Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1390 din 21 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - PARTEA A PATRA -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
§2. Colocviu şi festival 
  
A doua zi, duminică 31 iulie, micul dejun a fost servit puţin mai târziu, adică mai pe la nouă… Era şi firesc, nu? Am fost favorizaţi şi de programul acelei zile: colocviu cu tema „Bucovina în opera scriitorilor” şi participarea la Festivalul „Întâlniri bucovinene”. Nu am reuşit să particip efectiv la toate manifestările, chiar dacă eram interesat şi curios, doritor de a vedea, de a cunoaşte meleagurile şi obiceiurile statornicite peste veacuri de oamenii locului. Oricum, o bună parte din impresiile culese în acea zi şi mai târziu vi le-am împărtăşit deja, urmând ca altele să vi le ofer în paginile ce urmează. 
  
La colocviu am participat aproape toţi, sub aspectul prezenţei. Domnii Horia Zilieru şi Emilian Marcu şi-au dat silinţa să ne introducă şi să ne poarte în universul operelor autorilor care au scris despre Bucovina. Erau multe nume cunoscute, dar nu şi scrierile lor. Nu avusesem ocazia să le citesc. Majoritatea au circulat în zona aceea, nu au ajuns şi prin Caracal ori la Slatina. Eram cu toţii obosiţi şi discuţiile s-au înfiripat destul de greoi. Nici nu se putea altfel, atâta timp cât nu cunoşteam operele în cauză. 
  
În schimb, cei doi poeţi au vorbit mult despre proza şi poezia bucovineană. Au recitat ori au citit câte puţin din propriile lucrări şi ne-au dezvăluit din frumuseţea şi bogăţia amintirilor, inclusiv lansări de carte, întipărite în timpul unor vizite în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, la mănăstirea Putna. Am remarcat că amândoi iubeau Bucovina cu întreaga sa istorie, cu locuri şi cu oameni, cu bogăţii naturale şi cu realizări culturale, cu credinţa strămoşească şi cu tot ce înseamnă tradiţii şi obiceiuri. În plus, am descoperit slăbiciunea fiecăruia, dacă-mi acceptaţi expresia.  
  
Ascultându-i pe Horia Zilieru şi pe Emilian Marcu nu poţi să nu remarci, la fiecare dintre ei, cât de convingători sunt vorbind, unul despre Luceafărul moldav, celălalt despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Domnul Horia, recitând din Eminescu, este atât de pătruns de ceea ce exprimă fiecare vers ori de frumuseţea metaforelor şi a rimelor, încât îi simţi vibrând întreaga făptură. Este magnific! Îl poţi asculta ore în şir. Cât despre Emilian Marcu, dacă ai judeca după expresia feţei, în general, nu ai putea crede că omul acesta se poate înflăcăra. Însă, vorbind despre Ştefan cel Mare, îl simţi cum dintr-o dată toate fibrele sale se destind, trăsăturile i se îndulcesc şi apare în faţa ta un alt om. Un om pătruns de măreţia celui mai viteaz şi mai drept domn al Moldovei, rămas în memoria urmaşilor ca aprig apărător al gliei strămoşeşti şi ca ziditor de mănăstiri şi biserici, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru adâncirea credinţei supuşilor săi. 
  
Nu am regretat niciodată timpul petrecut în tovărăşia acestor doi poeţi sensibili, foarte buni prieteni, unul născut în apropiere de Paşcani, judeţul Iaşi, altul văzând lumina soarelui în apropiere de Drăgăşani, judeţul Vâlcea. Am ieşit din sală mai bogat decât intrasem… 
  
După masa de prânz, parcă şi mai bogată ca în ziua anterioară, ne-am odihnit şi apoi am plecat în oraş, la festival. Ne-am plimbat, am ascultat puţină muzică şi apoi am intrat la o cofetărie cu terasă, împreună cu proaspătul meu prieten, Dan Petrescu, chiar în vecinătatea Casei de Cultură. Aici, surprinzător, avea şi bere. Eu nu am dorit îngheţată, pentru că răcesc foarte repede, dar am băut cafea şi bere. Ambele au fost de calitate, aşa cum a fost şi îngheţata, potrivit aprecierilor făcute de Silvia şi Dan. Am zăbovit ceva timp acolo, stând de vorbă. Era plăcut. Să nu uit însă, am avut şi un moment pe care îl menţionez nu numai pentru că m-am speriat destul de tare ci şi din alt motiv. Am achitat nota de plată după ce am comandat a doua bere. Când am terminat de băut, am lăsat paharele pe masă, ne-am ridicat şi am plecat repede deoarece se lăsase şi mai rece între timp, mai ales după bere şi îngheţată. Am mers agale până în bulevard şi eram deja pe trotuar când, neaşteptat, Dan se opreşte şi ne întreabă uşor speriat: 
  
- Dar borseta mea unde este? Aţi făcut o glumă…? 
  
Eu m-am uitat întrebător la Silvia, ea la mine. Aveam doar lucrurile noastre. 
  
- Nu, vericule! Unde naiba ai lăsat-o? Aveai şi bani în ea? 
  
- Nu, nu am… Banii îi ţin în buzunar, dar… Mă întorc la cofetărie, a răspuns el cu vocea moale, văzându-se deja în postura de păgubaş. 
  
Am aprins o ţigară şi l-am aşteptat. Nu am mai făcut niciun pas. Îl urmăream cu privirea. A revenit imediat, radios. Avea borseta agăţată de mână. 
  
- Ai avut noroc, băi, Dane! N-a fost niciun oltean pe aproape, în afara noastră, că altfel erai un amărât pe aici, fără acte şi fără gentuţa asta ce te-arată că eşti domn! 
  
- Bine zici! a răspuns el cu zâmbetul pe buze.  
  
La întoarcere, după cum era de aşteptat, s-au format de la sine grupuri şi grupuleţe antrenate pe glume şi poezie, la câte un păhărel, unde am rămas şi noi, după ce am mâncat, până spre miezul nopţii… 
  
§3. Ziua cea mai lungă: excursie! 
  
