Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1396 din 27 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a cincea -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
§3.6. Cacica, în drumurile smereniei  
 
Pentru mine era o premieră absolută acest obiectiv turistic şi eram nerăbdător să ajungem cât mai repede. Doream să văd „pe viu” tot ce aflasem din relatările prietenilor din autocar. Curiozitatea creştea pe măsură ce receptam frânturi de informaţii şi impresii. Ei bine, m-am convins că nimic nu a fost exagerat în povestirile celor care vizitaseră o dată ori de mai multe ori zona şi obiectivele de importanţă istorică, turistică, religioasă şi nu numai. Aveam să văd edificii şi amenajări minunate care depăşeau cu mult dimensiunea relatărilor.  
 
În apropierea locului de parcare m-a uimit silueta impunătoare a unui locaş de cult, pe care l-am catalogat ca fiind cel mai înalt din câte văzusem până atunci. Era Biserica din Cacica, ridicată în anul 1904 de către comunitatea polonă de aici. A fost înălţată spre ceruri în stil neogotic, construită din piatră şi cărămidă roşie şi acoperită cu eternit. Ea măsoară 50 de metri la turlă, deşi înălţimea interioară este de 14 metri, în timp ce lungimea aşezământului este de 36 de metri, iar lăţimea în nava transversală este de 22 metri. Nu ştiu dacă aceste dimensiuni pot oferi cititorului o imagine semnificativă, dar îl asigur că biserica este magnifică sub aspect arhitectural. Foarte curând, biserica a devenit loc de pelerinaj. De altfel, ca urmare a numărului tot mai mare de pelerini care ajungeau aici în timpul hramurilor de la 14-15 august, adică „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfânta Maria a Rozariului”, s-a construit o casă pentru pelerini în apropierea bisericii (1911). Această casă a fost folosită , în restul anului, drept cămin cultural. În 1937 a fost adusă orga clasică, restaurată în anii 1997-1998, în urma avariilor serioase din timpul războiului (1944), iar la 3 octombrie 1998, episcopul Petru Gherghel a sfinţit noua orgă, în timpul pelerinajului persoanelor consacrate.  
 
Când am intrat am avut senzaţia că pierd din înălţime, că sunt atât de mic încât mă pot rătăci în spaţiul imens al edificiului. Am ridicat privirile să aflu izvorul liniştii profunde ce mă cuprinsese şi al luminii nefireşti în care mi se părea că sufletul îmi pluteşte. Am descoperit vitraliile de la ferestrele prezbiteriului, despre care aflasem că reprezintă cele cinici mistere ale rozariului şi, mai apoi, două ferestre uriaşe laterale din navele transversale, din sticlă colorată din care se pare că se năşteau acele nuanţe ale luminii interioare. În acelaşi timp, am înţeles că toată liniştea lăuntrică ce mă trimitea spre meditaţie şi rugăciune venea de la altarele bisericii. În altarul central este aşezată icoana miraculoasă. El este închinat Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria. Altarul lateral din dreapta reprezintă „Pieta”, iar cel din stânga o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria ca „Regina Cerului şi a Pământului”. Ambele sunt sculptate în lemn de tei, pictate şi aurite la fel ca şi Amvonul, care îl reprezintă pe Iisus Bunul Păstor, toate aceste trei obiecte de artă fiind unice în Bucovina.  
 
Icoana miraculoasă a fost adusă la Cacica în anul 1809. Este, de fapt, copie a icoanei de la Czestochowa (Polonia) şi o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, în basorelief executat din lemn aurit şi argintat. Numai feţele şi palmele Maicii Domnului şi ale Pruncului Iisus sunt pictate. Ea a fost venerată ca icoană făcătoare de minuni încă de la început.  
 
Să pot înţelege drumul parcurs de icoană şi stilul arhitectural al edificiului de cult în care mă aflam, m-am aşezat şi m-am rugat aşa cum ştiu eu, ca un biet creştin ortodox, având convingerea intimă că Dumnezeu este acelaşi oriunde pe acest pământ, mă ascultă şi mă înţelege. După rugăciune mi s-au aşezat în faţa ochilor, ca pe un ecran, toate informaţiile pe care le-am obţinut din lectura textelor referitoare la istoria acelor locuri pe care le văzusem şi, ca prin minune, mintea mi s-a luminat!  
 
