Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1401 din 01 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - PARTEA A ŞASEA -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Continuare de la Partea a cincea  
 
Eram conştienţi că la Putna a fost şi este o spiritualitate sacră. În plus, aveam senzaţia stranie că Voievodul Ştefan este peste tot cu noi, că ne vede, ne aude şi ştie ce gândim. Da, aici în cel mai durabil monument al marelui Voievod, el a rămas veşnic viu, trecând prin moarte în nemurire. Îmi amintesc acum frumoasele cuvinte prin care s-a exprimat istoricul Alexandru Xenopol vorbind despre figura Voievodului Ştefan şi despre uimitoarele sale fapte. El a spus că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Presupun că simţirea lui – la acea memorabilă serbare de la Putna din 1871 – a fost asemănătoare simţirii noastre, a celor aflaţi acum în aceleaşi locuri pline de sfinţenie şi de prezenţa personalităţii domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt în toate cele ce vedeam ori atingeam.  
 
Am ieşit din biserică în aceeaşi tăcere plină de smerenie, închinându-ne. Ne-am retras pentru a vizita Casa domnească, Turnul Tezaurului şi muzeul mănăstirii. Am amintit, pe scurt, unele date despre aceste obiective, poate că mai puţin despre muzeu. Ei bine, vă recomand să-l vizitaţi ori să vă informaţi. Sunt foarte multe materiale pe internet. Mi s-a părut că este unic prin preţioasele exponate pe care le oferă privirii vizitatorilor. Este poate cel mai bogat şi valoros din ţară, păstrând multe obiecte de la Ştefan cel Mare. Veţi vedea piese descoperite cu ocazia cercetărilor arheologice şi a lucrărilor de restaurare, dar şi documente, manuscrise, diverse obiecte de patrimoniu, cărţi de cult şi de învăţătură, odoare bisericeşti şi multe altele. Vă veţi minuna, desigur, admirând aici colecţii de artă medievală, constând în broderii realizate în atelierele mănăstirii, manuscrise, miniaturi, argintării, icoane, sculpturi în lemn şi piatră, toate ilustrând arta secolelor XV-XVI. Printre odoarele de mare preţ se numără icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului adusă, după tradiţie, de către Doamna Maria de Mangop – soţia Sfântului Voievod Ştefan cel Mare - în 1472 din Constantinopol şi craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, mare făcător de minuni, ferecat în argint aurit şi dăruit mănăstirii de ctitorul ei în anul 1488.  
 
Timpul alocat vizitei acestui obiectiv înscris în agenda de lucru a doamnei Rodica Rodean fusese deja depăşit. Trecuse de ora prânzului. O parte dintre noi se întrebau unde şi când mâncăm. Da, foamea are legile ei! Părerile erau împărţite. Ne-a liniştit doamna Rodica. La semnul domniei sale ne-am adunat degrabă şi am consimţit bucuroşi să mâncăm chiar aici, la mănăstire, ca invitaţi ori… ca pelerini înfometaţi…  
 
Am trecut undeva în spatele bisericii mănăstirii ori spre partea de nord (nu sunt sigur), în imediata apropiere, traversând spaţii destinate primirii, selectării, curăţării şi înmagazinării legumelor şi fructelor. Am observat şi admirat hărnicia şi priceperea câtorva măicuţe care curăţau şi spălau câteva feluri de legume pe o platformă de beton. Răspundeau cu amabilitate la salutul nostru fără să ne privească. „Doamne ajută” erau cuvintele de început şi de sfârşit ale dialogului scurt. Era expresia familiară mie. O folosesc la întâlnirea preotului din parohia mea şi nu numai, dar şi la întâmpinarea unei părţi din enoriaşii ce vin la biserică în mod obişnuit. Aşa sunt şi eu întâmpinat şi tot aşa ne luăm rămas bun. Cel puţin în cazul bărbaţilor, măicuţele nu ridicau privirea mai sus de nivelul bărbiei acestora.  
 
Un călugăr la fel de modest şi amabil trebăluia la cuptoarele şi plitele din imediata apropiere. Am tras concluzia că era bucătarul mănăstirii. Se mişca fără zgomot şi manifesta multă siguranţă în gesturile sale. Ne-a primit cu acelaşi salut şi cu un zâmbet prietenos, care-i punea în evidenţă privirea simplă, deschisă, plină de lumină. Ne-a invitat cu vorba şi gestul să luăm loc la mesele aranjate pe trei rânduri lungi cât „şopronul” şi a răspuns amabil la întrebarea noastră.  
 
- Avem mâncare de post: ciorbă de fasole şi, la felul doi, piure de cartofi. Nu vă temeţi! Va fi îndestulătoare.  
 
