Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1405 din 05 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a şaptea -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- URMARE DE LA PARTEA A ŞASEA - 
  
Fumul lumânărilor aprinse sute de ani a lăsat urme şi a acoperit aproape în întregime pictura originală. S-au făcut mici restaurări şi se vor face altele de ansamblu pentru a scoate la lumină, prin osârdia specialiştilor, pictura originală, strălucitoare, magnifică, păstrată şi conservată în cele mai bune condiţii. Ar fi mult de vorbit în această direcţie, inclusiv pe tema greutăţilor provocate, printre altele, de costul mare al lucrărilor de restaurare, de fondurile insuficiente alocate de stat în acest scop, de micile donaţii ale turiştilor români şi străini iubitori de credinţă, de frumos, de tradiţie, de Voroneţ, dar şi despre tendinţa nejustificată a statului, sub presiunea unei anumite linii politice ori financiare ce vine de la UE, după cum se invocă drept scuză, de a supune legilor impozitării bisericile şi mânăstirile. 
  
Poate că vom discuta într-un alt spaţiu aceste aspecte. Mă grăbesc să vă spun că aproape toţi prietenii mei s-au adunat pentru ultimele fotografii înainte de plecare, în timp ce eu îmi lăsasem privirea să se scalde cu bucurie în pictura naosului şi în toate elementele de mare valoare artistică ale catapetesmei. Aceasta, să nu uit a vă aduce aminte, este confecţionată din lemn de tisă, aurit, iar uşile sale împărăteşti sunt o adevărată capodoperă de sculptură în lemn. Chiar dacă nu este în ton cu piesele vechi, ce pot fi admirate prin prisma originalităţii şi a artei deosebit de fină în plan sculptural, copia tronului Mitropolitului Grigorie Roşca este de mare preţ şi de mare valoare artistică. 
  
Tras de mână de Silvia şi strigat de Rodica Rodean, am mers alături de grup şi ne-am fotografiat, dar ochii mi se-ndreptau mai mult spre zidurile exterioare ale bisericii. Încercam să le descifrez în amănunt şi să le memorez aşa cum le-am văzut eu la prima vizită. M-a impresionat toată pictura, fie ea de exterior sau de interior, nu numai sub aspectul originalităţii, valorii artistice şi al amestecului unic de culori, dar şi în ceea ce priveşte varietatea subiectelor pline de semnificaţie biblică, dar păstrând semne ale locuitorilor din zonă, ale populaţiei, ale neamului, subliniind în acest fel caracterul de stabilitate, de continuitate şi de libertate al românilor ce au trăit de secole pe aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu. De fapt, aşa cum am discutat mai târziu cu Silvia Alesu, Emilian Marcu, Horia Zilieru şi Rodica Rodean, împărtăşindu-ne impresiile şi convingerile mai vechi ori mai noi, Mănăstirea Voroneţ este nu numai expresia artistică a dreptei noastre credinţe ci este, în aceeaşi măsură, expresia rafinamentului şi a gustului pentru frumos al neamului românesc. Pe de altă parte, aşa cum m-am simţit eu şi i-am observat pe bunii mei prieteni, inclusiv pe cei care vizitaseră aceste locuri de mai multe ori, trecând peste episodul aprinderii lumânărilor pentru vii şi pentru morţi, mănăstirea îndeamnă la reculegere, iar Voroneţul încântă inima şi mintea oricărui privitor venit de aproape, sosit din ţară ori ajuns aici să se închine de şi mai departe de hotarele noastre… 
  
Ne-am îndreptat spre ieşire în paşi mici şi înceţi pe aleea de piatră, curată, bine întreţinută. Mulţi, foarte mulţi, turişti intrau şi le vedeam ochii plini de curiozitate, de surpriză ori de satisfacţie. Din crâmpeiele de discuţii înţelegeam că sunt din mai multe zone ale Europei. Am înţeles câte ceva în franceză şi germană. Erau organizaţi în grupuri, dar o parte din ei veniseră pe cont propriu, cu maşinile personale. Eu m-am oprit la standurile de la poartă. Căutam cărţi. Eram interesat de cele din care puteam culege date chiar despre acest locaş monahal. Silvia ieşise deja. Nu am descoperit exact ceea ce-mi doream, dar m-am mulţumit cu două cărţi şi cu mai multe articole de la raionul „suveniruri” pentru Silvia şi nepoţica ei, Alesia-Maria, printre care două brăţări cu „pietre” având culoarea „albastrului” de Voroneţ. S-a dovedit, mult mai târziu, că am fost inspirat! 
  
Eram ultimii oameni din grup care se apropiau de parcarea invadată de vizitatorii ce-şi căutau articolele favorite în mulţimea celor expuse. Silvia a examinat îndelung raionul de rochiţe de in, apoi s-a deplasat la alte mese, nemulţumită de preţurile etalate. Eu am găsit ceva pe gustul meu şi pe al viitoarelor destinatare ale eşarfelor de mătase. Am ales două, bogate în colorit şi dimensiuni, pentru prietena mea şi pentru fiica mea, Antoanella, după ce am consultat-o la telefon, grijuliu, cu privire la culoarea ori nuanţa pe care şi-o dorea. Liniştit şi victorios, trăgeam tacticos din ţigara pe care mi-am aprins-o în timp ce urmăream nemulţumirea afişată din plin în atitudinea şi în privirea Silviei. Nu găsise nimic pe placul ei ori, poate, pe măsura buzunarelor sale. 
  
- Hei! am strigat-o eu atât de aproape de ea încât am speriat-o. Mai venim altădată şi vei găsi ce cauţi. Linişteşte-te! În Câmpulung sunt de toate. N-ai observat? 
  
- Hai, nu mă supăra şi tu! Doream de aici, ca amintire… Dar, ai dreptate. Pentru Alesia am văzut multe lucruri frumoase acolo. Şi pantofiori am descoperit la un magazin şi chiar pe tarabele din centru… Hai să mergem! 
  
- Păi, stai aşa, că nu s-a urcat nimeni în autocar! ... Ce zici de eşarfa asta? Îţi place? 
  
- Wow! Ce frumoaaaaasă este! De unde ai luat-o? 
  
- De acolo, am arătat eu cu bărbia. Tu nu le-ai văzut? 
  
- Să ştii că nu, dar căutam altceva şi m-am enervat… 
  
- Ei lasă, că îţi trece…! Când vei purta această eşarfă, ca amintire… 
  
- Eu? Doar nu mi-ai luat-o mie! Cred că este pentru Anto. Ştiu că-i plac culorile astea. Rochiţă din in nu vrei să-i iei? 
  
- A zis că are şi nu m-a lăsat să-i cumpăr… Dar eşarfa astalaltă îţi place? am întrebat-o eu, zâmbit hoţeşte la gândul că nu i-am uitat culorile preferate, după ce am tras-o din pungă pe cea cumpărată pentru ea. 
  