În locul unde se află localitatea Cacica de astăzi au fost descoperite zăcăminte de sare, cu mult timp în urmă, între anii 1780-1790, în urma investigaţiilor efectuate de inginerii Bruno Walter, Hermann Quirin şi R. Mogilnicki. Zăcământul se afla la o adâncime de numai 12 metri de suprafaţa solului şi se întindea pe aproape un kilometru lungime. Exploatarea zăcământului de aici a început în anul 1791. Prin galerii, care coborau până la 37 de metri adâncime, se scoteau la suprafaţă bolovani de sare de până la 50 de kilograme fiecare, precum şi saramură obţinută prin spălarea rocii de sare. Aceasta era ridicată la sol cu ajutorul unor găleţi şi de aici era trimisă prin conducte la cazane pentru evaporare. Pentru că prin partea locului nu era mână de lucru calificată în acest domeniu, s-au adus muncitori şi tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsburgic. Majoritatea au fost de etnie polonă şi de religie romano-catolică. Pentru ca aceşti mineri să aibă unde se ruga înainte şi după terminarea lucrului, potrivit religiei lor, în localitate nefiind vreo biserică, în 1806 a fost construită o capelă în masivul de sare, căptuşită cu lemn, având ca patroană pe Sf. Varvara, după catolicii din zonă, nu Barbara, patroana minerilor. Mult timp s-a celebrat aici Sfânta Liturghie pentru muncitorii catolici, greco-catolici şi ortodocşi, capela fiind dotată cu strictul necesar serviciului religios: altar, icoane, candelabru, amvon şi balcon pentru cor, altarul şi amvonul fiind sculptate în sare masivă. Capela se află la 27 de metri adâncime, ceea ce înseamnă să cobori, de la intrarea în mină şi până la ea, 192 de trepte. În prezent, la patru decembrie a fiecărui an, aici în capelă, coboară preoţii celor trei confesiuni pentru celebrarea unui Te Deum, după care este prezentat un program artistic, în trei limbi, de către copii îmbrăcaţi în costumele populare ale celor trei etnii. Este o manifestare, dacă vreţi, în afara conotaţiei sale religioase, a unui model de convieţuire armonioasă pentru cele 19 etnii care populează Bucovina. Aici trăiesc români, ucrainieni, poloni, ruşi, lipoveni, maghiari, germani, ţigani, italieni etc.  
 
Am coborât şi eu pe acele trepte, împreună cu o parte din grupul nostru, fără ghid, încărcat de emoţie. Ceilalţi au rămas afară pentru a vizita împrejurimile, pe motiv că au fost în mină în alte ocazii ori, poate, din teamă să meargă în adâncuri. Capela Sfintei Varvara, despre care am făcut vorbire, m-a uimit. Deşi aflasem destule date despre ea, îmi era greu să cred că este atât de mare şi de bine dotată, la acea adâncime şi într-un mediu deosebit. Ea are 25 metri lungime, nouă metri lăţime şi şapte metri înălţime. M-a impresionat. Am vizitat-o, împreună cu aproape toţi care am coborât şi m-am rugat acolo. Examinam mut de uimire acei pereţi ai galeriilor şi calculam în gând unghiul de pantă pentru a înţelege cât de greu le-a fost minerilor să urce cu sacii de sare pe umeri, la suprafaţă. Urma să înţeleg mai bine efortul lor supraomenesc, la întoarcere, când urcam pe trepte destul de greu, fără să am poveri pe umeri sau în mâini. Pereţii erau închişi la culoare, după cum au fost straturile de sare prin care s-au prelucrat, podeaua era alunecoasă pe alocuri şi chiar periculoasă în zonele lipsite de trepte, iar tavanul era mult mai puţin finisat decât pereţii. Aerul era umed ori aşa îl percepeam eu. Simţeam un amestec de mirosuri şi nimeni nu mă putea lămuri de unde vine acela de petrol ori de cărbune, în afara celui de sare. S-a exploatat acolo şi cărbune? Era zăcământ de petrol în apropiere? Nimeni nu avea să-mi răspundă la întrebări nici după ce am ieşit la suprafaţă…  
 
Grupul nostru coborâse până la Capelă într-o atmosferă plină de exuberanţă, dar de aici am ieşit cu toţii în linişte, cuprinşi de pioşenie, meditând. Nu ştiu la ce se gândea fiecare în parte. Comunicarea se făcea prin gesturi şi ne înţelegeam numai din priviri. În această atmosferă am ajuns, coborând până la Orizontul I, la treizeci şi cinci de metri adâncime, unde am descoperit capela ortodoxă, lucrată într-o zonă în care galeria săpată direct în sare era mult mai largă. Alăturând această capelă Bisericii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” din Cacica, biserică ortodoxă construită prin subscripţie publică între anii 1892-1896, prin strădaniile preotului paroh Ilarie Bădăluţă, îmi permit să atrag atenţia asupra faptului că „Biserica ortodoxă a fost şi a rămas păstrătoarea şi apărătoarea trebuinţelor sufleteşti, a obiceiurilor şi datinilor, un instrument de dezvoltare şi afirmare a drepturilor, o pavăză şi un îndemn în lupta cu imperiile vecine şi din zonă” (dr. I Nistor , Istoria fondului bisericesc, Cernăuţi, 1921). În cazul Bucovinei propriu-zise, prin biserică, populaţia de-aici, - constata Aron Pumnul (Privire repede asupra a 267 de proprietăţi…, 1865) – „se ajuta şi înainta, se păstra şi se dezvolta”. Prin biserică, „toată viaţa noastră morală şi spirituală, naţională şi ştiinţială” putea progresa. În acelaşi sens şi înţeles, prin biserică, în condiţiile dominaţiei şi primejdiilor din afară, „masa poporului trăia prin vechile ei cutume, o viaţă istorică milenară” aprecia Nicolae Iorga (Arh. MJS, loc. cit., p 24-25).  
 