Să nu credeţi că timpul şi-a revenit din procesul de comprimare şi noi am trecut bucuroşi la zilele obişnuite de până acum câţiva ani! Nu, nu din această cauză a fost „ziua cea mai lungă” din programul taberei, ci pentru că am fost într-o excursie lungă, ce ar fi devenit chiar obositoare dacă mulţimea obiectivelor vizitate nu ne-ar fi plăcut. Am să încerc să vă plimb peste tot şi să vă introduc, cât de puţin, în acea lume de basm pe care am vizitat-o cu mare curiozitate şi plăcere şi din care am plecat cu regretul că nu am putut rămâne mai mult acolo, să respir aerul curat şi să mă încarc pentru toată viaţa cu acea energie benefică pe care am resimţit-o în fiecare aşezământ religios în care m-am închinat cu evlavie. Vă voi prezenta şi date raportate la istoria locurilor, foarte pe scurt, cu riscul de a plictisi pe cei care sunt deja informaţi ori pe cei care au vizitat zona de mai multe ori. Am în vedere faptul că sunt alţi cititori cărora viaţa nu le-a oferit această şansă. Sper să le pot capta atenţia şi să-i conving că nu trebuie să rateze nici cea mai mică ocazie care le poate deschide calea înspre aceste locuri şi întregul ţinut bucovinean. 
  
Acestea fiind zise, sperând că v-aţi înarmat cu răbdare, vă invit să mă însoţiţi! 
  
§3.1. La casa ouălor încondeiate 
  
Autocarul era deja la poarta pensiunii când am ajuns noi acolo, imediat după micul-dejun. Plouase puţin în timpul nopţii şi aerul era mai rece ca în ziua precedentă. Cerul era acoperit aproape în întregime şi norii nu păreau prea prietenoşi ori nu învăţaseră, poate, să ne privească altfel decât ameninţător. M-am urcat, împreună cu Silvia, după ce m-am asigurat că am luat aparatul de fotografiat, cu sentimentul că, în sfârşit, visul meu ori doar o parte din el se va împlini în acea zi. Eram fericit să ştiu că voi vedea locuri cărora le-am dus dorul peste patruzeci de ani, locuri în care istoria, cultura şi religia se împletesc în acest spaţiu multietnic şi multicultural, ce dăinuie într-un areal plin de frumuseţe naturală cum puţine locuri în România mai există. 
  
Am ocupat al doilea rând de scaune, înapoia şoferului, de unde puteam admira peisajul pe partea stângă a direcţiei de mers, dar şi în faţă, prin parbriz, beneficiind de faptul că Magda Paşca şi Mihaela Suciu nu erau suficient de înalte, pe primul rând, să ne deranjeze. Cred că fiecare s-a aşezat cam la întâmplare, lăsând deoparte cuplurile mai mult ori mai puţin oficiale. Cert este că pe ultimul rând, cel mai liber din tot autocarul, s-au aşezat poeţii Horia Zilieru şi Emilian Marcu. Am crezut că sunt obosiţi şi doreau să nu fie deranjaţi pe timpul vreunui pui de somn furat în timpul deplasării. M-am înşelat. Vocea lor inconfundabilă era adeseori auzită, fie în versurile declamate cu patos de domnul Horia, fie în „înţepăturile” în replică ale colegului de breaslă ori în intervenţiile pe care le făceau în diverse dialoguri, atunci când Lidia Petrescu şi chitara ei îşi trăgeau sufletul între două melodii. 
  
Nu eram atent la cele discutate şi nici la toate melodiile. Priveam lacom peisajul, grijuliu să nu-mi scape nimic şi dialogam în şoaptă cu Silvia. De fapt era un schimb permanent de impresii. Relieful variat se descoperea în toată splendoarea înfăţişându-se în haina lui cea mai elegantă: vegetaţia bogată de culoare verde, cu nuanţe superbe în funcţie de întindere, înălţime şi soiuri de copaci. Observam că nu exista o anumită linie de demarcaţie. Pe alocuri copacii se înfăţişau semeţi pe înălţimi împădurite şi coborau cu ale lor coroane până în marginea unor mici localităţi, la margine de drum ori la mal de apă curgătoare, în timp ce în alte zone urcau păşunile, la fel de bogate, până sus, spre munte ori în vârf de deal. Se zăreau prin luminişuri îndrăzneţele acoperişuri ale unor case singuratice şi se profilau cărări ocolitoare, care păreau că se-mplântă în pădurea deasă ori se lărgesc în apropierea unei stâne ce nu putea lipsi din acel peisaj de vis în care oieritul este ocupaţie milenară. 
  
Am fost nemulţumit că se opreşte autocarul după un scurt viraj la dreapta. Doream să tot meargă, să-mi odihnesc privirea la nesfârşit pe acel peisaj inexistent în zona Slatinei de Olt. Am coborât şi am aflat că am ajuns la „casa ouălor încondeiate”, care mi-a rămas în amintiri cu acest nume pentru că niciodată în viaţă nu am văzut atâtea ouă adunate la un loc. De fapt, este vorba de Muzeul oului din Vama, în „inima Bucovinei”, cunoscut în zonă ca atelier de încondeiat ouă.  
  
Localitatea VAMA din judeţul Suceava este aşezată pe drumul european E85, nu departe de sfintele mănăstiri Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa, la numai 16 kilometri de oraşul Câmpulung Moldovenesc. A căpătat acest nume, cu sute de ani în urmă, tocmai pentru că, aflată la intrarea în Carpaţii Orientali, străjuită de Obcina Feredeului, a îndeplinit rolul de localitate de vamă între Principatul Moldovei şi Principatul Transilvaniei. Este atestată documentar în anul 1408, când se numea deja Vama Moldoviţa, apărând într-un privilegiu comercial din 8 octombrie al acelui an, în care se stabilea că toţi negustorii, care vor aduce mărfuri din ţara ungurească în Moldova, să plătească taxe vamale. În anul următor, domnitorul Alexandru cel Bun, într-un document din 18 noiembrie, a scos satul Vama din Ocolul Câmpulung şi l-a dat Mănăstirii Moldoviţa, cu toate veniturile vămii. Vama, ca localitate, este cunoscută şi introdusă în harta traseelor turistice graţie Muzeului oului, Stâlpului lui Vodă (1717, la ordinul domnitorului Mihai Racoviţă) şi a bisericii din Vama (1670, cioplită în piatră de Grigore şi Vasile Badale). A mai avut, ca obiectiv turistic, biserica de lemn cu hramul „Înălţarea Domnului”, care a fost construită în anul 1783, dar a fost transferată în 2001 la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava. 
  
Din jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I, din 1817, aflăm că aici, la Vama, un mare proprietar de terenuri silvice şi patron industrial din vremea stăpânirii habsburgice, pe nume Manz, avea o „uzină” metalurgică, o forjă cu cinci ciocane. El făcea şine şi bare de fier pe care le vindea cu amănuntul în Bucovina şi Galiţia… 
  
Coborâsem din autocar şi încercam să-mi dezmorţesc picioarele în apropierea lui, în timp ce observam împrejurimile imediate, cu gândul la pădurile ce le admirasem din mersul maşinii. Am văzut aleea asfaltată şi mi-am lăsat privirea transportată până la grădina din curtea în care ni s-a spus că se află obiectivul ce urma să-l vizităm. Am ramas foarte plăcut surprins să văd spaţiul verde îngrijit, florile numeroase, pomii cu fructe date în pârg şi cele două clădiri construite din lemn.  
  