- Mmmm! Este foarte frumoasă! Da, ador nuanţa asta, dar nu trebuia să… 
  
- Poftim, draga mea! Îţi aparţine, am asigurat-o eu observând mulţumit licărul de satisfacţie apărut în ochii ei. 
  
- Mulţumesc! Mulţumesc frumos, dar nu te pup aici! E lume multă, a precizat ea râzând. Uită-te la doamna Bendou, repede! Mi-a făcut o poftă nebună, să ştii! 
  
Am întors capul în direcţia indicată de ochii ei. Mariana Bendou tocmai degaja boabele de porumb fiert de pe vreo două-trei rânduri odată, alături de Ali, soţul ei, care examina dispunerea boabelor pe coceanul porumbului său, la fel de pofticios, după ce-şi umpluse deja gura. Deşi erau la vreo nouă-zece paşi de noi, am observat aburul uşor ce se ridica de pe cocean şi, mai ales, pofta întipărită în întreaga lor atitudine. Fără să mai stăm pe gânduri, am plecat spre locul de vânzare, abţinându-ne destul de greu să nu râdem, dar zâmbeam larg. Cât timp a ales Silvia marfa, am făcut celor doi o poză exact când erau în poziţii identice cu cea în care-i observasem în urmă cu doar câteva secunde. 
  
- Toată lumea în autocar! Am întârziat destul… Haideţi! s-a auzit vocea Rodicăi Rodean aproape de noi. 
  
Ce să facem? Am plătit şi am urcat cu porumbi cu tot, dar vă asigur că nu eram singurii care am urcat şi am mâncat în maşină. Toată lumea era veselă, deşi se citea pe faţa multora oboseala. O oboseală care i-a aţipit pe unii, pe ici-pe colo, pe alţii i-a îndepărtat încet-încet de încercările Lidiei de a-i înviora cu muzica şi pe alţi câţiva i-a trecut în conversaţii purtate-n şoaptă. Silvia era obosită. A închis ochii şi părea că aţipise. Eu priveam pe fereastră. Încercam să descopăr şi la întoarcere frumosul din toate locurile ce defilau sub privirea mea în funcţie de viteza de deplasare a maşinii. Se înseninase destul de bine, dar se apropia momentul înserării. Soarele era aproape de pământ şi foarte multe au fost zonele în care nu-l mai vedeam din cauza înălţimilor împădurite ce păreau tot mai întunecoase. Mai apoi, când am intrat în zona cu mai puţine forme de relief înalte, soarele a reapărut, parcă şi el obosit, palid şi apoi din ce în ce mai roşu până când s-a arătat ca un disc ce creştea în dimensiune şi scădea în intensitate, pentru a dispărea încetinel în asfinţit. Intrasem deja în zona ce mi-a permis să văd râul Moldoviţa în lungul căruia, pe ambele părţi, urma să se arate municipiul Câmpulung Moldovenesc în toată măreţia sa de secole. La doi-trei de kilometri de intrarea în localitate soarele apunea într-un peisaj mirific, greu de descris în cuvinte, dar minunat pentru a fi aşternut pe o pânză întinsă pe şevalet… 
  
§4. Meşteşuguri, meşteşugari, scriitori câmpulungeni 
  
În această zi de marţi, 2 august 2011, programul de dimineaţă nu a mai fost respectat. La ora când trebuia să ne întâlnim cu toţii la micul dejun, se dormea în tabără. Noaptea precedentă fusese lungă şi, în felul ei, obositoare. S-a întâmplat (!) ca, la sosirea din excursie, gazda noastră să ne aştepte cu masa pusă, cum se spune, dar nu în sala destinată zilnic pentru aşa trebuincioasă activitate ci într-o alta, la fel de bine cunoscută pentru că a acolo s-a desfăşurat carnavalul nostru despre care v-am făcut vorbire mai la începutul acestei lucrări. Meniul a fost bogat sub aspect cantitativ şi calitativ, iar atmosfera, recunosc, excelentă, mai ales că pe masă erau orânduite sticle cu bere rece şi, din camerele de cazare, fiecare a venit cu ceva „întăritoare”, care au stimulat şi întreţinut magistral conversaţia. S-a vorbit despre excursie, despre locurile apreciate în mod deosebit de fiecare, s-au spus versuri, s-a cântat şi s-au depănat amintiri până târziu, după miezul nopţii… 
  
Am coborât cu ochii lipiţi, deşi au fost spălaţi cu apă rece, să văd care este atmosfera de nu se aude larma obişnuită de sub fereastra noastră. Doream să mai dorm, dar ştiam că avem ceva întâlniri în această zi şi, mai ales, îndemnul Silviei, plecat aproape-n şoaptă de undeva din pernă, m-a hotărât să fiu bărbat şi să mă ocup de toate problemele. Mă rugase să-i aduc ceva sus, dacă „a mai rămas mâncare” şi informaţii despre restul lumii. Pe hol era pustiu şi liniştea domnea aşa cum şi pe scări pusese stăpânire, iar sala de mese se-nfăţişa pustie. Am crezut, pentru moment că suntem noi grăbiţi şi ne-am trezit în toiul dimineţii. N-aveam ceas şi nici telefon la mine. Eram convins că n-am citit bine ora indicată pe ecranul telefonului mobil. Am ieşit, încă nedumerit, cu gând de glume pe seama Silviei şi a mea, raportate la neatenţia ori dragul nostru de somn. N-am apucat să păşesc pe mai mult de trei trepte când am auzit vocea doamnei Rodica: 
  
- Azi se serveşte micul dejun la ora nouă! Nu uitaţi că la ora zece avem întâlnire. Comunicaţi, vă rog, în camerele de sus! 
  
- Da? Sărut mâna doamnă! Am înţeles, dar… cât este ora acum? 
  
- Puţin peste ora opt, domnu’ Malciu, dar de ce întrebaţi? 
  
- Păi… eram puţin nedumerit. Venisem la masă şi nu… 
  
- N-aţi fost atent în noaptea ce-a trecut. Eu am anunţat… Nu ştiţi că era destul de târziu? Trebuia să ne şi odihnim. 
  
- Da, cum v-aţi odihnit dumneavoastră! Cât aţi dormit, doamnă dragă? Sunteţi mereu trează, mereu la treabă, mereu cu programul… 
  
- Asta îmi este datoria. Ce să fac şi eu! a răspuns dânsa zâmbind ştrengăreşte. Cineva trebuie să se ocupe, nu? 
  
- De acord! am replicat eu voios. Mă mir însă de unde aveţi atâta energie. 
  
- Ei! Energia ne-o facem singuri. Eu am fost ordonată toată viaţa şi când am avut de treabă nu m-am lăsat pe tânjală. 
  