Rămânând în zona capelei vă reţin atenţia semnalând că pereţii galeriei poartă multe basoreliefuri sculptate în stânca de sare. Am remarcat şi cred că nu m-am înşelat că toate acestea aveau tematică religioasă. Ele sunt opera recentă a unor sculptori din zonă, unele dintre ele fiind după modelele similare de la Salina Wieliczka de lângă Cracovia. De reţinut că, în partea dreaptă a Capelei, se află basorelieful ce-l reprezintă pe Daniil Sihastrul.  
 
Cred că am intrat toţi în perimetrul capelei, în grupuri mici ori individual, în chiar altarul acesteia, unde ne-am rugat şi am făcut fotografii, după care am mers mai departe în aceeaşi tăcere prelungită impusă de credinţa existentă în sufletul fiecăruia şi de respectul firesc faţă de cele sfinte. Pentru că nu doresc să credeţi că doar cele două capele sunt elementele de atracţie existente în mina de sare de la Cacica pentru oricare turist, indiferent de religia căreia aparţine, vă voi conduce prin galeriile săpate în sare la alte obiective surprinzătoare ca prezenţă şi ca aspect general plin de inedit. Nu exagerez cu nimic ori, este posibil, surpriza să fi fost atât de mare doar pentru mine, cel obişnuit cu salina Ocna Sibiului ori cu spaţiile imense din salina de la Ocnele Mari.  
 
Fiecare salină are frumuseţile sale, funcţie de mărimea ei, de adâncimea la care se află, de specificul zonei geografice, de vechimea ori de propria-i istorie, dar să nu uităm că mina Cacica este unică prin faptul că zecile de galerii au fost săpate manual, fără utilaje. Nici în zilele noastre nu se folosesc utilaje ori vagoneţi pentru scoaterea sării. Singura cale de acces sunt treptele de lemn şi se lucrează numai în subteran.  
 
La aceeaşi adâncime, în perimetrul Orizontului I, a apărut plin de măreţie, Lacul Sărat. Vă aşteptaţi la aşa ceva? Nu cred şi nici eu nu aş fi presupus că există acolo şi este amenajat atât de bine. Nu este un lac natural. Lacul Sărat ori „Lacul de saramură” este artificial, săpat manual de mineri şi are dimensiunea de 10X6 metri, unic în ţară. Nu-mi dădeam seama ce adâncime are şi nici nu am avut unde să mă informez despre asta, dar am citit ulterior că este vorba de 38 metri („Pelerin în Bucovina”, Editat de Consiliul Judeţean Suceava, martie 2011). El este îngrădit cu balustradă ori, mai bine zis, cu un gard de lemn înalt de circa un metru. Am presupus că a fost înălţat pentru a preveni producerea de accidente cauzate de alunecarea pe „podeaua” uşor umedă din jurul apei, mai ales că veneau să se plimbe pe lac invitaţii de la petrecerile organizate în sala de bal, iar turiştii de azi se opresc şi se apropie periculos de mult de marginile bazinului pentru a admira jocul de lumini şi umbre produs de cele câteva reflectoare pe suprafaţa şi spre adâncul lacului. Am aflat, citind pe panoul fixat pe un perete de sare (dar ce nu este „de sare” aici?) că pe acest lac, în vremuri trecute, se făceau mici plimbări cu pluta. Da, aici veneau persoane din „lumea bună” de la Cernăuţi, de la Iaşi, de la Bucureşti şi chiar de la Viena. Am rămas total surprins. Mă imaginam pe o mică plută împingând cu o prăjină lungă în fundul lacului pentru a o deplasa şi, pentru că nu o puteam întoarce la mal, schimbam poziţia pe mica „ambarcaţiune” şi o răsuceam în loc pentru schimbarea sensului. Hm! Cred că era un mijloc de relaxare benefic sub mai multe aspecte dacă însuşi regele Carol I s-a plimbat pe acest lac în anul 1902, iar tinerii care urmau să se căsătorească făceau o plimbare pe lac pentru a-ş manifesta public această hotărâre…  
 
După o serie lungă de comentarii, ieşind total din atmosfera de linişte cucernică anterioară, am coborât vioi mai multe trepte prin galeriile iluminate suficient de bine şi am ajuns, pe neaşteptate, într-un loc ce mi s-a părut fantastic: sala de dans! Nu, nu cred că v-aţi imaginat să existe aşa ceva, la trei zeci şi şapte de metri adâncime, într-o salină! Da, era o sală de dans extrem de atrăgătoare prin poziţie şi stil constructiv, prin mărime şi eleganţă.  
 
Potrivit indicaţiilor existente pe un basorelief de pe peretele de sare, sala de dans este numită şi „Sala ing. Agripa Popescu”, după numele primului director general al Regiei Monopolurilor Statului. Are dimensiuni destul de mari pentru locul în care este amplasată: 24X12X12 metri! La capetele sălii sunt săpate în sare trei balcoane de unde, pe vremuri, invitaţii la petreceri puteau urmări evoluţia dansatorilor aflaţi în „ringul” de dans. Aşa cum subliniam mai sus, aici se dansa cândva şi, se înţelege, de aici se auzeau până departe, în galerii, acordurile unor tangouri şi valsuri celebre.  
 