Era de aşteptat. Ne aflam în postul Adormirii Maicii Domnului. Am auzit o întrebare retorică, undeva în grup, care a provocat doar zâmbete şi un plus de destindere:  
 
- Oare ne săturăm cu mâncarea de post? Am o foame…  
 
Ne-am aşezat la mesele de pe rândul din mijloc pentru că pe ele se aflau deja aşezate într-o ordine militărească, pe două rânduri drepte, aliniate perfect, farfurii, linguri şi coşuleţe cu pâine, la intervale care cuprindeau locuri pentru şase-opt persoane. De fapt, nu erau farfurii ci castronaşe, ca să le spun aşa, confecţionate din material plastic. Pâinea era deja feliată şi aşezată frumos în acele coşuleţe artizanale confecţionate din paie ori papură. Ne-am aşezat, de o parte şi de alta a şirului de mese din lemn, pe băncile curate, confecţionate tot din lemn.  
 
În aşteptarea ultimilor din grup, printre care doamna Rodica Rodean, domnul Horia Zilieru şi bunul său prieten, poetul Emilian Marcu, am examinat locul şi am admirat figura domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, care ne privea cu mulţumire din tabloul uriaş aflat la capătul meselor, pe peretele acelui aşa numit şopron amenajat ca sală de mese. Am remarcat şi nu pot să nu reamintesc ordinea şi curăţenia locului. Între timp călugărul-bucătar s-a dovedit a fi şi un ospătar cu experienţă. A adus şi aşezat pe mese, la intervale egale, patru ori cinci boluri mari, metalice, aşezate pe farfurii de porţelan întinse, pline cu ciorbă de fasole. În fiecare se afla un polonic metalic. A binecuvântat masa şi s-a retras la fel de modest precum l-am remarcat de la bun început. Cineva din grup a început rugăciunea „Tatăl nostru” şi toţi ceilalţi ne-am ridicat în picioare şi i-am ţinut isonul, mai tare ori mai încet, fiecare după râvna şi obişnuinţa sa.  
 
Când am pus mâna pe polonic, pentru a-mi pune ciorbă în farfurie, Silvia m-a oprit şi mi-a luat polonicul din mână.  
 
- Trebuie să iei mai de jos, că altfel îţi pui numai zeamă. Te servesc eu, lasă!  
 
- Hm! Eu nu ştiam treaba asta elementară, nu? Întâi se omogenizează întregul conţinut cu polonicul, doamnă… Acasă nu vine nimeni să-mi pună în farfurie şi ştiu că…  
 
- Ştiu că ştii, dar aici ciorba este mult mai „subţire” ca cea de acasă.. .  
 
Poate că avea dreptate, dar de ani de zile îmi fac singur mâncare şi cunosc toate rosturile mesei şi, de ce să nu o spun, m-am simţit oarecum jignit în acel moment. Mi-a trecut aproape imediat, mai ales că doamna Mara tocmai remarca cele spuse de Silvia, glumind:  
 
- E foarte bună zeama asta, dar boabele le numeri pe degetele de la o singură mână! Eu n-am amestecat bine şi… ai dreptate, Silvia! Hi, hi, hi!  
 
Am zâmbit deşi, numai eu ştiu, abia mă abţineam să nu râd tare. Mă gândeam la biata Mara, care este de înălţimea mea şi oarecum mai corpolentă, cum să îşi astâmpere foamea cu o asemenea ciorbă! Cred că treaba asta s-a rezolvat de la sine, aparent. Călugărul a mai adus două boluri cu ciorbă şi, cine a mai dorit, a avut supliment asigurat. Bineînţeles, eu şi Mara am mai pus câte un polonic-două în farfurie. Culmea a fost că, de data asta, erau foarte multe boabe în vasul respectiv. Să nu fi ajuns polonicul la fundul primului vas? Tot ce se poate. Nu ştiu cine l-a folosit de la bun început. Eu am mai dorit pentru că mi-a plăcut foarte mult. A fost pe gustul meu şi chiar simţeam că este suficient. De altfel, din felul doi – piure de cartofi – a mai rămas cam o lingură în farfurie. Mâncasem aproape tot, mai mult de dragul castraveciorilor acrişori, o altă slăbiciune culinară pentru mine, care au însoţit piureul drept garnitură.  
 
Cert este că, la plecare, impresia generală era că masa a fost îndestulătoare şi apreciată sub aspect calitativ. Dovada a fost făcută şi prin faptul că destul de mulţi au trecut pe la „cutia milei” pentru a mai adăuga acolo ceva în afara sumelor depuse în timpul vizitei la biserică. De altfel, să nu uităm că masa a fost oferită gratuit.  
 
- Cum ţi s-a părut? A fost mai bună ca acasă? mă întrebă Silvia aproape şoptit, să nu fie auzită de persoanele din apropiere după ce am ieşit în curtea mănăstirii.  
 