- Se vede de la distanţă, doamnă. De asta vă păstraţi tinereţea. Vă admir! 
  
- Mulţumesc, dar cred că mereu vă ţineţi de glume… 
  
- Nu, nu! De data asta am glumit în serios… 
  
Ne-am făcut semn prietenesc cu mâna şi ne-am văzut de drum, fiecare în direcţia lui. Am intrat în cameră cu grijă. „Ea doarme. Ce sens are s-o trezesc? Pe ceilalţi îi anunţ peste zece minute. Mă odihnesc şi eu un pic. Într-o jumătate de oră au toţi timp să se pregătească”, am meditat eu închizând uşa cu grijă mărită. Adevărat, Silvia dormea adânc. Nu m-a simţit. Nici nu avea cum. Trăsese un cearşaf peste ea şi îţi pusese perna mea pe cap. Pătura era făcută sul aproape de marginea patului. Cred că a simţit răceala cuprinzând-o, dar nu a mai găsit pătura să se-nvelească. Am hotărât să nu o trezesc. „Lasă, că de foame nu se moare pe aici!” Ea se exprimase, de altfel că, nefăcând parte din lumea „literaţilor”, cum ne catalogase pe noi cei majoritari în grup, nu are motiv să participe la întâlnire. „Hm! Dacă mă urc în pat, adorm şi… aleluia! Mai bine îmi iau cafeaua s-o prepar la bucătărie. Îi anunţ pe ceilalţi programul şi îmi văd de treabă. Mă odihnesc după-amiază, să fiu întreg mâine pentru lansarea de carte. Da, sigur că da!”, am hotărât eu şi am zâmbit gândului bun ce-mi venise. Mi-am luat ceşcuţa şi pliculeţul de cafea din gama „Ganoderma” şi am ieşit tiptil. 
  
- Ce faci, domnule? De cine te fereşti? au venit întrebările spre mine de aşa aproape şi rostite cu voce tare, bărbătească, încât m-am speriat. Era Nicu de la Craiova, cel cu nume multe, care cred că ieşise din camera alăturată în acelaşi timp cu mine. Am dus două degete la gură în semnul acela care cere linişte şi i-am vorbit în şoaptă: 
  
- Amice, masa e la ora nouă. Vorbeşte încet că trezeşti toată lumea, ce te-a apucat? La zece ne-ntâlnim cu… ştii tu cu cine… 
  
- Asta am înţeles eu, dar de ce mergeai tiptil? Doarme doamna? 
  
- Păi, doarme! Nu e normal? Tu ce naibii bântui pe aici? 
  
- Nu bântui! Merg la baie. Eram în capul scării şi am auzit ce ţi-a spus Rodica. Mergi să-ţi bei drogul că anunţ eu restul lumii! 
  
- Mda! Bine faci! Tu nu bei cafea? 
  
- Să nu te aud! Nici ţigară, nici cafea! a precizat el zâmbindu-mi larg pe sub mustaţa-i în amestec alb-negru de tip Marin Sorescu. 
  
La bucătărie se lucra cu spor şi un miros plăcut de bucate alese, fără să le pot defini, cucerise încăperea şi ieşea nevăzut punând stăpânire pe hol şi pe sala de mese unde, deja, se făcuse mise-en-place-ul simplu,de întâmpinare în salon. Doamna cea mai tânără din cele trei cu treburi în bucătărie mi-a dat apă caldă şi linguriţă. Mi-am preparat cafeluţa şi am ieşit. Credeam că voi fi singur pe terasa de la intrarea în clădire. Nicidecum! Doamna Rodica se întreţinea cu un domn pe care nu-l cunoşteam. Alături, Mihaela Suciu asculta şi zâmbea, încercând să fie cuceritoare, iar Violetta Petre, introdusă-n conversaţie, dădea drumul la câte o cascadă de râs pe minut, încercând să-i atenueze tonalitatea acoperindu-şi gura cu mâna. Ei bine, acel domn era Ioan Grămadă, scriitor local, primul sosit la întâlnire, purtându-şi privirea blândă pe chipul meu de cum mă văzuse. S-au făcut prezentările, ni s-au auzit exclamaţiile de surpriză şi urările pentru ziua următoare, însoţite, bineînţeles, de chicotelile Violettei. Mi-a plăcut omul acesta. M-a cucerit din prima privire, dar vă voi vorbi despre domnia sa într-un alt capitol pe care i-l voi dedica şi vă veţi lămuri că am avut un motiv întemeiat să procedez aşa… 
  
Până să îmi termin cafeluţa, am cunoscut alte două-trei persoane sosite în acelaşi scop, pe care Rodica le primea şi ni le prezenta, cei trei aflaţi întâmplător acolo. Nu am participat la discuţii. Eram oarecum emoţionat şi mă simţeam destul de străin în acea companie. Ei se cunoşteau, vorbeau despre locuri ştiute de toţi, despre evenimente la care participaseră cândva, aminteau nume de prieteni comuni, pe când eu eram un simplu om care nu putea participa la dialog. M-a salvat ora micului-dejun. Am dat telefon Silviei. Cred că o trezise gălăgia de jos, noi având fereastra deschisă chiar deasupra terasei pe care se vorbea. A zis că vine la masă, dar nu rămâne la întâlnirea programată. 
  
După ce am mâncat, ea a urcat în cameră. Eu am rămas şi m-am apropiat de grupuleţul acela de oameni care discutau din ce în ce mai însufleţiţi. A venit şi Dan Petrescu, Marioara Vişan, Luminiţa Vătavului, Nicolina Petrov. Mai apoi, a sosit Emilian Marcu şi, sincer vă spun, era o plăcere să asculţi ce vorbeau oamenii aceştia. Saluturile erau scurte şi, nu ştiu cum făceau, dar intrau direct în discuţii pe teme literare şi istorice. Aveam senzaţia că toată literatura se raporta la istorie, la anumite perioade din viaţa Bucovinei, în principal, ori a României în general. Au fost câteva momente de contraziceri. Nu au ţinut mult şi nu au înfierbântat vorbitorii. Ajungeau repede la consens ori la compromis. Am sesizat că se cunoşteau, mai mult ori mai puţin, iar când a sosit şi domnul Horia Zilieru, intensitatea şi tonalitatea dialogurilor a crescut simţitor. Părea că pune, fără să intenţioneze, monopol pe discuţii. De altfel, era respectat cuvântul domniei sale. Domina fără să intenţioneze. Era uşor de înţeles acest aspect. 
  
