Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1411 din 11 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a opta -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CONTINUARE DUPĂ PARTEA A ŞAPTEA  
 
Mihail Burduja, prietenos şi îndatoritor, a vorbit calm, meticulos, atent la vorbe şi amintiri ca la mutările dintr-o partidă de şah - sportul minţii, în care s-a impus şi este unul din cei doi şahişti care au calificarea sportivă de „maestru”, în judeţul Suceava. Dintr-o geantă doldora de documente şi manuscrise nu s-a folosit de hârtii, pentru că în memoria domniei sale erau toate, aşezate în ordine deplină, după ani ori după nume, după edituri ori după titluri de gazete, reviste, ziare...  
 
Am aflat că biblioteca personală numără peste opt mii de volume şi, spre sincera mea uimire, pe câteva sute din cărţile domnului Mihail Burduja, există autografe ale unor autori pe care oricare dintre noi ne-am fi dorit să ne onoreze în acest fel: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Mircea Micu. Această bibliotecă ar impresiona pe oricine, dar nu şi pe cei care ştiu că proprietarul ei a fost cucerit încă din pruncie de slova scrisă. Bunăoară, soţii Sfarghiu subliniază, în „120 de autori câmpulungeni”: „foaia tipărită şi tabla de şah îi sunt ca un adevărat paradis de raţionalitate”. Deşi colaborează de aproape 40 de ani, fără întrerupere, la Almanahul „Vânătorul şi pescarul român” (fost „Vânătorul şi pescarul sportiv” până în anul 1990) – fără să fie vânător sau pescar – şi a colaborat cu o puzderie de almanahuri, reviste şi ziare, în care a scris sute de reportaje şi mii de materiale de divertisment, Mihail Burduja a încredinţat tiparului puţine cărţi.  
 
În anul 1982 a publicat o „cântare a cântărilor” bahice ce poartă titlul, suficient de sugestiv, „Pe dealuri dogorâte de podgorii” – Editura Sport-Turism, Bucureşti, iar în anul următor, ca o continuare aparentă ori firească a temei din prima carte, publică „Vinul în ştiinţă şi în … imnuri bahice”, Iaşi, 1983. Despre aceste cărţi, la modul elogios, au scris mai multe personalităţi ale literaturii, printre care: acad. Şerban Cioculescu, prof. univ. dr. docent Constantin Ciopraga, criticul şi istoricul literar Nae Antonescu, scriitorul Mircea Micu şi poetul Mircea Clisu. Ceva mai târziu a publicat volumul „Ispita vorbelor cu haz” – Ed. Muşatinii, Suceava, 2006, carte ce s-a bucurat de o frumoasă apreciere din partea recenzenţilor şi a publicului cititor. Pe lângă acestea, autorul are meritul de a fi scos de sub colbul uitării o parte din manuscrisele regretatului profesor şi istoric câmpulungean Ionel Dârdală, îngrijindu-se de publicarea lor în volumul „Istoria Câmpulungului Moldovenesc, din cele mai vechi timpuri până la Marea Unire”. – Editura Fundaţiei Culturale „Alexandru Bogza”, Câmpulung Moldovenesc, 2006.  
 
Mihail Burduja este o prezenţă activă la multe activităţi culturale, sportive şi educative desfăşurate pe raza municipiului Câmpulung Moldovenesc şi în împrejurimi, chiar dacă este pensionar ori, poate, cu atât mai mult acum, timpul permiţându-i acest lucru. Am vizionat recent casete video în care l-am admirat pentru implicarea, deosebit de apreciată, în organizarea şi desfăşurarea competiţiei de şah „Cupa Mărţişorului” / 6 martie 2012, sprijinind secţia de şah a Clubului Sportiv „Rarăul”. De altfel, echipa CSM Rarăul, antrenată de maestrul Mihail Burduja, a câştigat competiţia pe echipe. Tot prin această modalitate l-am ascultat, la Vama, făcând o frumoasa prezentare volumului de epigrame „Pete de rugină” – Ed. Rocad Center, Iaşi, 2011, prin care autoarea, Cătălina Orşivschi, şi-a făcut debutul editorial. În fine, nu pot trece cu vederea faptul că pe acelaşi Mihail Burduja, la fel de jovial, de prietenos şi de meticulos, l-am văzut şi l-am ascultat în rol de moderator al evenimentului din 17 februarie 2012, desfăşurat în sala Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc. Era dublă lansare de carte: „Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc” şi „120 de autori câmpulungeni”, autori Vasile şi Otilia Sfarghiu.  
 
L-am ascultat cu deosebită plăcere, mai ales că, în această împrejurare, l-a invitat pe viceprimarul municipiului, ing. Mihăiţă Negură, să-şi expună opinia raportată la o anumită propunere, susţinută de toţi vorbitorii. Ei bine, inimosul viceprimar a luat voios microfonul în mână şi a declarat publicului ce umpluse sala: „Mă voi ocupa personal pentru întocmirea documentaţiei care trebuie făcută în vederea decernării titlului de „cetăţean de onoare” soţilor Vasile şi Otilia Sfarghiu”. În plus, plăcerea şi emoţia pe care le-am avut vizionând caseta, au fost amplificate de faptul că era sala în care, în vara anului trecut, am avut lansarea romanului „Urme de dragoste”. Am observat aici şi o parte din cei prezenţi atunci, inclusiv aceşti domni ce ne-au fost oaspeţi în acea zi la pensiunea „Dor de Bucovina”, sediul taberei de creaţie cu acelaşi nume...  
 
Poetul Horia Zilieru, care ascultase la fel de atent ca şi mine, ca şi ceilalţi colegi, pe fiecare dintre vorbitori şi chiar intervenise de câteva ori pentru a accentua ori pentru a completa câte ceva din povestirile lor, a avut grijă, în cuvântul său, să le aprecieze activitatea literar-culturală, să dea valoare expunerilor făcute şi să le mulţumească din partea colectivului nostru şi a sa personal. Vorbea cu deosebită căldură colegială, prietenească şi cu respect. Evoca amintiri raportate la mari cărturari moldoveni, trecând cu lejeritate şi cu o anumită formă de evlavie peste tot ceea ce înseamnă istorie şi cultură în spaţiul geografic al Bucovinei şi al Câmpulungului Moldovenesc. Vocea sa gravă cucerise întreaga asistenţă şi pătrundea, prin liniştea profundă ce inundase încăperea, în urechile şi în conştiinţele noastre, subordonându-ne gândirea şi impresionându-ne prin miezul cuvintelor şi expresiilor folosite. Erau, fără îndoială, izvorâte din adâncul sufletului unui iubitor al istoriei şi al literaturii neamului românesc, al unui împătimit al literelor, al freamătului „Mioriţei” şi al personalităţii voievodului Ştefan...  
 
