Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1386 din 17 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - PARTEA A TREIA -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… Mergeam pe acel bulevard plin de viaţă şi analizam fiecare clădire şi fiecare colţişor, lacomi să vedem şi să cunoaştem totul într-o plimbare dorită şi plăcută. Dar, poţi cuprinde totul doar într-o plimbare? Ne opream, observam, dialogam înflăcăraţi şi făceam scurte referiri la istoria aşezării. Ne imaginam că trăim în acea vreme în care, pe această vale, s-au desfăşurat, s-au aprovizionat şi au trecut armatele lui Petru Rareş pentru a pătrunde în Transilvania, în anii 1529 şi 1642. Ne întrebam de ce a ales acelaşi traseu şi Alexandru Lăpuşneanu între anii 1556-1557, încercând să înţelegem apriga încleştare dintre vitejii luptători ai domnului moldovean Gheorghe Ştefan şi nobilii transilvăneni, care se străduiau să ajungă acasă pe drumul cel mai scurt cu putinţă, în acele vremuri, după ce se refugiaseră din Polonia. Comparând diversele situaţii de luptă cu diferiţi vrăşmaşi, am încercat să îmi conving prietena că Petru Rareş, în două rânduri, a ales acest traseu, ca şi Alexandru Lăpuşneanu, pentru că era cea mai accesibilă cale de acces pentru deplasarea oştilor lor. 
  
- În vremea aceea nu cred că cei doi îşi puteau deplasa oştile pe drumuri neamenajate. Trebuie să avem în vedere, draga mea, că erau destul de mari, numeric vorbind, iar deplasarea trebuia să se facă în timp scurt, rapid, ca să se poată crea elementul surpriză, să atace pe neaşteptate adversarul… 
  
- De acord cu tine, dar din codrii aceia atât de deşi, din pădurea virgină, nu năvăleau peste oastea duşmană pe neaşteptate? Atacau prin surprindere şi câştigau lupta. 
  
- Da, în principiu sunt de acord, dar distanţele mari trebuiau parcurse în timpul cel mai scurt cu putinţă. Nu-şi puteau permite să folosească cărările, adesea întâmplătoare şi întortocheate existente prin păduri. Se pierdea timp pentru lărgirea lor, pentru traversarea râpelor adânci, poate şi a unor râuri necunoscute. În plus, exista permanent riscul să-şi rătăcească o parte din trupe ori întregul efectiv… Astea erau bune pentru forţe foarte mici, pentru pâlcuri de călăreţi ori pentru cercetaşi. Să nu uităm că oastea îşi transporta armamentul, hrana şi tehnica de luptă, uşoară şi prea puţin sofisticată, evident, dar pentru toate astea era nevoie de drum larg şi cunoscut, nu de cărări înguste, întâmplătoare şi înşelătoare… 
  
- Bine, bine, sunt de acord! m-a oprit Silvia când a realizat că mă înfierbântasem destul de tare. Nu uita că şi tătarii au trecut prin zonă şi nu au folosit aceste drumuri, dar au ajuns la porţile Vienei… 
  
- Da, ai dreptate, dar parţial! În aşa numita „invazie a tătarilor”, prin 1241, cei 100.000 de călăreţi s-au deplasat pe crestele munţilor. Ei nu aveau nevoie să-şi piardă timpul cu lupte în care localnicii îi puteau angaja pentru a-şi apăra avutul. Urmăreau doar deplasarea rapidă şi ocuparea Vienei. Au traversat Moldova, în drum spre Transilvania, pe vestitul Drum al tătarilor, care străbătea o bună parte a zonei Câmpulungului Moldovenesc. Acest drum „trecea prin Vatra Dornei, peste Trei Movile, prin comuna Sadova şi prin punctul Piatra străjii până la Pojorâta; de aici continua nu departe de satul Ciocăneşti şi apoi peste Suhard prin Rodna, spre Transilvania”. Aşa ne „vorbesc” izvoarele istorice, … dar scuză-mă, te rog! Ne întâlnim cu doi oameni speciali, care au fost invitaţi în tabără. Să-i salutăm şi să vorbim cu ei! 
  