§4.1. Întâlnire cu scriitori câmpulungeni 
  
A sosit momentul să intrăm în sala de „lectură”, care nu era alta decât sala de mese, dar altfel organizată, curăţată şi aerisită. Invitaţii noştri erau, în acel moment, Ion Filipciuc, George Bodea, Lucreţia Moraru, Ion Grămadă, Mihai Burduja şi Vasile Sfarghiu. Fiecare a avut un material pregătit pe care l-a prezentat şi ceilalţi au participat la discuţii. Cu această ocazie am aflat care era sfera, domeniul şi tematica preferată a celor prezenţi. În plus, am înţeles că toţi, mai puţin doamna Lucreţia Moraru, aveau deja una ori mai multe cărţi publicate. Pe scurt, s-a discutat despre poezie, proză şi teatru, dar şi despre mari momente din istoria Bucovinei care au fost oglindite, mai mult ori mai puţin, în scrierea fiecăruia. Nu vă voi plimba pe toate meridianele scrierilor celor prezentaţi mai sus, dar nici nu mă pot abţine să nu mă opresc asupra unor frânturi din „amintirile” acestor oameni deosebiţi, participanţi la „masa rotundă” de la „Dor de Bucovina”… 
  
Domnul Ion Filipciuc a fost cel care s-a angajat să „spargă gheaţa” şi a făcut-o cu vorba sa plăcută, sfătoasă, prietenoasă şi plină de dulceaţa limbii române în care s-a exprimat cuceritor de curgător şi limpede, emoţionat adeseori de propriile-i amintiri şi de intervenţiile calde şi pertinente ale domnului Horia Zilieru. Ion Filipciuc este unul din scriitorii cunoscuţi şi respectaţi în zonă. Absolvent al Institutului Pedagogic de trei ani (1966) şi a al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1970), doctor în filologie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi(1998), a fost mulţi ani profesor de limba şi literatura română, cei mai mulţi la Câmpulung Moldovenesc (1977-2000), unde a editat revista de cultură folclorică „Mioriţa” (1991-1997) împreună cu un grup de profesori la fel de inimoşi ca şi domnia sa. Subiectul preferat a fost Eminescu şi „Mioriţa”, adică exact acele două teme de studiu preferate de acest plăcut poet, folclorist şi istoric literar. A vorbit cu multă căldură despre numele şi viaţa lui Mihai Eminescu, despre anul naşterii poetului, dar şi despre activitatea lui politică şi cauzele morţii. De altfel, ulterior am aflat că domnul Ion Filipciuc are „contribuţii originale la biografia poetului Mihai Eminescu, dovedindu-se un redutabil eminescolog” ( Vasile şi Otilia Sfarghiu în „120 de autori câmpulungeni”, Editura AXA Botoşani, 2011). Presupun că tocmai aceste contribuţii au condus la câştigarea premiului Eminescu la Festivalul Mihai Eminescu, Drobeta Turnu Severin, 1998. 
  
Trecând la cel de al doilea subiect pe care şi l-a propus pentru noi, domnul Ion Filipciuc m-a încântat (şi cred că nu numai pe mine!) aducându-ne aminte că „românii nu sunt numai între hotarele României” şi subliniind că „Mioriţa este peste tot, dincolo de hotarele ţării, acolo unde sunt români”. De altfel, domnia sa a scris o teză de doctorat despre „Mioriţa”, a făcut filme, a organizat colocvii . Expunerea câtorva argumente înspre fundamentarea afirmaţiei subliniate a fost scurtă şi simplă, dar viguroasă şi întemeiată. Printre altele a făcut trimitere la mărţişor şi mă bucur să amintesc aici câteva din susţinerile sale, pentru că, iată, scriu în ziua de 3 martie 2012, după ce am oferit şi eu un mărţişor real şi un altul virtual pentru toate fetele şi femeile prietene. Invitatul nostru a susţinut că „mărţişorul acestor meleaguri provine dintr-o epocă în care poporul serba noul an între întâi şi douăsprezece martie”. Pentru a susţine această afirmaţie a făcut trimitere la folclor, la basmele şi poveştile româneşti, amintindu-ne de Harap Alb şi de Împăratul Roş, personajele cu nume sinonime culorilor şnurului mărţişorului românesc. De aici a trecut la sublinierea şi explicarea „cromaticii împărăţiilor” din folclorul românesc, reţinându-ne atenţia cu existenţa unor culori standard de genul: alb pentru iarnă, roşu pentru primăvară, verde-galben pentru vară şi albastru-negru pentru toamnă. În concluzie şi-a exprimat convingerea că „Mioriţa îşi trage semnele poetice constante dintr-o paradigmă ritualică dezvoltată din două culte păgâne anterioare pătrunderii creştinismului în ţinuturile locuite de geto-daci”. În acest sens a amintit despre studiile sale raportate la această temă, dar şi de „Legenda Moldovei” şi scrierile altor autori. 
  
Dintre cărţile publicate de domnul Ion Filipciuc vă reţin atenţia cu următoarele: „Răboj” - poezii, Editura Litera, Bucureşti, 1976; „Mândră floare-i norocu” – doine şi cântece, Editura Minerva, 1980: „Compunere cu portocale” – povestiri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1983; „Vămile cireşului” – povestiri, Editura Albatros, 1983; „Mânzul cu stea în frunte” – roman, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984; „Şi pieterele curg” - legende şi locuri, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1985; „Drumul Împărătesc al poetului”, Editura Macarie, Timişoara, 1999; „Mioriţa şi alte semne poetice” - Biblioteca Mioriţa, Câmpulung Moldovenesc, 2002; „Simptomuri politice în boala lui Eminescu”, Editura Timpul, Iaşi, 2005; „Eminescu la Putna” – Biblioteca Mioriţa, Câmpulung Moldovenesc, 2006. Lista este mai lungă şi înregistrează titluri ale unor volume de poezii, povestiri, legende, stilistică, articole şi studii, prin care autorul se manifestă ca fiind un „prozator dotat cu har şi poet original”, după cum îl caracterizează domnul Vasile Sfarghiu în lucrarea menţionată anterior. Pe lângă activitatea publicistică şi preocupările de folclor, Ion Filipciuc a manifestat interes adânc şi constant pentru producţia de film, domeniu în care a iniţiat, organizat şi condus activitatea multor grupuri de elevi, obţinând cu aceştia diverse premii pe plan local şi la nivel naţional. A realizat mai multe filme documentare şi a publicat lucrarea „Viitorul cineaştilor amatori”, realizată cu G. Toxin. 
  