Totul părea să fie un mic colţişor de rai în care privirea se desfăta cu frumuseţile din jur, cu spaţiile verzi amenajate cu grijă şi deosebit de curate, iar plămânii se alimentau cu aer curat, cu gust şi miros diafan de foioase şi conifere. 
  
Spaţiile de trecere dintre clădiri şi gazon erau pavate cu piatră de formă hexagonală având culoarea asortată la brâul de jos al clădirilor. Am lăsat grupul să intre în casa principală şi am pătruns în grădină, unde marii poeţi ai grupului intraseră deja şi se întreţineau cu o doamnă foarte amabilă şi plăcută la vedere, care nu era altcineva decât mama doamnei Letiţia Orşivschi, pe care am avut plăcerea să o cunosc imediat ce am intrat în incinta muzeului, organizat în clădirea principală, în al cărei lung pridvor am numărat cel puţin douăzeci de glastre mari, în care florile te îmbiau prin prospeţime şi frumuseţe. 
  
Letiţia Orşivschi Heiser este profesoară de artă textilă şi decorativă, membră a Asociaţiei creatorilor populari din România, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional, membră a Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Decoratori cu sediul la Fribourg-Elvetia, reprezentantă, începând cu 1998, a României la expoziţii internaţionale de ouă decorate, deţinătoare a numeroase şi importante premii şi distincţii, colaborator al Muzeului Ţăranului Roman şi al Facultăţii de Textile Iaşi, doctorand în cercetarea motivelor vechi de Bucovina. Este bucovineanca în care Dumnezeu a sădit darul încondeierii ouălor şi al prelucrării extrem de fine a cojii lor, meşteşug perfecţionat la nivel de artă. Ea transpune cu măiestrie, în desenele de pe coaja oului, scene biblice cu semnificaţii deosebite de credinţă ortodoxă, dar şi scene în care tradiţiile raportate la dragoste, căsătorie, familie, sunt oferite în culori şi simboluri uluitor de bine alese şi explicite, în acelaşi timp. 
  
De altfel, domnia sa ne-a convins că oul reprezintă „filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale”. Ca adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meşteşugul încondeierii ouălor este ridicat la rangul de artă, alături de arta broderiei şi a decorurilor bogate de pe costumele naţionale, din care adeseori se inspiră şi, pe care, în acelaşi timp, le îmbogăţeşte. 
  
Muzeul domniei sale este plin de inedit. Cuprinde peste 2.000 de ouă din toată lumea. Letiţia Orşivschi le-a adunat în cei doisprezece ani de participări la expoziţii şi saloane internaţionale şi le-a alăturat celor peste 1.000 de ouă din Bucovina, lucrate în timp de mâna artistei şi a altor împătimite de această artă. Acestea din urmă au o vechime de 80-100 de ani şi înfăţişează privitorului motive vechi din Bucovina şi motive de pe costumele populare ori de pe covoarele din zonă. De altfel, înzestrată cu o meticulozitate ieşită din comun şi cu simţ estetic remarcabil, doamna Letiţia a reuşit să realizeze cea mai numeroasă colecţie de ouă din România, pe care a organizat-o în două secţiuni: ouă de Bucovina şi colecţia internaţională. În colecţia sa vizitatorul poate admira ouă rare, unele cu dimensiuni foarte mari, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi o gamă bogată de ouă foarte mici, ca cele de porumbel, potârniche ori vrabie, pe lângă altele, de dimensiuni variabile, cum sunt cele de prepeliţă, fazan, păun, raţă, gâscă, curcă sau struţ. 
  
Toată această bogăţie de ouă vopsite, încondeiate artistic cu multă migală şi pricepere, în cele mai diverse combinaţii de culori, împreună cu acelea în care coaja a fost tratată într-un anumit fel şi lucrată ingenios astfel încât apare ca o dantelărie fantastică, se află expusă în 22 de vitrine.  
  
Despre fiecare tip de lucrare şi chiar despre fiecare ou în parte, doamna Letiţia vorbeşte desluşit, pe înţelesul tuturor, cu o plăcere tainică rar întâlnită, cu profesionalism şi bunăvoinţă. Ochii ei, două crâmpeie de cer senin de după răsărit, te privesc deschis, cu prietenie şi căldură sufletească, în timp ce prezintă în amănunt desenele făcute după ce oul a fost împărţit prin „meridiane” şi „ecuator” în patru ori opt părţi egale, situate simetric. În afara explicaţiilor profesioniste, pe care le poate da şi în limbile franceză, germană, engleză ori italiană, artista iniţiază, practic, vizitatorul doritor să cunoască meşteşugul împestriţării ouălor, cu deosebită acurateţe şi tact pedagogic desăvârşit, aşa cum ne-a convins, după două zile, chiar la Tabăra de creaţie „Dor de Bucovina”.  
  
Am plecat cu mult regret din această gospodărie atât de curată şi de primitoare, din muzeul cu exponate lucrate cu măiestrie dusă la extrem. Era regretul că timpul nu ne permitea să stăm mai mult. Nu mă săturam să privesc admirativ şi să ascult vorbirea plăcută, caldă, prietenească, a gazdei noastre. Cel puţin pentru mine, totul a fost inedit. Alte persoane, inclusiv Rodica Rodean, Emilian Marcu sau Horia Zilieru, vizitaseră de mai multe ori locurile şi totuşi au intrat, au privit şi au ascultat cu atenţie întreaga expunere a doamnei Letiţia.  
  
§3.2. Mănăstirea Suceviţa 
  
Autocarul parcurgea un traseu la fel de plăcut ca cel din prima parte a călătoriei. Nu doream să mă informez unde ne aflăm şi încotro mergem. Era prea frumos totul şi nu doream să risipesc plăcerea de a descoperi locurile pe măsură ce le vedeam. Vegetaţia era tot mai bogată şi nu-mi puteam dezlipi privirea de geamul prin care vedeam verdele intens al pădurilor, ce se căţărau, încet-încet, până către vârfuri, printre fânaţuri şi păşuni, dispărând în depărtare ori dincolo de norii ce puneau stăpânire pe tot cerul, cât vedeam cu ochii. Am observat acum, dar mai ales ulterior, pe măsură ce atingeam cote mai înalte pe traseul spre alte obiective, turme de oi sau de vaci, păscând. Am auzit de la oamenii locului că, în vecinătate, mai sus de Câmpulung, se pot vedea, păscând împreună cu aceste turme, cerbi şi căprioare, care adeseori nici nu se mai feresc de prezenţa oamenilor. S-au obişnuit cu ei şi se bucură de protecţia lor.  
  