- Măi, ce să zic, lăsând modestia la o parte, nu a fost ca la mine, dar mi-a plăcut foarte mult. În plus, foarte sincer vorbind, nu m-am aşteptat să fie atât de săţioasă. Practic, nu înţeleg de ce! Acasă mănânc mai mult şi am senzaţia că nu m-am săturat…  
 
- Exact aşa gândeam şi eu, dacă vrei să ştii. N-a avut toate ingredientele şi nici nu se putea, pentru că la mănăstire nu se foloseşte nici ulei, mai ales că…  
 
- Asta era, domnule! am întrerupt-o eu, grăbit să nu uit la ce mă gândeam. Am simţit ceva, atât la gust cât şi la aspect, în special, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Deci, lipsa uleiului era… În cazul acesta, cum se face că piureul arăta aşa de galben? Când a adus castroanele pline mă întrebam cu ce vom mânca atât de multă mămăligă…  
 
- Ha,ha, ha! Mă faci să râd… Chiar ai crezut că e mămăligă? s-a mirat Silvia privindu-mă neîncrezătoare.  
 
- Da, nu exagerez. Eram convins, mai ales că ieşeau puţini aburi…  
 
- Păi, era cald piureul, abia îl pusese din cazan în castroanele acelea. N-ai văzut?  
 
- De unde să văd? A, da! Tu te uitai după călugăr şi de asta ai observat toate amănuntele, am necăjit-o făcând pe supăratul. Îţi place haina monahală după cum…  
 
- Abţine-te! Nici în curtea mănăstirii nu poţi fi serios? E un păcat să gândeşti aşa. Ar fi trebuit să ştii, doar nu eşti străin de domeniu.  
 
- Mda, ai dreptate! am împăcat-o eu imediat. Hai să mai facem câteva poze înainte de a pleca…  
 
Silvia nu frecventează biserica, nu obişnuieşte. De fapt, să fiu sincer, nici nu dispune de timp liber care să-i permită aşa ceva. Totuşi, m-am convins de multe ori, că este credincioasă şi cunoaşte multe din cele ce se cântă ori se vorbesc la diferite slujbe. La toate posturile mari de peste an respectă tipicul acestora chiar dacă nu pe tot parcursul. Este dificil pentru ea să pregătească mâncare şi pentru copii, pentru nepoţică şi bunică, adică pentru cei care nu ţin post şi, în acelaşi timp, pentru ea, mâncare de post. În schimb, merge cu mine periodic, cel puţin lunar, la Mănăstirea Clocociov, din Slatina. Aici am observat că respectă ritualul bisericesc, cunoscându-l. Făcând o mică paranteză, pentru că am amintit de nepoţica ei, vreau să vă spun că în urmă cu trei zile, adică la 31 ianuarie 2012, nora ei a născut un băieţel, deci Silvia este de două ori bunică şi este fericită, chiar dacă iarna asta grea, cu geruri puternice, multă zăpadă şi viscol, i-a creat probleme foarte serioase!  
 
Revenind la subiect, îmi aduc aminte că grupul nostru s-a risipit curând. S-au făcut multe poze, s-au cumpărat cărticele de rugăciuni şi iconiţe, s-au aprins lumânări şi, presupun, s-au făcut multe rugăciuni. A durat ceva timp, dar erau multe spaţii şi locuri de admirat aici, în împărăţia smereniei şi a rugăciunilor, în pace şi linişte sub toate înţelesurile acestor două noţiuni. A avut grijă tot doamna Rodica Rodean să ne trezească şi să ne rupă din visare, rugându-ne să ne îndreptăm spre ieşire şi să mergem direct în parcare unde ne aşteaptă autocarul. Da, observasem conducătorul auto retrăgându-se de la masă şi plecând. Mă întrebam, chiar, de câte ori vizitase el aceste locuri minunate cu turiştii pe care-i aducea frecvent tot timpul anului!  
 
Până la autocar şi cea mai mare a drumului parcurs după aceea s-a vorbit numai de Mănăstirea Putna şi de impresia făcută asupra fiecăruia în parte. Eram cu toţii de acord că este o adevărată perlă în circuitul turistic al Moldovei şi nu numai. Personal, am gândit şi susţin că am găsit aici importante vestigii ale epocilor de glorie străbună. Am redescoperit acea epocă de remarcabilă strălucire politică şi culturală a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Am fost fericit să intru, să mă închin şi să mă rog Domnului, în cel mai sfinţit şi preamărit locaş de cult de pe întinsul ţării de ieri şi de azi. Aşa de impresionat eram şi de atent la impresia exprimată de unul ori de altul, încât nici nu am intenţionat să aflu ce obiectiv urmează a-l vizita.  
 
De altfel, înainte de a mă urca în autocar, pentru că ploaia se oprise, am avut timp să-mi întorc privirea înapoi, ca pentru a-mi lua rămas bun. Cerul se luminase. Am examinat întreaga zonă exterioară aşezării monahale. Am rămas cu senzaţia că mănăstirea este un capăt de lume. Că aici se sfârşeşte lumea. Că nu ai unde merge mai departe. Şi, drept urmare, să poţi pleca în altă direcţie trebuie, musai, să mergi înapoi! Da, pentru că dincolo de aşezarea sfântă nu mai era drum. Nici înainte, dar nici la stânga ori la dreapta. În nicio direcţie, doar înapoi. Era câmpul, era râpa şi dealul împădurit, era muntele şi cerul albastru.  
 