A vorbit apoi domnul George Bodea, scriitor câmpulungean (versuri, proză, critică literară), care-şi elaborează textele „cu maximă responsabilitate faţă de cuvânt şi de opera pusă în discuţie”, precum îl caracterizează domnul Ioan Ţicalo în „Crai nou” – cotidian independent al judeţului Suceava – la 10 ianuarie 2012. Acum este profesor pensionar. Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, „spre împlinirea-i profesională, în ultimii aproape treizeci de ani, a fost profesor de limba şi literatura română la cunoscutul Liceu „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, de pe băncile căruia a pornit spre a-şi desăvârşi ştiinţa şi arta profesorului” şi, în acelaşi timp, „s-ar putea spune că George Bodea, de când se ştie, a fost un împătimit al producţiei literare şi mai ales al poeziei” apreciază soţii Sfarghiu în lucrarea „120 de autori câmpulungeni” - Editura AXA Botoşani, tipărită la finele anului 2011 şi lansată în Casa de Cultură a Sindicatelor din municipiul Câmpulung Moldovenesc la 17 februarie 2012. George Bodea şi-a făcut debutul publicistic în anul 1961 la „Viaţa studenţească”. În anul 1970 a publicat poezii în antologia „Cerul de apă”, Editura Junimea, Iaşi, iar în anul 1977 a publicat placheta de versuri „Şansa”, în cadrul culegerii „Zece poeţi tineri”, aceeaşi editură; în 1981 a publicat cartea „Legendele Rarăului” – culegere de minunate legende bucovinene, Editura Junimea; în anul 1985, „Pământ de Bucovina” – versuri, la aceeaşi editură, iar în anul 1995 volumul de versuri „Ora locală” – Editura „Biblioteca Mioriţa”. A scris multe eseuri, cronici literare şi versuri, apărute în majoritate prin diferitele publicaţii româneşti (ziare şi reviste). Adeseori rostirile sale din multe pagini ţin de filosofia culturii, în sens mistic şi religios. Mare parte a cronicilor şi eseurilor le-a adunat şi le-a înmănuncheat într-un bogat buchet pe care l-a făcut cunoscut publicului sub titlul „Secante prin cercuri concentrice” (2008) pentru ca, nu peste mult timp, să ofere şi volumul II al cărţii, sub titlul „Secante prin cercuri excentrice” (2011). Vorbind despre ale sale „Secante prin cercuri concentrice”, publicistul George Bodea a afirmat, printre altele, două fraze pe care le-am reţinut pentru că erau în deplină concordanţă cu o anumită latură a convingerilor mele: „Ce se spune în raportul Comisiei Tismăneanu a căzut demult în deriziune”… „Cine mai are chef de condamnarea comunismului?”… Este, îmi permit să afirm, fără intenţia de a vă abate atenţia ori de a vă influenţa în vreun fel, un ceva foarte asemănător cu aşa zisa importanţă a „Legii lustraţiei”, lege promulgată zilele trecute de preşedintele Băsescu. Cine mai are nevoie de ea după mai bine de douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989? Poate proaspătul premier numit în funcţie ori la fel de proaspătul ministru de externe, dar nu poporul ce suportă tot mai greu efectul măsurilor dure menite a scoate ţara din criza financiar-economică, ce a măcinat majoritatea ţărilor europene, în special… 
  
Cine nu-l cunoaşte pe domnul George Bodea poate fi surprins de energia creativă, de acurateţea exprimării ori de capacitatea deosebită de analiză şi sinteză, pe care scriitorul le manifestă în această carte în care aduce subiecte şi personaje exemplare: „Poezia lui Gavril Rotică”, „Erezia ca formă a disperării”, „Pururi tineri: Eminescu şi Cioran”, „Povestitorul are un nume: George Ungureanu”, „Probleme în lectura palimpsestului mioritic”, „Nicolae Labiş – necesarele întrebări” etc. Ei bine, toate acestea şi multe altele ca ele, „adunate într-o carte, scot în evidenţă, în primul rând, statura impresionantă a cărturarului câmpulungean George Bodea, cu toate frământările lui nepământeşti, cu intuiţia limitelor, cu cinstita îndoială a cugetătorului conştient de suveranitatea adevărului în sine”, potrivit aprecierii domnului Ion Drăguşanul în Monitorul de Suceava nr. 124 / 29 mai 2010. Privindu-ne cu prietenie şi cu seriozitate prin ochelarii săi cu rame groase, care vorbesc de la sine despre osteneala ochilor pe mii de pagini, domnul George Bodea ne-a vorbit binevoitor şi cu grijă (ori din obişnuinţă, mai degrabă) în a da vocii sale de tenor în putere acele inflexiuni plăcute şi joase pe care o încăpere le îngăduie urechilor ascultătoare. Poate a fost şi o încercarea de a-şi ascunde emoţia ce-l cuprinsese când a început să vorbească despre activitatea sa, chiar dacă primele momente de contact cu auditoriul le-a acoperit cu câteva glume, printre care şi aceea potrivit căreia „îmbină inutilul cu plăcutul”, pe care a afirmat că a preluat-o de la un meşteşugar. Cu drag şi cu respect ne-a înfăţişat împrejurările în care l-a cunoscut pe poetul Horia Zilieru, când acesta lansa volumul de debut, având vârsta de 27 de ani, iar vorbitorul numai 18 ani, după care a dat citire unui grupaj de poezii personale. Prima a fost publicată în „Ora locală” şi purta acelaşi titlu. A doua poezie, finalizată, urmează să apară în volumul aflat în lucru. În fine, a treia şi ultima, tot din acest volum, intitulată „Meşterii şi uneltele lor” a fost dedicată de poetul George Bodea celor prezenţi la acest „cenaclu” literar. Autorul a fost răsplătit cu aplauze. Azi, 16 martie 2012, când scriu aceste rânduri, am avut bucuria de a-i reauzi vocea, prin amabilitatea de nepreţuit a domnului inginer Vasile Sfarghiu, care mi-a oferit, în numai 48 de ore de la convorbirea telefonică prin care-mi exprimam admiraţia şi solicitam puţin sprijin în redactarea lucrării de faţă, cartea indicată mai sus şi un DVD conţinând întreaga desfăşurare a acestui eveniment cultural deosebit de important pentru autori, pentru oamenii de litere câmpulungeni şi nu numai. 
  
Versuri personale ne-a prezentat şi doamna Lucreţia Moraru, membră a cenaclului literar „Mioriţa” despre care voi mai aminti într-un alt capitol. Vizibil marcată de prezenţa unor literaţi de valoare şi de atenţia pe care i-am acordat-o noi - ceata de diletanţi anonimi – poeta a recitat emoţionată în prima parte, dar a terminat în forţă şi în aplauzele asistenţei impresionate de creaţia prezentată, dar şi de totala dăruire a autoarei şi de memoria acesteia, poemul din final fiind lung şi destul de bogat în cuvinte şi expresii rare. 
  