De altfel, aşa cum se menţionează în documentele existente, ultimul bal s-a organizat şi s-a desfăşurat în această sală în anul 1954. Sala era luminată de câteva candelabre existente şi astăzi, când întreaga amenajare este destinată activităţilor sportive. Pe margini sunt bănci confecţionate din material lemnos, asemenea celui din care este şi pardoseala podelei. Noi am intrat într-o zi în care, presupun, sportivii permanenţi ori de ocazie nu aveau nimic organizat. În lungul sălii era întins un covor roşu, roşu-grena, pe care era aşezată o masă ce purta o vază cu crini roşii, aproximativ la mijlocul încăperii. Acolo, lângă ea şi pe una din băncile aşezate la perete, am făcut fotografii cu o parte din membrii grupului.  
 
Ceilalţi, mai vioi ori mai puţin răbdători, plecaseră pe galerii, în jos, în căutarea altor locuri. După ce am părăsit sala de dans, am auzit în depărtare vocea Mihaelei Suciu. Coborâse mult, acolo unde se afla, poate, cea mai mare sală din tot ce văzusem până în acel moment. Era un spaţiu destinat tratamentelor medicale pentru anumite afecţiuni respiratorii, în vindecarea cărora aerosolii de aici erau ca o mană cerească, dar şi un mare teren de sport. Am văzut, instalată lateral, o masă de tenis şi un teren pentru handbal-fotbal, împrejmuit cu plasă înaltă de sârmă, care oprea mingile aruncate prea sus în timpul jocului. Cele două porţi de handbal m-au atras şi am intrat în terenul pe marginea căruia Mihaela se afla la a treia ori a patra tură de alergare. Observându-mi prezenţa m-a provocat. I-am dat câţiva metri distanţă, avantaj, înainte de start. Nu am prins-o. Alerga bine. Vârsta îşi spunea cuvântul, dar am recurs la un şiretlic. I-am tăiat calea exact când nu se aştepta şi am depăşit-o fără să observe că „furasem” din traseu.  
 
Am folosit borseta mea, în lipsa unei mingi, pentru a avea o fotografie, evoluând în poartă, amintindu-mi că am fost, cândva, portar de handbal. Ei! Să nu credeţi că a aruncat Mihaela ori alt coleg de excursie cu ea. Am legat-o de plasa porţii şi am mimat o săritură, ca şi când aş fi plonjat să prind „mingea”, dar nu am fost mulţumit de prestaţia mea. Saltul a fost de mică amplitudine. Hm! Fost-ai lele cât ai fost…  
 
După ce am terminat „meciul” am examinat mai atent întreaga zonă şi am citit panourile bogate în informaţii. De aici am înţeles că ne aflam în „Camera General Grigorescu” situată la adâncimea de 75 de metri. Nu-mi venea să cred că am coborât atât de mult! Această zonă a fost exploatată în perioada 1860-1908, manual, aşa cum am precizat de mai multe ori. Sarea gemă a fost exploatată sub trei forme: sare blocuri pentru rambleuri şi sculpturi, sare formati (bulgări) pentru animale şi sare măruntă pentru obţinerea saramurii. În perioada 1975-1993 acest spaţiu a fost utilizat pentru conservarea brânzeturilor, mediul ambiant de aici, salin şi cu temperatură constantă, fiind ideal acestui scop. Da, era un mediu în care m-am simţit foarte bine. Respiram mult mai uşor. După alergarea de pe terenul de sport aveam senzaţia că mi se umplu plămânii de aer, că mi s-au desfundat căile respiratorii. Cred că oricare fumător are această senzaţie, mai ales cei ca mine, cu vreo cinzeci de ani vechime în fumat…  
 
Am mers mai departe, fără să coborâm, pentru a vedea o sală de mese încăpătoare şi curată. Nu se foloseau scaune. Era bănci lungi din lemn, pentru patru-cinci persoane, la fel ca şi mesele acoperite cu feţe de masă albe, din material plastic. Alături erau spaţii verzi – conifere tinere în vase mari de plastic – cabane de cel mult două camere, câteva chioşcuri şi leagăne, toate din lemn. Nu am mai intrat şi acolo. Timpul alocat acestei „aventuri” era depăşit deja şi ne-am îndreptat grăbiţi spre galeriile care ne conduceau la suprafaţă.  
 
Urcuşul a fost anevoios pentru cei trecuţi de patruzeci de ani. Doar Mihaela şi Carmen se deplasau fără probleme, mereu în faţa grupului, la mare distanţă. Le vedeam doar pe tronsoanele mai lungi şi drepte şi le auzeam adeseori chicotelile. Ne mai opream pe traseu să ne odihnim pentru câteva secunde şi pentru a nu rupe grupul de teamă să nu ne rătăcim. Ajunşi afară am respirat adânc, ne-am scuturat de mirosul apăsător de petrol şi am izbucnit, victorioşi, în urale, bravând în faţa celor ce ne aşteptau îngrijoraţi!  
 