Am urcat înfrigurat, tăcut, impresionat de fiorul pe care-l simţisem, nelămurit, cum îmi străbate trupul. Nu ştiam unde urma să mergem…  
 
§3.8. Mănăstirea Voroneţ  
 
Nu ştiam pentru că nu doream să mă rup de farmecul tuturor locurilor, lucrurilor şi slujitorilor acestui loc numit, într-un singur cuvânt, Putna. De aceea nu întrebam pe nimeni încotro mergem şi ce urmează să vizităm. Auzeam, ca venind de departe, crâmpeie din dialoguri purtate în autocar, înţelegeam câte puţin din melodiile interpretate de neobosita Lidia Petrescu pe fondul sunetelor chitarei sale, dar eram absent. Priveam dincolo de geam tot ce puteam cuprinde şi toate formele de relief, cu întreaga lor vegetaţie, mă încântau cu câte ceva şi îmi întăreau starea generală de linişte şi pace lăuntrică. Nici Silvia nu mă întrerupea din această visare. Era destul de obosită. Se aşezase comod şi închisese ochii. Chiar am avut impresia că aţipise.  
 
Când autocarul s-a oprit, după câteva manevre necesare ocupării unui loc în parcarea aglomerată, am avut senzaţia că deplasarea a fost făcută pe un traseu relativ scurt. Timpul se scursese cu repeziciune pentru mine. Am atins-o uşor pe Silvia ca pentru a se trezi şi am invitat-o să coboare.  
 
- Deşteptarea, scumpă doamnă! Am ajuns, dar nu ştiu unde…  
 
- Nu dormeam, stimate domn! Drept dovadă, am să-ţi spun eu unde am sosit, că ştiu, răspunse ea deschizând ochii şi zâmbindu-mi şăgalnic.  
 
- Da? Nu te cred!  
 
- Hm! Suntem în parcarea de lângă mănăstirea Voroneţ. Mergem puţin pe jos în partea aceea, preciză Silvia, foarte sigură pe ce spune, arătând cu braţul într-o anumită direcţie pe care eu, oricum, nu o puteam interpreta.  
 
- Dacă zici tu, te cred, dragă… Ai fost şi pe aici?  
 
- Da, am fost de două ori. În urmă cu vreo opt sau zece ani… Hai să vedem ce lucruri frumoase se vând pe aici! Apoi urcăm… Nu te speria! Este aproape, la vreo sută de metri şi e vorba doar o pantă uşoară, lină.  
 
Am coborât printre ultimii şi m-a uimit furnicarul de aici. La nicio mănăstire nu am remarcat atât de mulţi vizitatori. În plus, aici, în zona parcării, erau foarte multe amenajări specifice, gen tarabă, în care era etalată o varietate bogată de lucruri. Se asemăna cu o anumită zonă din bulevardul central al municipiului Câmpulung Moldovenesc din timpul festivalului amintit. Nu am avut timp să vizităm prea multe standuri pentru că, la insistenţele doamnei Rodica, grupul s-a deplasat spre mănăstire. Ne-am alăturat şi noi, înţelegând că domnia sa respectă programul, ceea ce era în beneficiul tuturor.  
 
M-a impresionat aşezarea duhovnicească înainte de a pătrunde în incintă. La poarta de intrare era animaţie. Pe ambele părţi erau organizate standuri cu vânzare a multor articole specifice: cărţi bisericeşti, pliante şi cărţi turistice, tablouri cu bogată iconografie frumos pictate, brăţări din diferite materiale şi tot felul de suveniruri. Am stabilit să zăbovim şi noi, la plecare, pentru a cumpăra câte ceva în amintirea locului binecuvântat de Dumnezeu. Am pătruns în curtea interioară. Am văzut grandioasa biserică învăluită în acel unic „albastru de Voroneţ”, care a făcut înconjurul lumii, cunoscut la fel de mult ca roşul lui Tizian sau verdele lui Voronese, după cum se scrie în cărţile de artă. Din relatările ghidului (o măicuţă volubilă şi foarte documentată) şi din studiul ulterior al materialelor documentare am aflat şi am înţeles o istorie foarte bogată referitoare la această mănăstire. Pe scurt, vă voi face cunoscute câteva date importante, care să vă fie de folos chiar şi atunci când veţi vizita aceste locuri minunate.  
 
Mănăstirea Voroneţ, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1488, se află la 36 de kilometri de Câmpulung Moldovenesc şi numai la cinci kilometri de Gura Humorului. Cea mai completă şi plăcută relatare referitoare la naşterea ei am apreciat că aparţine lui Ion Neculce. Într-un fragment al lucrării „O samă de cuvinte” din „Letopiseţul Ţării Moldovei” cronicarul menţionează următoarele: "Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mersa să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi au dzis că pasărea în cuibul său nu piere. Ce să se ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.  
 
... Iară Stefan-vodă , mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voronet, unde traie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Stefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Stefan-vodă afară, până şi-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Stefan-vodă. Şi s-au spovedit Stefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Stefan-vodă pre sihastru ce va mai face că nu poate să se mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Deci au purces Stefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri şi feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţelegând că va să vie Stefan-voda cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Stefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-se înapoi Stefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voronetului. Şi au pus hramul bisericii - Sfântul Gheorghie."  
 