Poetul Emilian Marcu, provocat de domnul Zilieru să citească un anume poem dedicat lui Eminescu, s-a scuzat că nu are cu dumnealui volumul în care este tipărit poemul, dar a amintit cu tristeţe şi a împărtăşit celor prezenţi amărăciunea provocată de faptul că a fost nevoit să renunţe la trei strofe din el, să le elimine definitiv. Cartea se publica înainte de anul 1989… Purtând şi acum, în aceste împrejurări, povara acelei neîmpliniri, a evocat o altă zi de neuitat, ziua lansării unei cărţi dedicate domnitorului Ştefan cel Mare – „atlet moldav” -, chiar aici, la Câmpulung Moldovenesc, eveniment la care au fost prezenţi şi oaspeţii noştri. Apoi a ales să ne prezinte o anume poezie dedicată cărţii, dat fiind că cei prezenţi sunt creatori de literatură ori iubitori de poezie.  
 
Cu vocea încărcată de emoţie, a dat citire poeziei cu titlul „Călătorie în cer”, provocându-ne imaginaţia să ne poarte pe frumosul drum, pavat cu metafore, de la cartea-abecedar până la cărţile-astrale. Se spune că poeţii nu au, în general, darul recitării propriilor versuri. Ei bine, Emilian Marcu a impresionat. Poezia sa este profundă şi vocea, cu o gamă completă de tonalităţi, are capacitatea, forţa şi eleganţa de a induce cititorului emoţia creatorului, acea emoţie izvorâtă din cuvinte şi din imaginile deosebite create de acestea.  
 
Sub impresia aceasta a luat sfârşit întâlnirea noastră cu invitaţii de onoare ai zilei, oameni deosebiţi, creatori de frumos şi păstrători demni de istorie şi limbă românească. Ne-am luat rămas bun şi ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, la aşteptatul eveniment al lansării de carte.  
 
§4.2. Tehnica împestriţării ouălor  
 
Toate femeile din grup, dar şi câţiva bărbaţi, au aşteptat-o cu bucurie şi multă curiozitate pe doamna Letiţia Orşivschi, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional. Nu voi intra în amănunte pentru că o cunoaşteţi deja din capitolul dedicat domniei sale, dar vă voi aduce în rândurile de faţă câteva aspecte de noutate. În primul rând, doresc să precizez că frumoasa doamnă a sosit în tabără cu zâmbetul pe faţă, îmbrăcată în costum popular, cu „arsenal” didactic complet şi cu hotărârea de a le învăţa pe fete cum să împestriţeze ouăle printr-o tehnică unică în lume. Această tehnică prezintă două mari avantaje: în primul rând, nu este necesară perioada de uscare a cojii oului după folosirea primei culori şi, în al doilea rând, se folosesc numai culori naturale.  
 
Specialistă în această tehnică, doamna Letiţia a fost foarte convingătoare de la primele explicaţii şi a captat atenţia tuturor. Tactul său pedagogic este demn de admirat. Calmă, senină, a împletit creator explicaţia, ca metodă de învăţământ, cu demonstraţia, iar expunerea i-a fost cursivă şi bogată în elemente de natură a oferi date suplimentare înţelegerii necesităţii fiecărei operaţiuni în parte, într-un anumit moment şi într-o anumită succesiune. În plus, nu a trecut la lucrarea practică propriu-zisă cu „elevii” din acea zi, decât la finalul demonstraţiei şi după revenirea la unele momente explicative necesare aprofundării şi fixării cunoştinţelor nou acumulate. Îmi amintesc, zâmbind, cât de atente erau doamnele. Toate erau numai ochi şi urechi. Priveau instrumentarul folosit, pe măsură ce doamna Letiţia îl prezenta pe piese componente, pe rolul fiecăreia în parte şi pe momentul folosirii lor. În plus, a indicat modalitatea de împărţire a suprafeţei oului în zone, delimitate prin diametre intersectate pe verticală şi paralele pe orizontală, realizând o simetrie perfectă, explicând ce elemente tradiţionale trebuie să cuprindă fiecare porţiune obţinută în acest fel. La acele doamne care lucrau în învăţământ, am înţeles motivaţia. Îmi povestise Silvia că era hotărâtă să-şi înveţe elevii de la Slatina şi am intuit că şi Magda Paşca ori Marioara Vişan sau Mariana Bendou au aceleaşi intenţii, dar nu le înţelegeam prea bine pe celelalte. Să fi fost doar curiozitatea ori dorinţa de a-şi încondeia ouăle acasă, singure, spre bucuria familiei, la sărbătoarea de Sfintele Paşti? Înclin să cred că da! Mai cu seamă că, îmi amintesc foarte bine - poate pentru că în aceste zile când scriu ne aflăm în penultima săptămână a Postului Mare - atunci când se explica modul de lucru în cazul oului cu motive pascale, nu s-a auzit nicio şoaptă în sală. Explicaţiile doamnei Letiţia au captat atenţia tuturor. Simbolurile pentru săptămâna Floriilor, pentru Sfânta împărtăşanie ori pentru crucea pascală (care este trilobată), pentru lumânarea pascală, pentru soare ori pentru apă şi replicile tradiţional-creştine de salut, au fost extrem de explicit expuse şi, drept urmare, înţelese. Numai aşa se poate interpreta îndemânarea manifestată de toate doamnele, în partea a doua a întâlnirii, când au executat aproape toate operaţiunile într-o ordine desăvârşită.  
 