Înainte de a urca în autocar pentru a ne deplasa la următorul obiectiv aflat pe agenda de lucru a doamnei Rodica Rodean, vă precizez că plec din acest loc de pelerinaj, numit CACICA, încântat de frumuseţea locurilor vizitate şi mai plin de credinţă decât am sosit aici. (Se spune că denumirea se trage de la raţele multe ce se aflau pe câteva lacuri din acea zonă, în urmă cu câteva sute de ani, „cacica” însemnând „raţă” în limba polonă!). De asemenea, ţin să evidenţiez faptul că, având în vedere pietatea neîntreruptă a credincioşilor către Sfânta Fecioară şi ţinând seama de preţuirea deosebită a acestui loc de pelerinaj în perioada dictaturii comuniste, când întreaga populaţie din zonă şi mulţimea de vizitatori au cerut şi au primit sprijin moral şi spiritual, în anul 1996 Biserica din Cacica a fost declarată Sanctuar diecezan. În anul următor, la 15 august 1997, Sanctuarul din Cacica a fost declarat Sanctuar naţional prin decretul emis de P.S. Mons. Petru Gherghel, Episcop de Iaşi.  
 
În anul jubiliar 2000 se înregistrează momentul de vârf pentru Cacica. Biserica Sanctuarului a primit titlul de Basilica Minor, semn de recunoaştere, acordat de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la 14 martie. Acest act a fost proclamat într-un extraordinar cadru de sărbătoare religioasă: Liturghia solemnă din ziua hramului şi a pelerinajului din data de 15 august 2000, aşa cum se precizează prin placa memorială fixată pe faţada Sfântului locaş. De menţionat că, în amintirea acelui eveniment, în faţa bisericii sanctuarului, a fost ridicat un monument ce-l înfăţişează pe Sfântul Părinte, în mărime naturală.  
 
§3.7. Mănăstirea Putna  
 
Motto:  
 
„Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”.  
 
(Mihai Eminescu)  
 
Eram aşteptaţi de ceilalţi membri ai Taberei Dor de Bucovina, oarecum îngrijoraţi că am ieşit cu întârziere din adâncuri. Ei vizitaseră alte obiective de interes turistic din apropiere, nu s-au plictisit, dar noi, cei din mină, am depăşit timpul alocat şi puneam în pericol respectarea programului întocmit pentru acea frumoasă zi de vizită şi documentare spirituală şi turistică. Ca atare, entuziasmaţi, făcând schimb rapid de impresii, ne-am urcat în autocar şi am plecat pe „drumul smereniei” către Mănăstirea Putna.  
 
Cunoşteam, din istorie şi literatură, foarte multe amănunte despre acest locaş de cult a cărui rezonanţă istorică şi religioasă depăşise de foarte mult timp graniţele Bucovinei, Moldovei şi ale României, într-un cuvânt. Asta nu a diminuat dorinţa de a-l vedea „pe viu”, de a-l vizita şi de a-l admira. De altfel, nu eram singurul care se manifesta ca atare, chiar dacă aproape jumătate din grupul nostru nu se afla pentru prima oară în faţa zidurilor ridicate, cândva, pentru prima oară, de Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu aproape 600 de ani mai înainte de a le vedea noi acum…  
 
Mănăstirea Putna este prima ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare şi loc de odihnă veşnică pentru domnitor şi pentru familia sa. Potrivit celei mai răspândite şi credibile legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ bisericesc, alegerea locului s-a făcut cu arcul şi cu săgeata ( Ion Neculce, O samă de cuvinte): „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu…”. Aşadar, în anul 1466, dorind să ridice un locaş de cult în zonă, voievodul Ştefan a tras cu arcul de pe un deal aflat în stânga mănăstirii – Dealul Crucii, marcat azi cu o cruce din piatră – hotărând să fie construită biserica acolo unde urma să cadă săgeata. „Iar în al zecilea an al domnii sale, în anii 6974, iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratii Maicii Fecioarii Mariei” (Grigore Ureche, Letopiseţulu Ţării Moldovei, de când s-a descălecat Ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, în Colecţia „Columna” volumul Cronicari moldoveni, texte selectate de Anatol Ghermanschi, Editura Militară, Bucureşti, 1987).  
 
După prima versiune a Letopiseţului de la Putna, zidirea a început la un an de la cucerirea Cetăţii Chilia, la 4 iulie 1466, iar după a doua versiune şi după Cronica moldo-polonă, la 10 iulie 1466. Lucrările de construcţie s-au desfăşurat pe durata a patru ani şi a fost realizată de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşterii zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Aşa cum este înfăţişată această ctitorie de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, înţelegem că, în acele timpuri, era o bijuterie arhitecturală: „şi aşa au făcut mănăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur decât zugrăveală şi pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi dzicu călugării să fi fost făcută şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisme de argint”.  
 
Sfinţirea mănăstirii a fost făcută la 3 septembrie 1470, după victoria obţinută de voievodul Ştefan şi oştenii săi asupra tătarilor la Lipinţi. În toate documentele istorice referitoare la acest eveniment se subliniază atmosfera de mare sărbătoare la care au participat mulţimi de oameni din toate categoriile sociale ale vremii. Letopiseţul de la Putna şi cel al lui Grigore Ureche arată că slujba a fost săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie al Romanului, egumenii mănăstirilor. Pornind de aici, importanţa mănăstirii Putna se manifestă în toate timpurile următoare. În afară de faptul că aici se află gropniţa lui Ştefan cel Mare, a familiei şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş, încă din timpul voievodului, cu îndrumarea primilor ei egumeni – arhimandriţii Ioasaf, Paisie (zis cel Scurt) şi Spiridon – Mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru religios, cultural şi artistic al ţării.  
 