Începuse să plouă şi, drept urmare, vizibilitatea era tot mai redusă. Urcam pe serpentine blânde admirând peisajul deosebit de variat şi de plăcut. Văile adânci, pornind chiar din marginea şoselei pe alocuri, m-ar fi înfricoşat dacă nu eram obişnuit cu munţii străbătuţi de apele Prahovei, Oltului ori Jiului, cu Bucegii, Parângul ori Retezatul. Dar, oriunde aţi merge, veţi constata că fiecare zonă are frumuseţea ei aparte, iar aici, prin locurile la care fac trimitere, am descoperit un ceva anume, propriu lor: aerul curat, proaspăt, puternic ozonat şi înmiresmat de florile fâneţelor şi de cetina răşinoaselor, dar şi liniştea. Era o linişte pe care aveam senzaţia că o pot atinge, că o pot pipăi. Nu ştiu de unde şi cum se instala. Am presupus că pădurile bogate şi, în general, toată vegetaţia, dau această impresie, care devenise certitudine în timp. Pe de altă parte, faţă de alte zone din ţară, cred că mişcarea oamenilor nu era atât de evidentă, de haotică, desfăşurată în grabă şi cu prea multe maşini de toate tipurile şi mărimile. 
  
Am ajuns la Mănăstirea Suceviţa pe neaşteptate, când nici nu terminasem schimbul de impresii despre meşteşugul împestriţării ouălor, dar şi despre prestaţia şi atitudinea excelentă a doamna Letiţia. Afară încă mai ploua puţin, cu picături mici, dar nu suficiente să ne sperie ori să ne anuleze vizita. Important este că, odată ajunşi în curtea lăcaşului de cult, care mă fascina cu a sa vechime impresionantă, ploaia a încetat definitiv. A fost, poate, un semn divin… 
  
M-am grăbit să cobor, să văd tot ce se poate vedea. Grupul se cam risipise, fiecare dorind să facă fotografii şi, subordonat acestui scop, fiecare îşi alegea unghiul cel mai bun ori locul plăcut lui. Doamna Rodica Rodean ne-a adunat cu greu, după apeluri repetate, atenţionându-ne că vorbise cu o măicuţă-ghid, care va veni să ne ofere un minimum de date referitoare la trecutul şi valoarea acestui important locaş de închinăciune, carte de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă. 
  
Măicuţa, îmbrăcată cu respectarea strictă a canoanelor mănăstireşti, m-a impresionat de la bun început prin atitudinea manifestată faţă de noi, grupul gălăgios reunit cu greu. După numai două-trei fraze, calmă şi cu o privire care ne dojenea cu blândeţe, a reuşit să ne capteze atenţia şi să ne câştige respectul. Foarte bine documentată şi cunoscătoare a evoluţiei mănăstirii în timp, de la piatra de temelie şi până la zi, dăruită cu tact desăvârşit şi simţ pedagogic, măicuţa ne-a oferit detalii despre tot ce înseamnă acest aşezământ în viaţa locuitorilor, sub aspect social, politic, economic, cultural, spiritual.  
  
Trebuie să ştiţi că Mănăstirea Suceviţa, situată numai la 18 km. de Rădăuţi, cu acces pe DN 17 A către Marginea, a fost ridicată în anul 1581 de către Gheorghe Movilă, episcop de Rădăuţi, ulterior mitropolit al Moldovei. Alte materiale istorice arată că mănăstirea este atestată documentar la 1586, dar important este faptul că a fost ctitorită de familia Movileştilor: boieri şi cărturari, mitropolitul Gheorghe Movilă şi fraţii săi, domnitorii Ieremia şi Simion. 
  
Edificiul, pe întregul său fiind de mari proporţii, are aspectul unei fortăreţe cu împrejmuire de ziduri foarte groase, de până la trei metri, cu patru turnuri de apărare şi unul cu paraclis peste gangul intrării, cu drumuri de strajă, contraforturi şi metereze, potrivit nevoilor acelor vremuri. Mănăstirea este construită sub semnul arhitecturii moldoveneşti, îmbinată cu elemente de artă bizantină şi gotică, dar şi cu altele specifice arhitecturii din Ţara Românească. Pictura interioară şi exterioară este realizată de fraţii moldoveni Sofronie şi Ion, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. Trăsătura caracteristică a picturii de la Suceviţa este înclinaţia spre naraţiune şi peisagistică, manifestate într-o vastă interpretare iconografică, care respectă tradiţia născută în epoca lui Petru Rareş, dar o şi completează cu teme noi, cum ar fi cele cu caracter teologico-dogmatic. „Testament al artei moldoveneşti”, aşa cum este caracterizată de Paul Henry, cercetător de artă franceză, pictura murală de la Mănăstirea Suceviţa încununează epoca unor mari creaţii din secolul al XVI-lea. Fiecare frescă pictată spune o întreagă poveste diferită de celelalte. Picturile minunate ale frescelor impresionează prin personajele arătate şi umanizează temele religioase. Scenele sunt dominate de nuanţele în verde şi roşu, exemple clasice de folosire a culorii în scopul evocării emoţiilor. Întreaga pictură exterioară, alături de cea de la Humor, Moldoviţa, Arbore şi Voroneţ, se înscrie în galeria capodoperelor universale. 
  
Este demn de reţinut că în complexul cultural-artistic de la Mănăstirea Suceviţa în afară de arhitectura religioasă, de apărare şi civilă, se găseşte pictură de mare calitate, cu scene expresive prin dinamică şi culoare, sculptură în lemn şi piatră, broderii de inestimabilă valoare, manuscrise, argintărie şi multe alte lucrări deosebite. Muzeul mănăstirii adăposteşte, printre altele, o colecţie de artă medievală din Moldova, în care veţi putea admira portrete laice din epocă şi caseta de argint cu părul doamnei Elisabeta, soţia lui Eremia Movilă. 
  
Prin toate cele menţionate în umila mea descriere, împănată cu date preluate din diverse documente, adăugate la alte multe elemente deosebit de importante, care dau dimensiunea reală a rolului educativ, religios şi cultural, Mănăstirea Suceviţa se constituie ca o perlă a ortodoxiei româneşti şi este inclusă în patrimoniul universal. Împreună cu celelalte mănăstiri din Bucovina, ea se numără printre cele mai cunoscute mănăstiri cu frescă exterioară pictată din lume, mărturie a vremurilor medievale. 
  