Nu-mi amintesc acum şi nici nu doresc să introduc în amintiri ceva fals ori îndoielnic. Este vorba de versurile citite de doamna Mioara Vişan. Nu-mi amintesc autorul acestora, dar pot afirma şi susţine că Mara a impresionat prin vocea-i puternică şi clară, plină de inflexiuni şi nuanţe pe care conţinutul poeziilor prezentate, mesajul lor, le cereau pentru a fi înţelese, pentru a fi pătrunse. Mi-a amintit de serile literare din staţiunea Felix, în mai 2008, când era prima voluntară în a citi versuri sau proză din creaţia proprie ori din materialele altor autori, inclusiv texte din romanele prezentate acolo de scriitorul Daniel Drăgan. 
  
Aş fi dorit să citesc şi eu ceva, dar m-am abţinut. Nu pentru că nu aş fi avut ce poezie să prezint. Citeam de la oricine fără teama că ar fi la prima lectură, dar mă simţeam aşa de mic printre aceşti oameni de litere, atât de timid şi oarecum ruşinat de vastele lor cunoştinţe în domeniu, încât nu cred că aş fi făcut faţă. Ascultasem atent multe intervenţii înainte de a intra în sală, ale celor cinci scriitori ajunşi la vârsta părului albit de timp şi ale celorlalţi, adică cei doi ai „noştri”, ai taberei, la care mi s-a părut că aş fi şchiopătat dacă mi-aş fi permis participarea. Ei erau familiarizaţi cu nume şi titluri de cărţi, erau obişnuiţi cu acest gen de dialog, cunoşteau şi puteau discuta despre evenimente literare la care fuseseră prezenţi şi chiar participaseră activ. Eu eram un „străin” printre ei, un om care a avut rare ocazii să se exprime public pe probleme exclusiv de literatură. Vorbeau de cenacluri şi şezători literare cu dezinvoltură şi cu dragoste, aminteau nume şi lucrări cu nemiluita, în proză şi versuri, iar eu nu participasem în viaţa mea la acest gen de manifestări. Am lucrat în medii depărtate de actul de creaţie în proză ori în versuri, iar literatura juridică şi de specialitate studiată, în care nu aş fi avut vreodată probleme, este departe de domeniul la care mă refer. La Şcoala de Poliţie din Câmpina compuneam şi lucram texte pentru brigăzile artistice, alcătuiam un întreg program pentru spectacolele de muzică şi poezie pe care le puneam în scenă, cu echipele de elevi ori de cadre didactice, pe vremea în care participam la Festivalul Naţional ”Cântarea României”. Dar făceam toate astea de unul singur, din chemarea intimă pe care o simţeam, fără sprijin de specialitate, fără îndrumarea unui literat în adevăratul sens al cuvântului. Nu am fost membru al vreunui cenaclu literar şi regret. La ce-mi mai foloseşte acest regret, nu ştiu. Nu mă întrebaţi… 
  
Luând cuvântul, Ioan Grămadă îşi aminteşte că primele sale preocupări în ale literaturii au fost poeziile de dragoste, pe vremea în care era licean, dar până la urmă, după cum mărturiseşte domnia sa, „Cupidon trecea când la una când la alta, aşa că… prima mea iubirea a fost proza”, mai ales că nu se împăca bine cu versurile albe pe care le-a încercat şi, în acelaşi timp, fiind nevoit să vorbească turiştilor despre muzeul său etnografic şi să dea explicaţii cu privire la exponatele adăpostite aici, s-a obişnuit să vorbească şi să exprime mult mai multe sentimente şi gânduri în proză decât reuşise să se manifeste în poezie. Încurajat de vizitatori să treacă pe hârtie şi să publice ceea ce le explică lor, a hotărât să-şi scrie un fel de memorii pe care le-a dat tiparului sub titlul „Întâmplări din viaţa unui colecţionar” – Editura AXA, Botoşani, 2007, sub forma unei poveşti „a vieţii sale de om şi de pasionat colecţionar de opere de artă”, după cum bine subliniază profesorul Valeriu Maricari în „Cuvânt înainte” la acest volum. A doua carte de proză pe care a scris-o, autorul o consideră şi o prezintă ca fiind continuarea primului volum, poartă titlul „Întâmplări ce nu puteau fi uitate” şi a fost publicată în anul 2008, după ce a văzut lumina tiparului la aceeaşi editură. Destul de vizibil emoţionat, Ioan Grămadă a dorit să aprecieze că a treia sa carte este cea „de căpătâi”, aşa cum îi place s-o spună ori de câte ori se iveşte ocazia, menţionând că în ea a încercat să cuprindă tot ce a putut „cu privire la tradiţii, la folclor, obiceiuri, istorie, legate de Câmpulung, de câmpulungeni, de aceşti oameni minunaţi care îşi poartă dulcea povară a doinelor şi dorurilor, precum şi măreţia naturii în ei înşişi”. Este vorba de „Pelerin prin zestrea străbunilor câmpulungeni” – Editura AXA, Botoşani, 2010, pe care am avut cinstea să mi-o ofere autorul, să o primesc la domiciliu şi să o citesc până la sfârşitul acelei luni de august 2011. 
  
Vorbitorul ne-a mărturisit că nu intenţiona să publice o carte de poezii, deşi le avea adunate de mult timp, dar a fost provocat de preşedinta Asociaţiei Universul Prieteniei, doamna Rodica Rodean, să scrie şi să publice. Printre altele, îşi aminteşte de o apreciere, făcută de această doamnă, în glumă ori, mai degrabă, în serios: „Ştiţi? O poezie bună se lucrează şi într-un an de zile!”, prin care l-a îndemnat şi l-a determinat să scrie, aşa cum şi domnul Vasile Sfarghiu o făcuse de mai multe ori. În acest context, domnul Ioan Grămadă îşi aminteşte cu plăcere despre o sarcină de serviciu, la nivel de judeţ, pe care a avut-o de îndeplinit în anul 1976. Este vorba de însoţirea şi organizarea deplasărilor Cenaclului Flacăra, condus de regretatul poet Adrian Păunescu, pe meleagurile bucovinene. Frumoasele întâmplări şi extraordinarele spectacole de muzică şi de poezie au avut darul de a-l stimula să compună versuri şi povestiri scurte, raportate la diferitele întâmplări petrecute pe traseu ori prin culisele cenaclului. Toate acestea, puse cap la cap, l-au determinat pe domnul Ioan Grămadă să-şi revizuiască poeziile create în timp şi să compună altele noi, pentru a avea suficient material, în vederea publicării. Aşa s-a născut volumul de versuri „Poezii şi poeme din Bucovina” – editat sub egida Asociaţiei ”Universul Prieteniei”, Editura PIM, Iaşi, 2011, care urma să fie lansat în municipiul Câmpulung Moldovenesc chiar în ziua următoare. 
  