Construcţia bisericii s-a finalizat în anul 1481, la acea vreme fiind prevăzută cu incintă fortificată. Istoria mănăstirii a fost mult frământată şi zbuciumată. Astfel, în anul 1484 a fost parţial incendiată fortificaţia – refăcută de Ştefan cel Mare până în 1498 – în anul 1653 biserica a fost prădată de cetele lui Timuş Hmelnitki, care au ars zugrăvelile pentru a extrage aurul existent în poleiala picturilor, au dărâmat zidurile pentru a descoperi comori ascunse şi au luat acoperişul din plumb. În vara anului 1691 biserica a fost incendiată de polonezii şi cazacii conduşi de Ioan Sobieski, doritori să intre în posesia valorilor aflate în turnul tezaurului, iar în anul 1739 cutremurul de pământ a afectat grav biserica, zidurile de incintă, cele patru turnuri, clopotniţa şi turnul porţii. Întregul ansamblu a fost refăcut între anii 1757-1760 de către Mitropolitul Iacov Putneanul. Iconostasul nou, făcut atunci, se păstrează în zilele noastre. În mod firesc, toate elementele arhitectonice au suportat modificări la fiecare lucrare de refacere şi consolidare, potrivit specificului vremurilor, tradiţiilor, influenţelor şi concepţiei celor ce s-au ocupat de ele, trecându-se prin stilurile epocilor parcurse. Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ştefan este Turnul Tezaurului, a cărui construcţie a fost terminată, o dată cu cea a bisericii, în 1481. În acest turn erau adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt locaş.  
 
De reţinut este şi faptul că, între anii 1901-1902, arhitectul austriac K. A. Romstorfer restaurează biserica Mănăstirii Putna, iar în anul 1904 are loc comemorarea a 400 de ani de la adormirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Se pare că pentru această ocazie Costin Petrescu pictează portretul voievodului având ca model portretul domnitorului din Tetraevanghelul de la Humor. Ei bine, la data de 15 mai 1918, Consiliul Naţional Român din Bucovina proclamă reintegrarea Bucovinei în componenţa României, iar in 1966, la recomandarea UNESCO, împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna se celebrează pe plan mondial. La 6 iunie 1976 se inaugurează sediul actual al Muzeului Mănăstirii Putna, iar în anul 1982, după doi ani de cercetări arheologice pe latura de sud a incintei mănăstirii, încep lucrările de refacere a Casei Domneşti de la Putna, care va fi sfinţită la 15 august 1988. In sesiunea din 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al B.O.R. hotărăşte canonizarea lui Ştefan cel Mare sub numele "Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt", cu data de pomenire 2 iulie.  
 
Am coborât din autocar obosiţi de plimbarea prin salină şi plini de mâhnirea provocată de vremea nefavorabilă. Nu am putut admira frumuseţea traseului ce se pierdea prin perdeaua de picuri mărunţi ai unei ploi liniştite, care izvora din nori cenuşii adunaţi neaşteptat de repede, imediat după ce am plecat de la Cacica, în suficientă cantitate cât să acopere cerul şi să ne scadă gradul de vizibilitate prin geamurile autocarului. Parcarea – largă, curată, plăcută, străjuită de copaci cu coroane bogate şi sănătoase - se află în apropierea porţilor masive de sub arcul boltit al unui turn compus din parter şi etaj, pe a cărui faţadă estică se află stema Moldovei datată cu anul 1471. Acest turn a fost zidit în anul 1757, în vremea domnitorului Constantin Racoviţă, despre aceasta dând mărturie şi stema de pe faţada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. El poartă denumirea de Turnul Eminescu, în amintirea prezenţei poetului neamului, împreună cu Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu şi alţi participanţi, la Marea Serbare de la Putna din august 1871. Mihai Eminescu a înnoptat în acele zile în sala de la etaj. În aceste împrejurări a rostit luceafărul poeziei româneşti cuvintele: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”.  
 
Tot pe latura de est a zidurilor puternice de incintă se află şi turnul clopotniţei, construit în anul 1882, în timp ce, pe partea vestică,se află Paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Mai departe, pe latura sudică a incintei, se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1898 pe temeliile celei vechi, care a fost distrusă de habsburgi. Vorbind despre acest edificiu, doresc să amintesc, cu respect şi recunoştinţă, că lucrările de reconstrucţie au fost începute şi supravegheate, în mare parte, de Prea Fericitul Părinte Teoctist pe timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei.  
 
Nu am insistat întâmplător în descrierea ori amintirea fugară a multor momente şi etape din viaţa acestei unice mănăstiri decât din respect pentru tine, dragă cititorule, reamintindu-ţi că aceste locuri sunt încărcate de istorie. O istorie zbuciumată şi plină de glorie a neamului nostru, o istorie scrisă cu sânge, dăruire, credinţă şi muncă. Voi interveni şi cu alte date, cu voia ta, din dorinţa de a-l îmbogăţi şi pe cel care nu poate veni să vadă ceea ce este aici şi să simtă întreaga atmosferă de sfinţenie şi de cultură a acestor meleaguri mirifice. Numai aşa va înţelege tot omul sensul şi dimensiunea apelului făcut de Eminescu şi exprimat în fraza subliniată mai sus. Ei bine, eu sunt întru totul de acord că trebuie „să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc”! Aici a fost, este şi va fi adevărat loc de pelerinaj. Putna se constituie într-un centru spiritual şi cultural de importanţă universală, a cărui valoare a fost recunoscută atât de cercetători autohtoni şi străini, cât şi de toţi vizitatorii ce i-au trecut pragul şi care au sosit, adeseori, de la sute şi mii de kilometri depărtare.  
 