La activitatea practică, doamna Letiţia a executat fiecare operaţiune, însoţind-o de explicaţie. Apoi, după ce a oferit fiecărui doritor câte un ou şi instrumentele necesare, trecea pe la fiecare „elevă” în parte şi examina modul de lucru, intervenea dacă era cazul, încuraja şi reamintea unele operaţiuni de bază ori simbolurile necesare. Mă aşezasem pe scaunul de lângă domnia sa şi ascultam atent partea teoretică, lacom în a afla şi a înţelege obiceiul locului, simbolistica aplicată prin vopsele, prin fiecare culoare în parte. Nu am luat un ou pe care să lucrez. Eram conştient că nu am un minimum de deprinderi practice necesare şi nici nu intenţionam să învăţ procedurile. Ştiam foarte bine că nu voi „lucra” vreodată un ou în afara tigăii, a vasului pentru fiert ori a bolului pentru bătut. În schimb, în partea a doua a întâlnirii, priveam atent cum se concentrează fiecare şi îşi pune talentul ori îndemânarea în valoare. Am apreciat că doamnele Nina Petrov şi Lidia Petrescu nu sunt pentru prima oară în situaţia de a încondeia ouă. Degetele erau antrenate. Se mişcau cu atenţie, cu precizie, dar destul de repede şi lucrările lor erau aproape complete, reuşite şi chiar frumoase. Prin comparaţie, observam că Violetta Petre şi Mara Vişan erau vizibil stângace, în timp ce Mariana Bendou şi Mihaela Suciu lucrau forţat, cu muşchii feţei încordaţi, temându-se parcă să traseze fiecare linie în parte. Degajate mi s-au părut a fi şi doamnele Lăcrămioara Cristea, Luminiţa Vătavului şi Liliana Todiraşcu, dar viteza de lucru era mai înceată.  
 
Cât despre Rodica Rodean, ce să spun, lucra din mers, mai atentă fiind la reportofon decât la oul pe care-l plimba ca pe un trofeu, în timp ce Silvia Alesu lucra tăcută, atentă la detalii şi la momentele explicative ale doamnei Letiţia, indiferent cui erau adresate. Am fost surprins să observ cu câtă migală lucra Raul! Da, Ovidiu Raul Vasiliu era singurul bărbat absorbit cu totul de lucrarea la care se angajase. Calm, meticulos şi precis în mişcări, trasa liniile cu o plăcere care te cucerea. În acelaşi timp, prezenţa mea şi a poetului Horia Zilieru ori a domnului Dan Petrescu era doar fizică, aparent. Noi ascultam şi priveam fermecaţi de maniera profesionistă în care Letiţia Orşivschi desfăşura această „activitate didactică”. Personal, o admiram şi am convingerea că domnul Zilieru era pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Surprinzător, domnia sa nu a intervenit cu nimic. Nu a punctat în niciun moment, aşa cum ne obişnuisem s-o facă. M-am şi mirat cum de a reuşit să se stăpânească. În schimb, asculta atent şi privea cu plăcere cum fiecare ou capătă culoare şi sens în mâinile fiecărei femei. Îmi permit să vă mai reţin atenţia cu un aspect ce mi se pare important. Culorile folosite în Bucovina, pentru ouă, sunt culorile mănăstirilor, potrivit precizării doamnei Letiţia. „Derivatele de galben de la Moldoviţa sunt culorile de pământ de la Vama, care se găsesc şi pe costumele populare şi care, de fapt, sunt culorile predominante în centrul ţinutului bucovinean, pornind de la Sadova până la Gura Humorului. În afară de culorile de pământ, în Bucovina sunt specifice şi alte culori: roşul de Humor, albastrul de Voroneţ şi verdele de Suceviţa.” Pe de altă parte, culorile au importanţă deosebită în tot ceea ce presupune respectarea simbolisticii tradiţionale. În acest sens, spre exemplu, am reţinut că trifoiul este simbolul norocului, spicul de grâu este simbolul prosperităţii, în timp ce coada de păun este simbolul frumuseţii, iar crucea nu ne poate duce cu gândul decât la spiritualitatea ocrotitoare.  
 
În afara acestora, în Bucovina sunt trei elemente de bază: soarele şi apa – elemente vitale – simbolizează chiar viaţa, care este „reprezentată întotdeauna de brâul oului pentru a sugera intimitatea vieţii”. De altfel, simbolul vieţii nu apare numai în Bucovina, ci şi în alte zone ale ţării, precum Oltenia sau Maramureşul. El apare chiar la unele popoare necreştine. Doamna Letiţia, pentru a fi mai bine înţeleasă, a făcut trimitere la „Coloana infinitului”, dar şi la porţile maramureşene amintind, printre altele, că Brâncuşi afirma că „oul este maica formelor, a tuturor formelor, doar pe brâul ouălor putându-se reprezenta infinitatea”. Batistuţa bucovineană este un al doilea simbol tradiţional al bucovinenilor, înţeles ca element de trecere de la o stare a vieţii la alta, respectiv din starea de tânără la aceea de femeie măritată ori - după anumite alte elemente simbolice, culorile folosite în acestea şi momentul dăruirii batistei - de la starea de viaţă la cea de după moarte, adică la viaţa veşnică, având în vedere că viaţa este infinită. Un al treilea element de bază al simbolisticii bucovinene este floarea, succesiunea de frunze şi flori, care ne vorbeşte despre viaţa naturii.  
 
Ei bine, explicaţiile doamnei Letiţia Orşivschi – minunat meşteşugar-profesor – au fost impresionant de complete şi mi-au atras atenţia asupra continuităţii acestui meşteşug rămas, de la o generaţie la alta, nealterat timp îndelungat, sute şi sute de ani, de la origini şi până în prezent. Nu mi-am imaginat că un ou pascal poate transmite atât de multe date despre viaţa omului într-o varietate de situaţii. Când întâlnirea a luat sfârşit şi se făcea schimb de impresii într-o ambianţă plină de veselie în care prietenia căpăta noi valenţe, mă gândeam la cele câteva ouă pe care le am acasă, cumpărate ori primite chiar de pe meleaguri moldave. M-am bucurat de fiecare în parte. Le-am păstrat pentru frumuseţea culorilor şi a modelelor de pe coaja lor, dar niciodată nu am ştiut ce reprezintă fiecare figură ori grup de simboluri. Semnificau doar sărbătoarea în sine. Mă bucuram, împreună cu membrii familiei mele, de Învierea Domnului şi de tot ceea ce presupunea această minune pentru noi, dar nu am ştiut să interpretăm niciodată bogăţia de semne şi de culori purtate de ouăle încondeiate. Acum ştiam şi mă gândeam la satisfacţia pe care o voi avea explicându-le copiilor şi, poate, prietenilor, tot ce am învăţat…  
 