Unele documente, în fapt lucrări de literatură, păstrate prin diferite arhive lasă să se înţeleagă că Daniil este un nume de legendă, că sihastrul este un erou de poveste. Cercetările recente demonstrează că Daniil Sihastrul a fost, cu adevărat, o personalitate istorică reală şi nu doar un nume de legendă. Printre pietrele funerare de la Voroneţ se află şi o lespede cu inscripţia: „Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil". Nu departe de mănăstirea Putna se află chilia pe care, spune tradiţia, ar fi cioplit-o cu dalta în piatră dură însuşi sihastrul Daniil. Pustnicul se regăseşte pe faţada construcţiei, realizată în anul 1547 de Ilieş, fiul lui Petru Rareş, deci la nici 60 de ani de la construcţia primară, fapt care întăreşte, fără doar şi poate, existenţa reală a sfătuitorului marelui domnitor.  
 
Prima atestare documentară a Mănăstirii Voronet, aflată pe malul unui râu la capătul unui sat mare cu acelaşi nume, este 22 ianuarie 1472, când Ştefan cel Mare, în vremea egumenului Misail, dădea călugărilor „scutire de vamă pentru două măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte”. În locul schitului vechi de lemn, marele voievod a ridicat actuala biserică, cu hramul Sfântul Gheorghe, aşa cum îi ceruse Daniil Sihastrul. Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au durat de la 26 mai la 14 septembrie, adică mai puţin de patru luni. Credem că această menţiune atestă râvna deosebită a domnitorului în a ridica lăcaşul sfânt pe care-l promisese, râvnă izvorâtă din importanţa deosebită a victoriei asupra turcilor, dar şi înaltul profesionalism al specialiştilor – zidari şi zugravi - şi al muncitorilor tocmiţi pentru o aşa lucrare grabnică şi măiastră.  
 
Aşa cum se prezintă astăzi biserica Mănăstirii Voroneţ se înscrie ca fiind unul dintre primele monumente moldoveneşti creatoare de stil propriu. De altfel, „Ca şi în celelalte biserici, în care este vizibil stilul arhitectural moldovenesc, Biserica Mănăstirii Voroneţ e o sinteză de elemente bizantine şi gotice, sinteză realizată însă cu atâta coerenţă, armonie şi bun gust, cu atâta raţiune şi ingeniozitate încât stilul rămâne profund original şi nu se găseşte în alte părţi ale lumii, remarca istoricul de artă Petre Comarnescu” (Monahia Elenea Simionovici – Sfânta Mănăstire Voroneţ, vatră de istorie românească şi de spritualitate ortodoxă/Editura Muşatinii, Suceava, 2010). Ea este socotită "Capela Sixtină a Orientului" pentru marea frescă de pe faţada de vest, numită "Judecata de apoi". În plus reamintesc, iubite cititor, acel albastru de Voroneţ unic în lume. Pe fondul albastru este prezentat "Arborele lui Iesei" sau Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe coloane sunt pictaţi filozofii greco-latini. Mulţi pictori din spaţiul european au încercat să imite această culoare, să o redea întocmai cum a fost descoperită la Voroneţ, dar toate încercările lor au dat greş.  
 
O cronica din vremea lui Ştefan cel Mare menţionează faptul că o mulţime de butoaie cu ţuică de prune erau trimise, periodic, zugravilor care lucrau aici. Era cât se poate de uşor a se constata că ei nu puteau bea atât de mult si nici timp pentru a face comerţ cu această băutură nu aveau. Tocmai de aceea, taina ţuicii care ajungea pe şantierele lăcaşului de cult trebuie sa fi fost alta. Aşa s-a ajuns la supoziţii, confirmate parţial şi în laborator, că delicioasa băutură era folosită la tencuiala pereţilor şi în amestecul culorilor.  
 