În general, sub dominaţia habsburgică (1775-1918), viaţa religioasă, culturală şi economică a mănăstirilor bucovinene a avut de suferit, cea mai mare parte a acestor aşezări monahale fiind desfiinţate în 1783. Excepţie au făcut Putna, Suceviţa si Dragomirna, însă şi aici au fost impuse restricţii drastice. Mănăstirea Putna a cunoscut o perioada de adevărata renaştere după anii 1960, când a fost supusă unei ample restaurări. Printre altele, s-a înlocuit acoperişul de ţiglă cu unul de cupru, cu streşini largi, s-au pregătit pereţii interiori în vederea zugrăvirii, s-a refăcut turnul tezaurului şi plafonul boltit din camera de la parter şi aşa mai departe. Lucrările de restaurare a bisericii au durat aproximativ trei ani (1969-1972) si au fost conduse de arhitecţii Ioana Grigorescu si Virgil Antonescu. Ulterior, în baza unui plan elaborat în 1970 de mai mulţi specialişti de la diferite institute din Bucureşti, au fost realizate lucrări de anvergură menite a reda strălucirea de odinioară a mănăstirii, cu respectarea datelor arhitecturale păstrate de toate documentele vremurilor trecute. Printre altele, s-a refăcut casa domnească astfel că, în prezent, este un edificiu impunător cu etaj şi mansardă, cu cerdace şi decoraţii ceramice caracteristice tradiţiei moldoveneşti. Construcţia a fost inaugurată la 15 august 1988, cu ocazia sărbătorii hramului mănăstirii.  
 
Potrivit comunicatului Obştei Mănăstirii Putna, „în data de 1 iulie 2011, prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1015 a Tribunalului Suceava, Mănăstirii Putna i s-a făcut o dreptate istorică, recunoscându-i-se, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra vetrei de vieţuire monahală – terenul de 14 ha pe care se află: biserica cu mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cimitirul, chiliile, muzeul, arhondaricul, livada şi gospodăria anexă”. Referitor la această decizie, urma ca Tribunalul Suceava să se pronunţe, în data de 7 decembrie 2011, cu privire la contestaţia în anulare pe care a depus-o Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Suceava, ca reprezentant al statului român, prin care cerea să se anuleze hotărârea judecătorească menţionată mai sus. La data când scriu aceste rânduri nu cunosc ce a decis Tribunalul Suceava, dar vă amintesc, din hrisoavele vremii, că pământul pe care se află Mănăstirea Putna a fost dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din averea sa personală. Dania în cauză a fost întărită prin cuvintele Voievodului: „Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, (...) Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna”.  
 
Din păcate, am mari îndoieli ca statul de drept din zilele noastre să ia în seamă aceste mari cuvinte cu putere de lege ale celui mai mare domnitor şi apărător de ţară…  
 
… Am străbătut distanţa de la autocar până la poarta aşezământului monahal printre picături, cu gulerele ridicate, lipsiţi de alte mijloace de protecţie. Numai poetul Horia Zilieru avea umbrelă şi am remarcat că nu a închis-o nici când ploaia s-a oprit. A purtat-o desfăcută şi în faţa statuii lui Eminescu, unde a poposit minute întregi, împreună cu poetul Emilian Marcu, pentru a aduce un binemeritat omagiu autorului versurilor pe care le declamă cu patos ori de câte ori are ocazia. A închis-o, mult mai târziu, după ce am străbătut aleile interioare şi am făcut fotografii în apropierea edificiilor şi statuilor existente în interiorul ansamblului religios, abia la intrarea în biserica Mănăstirii Putna.  
 
Accesul în biserică se face prin cele două uşi ale pridvorului care, pentru prima dată în Moldova, apare închis. În plan trilobat, construcţia se înscrie în trăsăturile epocii, cu ocniţe din arcaturi şi arcade oarbe, pilaştri şi ferestre dreptunghiulare gotice. Din pridvor se trece în pronaos printr-o uşă masivă având la partea superioară o pisanie în care se menţionează lucrările de reconstrucţie din timpul domniilor lui Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija.  
 
În camera mormintelor (gropniţă), care primeşte lumină prin cele două ferestre existente în zidurile dinspre nord şi sud, se află mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, unul dintre cei mai pricepuţi conducători de oşti, apărător de ţară, genial om politic, diplomat, organizator şi ctitor de cultură românească. Este acoperit cu un baldachin de marmură albă – vârf de creaţie a genului – ce poartă o inscripţie încrustată pe lespede. Ea ne aminteşte că viteazul domnitor este ctitorul şi ziditorul sfântului locaş, alături de soţia sa Maria, fiica lui Radu Voievod. Pe mormânt se află urna de argint depusă cu prilejul serbării din 1871 despre care am amintit anterior. Este de remarcat existenţa lespezilor de piatră şi la celelalte morminte. Ele dovedesc, printre altele, că trecându-se de la sculptura în lemn la cea în piatră, sub domnia lui Ştefan cel Mare, arta executării lespezilor funerare ajunge la un înalt nivel. În acele vremuri s-a constituit o adevărată şcoală autohtonă, cu trăsături specifice, cu un repertoriu decorativ bogat în stilizări vegetale şi geometrice.  
 