§4.3. Meşteşugul prelucrării lemnului  
 
După o pauză prelungită în care s-au împărtăşit impresii despre felul în care s-a reuşit ori nu o lucrare sau alta, am revenit în sala pregătită pentru o cu totul altă activitate. Am trecut de la ou la lemn! Nu la ouă din lemn, ci la articole ce sunt necesare într-o gospodărie şi sunt prelucrate din lemn, cu deosebită îndemânare, de chiar meşteşugarii ori gospodarii locurilor din zona Câmpulung Moldovenesc. Astfel de articole le-am găsit aşezate pe două mese alăturate şi chiar pe jos, în apropierea lor, acestea fiind de mari dimensiuni. Lângă acea masă ne aştepta un invitat special, cunoscut meşter în prelucrarea lemnului şi în confecţionarea buciumelor. Era domnul Vasile Alboi împreună cu familia, adică soţia şi copilul lor - un băieţaş drăgălaş de numai trei-patru ani - care ne privea timid, dar liniştit, cu multă curiozitate strânsă-n ochişorii săi frumoşi. Doamna Alboi, la fel ca soţul şi copilul, era înveşmântată în straiul popular tradiţional bucovinean. A fost retrasă, în general. Prea puţin a vorbit cu câteva femei din grupul nostru care au întrebat-o câte ceva. Permanent a stat lângă soţul său, cuminte, cu privirea mai mult în jos, timidă. Copilaşul, o dulceaţă de băieţel, era la fel de retras. Prea multă lume vorbea tare în jurul lui şi-i punea tot felul de întrebări încercând să-l provoace a vorbi. Ochişorii lui, deosebit de frumoşi şi de expresivi, priveau cu luare aminte la fiecare persoană şi impuneau tăcere. Refuza orice chemare şi nu vorbea cu nimeni. Mare mi-a fost mirarea, într-o pauză, să-l văd în braţele Silviei, strângând-o cu o mânuţă de gât! Nu ştiu cum au reuşit să închege aşa repede o prietenie. La un moment dat a fost numai la ea în braţe, inclusiv în apropierea plecării. Se jucau în holul de jos, se ascundeau pe după ghivecele cu flori şi râdeau. Mi-a răspuns şi mie la o întrebare:  
 
- Cum te cheamă pe matale, frumosule?  
 
- Costel!  
 
- Şi câţi ani ai matale, flăcăule?  
 
- Mmmm!  
 
- Ai trei anişori?  
 
- Mmmm! a repetat el răspunsul şi s-a refugiat în poalele Silviei.  
 
Scriitorul Ioan Grămadă a realizat introducerea în noul subiect al zilei în stilul său prietenos, amabil, cu zâmbetul pe buze, declarându-se „gazdă”, dat fiind faptul că este un membru al Asociaţiei „Universul Prieteniei”, cetăţean de onoare al urbei în care ne aflam şi, totodată, prieten şi admirator al meşterului Vasile Alboi. Mai întâi, domnia sa ne-a prezentat două citate aparţinând istoricului şi savantului de renume mondial Nicolae Iorga şi poetului naţional Mihai Eminescu: „… Câmpulungul este cea mai frumoasă vatră locuită de poporul român” (Nicolae Iorga, 1919, la prima întâlnire cu cetăţenii câmpulungeni) şi „Bucovina este partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre. Raiul Moldovei!” (Mihai Eminescu). Imediat după acest moment, a apreciat călduros relaţia de prietenie şi colaborare cu deţinătoarea pensiunii „Dor de Bucovina” şi apoi a vorbit despre meşterul popular Vasile Alboi.  
 
Din cele reţinute de mine, acest meşter popular locuieşte la Vârfu’ Dealului şi are stâna sus pe munte. Acolo, la stână, se îndeletniceşte, printre altele, cu prelucrarea lemnului în sensul că din el confecţionează o gamă largă de obiecte casnice de largă folosinţă, dar şi obiecte de artă, mai mici ori mai mari, de la cana pentru apă ori pentru lapte sau cornul pentru praf de puşcă şi până la polonice uriaşe, cozi pentru coasă ori alte unelte agricole, mânere pentru toate uneltele de care se foloseşte în cioplitul şi prelucrarea lemnului, până la bucium, inclusiv. Toate sunt destinate trebuinţelor fireşti ale omului gospodar din Bucovina, potrivit tradiţiei al cărei izvor se regăseşte departe, în timpuri străvechi. În acelaşi timp, lucrează şi mici piese de artă - unele având adâncă semnificaţie religioasă - Cina cea de taină, Adam şi Eva ori Buciumaş de pe Rarău. Meşterul nu foloseşte metal ori alte materiale în confecţionarea articolelor despre care am făcut vorbire. Lemnul este singura materie primă pe care o prelucrează meşterul Vasile Alboi cu deosebită îndemânare, cu răbdare şi cu multă dragoste şi dăruire. A preluat acest meşteşug de la bunicul său din partea mamei, cunoscut rapsod popular al zonei, fost deţinut într-unul din lagărele de exterminare a evreilor. Mai târziu a urmat cursurile unei şcoli de artă şi meserii, a făcut câteva cursuri de specializare şi s-a afirmat cu mult succes.  
 