- I-ai văzut acum? Poate-i confuzi… De unde-i cunoşti? 
  
- Iată-i! Se apropie, chiar în faţa noastră… Cel cu părul alb şi celălalt… Sunt poeţi mari, cunoscuţi… I-am văzut prin fotografii la unele lansări de carte, la „Universul prieteniei”, în pagini… 
  
- Dacă nu-i cunoşti personal…, cum să-i opreşti în drum? 
  
Nu am avut timp să-i răspund Silviei. Cei doi mergeau încet, ca şi noi, dialogând şi gesticulând, dar ajunseseră deja la circa şapte paşi distanţă de noi. Am prins-o pe Silvia uşor de braţ şi ne-am oprit. Privirile noastre s-au intersectat şi, în acel moment, am făcut un pas de întâmpinare şi le-am vorbit zâmbindu-le: 
  
- Am onoarea să vă salut, domnilor! Domnul Zilieru şi domnul Marcu, vă rog? 
  
- Da, noi suntem, a răspuns cel scund şi brunet, oprindu-se. Cred că ne cunoaştem… 
  
- Eu sunt din Slatina. Marian Malciu mă numesc… 
  
- Da, sigur! Am bănuit eu ceva când am văzut că ne priviţi atent… 
  
Am făcut prezentările, ne-am îmbrăţişat, am dialogat puţin şi ne-am fotografiat într-o manifestare încărcată de simpatie şi prietenie la care, sincer, nu mă aşteptam. I-am mulţumit domnului Emilian Marcu pentru hotărârea de a vorbi despre cartea mea, „Urme de dragoste”, fără să mă cunoască anterior ori să-mi cunoască alte scrieri. Mi-a spus că nu a avut timp să o deschidă după ce a primit-o de la doamna Rodica Rodean, dar m-a asigurat că o va citi cu atenţie şi va fi foarte obiectiv. În acest timp, Silvia se întreţinea cu domnul Horia Zilieru în aceeaşi notă de prietenie. În câteva fraze ne-au pus la curent cu activităţile desfăşurate în dimineaţa acelei zile şi ne-au dat relaţii referitoare la bulevardul pe care ne aflam şi zona în care era posibil să întâlnim şi alţi prieteni din „Universul prieteniei”. 
  
Cei doi poeţi se îndreptau către pensiunea „Dor de Bucovina”. Ne-am despărţit şi ne-am continuat drumul spre zona centrală a urbei. Pe măsură ce ne apropiam de aceasta, numărul persoanelor întâlnite se mărea şi larma creştea în intensitate. 
  
Majoritatea celor întâlniţi erau îmbrăcaţi în costume naţionale. Am avut impresia că aceştia erau numai localnici. Mai târziu am aflat că aproape toţi participanţii la festivalul amintit, sosiţi din întreg ţinutul bucovinean, purtau costumul tradiţional al locului pe care-l reprezentau. Trebuie să subliniez faptul că programul festivalului a avut, printre altele, „parada costumului popular”, manifestare deosebit de plăcută şi urmărită cu emoţie de un public numeros. Era un răspuns la nedumerirea noastră cu privire la mulţimea costumelor tradiţionale pe care le vedeam în acele momente pe străzile municipiului. Mai apoi, din povestirile localnicilor şi din studiul materialelor documentare adunate, am înţeles că portul popular, neasemuit de frumos şi de original, este una din atracţiile turistice ale Bucovinei.  
  