De fapt nu este singura taină despre care s-a vorbit mult în legătură cu bisericile mănăstirilor bucovinene despre care mi-am permis să vă reţin atenţia. O alta, comună celor pe care le-am vizitat, este aceea că personajele biblice sunt îmbrăcate în portul localnicilor şi au îndeletnicirile tradiţionale ale acestora, deşi tipicul religios al vremii era foarte sever în privinţa respectării tradiţiei de sorginte bizantină. Aici, la Voroneţ, figurile biblice din frescele exterioare sunt apropiate de viaţă, sunt fireşti în coloritul lor viu apropiat de al naturii înconjurătoare, în care predomină verdele şi albastrul, împrumutate din vegetaţia plină de viaţă şi din cerul senin, însufleţindu-se. În bogata lor imaginaţie creatoare, realizatorii acestor fresce au introdus în compoziţie elemente folclorice deosebit de sugestive, fără să deterioreze fondul biblic reprezentat de o frescă sau alta. Spre exemplu, veţi avea surpriza şi plăcerea să descoperiţi, printre altele, arhangheli care suflă în buciume, adică în acele instrumente specifice păstorilor de munte. Pe de altă parte, în interiorul bisericii, veţi descoperi jilţuri şi strane autentice din secolul al XVI-lea, printre care un jilţ domnesc ce este, fără doar şi poate, o capodoperă a sculpturii în lemn. Cu alte cuvinte, doresc să subliniez faptul că în acest mare ansamblu de pictură există multe, foarte multe, elemente de autohtonism, care fac dovada incontestabilă că pictorii au fost români şi nu străini veniţi de aiurea. „Un străin nu ar fi putut picta laviţele noastre moldoveneşti pe care stau Apostolii, nici ştergarele româneşti pe care se odihnesc sufletele celor mântuiţi, nici tronul ce se aseamănă cu cel al Voievodului, nici buciumele, din care sună Arhanghelul vestind Învierea la Judecata de Apoi, nici pânzarul, corabia din timpul lui Rareş, ce bătea la porţile Veneţiei.” (Monahia Elena Simionovici – Sfânta Mănăstire Voroneţ, vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă).  
 
Pictura exterioară, datând din timpul domniei lui Petru Rareş, a fost realizată la cel mai înalt nivel artistic al perioadei în cauză. Rod al gândirii şi simţirii eruditului teolog Grigorie Roşca, este socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti. El a organizat şi urmărit personal realizarea operei călugărilor-zugravi anonimi. Anonimi, dar români! „Pictorii monahi români, care n-au fost la Academiile de arte frumoase ale lumii, au posedat într-un înalt grad de perfecţiune, arta picturii”… „Toată amărăciunea pictorilor monahi ortodocşi români s-a exprimat în numele şi chipurile pictate: Mehmed al II-lea, duşman al Moldovei şi al creştinităţii; Lichinie şi Maximilian, împăraţi iconoclasti…, bogatul din Evanghelie…,părintele Avraam, ce ţine la sân pe sărmanul Lazăr…, Iuda, vânzătorul ucenic, Caiafa, nedreptul judecător fariseu al lui Hristos etc”. (Monahia Elena Simionovici – Sfânta Mănăstire Voroneţ, vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă / Editura Muşatinii, Suceava, 2010).  
 
Este demn de reţinut faptul că „Judecata de apoi”, care ocupă tot peretele de vest (apus) într-o uriaşă compoziţie, pe un număr de cinci registre orizontale (sau patru, potrivit interpretării altor specialişti în domeniu), este unică în arta Orientului creştin. Prin amploare, ştiinţa efectului decorativ şi strălucirea policromiei, această pictură este superioară compoziţiilor de la Athos şi celor de la Camposanto (Pisa) şi demnă de a fi alăturată Capelei Sixtine din Roma, mozaicurilor geamiei Kahrie (Istambul) ori imaginilor de la San Marco (Veneţia), din Siena, Assisi, Orvieto.  
 
După ce am făcut turul complet al grandioasei aşezări, minunându-ne de conţinutul şi frumuseţea picturilor exterioare (lucrate de la temelie până la streaşină) ori ale unor elemente arhitecturale, am revenit în faţa acestui perete pentru a face fotografii cu grupul ori în grupuleţe sau individual. Simţeam, la fel ca toţi ceilalţi, o nevoie imperioasă de a avea şi de a păstra amintirea acestei picturi ieşite din comun prin albastrul unic, bogăţia semnificaţiei şi strălucirea ei. Să pot explica motivaţia în sine, nu am la îndemână decât descrierea acestui tablou uriaş înfăţişând o scenă biblică deosebit de importantă de la care a luat şi denumirea: „Judecata de apoi”. Iată câteva din principalele elemente.  
 
Pe primul rând de pictură este înfăţişat cerul cu semnele zodiacului. Fondul pare a fi un pergament desfăşurat în care se observă doi îngeri ce par a deschide ferestrele cerului pentru a ne cerceta din înălţime, „Cel vechi de zile”, aşa cum este scris în triunghiul care-L încadrează. Pictate pe un fundal înstelat, semnele zodiacului marchează trecerea timpului, dar o trecere până la momentul opririi lui. Iar oprirea timpului se va face la Judecata de Apoi, când Dumnezeu va porunci…  
 
Pe rândul al doilea, se află Mântuitorul Iisus Hristos, pe tron. La Judecata de Apoi El va fi înconjurat de sfinţii îngeri. În dreapta Mântuitorului este pictată Sfânta Fecioară Maria, mama Sa, iar în stânga, Sfântul Ioan Botezătorul. Pe bănci stau cei 12 Apostoli, care urmează să judece cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, potrivit Evangheliei. Chipurile lor sunt încoronate.  
 