Totuşi, o anumită gamă de lucrări le confecţionează din corn de cerb. Acestea nu sunt de mari dimensiuni, dar sunt utile şi poartă pe ele, lucrate în basorelief, încrustate şi vopsite, scene de viaţă ale locuitorilor ţinutului în care s-a născut şi a crescut ori multiple modele din portul popular. În această categorie amintesc: cornul pentru praf de puşcă (unul finalizat şi finisat, un altul în faza de lucru, pe care ne-a explicat metoda şi procedeele pe care le foloseşte pentru a-l orna şi vopsi, prezentându-ne şi un compas metalic pentru desenarea arcelor de cerc), oglinda pentru bărbierit, prevăzută cu agăţătoare – corp comun cu suportul propriu-zis al oglinzii – confecţionată din aceeaşi bucată de corn, pe care a lucrat un basorelief înfăţişând o scenă de vânătoare - braconier şi capra neagră, deosebit de atrăgător ca aspect, cu o notă aparte de eleganţă. Explicând, cu vocea sa calmă, monotonă, în cuvinte simple ,exprimate limpede în dulcele grai bucovinean, meşterul s-a apropiat extrem de repede şi de plăcut de tot grupul de femei şi de bărbaţi aflaţi în sală şi nu părea intimidat de prezenţa domnilor Horia Zilieru, Emilian Marcu ori a scriitorului Vasile Sfarghiu, foarte atenţi la explicaţiile lui. Adusese şi etalase cu grijă şi cu evident simţ estetic zeci de exponate, dar ne-a vorbit despre o parte din ele, oferind explicaţii bogate cu privire la modul de confecţionare, esenţa lemnului folosit şi destinaţia fiecăruia în parte. Dintre acestea, vă reţin atenţia cu următoarele: vas pentru agheasmă, care se va folosi în ziua Sfântului Paşti şi în ziua de Bobotează, potrivit tipicurilor din credinţa creştin-ortodoxă, cofiţe confecţionate dintr-o singură bucată din lemn de scoruş, limba pentru smântână, din acelaşi tip de lemn, vase pentru lapte de diferite categorii, butoiaş pentru băuturi alcoolice, linguri mici şi mari, polonice de diferite dimensiuni, toate cu folosinţă în treburile specifice stânei, căni pentru băut lichide de orice fel, în majoritate din lemn de paltin.  
 
Vasile Alboi este cunoscut şi recunoscut ca unul dintre cei mai buni meşteri în prelucrarea lemnului şi confecţionarea unei game largi de obiecte din acest material pe care bunul Dumnezeu l-a oferit cu dărnicie şi iubire locuitorilor meleagurilor bucovinene. A reprezentat Bucovina la festivaluri naţionale şi a fost solul României la altele internaţionale. Am subliniat anterior că cea mai mare piesă pe care o adusese la această plăcută întâlnire era un bucium. Ei bine, buciumul în cauză era opera domnului Vasile Alboi, cunoscut buciumaş al Rarăului şi nu numai. Aşa cum a menţionat domnul Ioan Grămadă, acest talentat meşter popular este şi un buciumaş renumit care deschide toate alaiurile locale şi pe cele ale sărbătorile folclorice din Bucovina. Am avut bucuria să ascultăm sunetele unice ale buciumului său. Afară, în grădina doamnei Gabriela Maxim, după întreaga prezentare a lucrărilor sale, Vasile Alboi a comunicat cu oamenii de pe vârfurile dealurilor de departe de noi. Nu ştiu dacă le-a transmis ceva anume - o veste, o alarmă, o stare de fapt, un mesaj - ori doar bucuria de a-şi folosi instrumentul pentru a ne astâmpăra curiozitatea. Dar ştiu că plecau din bucium sunete clare şi calde, grave şi lungi, cu tonalităţi înfiorător de semnificative pentru anumite trăiri sufleteşti. Poate că exagerez, dar pe mine, cel puţin, m-a impresionat. Nu auzisem buciumul niciodată. Doar în filme, în reportaje, dar este cu totul altceva să-l auzi de aproape şi să-l vezi când şi cum este folosit.  
 
Buciumul este un instrument muzical foarte vechi, de origine dacă, folosit, de regulă, de păstorii din munţi. În vremuri de demult trecute, a fost folosit ca instrument de semnalizare în conflictele militare cam în toate principatele din Moldova şi Valahia. Arată ca un tub lung, măsurând între 1,5 şi 3 metri, confecţionat din lemn, în special tei. De fapt, din scoarţă de tei. Parţial, în unele cazuri, se foloseşte şi metalul. Cel lucrat şi folosit de Vasile Alboi era confecţionat din scoarţă de tei şi folosit pentru comunicarea cu păstorii din munţii împăduriţi, pentru orientarea oilor şi pentru ghidarea câinilor. Când coboară din munţi îl foloseşte la manifestările şi serbările folclorice, pentru public.  
 
Au urmat întrebări şi clarificări ale unor curiozităţi. Vasile Alboi răspundea cu plăcere, la fel de calm şi de cumpătat, precum se manifestase pe tot parcursul întâlnirii. Am observat la el grija manifestată faţă de toate piesele pe care le etalase pentru noi. Se simţea dragoste în ochii şi în mâinile sale muncite când le descria, le ridica, le expunea şi le punea la loc. În ochii prin faţa cărora se perindaseră, în timpul vieţii de până acum, atâtea lucruri şi fiinţe, atâtea păduri şi animale, atâtea flori şi pericole, atâtea stele şi visuri. În acele mâini în care Dumnezeu pusese o îndemânare divină, astfel încât să trudească şi să lucreze lemnul cu o grijă aparte, ieşită din comun, pentru a da naştere la minunate lucruri de tot felul pe care să le ofere, ca podoabe ori ca bunuri de folosinţă casnică, oamenilor, semenilor săi…  
 
Trecuse de ora prânzului la momentul în care ne-am luat rămas bun de la preţioşii noştri oaspeţi. S-au făcut multe fotografii şi promisiuni, schimburi de adrese, de telefoane . Plutea în aerul din grădina pensiunii „Dor de Bucovina” plăcuta aromă dulce a cuvintelor prieteneşti şi a privirilor sincere, lipsite de ascunzişuri. Ne-au promis toţi că ne vom întâlni, a doua zi, cu prilejul lansărilor de carte ce erau prevăzute în programul de tabără. Cred că s-au ţinut de cuvânt. Toţi!  
 
CAPITOLUL V  
 
LANSARE DE CARTE LA CÂMPULUNG MOLDOVENESC  
 
Ziua următoare, 3 august 2011, mi s-a părut că este cea mai lungă din toate câte am petrecut în tabără. Dimineaţa ne-am trezit din nou (!) cu oarecare întârziere.  
 
… Noaptea fusese ceva mai scurtă. Plecasem cu Silvia prin oraş într-o scurtă plimbare, dornici să vedem cât mai multe locuri şi, de ce să nu recunosc, împins de nevoia de a vedea de aproape, pe din afară, clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor din localitate. Simţeam că numai în felul acesta voi scăpa de febra pe care mi-o dădeau emoţiile apărute la gândul că acolo va fi şi lansarea romanului meu. La întoarcere, am găsit lume multă, parte pe bănci, parte în picioare pe terasa de la parter,locul ce se obişnuise cu astfel de manifestări.  
 