Portul popular autentic, cu a sa cromatică şi ornamentică unitară, se mai păstrează numai la munte şi aminteşte de cel al dacilor „atât prin piese (căciula, sumanul, iţarii, cămaşa) cât şi prin contrastul alb-negru, ce semnifică alternanţa viaţă-moarte: pânza, de la începuturi, era albă, dar la bondiţă primul era confecţionat din blană de miel negru; cojocul era decorat cu modele simple, pe alb-negru. Ornamentul monocrom, de străveche tradiţie, legat de sobrietatea vieţii agricole, pastorale şi forestiere desfăşurată în secolele trecute, de tăcuta austeritate a oamenilor din regiunile montane şi deluroase ale Ţării de Sus, a persistat multă vreme. Portul popular era confecţionat la origini chiar de ţăranii câmpulungeni, din ceea ce oferea gospodăria. Aplicarea unei singure culori pe fondul alb al cămăşilor şi poalelor a fost frecventă până acum două secole. Alăturarea altei culori s-a făcut treptat, ceea ce a adăugat nuanţări delicate, discrete. În costumul popular bucovinean de astăzi bondiţa cu prim de dihor sau de jder, cu decor geometric brodat cu mătase şi mărgele, purtat în zona Câmpulungului, reprezintă poate piesa cea mai spectaculoasă. Sumanele şi-au impus valoarea artistică prin ornamentele de lână, aplicate pe guler, clinii din faţă şi buzunare. Confecţionarea, dar mai ales împodobirea hainelor din blană: cojoace, cheptare, bondiţe, a ridicat meşteşugul cojocăriei la rangul de artă a stilizării şi broderiei artistice”. (Vezi „Portul popular bucovinean” în „Câmpulung Moldovenesc, repere turistice”, publicat de Primăria Municipiului Câmpulung Moldovenesc, Centrul de informare Europa, iulie 2009). 
  
Am observat în direct, inclusiv la manifestările noastre din tabăra de creaţie, când aproape toate doamnele s-au îmbrăcat în costume populare oferite de gazdă, că portul tradiţional autentic al femeilor este deosebit de bogat şi variat în funcţie de vârstă. În general, costumul popular femeiesc este compus din mai multe piese specifice: cămaşa, poalele, catrinţa, betelele, acoperământul pentru cap şi podoabele. La acestea se adaugă piesele comune: bondiţa, cojocul, sumanul, mantaua. 
  
Tinerele fete poartă doar cămaşă cu altiţă (partea superioară a mânecilor şi cea din jurul gâtului sunt încreţite printr-un sistem anume numit altiţă prin care se trece un şnur), în timp ce femeile măritate au permisiunea să poarte în continuare acest tip de cămaşă, dar numai în ocazii deosebite, pentru că, în general, ele îmbracă o cămaşă cu ciupag, adică guler îngust cu o bentiţă aplicat peste încreţiturile de la gât. Cămaşa este confecţionată dintr-o singură bucată de pânză de bumbac ţesut în casă. Ea este mai simplă, pentru zilele obişnuite, la lucru, purtând denumirea de cămeşă ori cămaşă bătrânească, lucrată din pânză de in sau de cânepă. Uneori poate fi împodobită discret cu motive străvechi de o mare simplitate, numite pui bătrâneşti, la extremitatea inferioară a mânecilor şi la gât. 
  
Cămăşile femeilor sunt dominate de culoarea neagră, dar sunt decorate în culori diverse, echilibrate: nuanţe de maro, galben, verde, violet. În schimb, la cămăşile fetelor, se regăsesc culorile vii, exuberante, cu motive dispuse în râuri, oblic, pe jumătatea inferioară a mânecilor, astfel că sunt adevărate opere de artă tradiţională. 
  
Încălţămintea tradiţională ţărănească era opinca din piele sau viţel, cunoscută în majoritatea regiunilor ţării. Opinca era „vopsită în culori vegetale, obţinută din coaja de arin, care dă pielii o nuanţă roşiatică. În opinci femeile purtau ciorapi de lână albă lucraţi cu croşete şi numiţi colţuni. Astăzi, opincile au fost înlocuite cu pantofi închişi sau ghete”. 
  
