditate. Da, tocmai Liliana, care face impresia că este calmă şi stăpâneşte arta eliminării emoţiilor. În plus, tablourile sale făcuseră deja o impresie foarte bună. Intrând în sală, fiecare persoană le-a privit, le-a examinat şi, din cât am observat eu, privirile erau încântate, expresia feţelor arătau mulţumire. Adică, voiam să spun, Liliana avea un ascendent moral deja şi nu trebuia să aibă teamă în a vorbii publicului.  
 
De altfel, am citit multă emoţie şi în unele voci ale celor din sală, care au dorit să vorbească despre evenimentul la care au asistat, despre cărţile lansate ori despre autorii lor, după ce inimoasa iubitoare şi interpretă de muzică folk, Lidia Petrescu, a mai încântat publicul, câteva minute, cu textele şi melodiile sale. Aşa s-a manifestat, bunăoară, domnul Mangiurea Constantin, cel puţin în frazele de început ale cuvântului său: „Doresc să transmit, în primul rând, un bun venit domnilor care fac parte din „Universul prieteniei” şi care au venit în această tabără la Câmpulung Moldovenesc! Le urez numai bine!... Mă bucur că am participat astăzi la această lansare de carte şi vreau să vă mărturisesc că toate cele patru lansări de carte au fost minunate şi cred, consider că am avut multe de învăţat din aceste prezentări…”.  
 
În aceeaşi manieră, tot la început, s-a manifestat şi doamna Artemisa Ignătescu, fostă directoare a acestei instituţii, adică a Casei de Cultură în care ne aflam. În schimb, doamna profesoară Mariana Bendou mi-a făcut impresia că poate vorbi public oricând, fără a fi marcată de emoţii. De fapt, domnia sa a punctat doar două aspecte: sprijinul acordat de Violetta Petre, prin aceea că i-a prefaţat volumul de versuri, pe de o parte şi, pe de alta, faptul că artista Liliana Nastas este o prezenţă activă în „Expresia ideii”, proiectul său de „club literar” promovat în paginile Facebook, pe internet. Subliniind în altă frază activitatea Lilianei în varii stiluri de pictură şi aducând mulţumiri celor două doamne, Mariana Bendou a urat domnilor Grămadă şi Malciu să aibă „cât mai multe realizări frumoase”. În acest context, era firesc să se manifeste lejer, fără probleme de natură emoţională. În aceeaşi manieră s-a manifestat şi doamna Lăcrămioara Cristea, colega noastră de tabără, medic de profesie, fiică a acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu. Frumoasa doamnă a subliniat bucuria şi emoţia de a păşi, după 30 de ani, în sediul Casei de Cultură a Sindicatelor, instituţie de cultură la al cărei spectacol inaugural a fost prezentă în calitate de prezentatoare şi recitatoare, împreună cu profesoara de muzică de la Liceul „Dragoş Vodă”. Totuşi, uşoare inflexiuni ale vocii, în timpul citirii a două poezii patriotice aparţinând poetului Ioan Grămadă, au demonstrat că Lăcrămioara are trăiri sufleteşti adânci şi curate, aşa cum le-a şi exprimat, în cuvinte de sinceră apreciere, la adresa doamnei Rodica Rodean, sufletul Asociaţiei „Universul Prieteniei”.  
 
O foarte bună impresie mi-a făcut domnul Vasile Sfarghiu, scriitor local iubitor şi păstrător atent al istoriei municipiului Câmpulung Moldovenesc. Cu vocea sa plăcută, aparent autoritară, calmă şi prietenoasă, a subliniat aspectul cel mai neplăcut al societăţii noastre actuale: „Societatea în care trăim are cuvântul de ordine „Ce iese la afacerea asta?” Pornind de la această subliniere, domnia sa a apreciat că, „ţara noastră are viitor şi va dăinui atâta timp cât mai are oameni altruişti de felul celor care şi-au prezentat opera azi deşi, puţini la număr…”. A vorbit, poate, cel mai puţin, dar a punctat direct, exploziv, fiind aprobat şi aplaudat de întreaga sală.  
 