Grupul nostru a vizitat mare parte din tot ceea ce înseamnă această mănăstire-cetate a Moldovei, inclusiv interiorul bisericii mănăstirii, dar asta nu înseamnă că a reuşit să vadă totul. Numai pentru examinarea frescelor, în paralel cu audierea explicaţiilor amănunţite ale ghidului nostru, ne-ar fi fost necesare ore întregi. Măicuţa pleca de la istoric şi intra în detalii privind simbolistica, pe scene, porţiuni, figuri şi culori, ca să termine cu sublinierea locului frescei ori a picturii singulare în tematica generală a întregului perete ori a mănăstirii. Am admirat în tăcere zidurile medievale şi turnurile, spaţiile verzi excelent întreţinute, am cumpărat diverse suveniruri şi am părăsit edificiul cu un plus de credinţă şi de smerenie în sufletele noastre… 
  
§3.3. Mănăstirea Moldoviţa 
  
Începuse să plouă la ieşirea din vechea curte şi am alergat de la poartă până la autocar. Nu am mai avut timp de o ţigară şi nici nu se cădea să fumez imediat după vizitarea acestui sfânt locaş, în imediata sa vecinătate. Aerul se răcise şi, o dată cu el, atmosfera din maşină. De fapt, cred că fiecare îşi sedimenta impresiile şi căuta un colţişor nou pentru depozitarea amintirilor. 
  
Priveam pe geamul pe care se prelingeau în voie, fără zgomot, picăturile mărunte de apă. Peisajul era mai bogat şi mai atrăgător decât cel admirat în prima parte a călătoriei, dar cerul acoperit nu lăsa soarele să ni-l înfăţişeze în adevărata sa splendoare. Vorbeam puţin, împărtăşind o parte din impresii. Melancolia îşi făcea loc în sufletele noastre îndemnându-ne spre meditaţie. Am fi devenit trişti dacă, atentă mereu la starea de spirit a grupului, doamna Rodica nu ar fi rupt tăcerea. A fost ca o scânteie, pentru că „focul” s-a extins surprinzător de repede la poetul Horia Zilieru şi, mai departe, de la un capăt al autocarului la celălalt, până la doamna Lidia Petrescu. Au apărut primele zâmbete, s-au auzit primele glume, versuri, aplauze şi, bineînţeles, obişnuitele cascade de râs. Chitara Lidiei a prins viaţă şi aproape toată suflarea s-a înscris în ritm şi melodie până la oprirea neaşteptată a autocarului. Ajunsesem la un alt obiectiv înscris în programul zilei. 
  
Mănăstirea Moldoviţa ne aştepta cu porţile deschise, la doar 27 kilometri nord de Câmpulung Moldovenesc, în comuna Vatra Moldoviţei. La prima vedere am constatat că are, asemenea mănăstirii Suceviţa, aspectul unei cetăţi cu turnuri de apărare şi ziduri groase de şase metri cu înălţime de peste un metru. Este una dintre cele mai vechi aşezări monahale şi are un impresionant trecut istoric. Din înscrisurile citite aici şi, în principal, din documentele studiate ulterior, am înţeles că începuturile datează din vremea voievozilor muşatini, dar nu sunt atestate documentar. Se pare că prima biserică de piatră, ridicată aici de Alexandru cel Bun între anii 1402-1410, cu un întreg ansamblu de construcţii, este confirmată de existenţa unor documente scrise. Ea s-a dezvoltat mult, devenind un adevărat centru cultural în acele vremuri, inclusiv prin acordarea unor importante privilegii. De reţinut este faptul că aici se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti. Ulterior, domnitorul Ştefan cel Mare a mărit sfera acestora, prin mai multe hrisoave, înzestrând mănăstirea cu 11 sate, prisăci, iezere şi alte privilegii comerciale. Toate acestea au înscris-o printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova. 
  
Alunecările de teren de la sfârşitul secolului al XV-lea au cauzat prăbuşirea clădirilor, ale căror ruine pot fi văzute la circa 500 m de actualul edificiu monahal, ctitorit de domnitorul Petru Rareş la 1532, care a dorit şi a reuşit să asigure continuitatea aşezământului ridicat de Alexandru cel Bun. În alte izvoare documentare se spune că mutarea mănăstirii, construită în 1410 pe locul unei vechi mănăstiri din lemn, ar fi fost cauzată de un cutremur care ar fi afectat-o serios. Oricum, Petru Rareş rămâne şi în acest caz ctitorul ei, alunecările de teren amintite putând fi provocate de cutremur. Vechea mănăstire din lemn fusese construită de pustnicii care vieţuiau încă din secolul al XIV-lea prin codrii bogaţi ce acopereau obcinele ce străjuiau valea Moldoviţei, precum şi pe pârâul Ciumârna în sus. Pe lângă bisericuţa din lemn ei au ridicat chilii şi au reuşit să închege comunitatea duhovnicească din care-şi trage rădăcinile puternicul edificiu de cultură religioasă de mai târziu. 
  
Mănăstirea Moldoviţa este deosebit de originală prin aceea că înglobează şi păstrează elemente tradiţionale şi moderne, într-un amestec armonios de concepţii constructive şi arhitecturale, cum ar fi, bunăoară, mărimea fundaţiei şi preferinţa spre simplitate, eleganţă şi proporţii ample. Ne atrage atenţia dispunerea simetrică a ferestrelor pronaosului şi ancadramentul uşilor de sub cornişe proeminente, dar şi soluţia prelungirii navei pentru cuprinderea a încă două spaţii. 
  
Pereţii interiori şi exteriori au fost acoperiţi cu fresce, în anul 1537, care au supravieţuit până în zilele noastre, exceptând faţada nordică. Ele impresionează ochii vizitatorului cu filigranul complicat şi nemuritor, în aceeaşi măsură în care uimeşte claritatea alinierii iconografice şi nuanţa caldă şi armonioasă de galben. Întreaga pictură murală a bisericii se integrează în complexul picturii mănăstirilor bucovinene şi este apreciată, în acest context, că se impune ca „unul dintre cele mai importante monumente de artă românească veche”. („Pelerin în Bucovina”, Editat de Consiliul Judeţean Suceava, martie 2011). Frescele interioare ne atrag atenţia chiar de la tabloul votiv de pe peretele vestic, unde este reprezentată familia întemeietorului. Vizitatorul poate privi admirativ, aici, cel mai reuşit portret al lui Petru Rareş şi va observa cât de puternic individualizat este fiecare membru al familiei domnitorului-ctitor. 
  