Pentru că originalul scriitor Ioan Grămadă urmează să ocupe şi alte pagini în reportajul de faţă, aici am să amintesc doar că şi-a încheiat prestaţia în faţa noastră prin prezentarea unui poem pe care l-a dedicat regretatului poet Dragoş Vicol - născut în comuna Cacica, despre care v-am vorbit, fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Poemul a fost creat la Sadova, în noaptea în care autorul a aflat că poetul a decedat (22 decembrie 1981 la Bucureşti) şi este intitulat „Când ai plecat”. În plus, vă reţin atenţia cu două momente importante din viaţa domnului Ioan Grămadă: 
  
- la 18 septembrie 2010 este primit în Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor; festivitatea s-a desfăşurat în Catedrala „Sfânta Treime” din municipiul Vatra Dornei. 
  
- în octombrie 2010 a participat la Concursul Naţional de poezie şi proză „Flori din Bărăgan”, organizat de Societatea Scriitorilor Dunăreni, la care, pentru lucrarea „Dor de Eminescu”, a primit premiul I pe ţară, la secţiunea proză. 
  
Aceste două evenimente nu-mi sunt cunoscute direct de la sursă, deşi am purtat corespondenţă şi comunicăm adesea telefonic. Modestia afişată de Ioan Grămadă nu este doar pentru momente în care ar dori să se vorbească de bine despre persoana sa, ci este un mod de a fi, un mod de a trăi şi de a se manifesta chiar şi în relaţia de familie ori în cea cu prietenii, aşa cum m-am convins cunoscându-l în ambele ipostaze. Datele comunicate aici le-am extras din cartea pe care mi-a oferit-o zilele trecute domnul inginer Vasile Sfarghiu: „120 de autori câmpulungeni”, o carte deosebit de bogată pentru care-i mulţumesc din suflet şi pe această cale. 
  
Repetând titlul acestei lucrări, îmi amintesc de momentul în care l-am văzut pe autorul ei pentru prima oară. Venise ceva mai devreme faţă de ora anunţată, aproape imediat după domnul Ioan Grămadă, cel sosit primul ca un cunoscător al locului şi al mai multor persoane din grupul nostru. Purta o servietă ce nu părea deloc uşoară. M-a impresionat, mai întâi, prin aspectul general, prin părul albit în aceeaşi măsură şi la tâmplă şi la barbă ori mustaţă. Părea obosit şi frământat de o mulţime de gânduri. Analizându-l cu privirea am exclamat în gând: „Doamne, ce bărbat frumos a fost la tinereţe! Iată-l uşor adus de spate de muncă şi de nevoi… Să tot aibă 10-12 ani peste mine! Oare s-a ocupat numai de literatură ori asta a făcut-o doar în timpul liber? Pare a fi romancier, după cum arată…”. 
  
Mai târziu, în sală, înainte de a vorbi, a scos din servietă câteva cărţi de pe ale căror coperţi privirea mea nu se dezlipea. Era aşezat în faţa mea, dincolo de masa aceea mare, la o distanţă apreciabilă care nu-mi permitea să citesc titlurile. Am reuşit ceva mai târziu, în vreme ce domnul Sfarghiu le răsfoia ţinându-le deschise înclinat. Am citit doar două: „Lada de zestre. Întâmplări ce se vor cu haz” - scris mare cu negru pe fond maroniu, ceva mai deschis ca al celei de pe mapa veche, roasă pe margini de nemiloasă şi îndelungată folosinţă – şi „Fel de fel” cu scrisul mai mare, de culoare roşie peste un fond cu puţin roşu şi crem, care mă împiedica să desluşesc numele celor doi autori ce erau înscrise în partea superioară. Pe cealaltă copertă erau două fotografii: un bărbat cu bască şi o femeie. În prima l-am recunoscut pe cel examinat de mine în acele clipe. În a doua nu puteam recunoaşte pe nimeni, dar am putut citi numele înscris imediat sub fotografie: Otilia Sfarghiu. „Aha! Sunt soţ şi soţie.” mi-am zis eu în gând, mulţumit de rezultatul cercetării obositoare. „Deci scriu amândoi… Sunt scriitori, soţ şi soţie. Mai rar, aşa ceva. Bravo lor!” . 
  
Ei bine, acest onorabil domn a purtat discuţia făcând trimitere la activitatea sa publicistică. Am aflat atunci destul de multe care să-mi întărească prima impresie şi convingerea că merită tot respectul meu. A răsfoit cele două cărţi, punctând câteva aspecte de interes general şi citind fragmente, pe ici, pe acolo, apoi a scos din servieta sa încăpătoare fascicule din ceea ce urma a se realiza volumul „120 de autori câmpulungeni”, care se afla în lucru şi pentru care a trebuit să suporte intervenţia domnului Horia Zilieru care a exclamat cu entuziasm: „Da! Asta presupune o muncă înfiorător de grea…, înfiorător de grea! Trebuie să fii un romantic întârziat, să ai această chemare a istoriei, să ai această rezonanţă a unui peisaj spiritual, să fii îndrăgostit de el, să te identifici cu el, să-i descoperi undele magnetice, să cauţi în sufletul tău şi-n literele scrisului rezonanţa…, adică, să nu moară un ţinut cum este acest oraş… Un oraş încărcat de istorie…, încărcat de râvnă…, încărcat de această ieşire… Unde este ieşirea unui oraş? În neuitare, în istorie…!”. 
  
Doamne, cât de mult mi-au plăcut aceste cuvinte rostite cu încredere, cu multă convingere şi cu o anumită undă de evlavie! Rămăsesem cu privirea pe faţa vorbitorului, analizându-i nu numai vorbele, dar şi ochii aceia plini de inteligenţă şi de poezie, de dragoste faţă de cel căruia i se adresa şi faţă de toţi cei adunaţi acolo şi pe care-i îmbrăţişa în răstimpuri, nerostit, cu privirea-i blândă şi entuziastă… 
  
Născut la 2 mai 1934, în Câmpulungul Bucovinei, domnul Vasile Sfarghiu a lucrat ca tehnician în construcţii la mai multe unităţi economice de stat şi cooperatiste. Mai apoi, după desăvârşirea studiilor superioare la Facultatea de Agricultură şi Zootehnie din cadrul Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, a lucrat ca inginer în domeniul pentru care s-a pregătit, a avut funcţii de răspundere şi multiple preocupări de cercetare şi promovare a noului. A îmbinat creator şi a pus în valoare, în permanenţă, cunoştinţele de constructor (acumulate anterior în Şcoala Medie Tehnică de Construcţii Civile şi Industriale) alături de cele de agronom. În acelaşi timp, a colaborat la o serie de acţiuni şi activităţi de cercetare şi a publicat multe lucrări, împreună cu alţi ingineri preocupaţi de modernizarea agriculturii, zootehniei şi industriei alimentare pe tărâmurile Bucovinei şi nu numai. 
  