În această gropniţă au mai fost înmormântaţi: Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului, la 19 decembrie 1477, fiii săi Bogdan şi Petru, la 27 iulie 1479 şi 21 noiembrie 1480, domnitorul ctitor, la 2 iulie 1504, doamna Maria Voichiţa, la 1511, Bogdan cel Orb, la 20 aprilie 1517, Maria – una din fiicele domnitorului – la 18 martie 1518, Ştefăniţă Vodă, la 14 ianuarie 1627, şi doamna Maria – prima soţie a lui Petru Rareş -, la 28 iunie 1529. În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist (18 noiembrie 1477). Toate aceste morminte au frumoase lespezi funerare cu inscripţii în limba slavonă.  
 
Din gropniţă am trecut către naos printre două coloane masive, care au înlocuit peretele despărţitor specific stilului arhitectonic ştefanian, în secolul XVII. Naosul este luminat de patru ferestre, două la sud şi două la nord, are deasupra turla deschisă, de formă octogonală la primul etaj şi hexagonală la etajul superior. Privită din afară, se observă coloanele torsionate şi ancadramentele la ferestre. De reţinut că toate ferestrele - altar, naos, pronaos, gropniţă – se termină în arc şi sunt prevăzute la exterior cu grilaje metalice. În interiorul bisericii pardoseala este din marmură, iar în pridvor este din lespezi de piatră.  
 
Acoperişul bisericii imită şindrila, dar este confecţionat din tablă de aramă aşezată în rânduri dese. În interior, biserica te domină şi te copleşeşte, nu numai prin existenţa reunită a unor elemente de arhitectură gotică, bizantină şi renascentistă, dar şi prin conţinutul şi calitatea picturii şi a tuturor elementelor specifice unui aşezământ bisericesc. Pictura originală a fost distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. S-a încercat refacerea ei prin secolele XVIII- XIX, dar zugrăvindu-se doar câteva chipuri de sfinţi în pridvor nu s-a reuşit a se reda Putnei strălucirea de odinioară, când era „tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală şi pre dinăuntru şi pre denafară…” (cronicarul Ion Neculce). Abia în 1972, mitropolitul Iustin Moisescu, pe baza unui plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu, a binecuvântat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii.  
 
Cu toată strădania mitropolitului, lucrările au început la 10 iulie 2001, când pictorii Mihail şi Gavril Moroşan au trasat primele linii la noua frescă, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Aceşti doi pictori au împodobit biserica, pe fondul foiţei de aur, cu foarte frumoase chipuri, compoziţii şi scene. Pictura lor se caracterizează prin stilul neobizantin, cu acorduri cromatice deosebite şi compoziţii inedite.  
 
Nu–mi amintesc dacă în biserică au intrat toţi componenţii grupului nostru. Eram atât de preocupat să examinez fiecare element arhitectural, fiecare pictură şi fiecare mormânt în parte, încât nici nu ştiu cu cine mai schimbam, arareori, impresii în şoaptă. Era linişte. Toţi vizitatorii admirau în tăcere, mergeau fără să facă zgomot, se închinau pătrunşi de evlavie şi zăboveau în faţa icoanelor spunându-şi rugăciunile în gând. Arătam Silviei cu bărbia ori cu privirea ce să fotografieze, fără să-i vorbesc. Bateriile aparatului meu se descărcaseră. Făcusem multe fotografii până aici, dar folosisem şi blitzul destul de mult. Tăcerea despre care aminteam nu era impusă de nimeni. Dar, aşa cum simţeam eu, mai adânc ca în celelalte mănăstiri, fiecare era pătruns de respectul pentru înaintaşii noştri, pentru acei oameni minunaţi care au trăit pe aceste meleaguri şi au clădit extraordinar de rezistente în timp şi credinţă lăcaşuri de cult.  
 
Eram conştienţi că la Putna a fost şi este o spiritualitate sacră. În plus, aveam senzaţia stranie că Voievodul Ştefan este peste tot cu noi, că ne vede, ne aude şi ştie ce gândim. Da, aici în cel mai durabil monument al marelui Voievod, el a rămas veşnic viu, trecând prin moarte în nemurire. Îmi amintesc acum frumoasele cuvinte prin care s-a exprimat istoricul Alexandru Xenopol vorbind despre figura Voievodului Ştefan şi despre uimitoarele sale fapte. El a spus că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Presupun că simţirea lui – la acea memorabilă serbare de la Putna din 1871 – a fost asemănătoare simţirii noastre, a celor aflaţi acum în aceleaşi locuri pline de sfinţenie şi de prezenţa personalităţii domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt în toate cele ce vedeam ori atingeam.  
 
- - VA URMA - -  
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a cincea - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1396, Anul IV, 27 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!