L-am cunoscut atunci pe domnul Liviu Apetroaie, care venise cu o zi în urmă, dar nu ne făcuse nimeni cunoştinţă. Nu ştiam cine este acel „tinerel simpatic” şi nu înţelegeam de ce atâtea persoane îi acordau o atenţie deosebită. Am intrat în vorbă întâmplător şi, regret, nu cred că am fost prea amabil cu dumnealui. Poate că oboseala se manifesta la mine, poate că altceva, nu ştiu. Cert este că şi după tabără am avut remuşcări că l-am tratat ca pe un oarecare trecător, călător prin pensiune, aşa cum am considerat atunci că este, deşi ne-am apropiat destul de bine, ulterior. Ne-am împrietenit simplu, dar sănătos. Ori, poate, tocmai de aceea!  
 
Era un fel de şezătoare literară. Se spuneau ori se citeau versuri. Bineînţeles, Horia Zilieru era vioara-ntâi! În răstimpuri, se spuneau glume, bancuri, anecdote ori se derulau câteva scurte amintiri pentru hazul tuturor. Se revenea la versuri şi tot aşa până mai târziu. La un moment dat, am văzut o cărţulie deschisă pe masă, în faţa lui Raul ori a lui Dan Petrescu. Am luat-o şi am răsfoit-o, curios, fără să-i citesc coperta. Apoi, m-am adâncit în citirea câtorva poezii care mi-au plăcut şi, dacă domnul Emilian Marcu a citit din propria creaţie, la fel şi alte două-trei persoane, am hotărât să citesc şi eu din cărţulia aceea, chiar dacă nu aveam ochelarii la mine şi lumina becurilor ajungea slab în locul pe care-l ocupasem, în afara grilajului de lemn, pe poteca de asfalt. Nu ştiu dacă le-a plăcut ori nu cu adevărat, mai ales că emoţia m-a cuprins şi am stâlcit câteva cuvinte. Cel mai mult m-a apreciat acel tinerel simpatic, după cum îl botezasem eu, care mi-a şi mulţumit. Am fost total surprins.  
 
- Înţeleg eu multe, dar nu înţeleg de ce-mi mulţumeşti! i-am zis eu privindu-l întrebător.  
 
- Pentru că dumneavoastră aţi citit din versurile mele. Mă bucur şi vă mulţumesc!  
 
- A…, da? Scuză-mă! Nici nu mi-am dat seama, am răspuns eu cu voce moale, năpădit de ruşine, timp în care am închis cartea şi am citit pe copertă: Liviu Apetroaie, „Geometria deşertului”, Ed. Junimea.  
 
Nu ştiu dacă cineva a sesizat momentul acela delicat prin care am trecut. Liviu a fost total natural. Nici privirea sa nu mi-a vorbit. A rămas neschimbată. Dacă era lumină bună ori dacă aveam ochelarii la mine şi-i foloseam, puteam observa numele autorului şi titlul cărţii pe fiecare pagină. N-a fost să fie! Ştiam că domnia-sa urma să prezinte cartea domnului Ioan Grămadă. Ştiam că este poet ieşean. Studiasem despre dumnealui pe Google tot ce se putea, înainte de a pleca la Câmpulung, aşa cum procedasem în cazul tuturor persoanelor care urmau să vină în tabără, dar nu cunoşteam cum arată omul.  
 
- Este dedicată fiului meu… O să-l cunoaşteţi mâine, a precizat Liviu Apetroaie.  
 
- Da, da…! Mă bucur mult. Felicitări! Îmi plac mult poeziile… Tocmai de aceea am dorit să citesc aici…  
 
- Am observat şi mă bucur şi eu, a zis Liviu zâmbindu-mi.  
 
I-am restituit cartea. Aceeaşi carte pe care mă uit acum şi-mi amintesc acele momente jenante pentru mine. Pe a doua pagină, autorul a ţinut să consemneze, în dedicaţie: ”Desenată pentru Marian Malciu cu tuşele unei întâlniri sub Pietrele Doamnei”. Mi-a oferit-o în seara aceea ori peste două zile la păstrăvărie, nu mai ştiu. Cert este că o am, că este a mea şi că sunt încântat!  
 
Era o seară plăcută, aşa cum au fost şi precedentele. Obosită, Silvia s-a retras. Eu am mai rămas să ascult versuri şi amintiri sau snoave. Era plăcut. Participam uneori, dar numai la momente vesele. Nu puteam citi la lumina aceea, fără ochelari. Într-un târziu, după ce câteva persoane se retrăseseră, am intenţionat şi eu să plec. Ajunsesem la capul scării când am auzit exclamaţii puternice de bucurie. M-am întors. Da, toată lumea era entuziasmată. Îmbrăţişările, pupăturile, exclamaţiile de bucuria revederii, în unele cazuri, se ţineau lanţ. La fel şi complimentele. N-a fost nevoie să-mi spună cineva despre cine anume este vorba. Puteam recunoaşte acea doamnă cu trăsături exotice dintr-o mie de femei la fel de frumoase ca ea! Era Liliana Nastas-Brătescu, pictoriţa care-mi lucrase coperta la „Urme de dragoste”. O analizasem în foarte multe poze existente în paginile sale de pe internet. De fapt, puteam să-i recunosc soţul şi fiica. Formau o familie pe care am plăcut-o foarte mult de la bun început. Erau toţi trei oameni frumoşi, delicaţi, educaţi, prietenoşi. Liliana mă observase aşteptând răbdător să-mi vină rândul. M-a recunoscut şi ea. Am simţit şi, mai ales, i-am citit privirea când ochii ei mari şi frumoşi m-au descoperit. Avea emoţii, aşa cum şi eu simţeam că am. Am făcut cunoştinţă cu Liliana şi cu Radu, soţul ei, un bărbat deosebit, pe măsura soţiei sale, volubil, amabil şi vesel, care se apropiase după câteva minute, trăgând voiniceşte o valiză mare ce-şi învârtea micuţele rotile pe aleea asfaltată.  
 