Au fost mai mulţi vorbitori. Firesc, au avut cuvinte de apreciere la adresa versurilor şi a întregii activităţii desfăşurate de prietenul nostru, Ioan Grămadă, foarte cunoscut de locuitorii urbei, pe linia păstrării şi promovării valorilor culturale câmpulungene. Dorinţa lor de a vorbi, de a-şi exprima mulţumirea că au fost prezenţi la evenimentul lansării de carte, de a evoca amintiri legate de viaţa culturală a municipiului şi a oamenilor locului, deşi timpul se scurgea şi marca deja două ore de la începuturi, sublinia apropierea acestor oameni de actul de cultură, în mod special, dar şi o calitate superioară a educaţiei lor, la general vorbind. Îmi amintesc că, foarte apropiat de domnul inginer Vasile Sfarghiu, s-a pronunţat şi un domn al cărui nume nu-l reţin, colonel în rezervă, fost comandant al garnizoanei Câmpulung Moldovenesc. A subliniat şi a condamnat lipsa de la activităţile culturale şi educative a reprezentanţilor autorităţilor politice, aşa cum,de altfel, au marcat şi alţi vorbitori, inclusiv poetul local Constantin Rusu Bucovineanul ori domnul Constantin Ghiron, de 50 de ani slujitor umil al cuvântului şi scenei la Iaşi şi Câmpulung Moldovenesc. Acesta m-a uimit cu forţa cuvintelor sale în exprimare liberă şi în versurile prezentate, dar şi prin vocea-i puternică şi enorm de asemănătoare cu a regretatului poet Adrian Păunescu. Versurile au fost scrise de Dragoş Vicol, „regele poeziei peisagiste bucovinene”, potrivit aprecierii vorbitorului.  
 
În timp ce scriam dedicaţii pe cărţile oferite doritorilor, asaltat fiind de prietenii din tabără, în primul rând, mă gândeam încă la nemulţumirea mea raportată la felul în care m-am prezentat auditoriului. Adevărul este că toată această stare sufletească a fost generată, cu adevărat, de mulţimea aceea de oameni deosebiţi care au venit şi au avut răbdare să aştepte pentru a mă vedea, pentru a auzi ce se spune despre cartea mea, pentru a mă asculta. Erau foarte mulţi în vârstă. Ştiam că mânuiau condeiele de mulţi ani şi-mi imaginam câte mii de pagini au scris şi câte alte zeci de mii au citit pentru a cunoaşte, pentru a se documenta, pentru a se perfecţiona. În marea aceea de oameni de cultură mă simţeam atât de mic încât regretam că am venit să le ocup timpul valoros cu o cărţulie oarecare şi cu o înşiruire de cuvinte în care nu reuşeam să mă regăsesc. Aşa mă vedeam eu. Aşa mă judecam, în ciuda încurajărilor şi a asigurărilor primite de la Silvia, Mariana Pavel ori Liliana Nastas, potrivit cărora totul a fost foarte bine. În acelaşi timp, mă simţeam important şi un anume sâmbure de mândrie îmi umfla pieptul până la sufocare.  
 
Îmi amintesc că-mi treceau prin minte, în timp ce vorbeam, o mulţime de alte gânduri de tot felul. Bunăoară, făceam o trecere în revistă a lansărilor de carte pe care le-am avut la Slatina şi nu mă puteam opri în a face comparaţii. Acest „bilanţ” l-am făcut şi după ce s-a terminat totul, dar nu mă pot abţine să nu mă exprim acum, amintindu-mi de emoţia puternică ce m-a marcat. Toate gândurile şi emoţiile provocate de ele erau raportate la public: sub aspect numeric, din punct de vedere al interesului faţă de actul de cultură şi sub aspectul conduitei generale, al disciplinei, dacă vreţi. Aici erau peste 120-130 de persoane şi niciuna nu a plecat mai devreme de final, cu excepţia Marianei Stratulat şi al lui George Hristu, care pierdeau trenul dacă nu se retrăgeau. La Slatina au fost doar câteva zeci de persoane! Toţi cei prezenţi aici la eveniment au urmărit cu interes toate momentele, nedisimulat, cu seriozitate, cu înţelegere şi cu maturitate. Aproape toate persoanele erau angrenate, într-un fel sau altul, în actul de cultură manifestat în literatură, sub aspect general şi nu participau pentru prima dată la o lansare de carte. Aveau posibilitatea şi maturitatea profesională de a compara, de a face aprecieri obiective, atât în cazul poeziei cât şi al prozei. La Slatina, în majoritate erau persoane rupte de literatură. Veneau din curiozitate, veneau din dorinţa de a mă vedea la câţiva ani de când mă pensionasem sau veneau din obligaţii născute din amiciţie ori din relaţia de subordonare ce au avut-o în raport cu mine când eram activ, la serviciu. Oricum, nu toţi aveau afinitate faţă de actul de cultură. De aceea se plictiseau destul de repede şi chiar plecau, pe ici, pe acolo, în timpul desfăşurării evenimentului.  
 
În fine, aici am observat, am analizat şi am admirat solidaritatea, spiritul de breaslă. Am fost covârşit de prietenia oamenilor, manifestată plenar, de respectul şi amabilitatea naturală, înnăscută, a acestor oameni deosebiţi. Am fost impresionat, cu alte cuvinte, de conduita lor şi de locurile minunate pe care le-am vizitat şi pe care ei, oamenii, au dovedit sub multiple forme cât de mult le iubesc şi le preţuiesc. Mi-a fost dor de Bucovina şi acum, la nici un an de la acele frumoase întâmplări, îmi este şi mai mare dorul de Bucovina!  
 