Pe rândul al treilea, este reprezentat tronul Etimasiei, al judecăţii, pe care este pictat Sfântul Duh în chip de porumbel, iar de o parte şi de alta a tronului sunt pictaţi protopărinţii noştri: în dreapta, Adam şi, în stânga, Eva. În spatele lui Adam sunt pictaţi Profeţii, Arhiereii, Mărturisitorii, Anahoreţii, iar între fericiţii ce se îndreaptă spre Rai se disting chipurile Sfântului Împărat Constantin şi al mamei sale Elena, Sfinţii mari teologi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Sfântul Ierarh Spiridon, şi Sfântul Cuvios Onufrie. Pe rândul de la bază se disting figurile proorocului David, a lui Solomon, a lui Moise şi a lui Iisus al lui Navi, conduşi de Sfântul Apostol Petru, care ţine cheile împărăţiei, pictat mână în mână cu Sfântul Apostol Pavel. Se observă, extraordinar de sugestiv, râul de foc ce porneşte de la picioarele Mântuitorului, dar venind de la Tatăl, care a dat judecata Fiului. El desparte lumea celor drepţi de lumea celor păcătoşi. În el păcătoşii îşi află chinurile după trecerea din viaţa de pe pământ. Chipurile drepţilor sunt senine, liniştite, uniform reprezentate, în timp ce chipurile păcătoşilor sunt îngrozite, contorsionate, înţelegând pedeapsa ce-i aşteaptă.  
 
Râul de foc, plecând subţire în registrele superioare, se lărgeşte spre baza icoanei ca şi când s-ar pierde în neant. Nu trebuie să fiţi surprinşi că veţi vedea şi un înger în râul de flăcări. Este îngerul care îl trage de barbă pe damnatul al cărui nume este scris, Arie, marele eretic care a negat dumnezeirea lui Hristos. Arie este tras spre diavolul prezentat în partea de jos a râului de foc ca un balaur cu multe capete şi labe, care urmează să-i înghită pe cei care aici, pe pământ, l-au ascultat pe el.  
 
În al patrulea registru, la mijloc, apare cumpăna care cântăreşte faptele bune şi faptele rele, lupta între demoni şi îngeri pentru suflete, raiul în zona de nord şi iadul în parte de sud. Toate, însumate în acest uriaş tablou cu adânci semnificaţii religioase, ilustrează convingător imaginaţia creatoare a celor care au trudit aici cu deosebită tragere de inimă şi credinţă. La baza icoanei este reprezentat regele David cântând psalmi. El nu cântă din harpă, precum ştim că a făcut-o în realitate, ci din cobza noastră moldovenească…  
 
Precum subliniază Monahia Elena Simionovici în cartea menţionată mai sus, „Icoana „Judecăţii de apoi” este expresia iubirii Bunului Dumnezeu pentru creatura Sa inteligentă, raţională şi liberă, omul, care a avut puterea şi libertatea să aleagă pentru veşnicie întunericul sau lumina”.  
 
… Ne-am apropiat de intrarea în biserică şi ne-am făcut semnul crucii pătrunşi de evlavie, unii mai mult iar alţii mai puţin, potrivit puterii credinţei fiecăruia ori numai atât cât obişnuinţa ne-a îndemnat. Este de la sine înţeles că asupra acestui aspect nu se poate vorbi şi nu concep ca cineva să-şi dea cu părerea despre cât crede ori nu crede o altă persoană, fie ea din familie ori din afara ei. De ce? Foarte simplu!  
 
Credinţa, după umila mea gândire, este un sentiment, o trăire sufletească permanentă dezvoltată la un anumit nivel, raportată la capacitatea de a crede în divinitate, în existenţa ei, în capabilitatea ei de a face universul şi omul cu toate calităţile şi limitele de manifestare ale lui, deşi aceasta nu este cunoscută în mod direct, nu este văzută. În cazul meu, ca ortodox, credinţa înseamnă a crede în Dumnezeu potrivit învăţăturii primită de la părinţii mei, ulterior de la biserică şi din cărţile citite despre Dumnezeu şi tot ce este raportat la El, la care îmi permit să adaug învăţăturile extrase din toate acele evenimente deosebite care au fost de natură a mă pune în contact cu El prin mijlocirea rugăciunii. În acest fel înţeleasă, credinţa nu poate fi exprimată decât prin chemarea spre Dumnezeu, mărturisindu-l pe El prin gând, atitudine şi faptă, ea fiind mai presus de cuvânt şi de raţiune. În acest context este de la sine înţeles că nu există unităţi ori instrumente de măsură a credinţei şi nimeni nu se poate pronunţa cu privire la tăria, intensitatea ori forţa acesteia. Numai Dumnezeu ştie ce şi cât este în sufletul fiecăruia, credinţa fiind în mare parte lucrarea harului divin şi cealaltă parte, doar, este meritul omului. Având această convingere, nu sunt adeptul expresiei potrivit căreia „credinţa ori o ai, ori n-o ai, nu poţi umbla cu jumătăţi de măsură”…  
 
Poate că aveam în minte aceste gânduri când mă pregăteam să intru în incinta bisericii. Poate că tocmai din acest motiv am privit deasupra uşii şi am văzut Icoana „Deisis” străjuind-o. De acolo ne privea, pe toţi cei care treceam pragul bisericii Mănăstirii Voroneţ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Din dreapta şi din stânga sa, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul mijlocesc milostivirea pentru noi, pentru toţi oamenii care intră în sfinţitul lăcaş. Cum să nu te închini? Cum să nu-ţi faci semnul crucii arătându-i, în acest fel, Domnului că-L mărturiseşti şi-L rogi să te primească?  
 