Bucuria a fost reciprocă. Ştia şi el despre mine destule lucruri. Îl informase Liliana cu toate datele raportate la persoana mea. Cu domnia sa mă conversam adeseori prin email-uri. Radu m-a surprins mult când mi-a dovedit că a citit tot ce am scris şi am oferit soţiei sale. Vorbea frumos despre scrierile mele. Capacitatea sa de analiză era impresionantă. Intrase subtil în pielea personajelor. Cunoştea trăirile acestora şi a descoperit cu uşurinţă mobilul fiecărei acţiuni în parte, atât în plan social, cât şi în plan erotic. Ştiam că este, ori a fost, profesor sau asistent universitar şi, drept urmare, nu era cazul să mă mir, dar, pentru că era primul bărbat care a citit şi a înţeles în amănunt romanele mele, aspecte dovedite dialogând deschis, degajat şi plăcut, pentru moment m-a uimit. Au fost cazaţi la etaj, în vecinătatea camerei mele. I-am povestit Silviei. Pentru că nu adormise, s-a îmbrăcat şi a ieşit să-i cunoască. A fost impresionată. Liliana a fost foarte atentă cu ea şi în zilele următoare.  
 
Neaşteptat de repede se încheagă prieteniile acolo unde nu există interese meschine, acolo unde aprecierile sunt reciproce şi respectul se imprimă de la sine, acolo unde empatia există şi funcţionează decisiv şi armonios. După atâta timp, comunicăm cu aceeaşi plăcere, fie pe internet, fie telefonic şi nu trebuie să vă surprindă dacă veţi constata că şi coperta acestei cărţi este opera doamnei Liliana Nastas-Brătescu! Azi, când scriu aceste rânduri, Liliana a fost la Iaşi nu numai ca autoare a coperţii volumului de versuri lansat acolo, în această zi, de Lelia Mossora, ci şi ca prietenă a Leliei, a Rodicăi Rodean, care a organizat şi condus excelent evenimentul literar la care aş fi dorit să fiu prezent, a Lidiei Petrescu – venită să bucure publicul cu melodiile ei însoţite de sunetele chitarei de care nu se desparte nicio clipă -, a tuturor celor de faţă. Liliana este prietenă cu toată lumea. Pentru fiecare are întotdeauna câteva vorbe bune, complimente, încurajări. Am aflat că au fost prezente multe persoane dragi mie, pe care le-am cunoscut, în realitate, la Câmpulung Moldovenesc şi pe care aş fi dorit să le revăd.  
 
Printre acestea îl nominalizez pe domnul Horia Zilieru, poetul de suflet al iubitorilor de versuri din Iaşi, Bucovina şi nu numai, deşi a văzut lumina zilei şi a crescut pe aici, pe la Drăgăşani, unde este mult mai puţin cunoscut. M-am bucurat să aud că şi-a amintit imediat de mine când doamna Mariana Pavel, buna mea prietenă de la Ruginoasa, i-a transmis cordiale salutări şi gânduri bune. Oricum, peste două zile îl voi felicita şi-i voi ura „la mulţi ani cu sănătate” la telefon, dacă-l voi „prinde”, pentru că, în afară de Horia, domnia sa a fost botezat şi cu prenumele purtătorului de biruinţă - Sfântul Gheorghe - din calendarul creştin-ortodox. Ei, da! Este şi dumnealui un „purtător de biruinţă” cel puţin în domeniul poeziei şi în al bibliologiei.  
 
În fine, pentru că m-am depărtat de subiect, încerc să revin ilustrându-vă, pe scurt, cele mai importante momente ale acelei zile, cea mai lungă petrecută în tabără, precum subliniam la începutul acestui capitol. Pentru că nu cred să fie interesante pentru tine, dragă cititorule, unele momente consumate până la marele eveniment, pe care-l aşteptam înfrigurat, copleşit de emoţii ascunse, am să încerc să te aduc în atmosferă prin a descrie doar acele scene, trăiri ori manifestări, de natură a te aduce acolo, la faţa locului, făcându-te martor la toate ori la o parte din ele.  
 
… Am plecat din tabără împreună cu Silvia ceva mai devreme, pentru a avea timp să mă obişnuiesc cu atmosfera şi cu oamenii. Nu ştiam ce public va fi şi nici nu puteam intui, necunoscând atitudinea localnicilor în contact cu manifestările de acest gen. Numai gândul că doi dintre autori - eu şi Violetta Petre - sunt străini, total necunoscuţi, mă făcea să cred că sala va fi aproape goală. Chiar mă întrebam de ce Rodica Rodean a ales tocmai acest loc pentru lansarea de carte. Socoteam că o sală, oricare dintre ele, situată în acest mare edificiu, Casa de Cultură a Sindicatelor, este prea mare pentru ceea ce urma să se întâmple. Organizarea în sine a fost atributul Asociaţiei „Universul Prieteniei”. Nu am participat direct cu nimic în afară de sugestii şi contribuţie voluntară pentru protocol. Cărţile mele aveam să le văd abia acolo. Le aducea tot Rodica, aşa cum le ridicase de la editura PIM din Iaşi. Cu alte cuvinte, mergeam „cu mâinile în buzunar”, fără probleme.  
 
- Nu înţeleg de ce ai atâtea gânduri! De ce să ai emoţii?  
 
Întrebările Silviei, neaşteptate, m-au dezmeticit puţin, dar mi-au dat fiori în plus. Eram pe bulevard la câteva sute de paşi de locul cu pricina.  
 
- Nu prea mă înţeleg nici eu… Nu sunt la prima lansare, dar, cum să spun, aici nu cunosc oamenii, nu ştiu cum se vor manifesta, nu cunosc locul…  
 
- Ce importanţă are? Tu eşti obişnuit cu publicul. Ai lucrat zeci de ani numai în public. Ce te-a găsit?  
 
- Da, aşa este, dar e un public necunoscut. Am înţeles că vin oameni obişnuiţi cu literatura. Rodica aşteaptă scriitori cu experienţă, a invitat oameni de la ziar, de la televiziune şi…  
 
- Şi, ce? N-ai dat interviuri la radio? N-ai fost la emisiuni TV?  
 
- Da, am fost peste tot…  
 
- Foarte bine! N-ai motive să te pierzi. Ţi-ai pregătit cuvântul?  
 