La această mănăstire, pictura, sub aspect artistic şi tematic, reprezintă un tot unitar de cultură generală, pe lângă scenele religioase. În acest sens, se pot vedea scene istorice în exterior – asediul Constantinopolului – ori cu aspect cultural – filosofii antici. De altfel, întreaga pictură de la Mănăstirea Moldoviţa depăşeşte nota dominantă a sobrietăţii şi a simbolismului, proprie picturii secolului XV. Are un caracter profund realist, narativ, insuflând viaţă scenelor, în condiţiile păstrării tradiţiei picturii bizantine. Aceste aspecte pot fi uşor descoperite de vizitator chiar şi în absenţa explicaţiilor ghidului. Nici noi nu am beneficiat de ele, dar am remarcat, printre altele, superba catapeteasmă pictată şi aurită, adevărată operă de artă sculptată în lemn. Am reţinut că partea superioară, până la candele, datează din secolul al XVI-lea, iar cea inferioară din secolul al XVIII-lea. În schimb, ne-am oprit privirile admirative cam peste tot, chiar dacă au fost fugare, am făcut fotografii în locurile în care ni s-a permis, iar o parte din grup a avut în grijă să aprindă câteva lumânări, fiecare pentru cei vii ori cei morţi din familia sa. 
  
La finalul vizitei în acest minunat locaş monahal, vă amintesc să nu uitaţi că în muzeul mănăstirii descoperiţi exponate de mare valoare istorică, culturală şi religioasă. Printre altele, veţi putea admira manuscrise din secolul al XVI-lea, unele caligrafiate chiar aici, jilţul domnesc din vremea lui Petru Rareş – cea mai valoroasă operă de acest gen din Moldova – şi broderiile dăruite de voievodul Ştefan cel Mare. Dar, ca să cuprindeţi întreaga istorie a mănăstirii, oferită prin tot ceea ce înseamnă acest aşezământ, este bine să vă repartizaţi cel puţin o zi întreagă. În caz contrar, nu veţi reuşi să vedeţi totul şi veţi regreta, aşa cum regret eu acum…  
  
§3.4. Marelbo - fabrica de încălţăminte 
  
Nu ştiam ce obiectiv turistic urmează să vizităm. Mi-ar fi pierit curiozitatea, dorinţa de a vedea cu ochii mei, dacă o întrebam pe Rodica. Am preferat să-mi fac o părere proprie, nealterată de informaţii generale venite din afară, despre toate locurile vizitate. Stăteam îngândurat pe scaunul meu şi vorbeam foarte puţin cu Silvia, şi ea la fel de concentrată, poate, asupra aceloraşi imagini impresionante. Ascultam mai puţin atent cântecele Lidiei Petrescu, neobosită şi zâmbitoare ca o floare de colţ. Nu participam la discuţiile vesele din autocar, contrar obiceiului meu. Am fost surprins să constat că ne oprim într-o parcare, după ce am traversat o localitate în care remarcasem numeroase case arătoase şi curţi ce oglindeau o bunăstare materială a proprietarilor. Am aflat, ceva mai târziu, că tocmai trecusem prin localitatea Vicov din judeţul Suceava. 
  
Ploua încetişor, cu picături micuţe, dar curiozitatea a fost în măsură să depăşească reţinerea provocată de vremea nefavorabilă. Am coborât cu toţii şi, intrând pe poarta principală a unui obiectiv economic, am fost surprins să constat, din prima privire, curăţenia şi ordinea desăvârşită ce domneau în interiorul împrejmuirii acesteia. Auzisem despre existenţa ei, dar nu ştiam unde se află. Era fabrica de încălţăminte „Marelbo”. De o parte şi de alta a platoului central, se înălţau clădiri elegante, a câte două etaje, cu ziduri de culoare crem şi acoperişuri din materiale moderne ce imită, ca formă şi culoare, ţigla. În faţa celor din partea dreaptă, am admirat o mulţime de flori, aranjate cu gust estetic deosebit în vaze mari, jos pe beton ori suspendate sub copertine acoperite şi ridicate pe schelet de lemn frumos prelucrat. În incintă am trecut, mai întâi, printr-unul din grupurile sanitare destinate salariaţilor. Am remarcat aceeaşi stare de ordine şi curăţenie, dar şi starea tehnică total corespunzătoare a instalaţiilor sanitare. În hala principală de producţie, secţiile şi atelierele se remarcau prin utilajele şi uneltele moderne, dar şi prin muncitorii echipaţi cu halate de lucru curate. Personal, am fost impresionat, chiar dacă nu eram pentru prima oară într-o unitate economică de acest gen. Bunăoară, în anii de tristă amintire ai comunismului din România, vizitasem o mare fabrică de încălţăminte din Râmnicu Vâlcea. Mi-a făcut o frumoasă impresie, dar fabrica de aici era superioară din multe puncte de vedere, în special în ceea ce priveşte organizarea, utilarea, ordinea şi disciplina la locul de muncă. 
  
Am ieşit pe platoul central, lăsând în interior pe cei câţiva doritori să-şi procure încălţăminte din piele de cea mai bună calitate. Dan Petrescu şi Ovidiu Raul Vasiliu erau deja afară. Am intrat în vorbă cu ei. 
  
- Ei! Ce părere ai, domnule inginer! Parcă ar fi oltean patronul de aici, nu? 
  
- Ha, ha! Nu cred. Cine ştie din ce ţară este investitorul! a răspuns Dan zâmbind şi făcându-i cu ochiul Silviei. Este doamnă? Numai un străin putea să facă treabă bună… 
  
- Nu neapărat! l-a întrerupt Silvia îngândurată, privind aleea elegantă ce urca pe o pantă betonată, la aproape 45 de grade, pe latura din spate a împrejmuirii. Fac şi unii români treabă destul de bună, dar nu prea sunt motivaţi. 
  
- Să întrebăm pe cineva. Să plecăm lămuriţi, a intervenit Raul, manifestându-şi neaşteptat curiozitatea.  
  
M-am uitat în jurul nostru. Nu era nimeni de-al casei. În clădire nu mă trăgea inima să mă întorc, aşa că m-am îndreptat spre cabina de pază-control de la poartă. M-a văzut agentul şi a ieşit să mă întâmpine, de parcă-mi citise gândul. 
  
- Domnule, am rugămintea să-mi spui cine este patronul fabricii! Din ce ţară vine omul acesta? am întrebat eu fără altă introducere. 
  