Se observă, la o privire atentă, că întreaga găteală a capului are principalul rol de a pune în evidenţă, nu numai frumuseţea feminină, dar şi statutul în comunitate. În acest sens, pieptănătura fetelor este cea în cozi lăsate pe spate, pe când a nevestelor este tot cu părul în cozi, dar împletite la nivelul urechilor şi aduse în creştet ca o cunună ori strânse în coc, la ceafă. În cazul fetelor, o dată ieşite la hora satului, pieptănătura se face prin cărare pe o parte, lăsând cozile pe spate ori aducându-se în creştetul capului şi legate apoi la ceafă. 
  
Toate femeile aveau capul acoperit cu tulpan, adică un batic înflorat ori cu năframă. În zilele de sărbătoare, atât fetele cât şi nevestele, se împodobeau cu mărgele din sticlă ori din chihlimbar, iar bătrânele purtau, mai rar, salbe din monede de argint înşirate pe o fâşie de pânză. În astfel de zile, bătrânele purtau zăbrenic, adică un ştergar ţesut în mai multe iţe, cu motive reliefate în decorul geometric realizat alb pe alb, iar pe timpul iernii foloseau broboadele mari, care completau cojocul ori sumanul. În acest fel, întregul costum, avea o notă de distincţie aparte. 
  
Foarte importantă pentru costumul autentic bucovinean feminin, deci şi câmpulungean, este traista. Aceasta este ţesută din păr ori bumbac, decorată în vrâste. 
  
Costumul popular bărbătesc este, de departe, mai simplu ca cel femeiesc., începând de la croială şi terminând cu decorul. Piesele specifice componente sunt: cămaşă albă şi iţari, bundiţă şi cojoc ori suman. Cămaşa este lungă până la genunchi, cu ciupag şi cu mânecă largă, confecţionată dintr-o singură bucată de pânză de in sau din bumbac. Pentru asigurarea lejerităţii în mişcare, este lucrată cu doi clini laterali, ceea ce imprimă şi o anumită notă de eleganţă. Decorul este format din brâie ornamentale amplasate pe poale şi pe marginile mânecilor. Acest motiv este reluat, ca un chenar, în jurul ciupagului şi la bata din jurul gâtului. Decorul cu motive geometrice de la bondiţă poate fi preluat în gulerul cămăşilor care se încheie cu acesta. 
  
Peste cămaşă, bărbaţii se încingeau cu chimire ori curele din piele tăbăcită, ornamentate prin presare, care se închideau cu mai multe catarame. Curelele puteau fi cusute cu mărgele ori cu mătase de către femei specializate, astfel că bărbaţii puteau să se încingă, în zile de sărbători, fiind mândri de curelele lor. 
  
Se foloseau iţarii largi, ca pantaloni, cu partea de jos răsfrântă ca o manşetă, confecţionaţi din lână albă, iar pe timpul iernii se purtau cioarecii. Aceştia erau din ţesătură mai groasă, de textura sumanului, strâmtaţi în regiunea gleznei, de culoare albă. 
  
Bărbaţii foloseau opincile, în trecut, ca încălţăminte, peste colţuni, dar şi cizmele, care aveau o croială specifică, adesea cu glezna strânsă în curea, iar capul şi-l acopereau cu aşa numită cuşmă (căciulă) confecţionată din blană de miel neagră ori brumărie, dar şi/sau cu pălărie neagră cu borul lat şi drept. 
  
Specific pentru această zonă, cojocul nu depăşeşte nivelul taliei şi, dacă bondiţa este confecţionată din piei negre de miel, el va fi lucrat din piei albe de miel. Aceste două piese sunt cele mai scumpe ale costumului popular din partea locului. În schimb, sumanul este confecţionat din pănură, purtându-se de culoare neagră la zilele de sărbătoare şi, cel mai adesea, din lână în nuanţe gri la zilele de lucru. Sumanul se încheie cu fire de lână răsucite bine ori împletite, având şi rolul de ornament al acestuia. 
  