- Nu! Niciodată nu m-am pregătit… Voi vorbi în funcţie de atmosfera concretă de acolo şi, obligatoriu, în raport de ce va susţine Emilian Marcu în prezentarea mea şi a cărţii, am răspuns eu foarte hotărât de data asta. Am să examinez publicul, reacţia lui, apoi voi hotărî …  
 
Ajunsesem la Casa de Cultură. Ne îndreptam către bazinul din faţa intrării laterale a clădirii. Au apărut în calea noastră, cu zâmbet larg pe buze şi cu trandafiri roşii în mână, Marioara Vişan şi Luminiţa Vătavului, însoţite de Raul Ovidiu Vasiliu. A fost un moment de reală bucurie. M-au întâmpinat să mă încurajeze, să-mi ureze succes. După îmbrăţişările şi cuvintele încărcate de emoţie şi de dragoste prietenească, am făcut fotografii chiar acolo, în faţa bazinului în care am admirat, la fiecare trecere, un minunat grup statuar format din trei piese deosebit de graţioase.  
 
Nici nu apucasem să facem trei paşi când au apărut în calea noastră doi prieteni vechi, din timpul taberei de la Felix: Ica şi Nicu Stancu. Surpriză mare! Nu m-am aşteptat la o asemenea onoare. Că au venit pentru mine ori pentru Violetta sau, poate, pentru amândoi, nu era un ceva care să mă intereseze. Prezenţa lor acolo, la evenimentul ce urma era o plăcută dovadă de prietenie şi de apreciere pe care am gustat-o deplin. Am avut o ciudată senzaţie de eliberare. Parcă îmi luaseră emoţiile cu mâna. Mi-a trecut stinghereala nesuferită ce mă subjugase şi am revenit la forma mea obişnuită, gata să vorbesc şi să glumesc la tot pasul, cu oricine. Am făcut şi cu ei fotografii în acelaşi loc plăcut, după care am intrat, cu tot grupul, în clădire.  
 
Nu cunoşteam interiorul, dar Mara ne-a fost călăuză. Urcam pe treptele ce păreau că ne conduc undeva, la etaj şi acolo, sus, am avut o altă surpriză de proporţii. M-a întâmpinat un domn pe care nu-l cunoşteam şi care, printr-un mesaj pe site-ul „Cleopatra…”, mi-a spus că va veni să mă cunoască. Nu l-am crezut atunci şi nici că a citit şi a apreciat cărţile mele n-am crezut. Era primul bărbat care mărturisea acest fapt şi nu eram obişnuit. S-a recomandat. George Cristu din Galaţi! Da, eram prieteni pe internet, în acel spaţiu virtual. Nu avea fotografie acolo şi, firesc, nu l-am recunoscut. Întâlnirea a fost emoţionantă. Nu-mi venea să cred că am un fan atât de sincer. Treceau alte persoane pe lângă noi în cele câteva minute în care ne-am întreţinut şi am înţeles că, totuşi, ceva public va fi, contrar presupunerilor mele.  
 
Am intrat în sală. Era mare, spaţioasă, cu rânduri de scaune în piele ori imitaţie de piele, însumând 150-200 sute de locuri, podea acoperită cu mochetă de culoarea muştarului cândva, ferestre mari, largi, cu draperii de pluş în culoarea lambriurilor din lemn şi cu pereţi acoperiţi de tablouri în culori vii sau lucrate în creion, în care am descoperit cu satisfacţie mâna pictoriţei Liliana Nastas-Brătescu. Aproape jumătate din locuri erau ocupate. O parte, de prietenii noştri din tabără, aşezaţi prin toată sala, în grupuri şi grupuleţe. Am recunoscut doi sau trei din scriitorii care ne vizitaseră cu o zi mai înainte în tabără. Printre ei, domnul Ioan Grămadă era în mare vervă. L-am privit cu o mică doză de invidie. „Da, este la dumnealui acasă. N-are emoţii, ce-i pasă!” .  
 
Nu ştiu cu cine mă oprisem într-un dialog când treceam în revistă aceste amănunte. Silvia plecase de lângă mine şi nu mică mi-a fost surpriza când s-a apropiat ţinând de mână o doamnă.  
 
- Ia, uită-te, pe cine am adus! m-a atenţionat ea cu emoţie în glas.  
 
Ei bine, treceam dintr-o surpriză în alta. Ele nu se cunoşteau decât din poze, aşa cum o cunoşteam şi eu pe acea doamnă, dar m-a mirat faptul că s-au recunoscut atât de repede. Era Maria Pavel, buna mea prietenă virtuală de la Ruginoasa, cea care m-a sprijinit în multe momente raportate la scrierile mele prin comentarii pertinente, deosebit de obiective, punctuale. Nu ştiam dacă va avea posibilitatea să vină la Câmpulung Moldovenesc şi, bineînţeles, m-am bucurat enorm să o văd acolo, prezentă, elegantă şi frumoasă, mai emoţionată ca mine. Atunci ne-am cunoscut în realitate. Am întrebat-o unde este soţul, gândind că şi-a făcut timp să o transporte cu maşina personală.  
 
- Nu, nu am venit cu el. N-a putut aranja lucrurile. N-are cine să-l înlocuiască…, dar am venit cu directoarea de la şcoala mea: Doamna Maria-Nicoleta Rotariu – domnul Marian Malciu! ne-a prezentat ea, scurt, gâtuită de emoţie.  
 
Doamna Nicoleta Rotariu, foarte amabilă, zâmbitoare şi prietenoasă, a relatat în câteva cuvinte cum s-a întâmplat să vină, recunoscând că a dorit nu numai să o ajute pe prietena ei, dar să mă cunoască şi pe mine. Probabil că şi domnia sa a fost emoţionată. Cert este că a uitat să spună că la volan a fost soţul dumneaei şi că era în sală în acel moment! Deci, nu l-am cunoscut pe domnul Bogdan Rotariu, dar ne transmitem salutări pe internet, iar doamna este cea care s-a oferit să corecteze această carte şi mi-a fost de mare ajutor. S-a întâmplat ceea ce am mai subliniat şi în alte rânduri ale acestui volum: prieteniile, indiferent de vârstă, sex, religie, poziţie socială, se încheagă, dezinteresat, atunci când fundamentul lor este respectul reciproc şi empatia naturală.  
 
- - VA URMA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a opta - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1411, Anul IV, 11 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!