- Chiar nu ştiţi sau încercaţi să… 
  
- Hai, domnule, că nu glumesc! Nu am făcut sute de kilometri până aici doar să pun întrebări aiurea. Ce naiba! 
  
Agentul zâmbea neîncrezător şi privea peste umărul meu spre Dan, Raul şi Silvia, care se apropiau râzând. La intervenţia lor, convins că nu glumeam, a răspuns: 
  
- Patronul n-a venit din afară… Este român sadea, să ştiţi. 
  
- Formidabil! N-aş fi crezut! am izbucnit eu, privind stupefiat la figurile la fel de surprinse ale prietenilor mei. 
  
- Cum îl cheamă, domnule? 
  
- Păi… uite că acum nu-mi vine în minte numele… Cred că l-am uitat, dar de ce trebuie să ştiţi cum îl cheamă? a întrebat agentul, destul de vizibil jenat. 
  
- E omul de afaceri Aurel Bobu. N-aţi auzit de el? De unde sunteţi? a venit întrebarea unui salariat îmbrăcat cu bluză verde de lucru, aidoma celor văzute la o parte din lucrătorii din secţia în care se coseau pantofii bărbăteşti, şi care trecea întâmplător prin apropiere. 
  
- De departe, nene! Venim de la Jiu şi de la Olt, am răspuns eu repede, să nu-şi dea seama că printre noi sunt şi moldoveni, mult mai aproapiaţi de zonă. 
  
Ne-a privit prietenos şi ne-a zâmbit înţelegător. Ne-a mai povestit câte ceva, bucuros că ne informează. Grupul nostru se refăcea între timp în jurul său şi se simţea foarte important. Aşa am aflat că în Vicovu de Sus au fost mai mulţi cizmari recunoscuţi ca buni meseriaşi, unii dintre ei având ateliere de cizmărie. La „Marelbo” lucrau peste 420 de salariaţi şi erau foarte mulţumiţi, în primul rând de salariu, dar şi de condiţiile concrete de lucru.  
  
Tot acolo am aflat că acea „pârtie” de beton, cu trepte pe ambele laterale, care se vedea pe dealul din spate şi care mă contraria nespus de mult, este drumul ce duce la locuinţa ori cabana patronului fabricii de încălţăminte. El urcă pe acel drum cu maşina! Am fost uimit să aud aşa ceva. Gândeam că este imposibil, dat fiind unghiul de pantă prea mare, ca să permită unei maşini să urce fără să se răstoarne. A trebuit să-i credem pe cuvânt pe cei doi oameni care jurau că este adevărat. Acolo îşi ducea patronul o parte din musafiri, mai ales pe cei sosiţi de peste hotare, acolo are familia şi tot în acea cabană cântă la acordeon cu diferite ocazii. Am înţeles că întreaga construcţie este din „lemn şi piele”. 
  
- Cum adică, domnule? Lemn şi piele… o construcţie, o casă? 
  
- Casa e din lemn şi mobila e toată din piele, mi-a şoptit acel lucrător în timp ce-şi rotea ochii de jur împrejur, cu teamă să nu fie auzit de vreun şef, probabil. Şi are sobe din alea… cum să le zic eu… din cărămidă şi teracotă, de arde focul la vedere… din alea…cămine, dom’le! 
  
- Aha! Aşa deci! am zâmbit aprobator. Bravo lui! Le merită. Munceşte, asigură salarii şi la alţii, câştigă şi are din ce le face, am subliniat convins de întreaga mea afirmaţie. 
  
Poate că aflam mai multe, dar a dat de ştire doamna Rodean că suntem în întârziere şi a „ordonat” adunarea în autocar. Am mai aşteptat vreo două minute acolo, numai bine să aibă timp fumătorii să tragă ultimul fum din ţigările aprinse imediat după ce au trecut de poartă, pentru că soţul doamnei Lidia Petrescu nu sosise. Când a apărut şi a urcat în maşina ce tocmai se punea încet în mişcare, a fost primit cu aplauze. Purta victorios o cutie, din care a scos la vedere o pereche de pantofi eleganţi, cumpăraţi pentru progenitura cea mare a familiei. Încă un motiv în plus, dacă mai era nevoie în acea larmă iscată, ca Lidia să ne încânte cu vocea şi chitara până la următoarea haltă, ce mi s-a părut că a fost foarte apropiată în timp. 
  
Ei bine, aici ni s-a limitat vizita la numai 20 de minute! Doamna Rodica Rodean era îngrijorată că nu ne încadrăm în programul stabilit. Am înţeles că vom vizita un atelier de olărit. 
  
§3.5. Artă populară în comuna Marginea 
  
Am coborât grăbit. Eram curios să fac diferenţa între obiectele de ceramică lucrate la Oboga (judeţul Olt) şi cele de aici. Am nimerit, mai întâi în expoziţia cu vânzare a acestui gen de lucrări şi am fost plăcut surprins să găsesc articole de toate mărimile, culorile şi destinaţiile, lucrate în stilul tradiţional al locului. Erau frumoase, toate! Silviei îi alergau ochii de la una la alta. Dorea să cumpere ceva, nu pentru utilitatea obiectelor, ci pentru a le păstra ca amintire şi a decora vreun colţişor din încăperile vilei sale din Slatina. Am cumpărat amândoi câteva farfurioare cu desene originale şi ulcioare miniaturale, după care am alergat la atelierul din imediata apropiere. Aici am găsit-o pe domnişoara Carmen Prepeliţă care „lucra” deja ceva la masa olarului, sub supravegherea atentă a poetului Horia Zilieru! Să înţelegem că era interesată de întregul proces tehnologic propriu acestui atelier: pregătirea lutului, modelarea lui pe roata olarului, uscarea, decorarea prin lustruire şi procesul final de ardere în cuptoare. 
  
Aveam să aflu, mult mai târziu, după ce am cercetat multe pagini de Internet, că ne aflam în atelierul de ceramica al familie Magopat, ridicat pe drumul care duce de la Putna la Suceviţa. „Familia Magopt este cunoscută în Marginea pentru afacerea pe care şi-a dezvoltat-o de-a lungul anilor din modelarea lutului în diverse forme. Familia Magopat păstrează vie tradiţia autentică a olăritului de aproape 400 de ani. Totul a început după 1989, când fraţii Magopat, Ion si Gheorghe, împreună cu un văr, au dezvoltat o mică afacere, pornită chiar de la producerea şi valorificarea ceramicii negre. In timp, asociaţia familială a fraţilor Magopat a ajuns sa dea de lucru la 12 oameni, care îşi câştigă pâinea din olărit”. („Meşterii pământului negru – Marginea, ceramica pe cale de dispariţie”, Violeta Cincu, postat 2009). 
  