Ne-am convins „pe viu” că portul popular autentic nu a dispărut de pe aceste meleaguri, ci a devenit o emblemă a lor. Câmpulungenii îl poartă pretutindeni, cu mândrie, în zilele de sărbătoare, aşa cum am observat chiar şi în acele zile ale Festivalului bucovinean. 
  
CAPITOLUL IV 
  
ACTIVITĂŢI DIN PROGRAMUL TABEREI 
  
După ce am parcurs mai puţin de două sute de metri, am intrat în zona cu circulaţia interzisă temporar mijloacelor auto. Nu ne-a surprins această situaţie. Ambele trotuare şi carosabilul, pe măsură ce avansam, părea tot mai pline de oameni. Repet, mulţi, foarte mulţi, erau îmbrăcaţi în costume populare deosebit de frumoase, curate, bogate în ornamente cusute cu migală şi cu deosebit simţ artistic. 
  
În acea mulţime am observat un grup de câteva persoane, pe acelaşi trotuar, mergând către noi şi la fel ca noi, purtându-şi privirile curioase pe toate direcţiile şi obiectivele din itinerariul parcurs. M-a recunoscut doamna Rodica Rodean şi mare mi-a fost bucuria să-i răspund la semnul prietenesc făcut cu mâna de la câţiva paşi distanţă. Ne-am apropiat şi am început îmbrăţişările pe măsură ce ne prezentam. Pentru mine a fost mai uşor. Eram doar cu Silvia. Rodica Rodean a prezentat grupul său, începând cu Marioara Vişan, singura persoană pe care o cunoşteam în realitate, încă din tabăra de creaţie „Esenţe şi nuferi” de la Felix, 2008 - iniţiată de site-ul „Esenţe” creat de poetul ieşean Nicolae Stancu şi organizată magistral de Georgeta Resteman. Am cunoscut acum pe doamnele Mihaela Suciu, Magda Paşca, Luminiţa Vătavului, Nicolina Petrov, pe domnul Dan Petrescu şi pe tânărul Ovidiu Raul Vasiliu. Întregul grup sosit la Câmpulung vizitase muzeul „Arta lemnului” din localitate, în timp ce noi doi ne odihneam după o noapte întreagă de călătorie cu trenul, aşezământ de cultură deosebit de bine organizat şi bogat în exponate.  
  
Întâlnirea a fost un prim prilej de manifestare a bucuriei şi prieteniei sincere, născută pe internet, în paginile Asociaţiei „Universul Prieteniei” şi ale site-ului „Cleopatra – casa gândului”. Emoţiile Silviei au dispărut. Ea nu cunoştea pe nimeni, iniţial, nici din paginile menţionate. Am împărtăşit primele impresii, am glumit şi am râs mult, de parcă ne cunoşteam de când lumea. Rodica ne-a oferit mapa completă a taberei de creaţie. Atunci am observat numele acestei tabere: Dor de Bucovina! Mai târziu aveam să înţeleg că denumirea fusese comunicată în paginile de internet, dar eu nu mai intrasem să citesc. Într-un material din mapa documentară, doamna Rodica Rodean explica motivul care a determinat-o să aleagă acel nume pentru tabără: 
  
„O să vă mărturisesc faptul că eu sunt bucovineancă la obârşie şi mă mândresc cu asta. „Dor de Bucovina” poate pentru că niciodată, oriunde merg în lumea asta mare, nu simt fiorul acela al veşniciei aşa cum îl simt atunci când păşesc pe meleagurile bucovinene, meleaguri binecuvântate de Dumnezeu printr-o frumuseţe mioritică. Dacă Dumnezeu are o casă cu certitudine o are în Bucovina. De asemenea, de fiecare dată când păşesc pe iarba de un verde crud, cu miros de fân proaspăt cosit, sufletul meu simte acea chemare a locului de unde îţi tragi seva, de unde te hrăneşti spiritual şi emoţional.” 
  