Născut cu darul scrisului, după ce s-a pensionat (1995), a avut timpul necesar studiului şi editării de lucrări multiple pe variate teme, în diferite ziare şi reviste, dar nu s-a mulţumit doar cu atât. Pasionat de istorie, de trecutul şi prezentul meleagurilor natale, a scris multe lucrări în proză despre Câmpulung şi despre oamenii acestor locuri, publicând beletristică, etnografie, lingvistică. Astfel, în anul 2003, a scos de sub tipar şi a oferit publicului „Întâmplări bucovinene” (proză scurtă), „Credinţele Populare, superstiţii sau norme morale?” (în colaborare cu Otilia Sfarghiu) şi „File din existenţa fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei”, toate trei la Editura Amadoros, Câmpulung Moldovenesc. Vă mai reţin atenţia cu alte câteva titluri de cărţi publicate de inginerul Vasile Sfarghiu, doar pentru a înţelege multiplele sale preocupări în literatură, nu pentru a le arăta pe toate cele oferite cercetătorilor şi publicului larg: romanul „O viaţă neobişnuită” – Editura AXA, Botoşani,2006, pe care-l reeditează în anul 2009, Ed. Pre-TEXT, Câmpulung Moldovenesc, „Mănăstirea din Poiana Sihăstriei” – Ed. Amadoros, 2006, „Câmpulung Moldovenesc – confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai acestora” – Ed. Axa, Botoşani, 2007, „Destine – Absolvenţii semicentenari (1959 – 2009) ai Liceului „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc”, Ed. AXA, 2009, „Emil Bodnăraş şi Câmpulungul Moldovenesc” – Ed. AXA, 2008, „Câmpulung Moldovenesc – meseriaşi şi meşteşugari de-a lungul timpului” – Ed. AXA, 2009, „Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc”, Ed. AXA, 2011 şi „Lumea dreptului şi împărţirea dreptăţii de-a lungul timpului în Câmpulung Moldovenesc” – Ed. Axa, 2011, pentru care a primit Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei. 
  
Prin evidenţierea acestor titluri am dorit să puteţi observa paleta largă de preocupări ale scriitorului Vasile Sfârghiu. Domnia sa a scris şi a publicat 24 de cărţi, dintre care, un număr de 18 împreună cu soţia sa, profesoara Otilia Florentina Sfarghiu (născută Angelescu), ai cărei bunici, un italian din nordul Italiei şi o austriacă din Bad Ischl, Apolonia Preinerstorfer, au poposit cândva pe meleagurile Ardealului pentru a-şi împlini viaţa. În fine, subliniez faptul că domnul Vasile Sfarghiu este membru al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor, unde a fost premiat „pentru multitudinea lucrărilor şi bogăţia tematică abordată” cu Premiul „Vasile Deac” acordat de Primăria Vatra Dornei. În acelaşi timp, este membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, dar nu este şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, ceea ce pe mine mă uimeşte să constat şi chiar nu pot înţelege de ce lipseşte numele său din lista acestei prestigioase instituţii, diriguitoare a literaturii naţionale… 
  
Am pe masa mea de lucru volumul de proză „O viaţă neobişnuită”, reeditat în 2009, Editura Pre-text, pe care l-am primit în urmă cu doar patru zile şi din care citesc, în fiecare pauză, câteva pagini. În „Cuvântul înainte” la această carte, domnul Gheorghe C. Patza a făcut două menţiuni care mi-au atras atenţia. Bunăoară, domnia sa apreciază că „Scriitorul Vasile Sfarghiu a intrat în conştiinţa cititorilor ca un maestru al prozei scurte. Volumele sale intitulate „Întâmplări bucovinene” (Ed. Amadoros, 2003) şi „Lada de zestre” (aceeaşi editură, 2004) sunt reuşite certe în acest domeniu”. Ei bine, doresc să spun că „O viaţă neobişnuită”, prin suflul său epic mai amplu decât al celor două cărţi menţionate, vine să întărească substanţial afirmaţia semnatarului acestei idei. Autorul se întrece pe sine prin limba literară cu parfum de cronică moldovenească pe care o foloseşte parcă îmbogăţind-o în această plăcută lucrare inspirată din viaţa reală a personajelor. Este „ o limbă domoală, blajină, cu largi volute metaforice, epitete şi comparaţii neaşteptate” (Gheorghe C. Patza / „Cuvânt înainte”). 
  
Pe de altă parte, scriitorul Vasile Sfarghiu socot că a intrat în conştiinţa cititorilor şi prin preocuparea sa permanentă de a le oferi cât mai multe, cât mai bogate şi cât mai veridice date despre fostul ocol domnesc, al Câmpulungului Moldovenesc, dar şi despre împrejurimile sale, despre Bucovina. În acest sens am enumerat mai sus câteva titluri. Întregesc lista prin cea mai proaspătă lucrare, tipărită deja, dar care încă nu a fost lansată, nu a fost făcută publică. Este extrem de bine întocmită, extrem de atractivă prin conţinut şi prin maniera în care autorul, împreună cu soţia sa, coautor, doamna profesoară Otilia Sfarghiu, au pus în evidenţă valori care nu au fost cunoscute ori au fost uitate. Stilul folosit de autori este cât se poate de limpede, de curat şi de fluent, dar, mai ales, este „curgător şi încărcat de căldura inimii şi luminat de cugetarea minţii”, aşa cum apreciază prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, semnatarul unui „Cuvânt înainte” la „Itinerarii turistice - Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimile sale” – Editura AXA, Botoşani, 2012. Tot domnia sa menţionează că ”În lucrare se regăsesc, atât pentru specialistul din diverse domenii de activitate materială şi spirituală, cât şi pentru simplul cititor, doritor să călătorească şi să-şi sporească necontenit cunoştinţele, cele patru componente esenţiale, care, după opinia patriarhului istoriografiei româneşti, Nicolae Iorga, dau veridicitate, soliditate, francheţe şi frumuseţe unei bune lucrări: material informativ abundent, critică riguroasă, organizare corespunzătoare şi stil adecvat”. Sunt fericit să pot face aceste precizări şi să folosesc citate extrase din cartea mea, adică… din cartea oferită de autorul ei, domnul inginer Vasile Sfarghiu, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. Am primit-o, împreună cu cea arătată anterior, acum patru zile şi nu puteam să nu încep lectura ei. Este deosebit de bogată în informaţii turistice, care cuprind elemente de speologie, artă culinară, cultură, religie, istorie, legendă, botanică, dendrologie, alpinism, istorie militară, păstorit, ştiinţă, curiozităţi. Fiecare slovă scrisă aici este un document ori se transformă în document, aşa cum lasă, în acelaşi timp, să curgă din ea dragostea şi stima, prietenia şi aprecierea pentru cei cărora li se adresează autorii aflaţi în ajunul nunţii lor de aur… 
  
- - VA URMA - - 
  
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a şaptea - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1405, Anul IV, 05 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!