Într-un târziu, când am plecat de la Casa de Cultură, mă simţeam obosit şi cred că nu doream altceva decât să ajung mai repede la pensiune, să mănânc şi să mă culc. N-a fost să fie aşa. Mai întâi, ne-am reîntâlnit în tabără cu Ica şi Nicu Stancu, veniţi acolo să facă schimb de impresii şi să vorbească şi cu alţi prieteni comuni. Mai apoi, a venit Mioara Băluţă şi Jeni Ursu, chiar dacă erau grăbite să se-ntoarcă la casele lor. Jeni m-a rugat să-i mai dau o carte, neapărat cu dedicaţie, pentru fiica ei, pe care am avut plăcerea să o cunosc, cândva, la Bucureşti, când Marilena Velicu a lansat primul său volum de versuri (iată, peste o săptămână, la 6 mai sunt invitat pentru lansarea celui de-al doilea volum!). După ce mi-am luat rămas bun de la aceşti prieteni dragi, am urcat în cameră să mă schimb. Silvia se schimbase deja şi mă aştepta odihnindu-se.  
 
- Ce facem? Coborâm la masă ori ne-ajung rezervele noastre? m-a întrebat.  
 
- Coborâm! am hotărât eu. Mi-e o foame de lup după atâta zbucium. Vreau să beau o ţuică, mai întâi…  
 
- Lasă, nu bea! Eşti obosit şi nu e bine, m-a întrerupt Silvia, exact când mă aplecam la noptieră să scot sticla de acolo. De la Rodica am înţeles că va fi băutură şi la masă, aşa că… lasă ţuica!  
 
- Băutură? De unde? Am înţeles că vinul s-a terminat acolo. Nici nu l-am gustat. Când am terminat eu cu autografele nu mai era nimic…  
 
- Păi, cu atâta lume, ce-ai fi vrut să mai rămână? Lasă, că a fost frumos şi toţi au fost mulţumiţi.  
 
- E foarte bine. Mă bucur să ştiu asta… Dar eu, prestaţia mea…  
 
- Hai, termină cu copilăriile! Am zis că a fost foarte bine şi nu te mint. Ai mai auzit asta şi de la alte persoane. Eşti exagerat, asta e!  
 
- Bine, bine! Hai să coborâm. Aud gălăgie, deci au început să se adune…  
 
Am aranjat în grabă hainele pe umeraşe, am pus puţinele cărţi rămase în ordine şi am ieşit. Jos, pe terasă, era mare gălăgie. Aparent, vorbeau toţi şi nu asculta nimeni. Cert era un singur aspect: alarma fusese falsă! Nu era vorba de masă. Oricum, prânzul a fost la ora 15.00, destul de târziu şi nu se simţea nevoia de altă masă la acea oră. Nu-mi amintesc cum s-a căzut de acord şi prin mijlocirea cui, dar… s-a mers la masă după vreo jumătate de oră şi, culmea, a fost şi vin acolo, deşi nu-mi dau seama din ce rezerve reuşise Gabriela Maxim să mulţumească atâtea guri care nu oboseau niciodată de când veniseră în tabără…  
 
Silvia a plecat cu câteva fete în oraş, respectiv cu: Magda Paşca, Luminiţa Vătavului, Mariana Bendou şi Carmen Prepeliţă. Mi-a spus că aşa au dorit, să meargă fără bărbaţi. Şi aşa au făcut. De parcă celelalte n-ar fi fost singure acolo, cu excepţia Marianei! Am preferat să rămân pe terasă cu grupul obişnuit al poeziei şi al glumelor. Eram prea obosit pentru a pleca la plimbare. Problema a fost că, mai târziu, când trecuse de orele 22.00, mă năpădeau unele întrebări. Am devenit îngrijorat. Fetele nu se întorseseră în tabără şi eu, cel puţin, habar nu aveam unde au poposit sau pe unde s-au plimbat. Am aflat mai târziu, dar nu de la Silvia, care s-a arătat a fi independentă şi a refuzat să-mi povestească. Am văzut pozele din aparat! Am recunoscut terasa din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor şi am văzut şi ce băuturi, îngheţate sau prăjituri au consumat. Ele s-au distrat acolo, eu m-am distrat dincoace, recunosc, destul de bine, cu toţi ceilalţi bărbaţi, inclusiv soţul Lilianei Nastas, Ali Bendou, cei trei poeţi de la Iaşi, prietenii noştri, şi câteva fete dintre care, Violetta, făcea cât trei, cu debitul ei verbal şi pofta sa de râs…  
 
- - VA URMA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a noua - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1417, Anul IV, 17 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!