Mai alături, în atelier, se afla Rodica, Magda, Violetta, Luminiţa, Mariana şi Ali Bendou, Dan Petrescu, Raul, Nina şi alţi membri ai grupului, dar singura voce auzită de afară era a Violettei, desigur, care se minuna de farmecul meşteşugului pe care-l descoperise acolo. Meşterii, foarte puţini la număr, lucrau în timp ce ofereau explicaţii şi răspundeau la întrebări. Munceau cu plăcere şi dexteritate. Era uşor de observat că aveau deprinderi practice specifice formate solid, la nivel de perfecţiune. Privind lucrările expuse, formele - inedite, originale, fără de cusur - şi frumuseţea desenelor, figurilor şi picturilor aplicate pe ele, era lesne de înţeles că în toate era investit mult suflet, nu numai muncă. Era dragostea pentru meşteşug, pentru lucru curat şi expresiv, pentru forme şi decoruri tradiţionale, cu tot ce exprimau ele în aşa numita artă a olăritului. Iar aici, în atelierul de la Marginea, toate activităţile de prelucrare a lutului argilos sunt manuale, precum sunt pentru toţi cei peste treizeci de meşteri olari ai localităţii. 
  
Mergând cu privirea de la lucrările din expoziţia cu vânzare, către cele ce se făureau sub ochii mei şi înapoi, am fost convins că lutul argilos folosit de aceşti meşteri pricepuţi are culoarea neagră. Nu mai văzusem un asemenea material până aici. De fapt, ţin să precizez - pentru tine, cititorule - următoarele: „Comuna Marginea este un renumit centru de artă populară, cunoscut îndeosebi pentru ceramica neagră ce se produce aici. Îndeletnicirea olăritului are tradiţii vechi în localitate. Aici se modelează manual lutul argilos în scopul fabricării vaselor cu întrebuinţare casnică pentru gătit sau pentru prelucrarea laptelui şi diverse alte forme ornamentale. Ceramica produsă aici este unică pe plan internaţional prin culoarea neagra rezultată în urma arderii, precum şi prin modelarea unor forme specifice tradiţionale. În localitate mai există şi acum case de locuit care păstrează o arhitectură cu o vechime de mai mult de 100 de ani”. (Sursa: Internet) 
  
În trecutul îndepărtat vasele se ardeau în gropi mari, adânci de cca. 1,5 m, având forma unui con cu vârful în sus. Lângă acestea se aflau gropi mai mici, care comunicau prin canale cu celelalte. În ele se făcea focul, care era dirijat spre gropile mari, pentru arderea vaselor. Astăzi arderea se face în cuptoare închise, iar culoarea cenuşie sau neagră este dată de arderea fără oxigen. De altfel, din vremuri străvechi se moşteneşte şi forma vaselor lucrate aici: oala înaltă, oala mare cu două toarte, străchini , aşa cum se moşteneşte şi tehnica de decorare: vasele se lustruiesc, după ardere, cu o piatră specială, astfel ca toate acele urme cenuşii rămase pe pereţii vasului să se amestece cu negrul. 
  
Da, Marginea este o localitate din judeţul Suceava care a devenit un important centru de artă populară tocmai prin această activitate: prelucrarea ceramicii negre. De altfel, comuna se află la intersecţia principalelor trasee turistice din Bucovina, în partea de nord a judeţului Suceava, în vecinătatea municipiului Rădăuţi, de o parte şi de alta a râului Suceviţa, la o altitudine medie de 450m. Numele său vine, probabil, de la faptul că se află, poziţional, la marginea pădurii, ori că s-a aflat, în adâncul vremii, la o margine geografică sau politică, adică la o graniţă ori hotar de ţară. Este atestată documentar în lucrarea „Strămoşii” de Radu Teodoru, în anul 1466.  
  
A nu se înţelege că la Marginea, obiectiv turistic din Bucovina, locuitorii se ocupă doar de acest meşteşug vechi, încă de pe vremea dacilor. Vă poate contrazice inclusiv Muzeul etnografic de aici, aşezat la stânga atelierului de olărit, dar şi alte activităţi concrete şi permanente, care aduc prosperitate populaţiei din zonă. La muzeul etnografic veţi descoperi piese şi costume naţionale, vechi de peste 100 de ani, lucrate manual de femeile din localitate, alături de trăistuţe, botoşei sau semne de carte de diferite dimensiuni, împletite tot manual. Se mai pot admira bundiţe sau pieptare cu multe ornamente ce definesc croiala, viu colorate cu motive vegetale, ştergare ori ţesături din lână şi in ce se atârnă pe perete sau cerga. Casa-muzeu, de numai două camere, este veche de peste 100 de ani, aşa cum sunt şi alte case în această aşezare, care păstrează arhitectura veche, umbrită de stilul modern al celor construite în ultimii douăzeci de ani de câţiva întreprinzători ori muncitori în străinătate. 
  
Pe de altă parte, în Marginea sunt mulţi locuitori care se ocupă de exploatarea şi comercializarea lemnului, îndeletnicire la fel de veche ca olăritul. Iar acolo unde există pădure, există aproape toate îndeletnicirile ce ţin de lemn, raportate la existenţa şi continuitatea vieţii umane… 
  
Încărcaţi de amintiri, la propriu şi la figurat, ne-am retras pentru a merge mai departe, potrivit planului acelei zile. Observând „maşina mirilor”, pe cealaltă parte a şoselei, deosebit de aglomerată la acea oră, am traversat cu greu şi am analizat-o de aproape. Era elegantă. Culoarea albă mi se părea firească, dar nu şi lungimea maşinii, de vreo două ori mai mare ca a unui turism obişnuit, marcă autohtonă. După ce i-am dat ocol, atent la detaliile constructive, m-am apropiat de portiera şoferului şi am invitat-o pe Silvia să urce. De pe partea cealaltă a drumului, unde se afla şi Mihaela Suciu, gata pregătită să-mi facă o poză, ea râdea şi-mi făcea semn că nu se mărită ori că nu mai doreşte să fie mireasă. Apoi, avertizându-mă că s-a adunat grupul la autocar şi comunicându-mi că urmează să mergem la o salină, am trecut în grabă strada şi am renunţat la o plimbare cu acea maşină unică în peisajul comunei Marginea şi a întregii zone turistice. Oricum, era încuiată!  
  
Era adevărată alarma. Urma să mergem, nu departe de acolo, la Cacica, cunoscut loc de pelerinaj de peste 100 de ani.  
  
- - VA URMA - - 
  
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - PARTEA A PATRA - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1390, Anul IV, 21 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!