În stânga uşii este zugrăvit chipul aureolat al Sf. Cuvios Daniil Sihastrul, iar pe contrafort este pictat Sf. Mare Mucenic Gheorghe, patronul mănăstirii. Pe primele rânduri ale acestui ansamblu de pictură am reţinut că este „Acatistul Sf. Nicolae", în partea de sus, iar mai jos, "Acatistul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava".  
 
Înaintând în pridvor privirea este întâmpinată de calendarul creştin-ortodox în pictură şi de mai multe icoane care poartă nume şi zgârieturi ca semne ale celor 206 ani de pustiire. Este vorba de acea perioadă de timp (1785-1991) când viaţa monahală s-a întrerupt după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic. Reluarea activităţii specifice, în anul 1991, s-a făcut cu obşte de călugăriţe, de această dată, sub stăreţia Stavroforei Irina Pântescu.  
 
În pronaos, deasupra uşii de la intrare, se afla o icoană deosebit de frumoasă şi de adâncă semnificaţie ortodoxă, o minunată icoană, numită „Dulcea îmbrăţişare” si mai sus se poate citi, pe inscripţia în piatră, numele ctitorului şi timpul înălţării mănăstirii. Străjuit de o candelă ce pare că este permanent aprinsă, se află mormântul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, cel care a fost primul stareţ al mănăstirii. Este vorba de acel schimnic cu numele Daniil retras la Putna ca pustnic, într-o zonă împădurită ascunsă şi greu accesibilă, înspre munte, pe malul râului Viţău, în apropierea vărsării acestuia în râul Putna, unde a dăltuit un paraclis şi o chilie-n stâncă. La el a venit Ştefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni. Atunci i-a proorocit că va deveni, nu peste mult timp, domnitor al Moldovei. Aşa s-a întâmplat în 1457. Tot acest Daniil l-a îndemnat pe voievod să construiască Mănăstirea Putna, ceea ce s-a şi făcut în 1466. După sfinţirea acestui măreţ lăcaş, în anul 1470, sihastrul s-a retras la Voroneţ, pe malul râului cu acelaşi nume, sub stânca şoimului. Aici l-a vizitat din nou Ştefan cel Mare pentru a-i cere sfatul după înfrângerea de la Războieni din 1476. În amintirea victoriei obţinute împotriva turcilor, precum a proorocit şi a cerut Daniil, domnitorul a construit Mănăstirea Voroneţ în anul 1488. După sfinţirea lăcaşului de cult Daniil părăseşte chilia şi se mută aici, unde a şi fost ales ca egumen. Daniil Sihastrul şi-a petrecut ultima parte a vieţii aici. A decedat în anul 1496 şi a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneţ.  
 
La dorinţa domnitorului Ştefan cel Mare, s-a făcut piatră de mormânt pe care s-a scris şi a rămas pentru a vedea şi a citi tot omul care intră aici: Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil.  
 
Vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii şi alinând suferinţele oamenilor, Daniil Sihastrul a fost considerat sfânt încă din timpul vieţii. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod cu numele de Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cu zi de prăznuire la 18 decembrie.  
 
Pătrunzând în naos, nu se poate să nu vezi şi să pleci de acolo fără să simţi un fior de evlavie, de bucurie şi de un amestec neînţeles de mândrie, supunere şi respect, în faţa tabloului votiv al întemeietorului acestui aşezământ. Desigur că aţi înţeles, este vorba de Măria Sa, Ştefan cel Mare şi Sfânt! În plus, dacă adăugăm la această impresie, covârşitoare deja, splendoarea picturii originale (aproape în întregime) din acest spaţiu, în care lucrările au supravieţuit încă din vremea Voievodului Ştefan -1496 – ne vom încărca deplin de frumos şi vom avea senzaţia că ajungem foarte aproape de Dumnezeu, aşa cum am avut-o eu în acea fericită împrejurare. Autorul scenelor din altar şi din naos a dorit şi a reuşit să dea imaginilor sensul teologic prin înfăţişare, dimensiune, formă şi idee. Ei bine, chiar şi aşa, se poate afirma că a realizat un ansamblu solemn, deosebit, sub aspect pictural, dar cu o puternică nuanţă de monumentalitate. Pentru cunoscătorii în materie şi nu numai, menţionez că printre toate picturile din interior, în afară de tabloul Marelui Voievod, se remarcă, fără cea mai mică exagerare, Cina cea de taină, Împărtăşirea Apostolilor şi Spălarea picioarelor, în altar, iar în naos Ciclul patimilor şi, firesc, tabloul votiv al domnitorului Ştefan cel Mare.  
 
- - VA URMA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - PARTEA A ŞASEA - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1401, Anul IV, 01 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!