Ei bine, eu nu sunt bucovinean. Sunt născut la Caracal, în judeţul Olt. Acolo am copilărit, am mers la şcoală, am absolvit cursurile liceale şi am lucrat în producţie, ca tehnician auto, până la vârsta de 27 de ani. Cu toate astea, am înţeles-o foarte bine pe Rodica şi i-am împărtăşit sentimentele şi emoţia, doar după cele câteva zile bogate în vizite prin locuri pline de istorie. Iar acestea nu au însemnat toată Bucovina, dar erau legate de amintirile mele, de speranţa de a reveni cândva pentru a respira în voie aerul curat şi de a mă hrăni cu frumuseţea acestor locuri minunate. 
  
După ce am luat la cunoştinţă de programul acelei zile şi am reţinut ora mesei de prânz, ne-am despărţit de grup şi ne-am deplasat încet până în zona Casei de Cultură a municipiului Câmpulung Moldovenesc, în apropierea scenei pe care evoluau dansatori din diverse zone folclorice ale Bucovinei. Festivalul internaţional „Întâlniri bucovinene” era în plină desfăşurare. Am privit, am admirat frumuseţea costumelor populare şi măiestria în joc etalată de formaţiunile reprezentative, am aplaudat şi, după puţin timp, ne-am continuat plimbarea, lacomi în a vedea cât mai mult, de a simţi pulsul vieţii de aici şi de a descoperi orice cu caracter de noutate. 
  
Ne-am pierdut repede în zarva mulţimii de pe bulevard şi am trecut în revistă toate tarabele aliniate de o parte şi de alta, care se întreceau în etalarea şi vânzarea bogăţiei de articole şi sortimente cu specific bucovinean. Am descoperit foarte multe exponate ale meşteşugarilor, confecţionate din lemn, de utilitate casnică, dar şi artizanale, precum şi articole din lut, ceramică, faianţă şi sticlă ori material plastic. Jucăriile pentru copii erau şi ele prezentate în mare număr, de la cele simple şi până la cele moderne. De asemenea, am avut ocazia să admirăm foarte multe articole de îmbrăcăminte, inclusiv cele specifice portului popular, lucrate cu tulburătoare măiestrie şi fineţe. Bineînţeles, am remarcat şi mulţimea de balonaşe şi jucării gonflabile de tot felul, purtate pe strada principală de un grup de fete de etnie rromă. Erau mulţi copii amatori de distracţie cu asemenea produse şi se vindeau destul de bine. Nici preţurile nu erau piperate. 
  
Silvia căuta ceva frumos pentru nepoţica ei, Alesia-Maria, zăbovind printre mesele pline de frumoase articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Mulţimea şi frumuseţea modelelor expuse o ameţeau şi-i îngreunau hotărârea, dar să nu uităm nici acea curiozitate specifică femeilor, care o făceau să ia în mână şi să examineze mereu câte ceva. 
  
Până să se decidă şi să cumpere ceva, a trecut în revistă o gamă uriaşă de vase de tot felul, aşezate cu gust pe direcţii de folosinţă, mărimi, culori ori materie primă de prelucrare: farfurii şi farfurioare, castroane şi castronaşe, căni şi căniţe, ulcioare, vaze şi multe altele. Ei, dar să nu credeţi că a uitat să se plimbe şi să privească atent tarabele pline de podoabe de argint şi de ouă încondeiate. Era în stare să cumpere totul ori din fiecare câte ceva. Evident, nu ne permiteam aşa ceva! 
  
Pe mine mă amuzau căutările şi exclamaţiile ei. Priveam curios, făceam comparaţii cu produsele din Slatina, admiram bucovinencele frumoase şi turistele întâlnite pe parcurs şi simţeam, din ce în ce mai mult, o foame justificată, poate, doar de mirosul îmbietor ce venea de la o serie de grătare şi cuptoare improvizate unde se pregăteau pe loc tot felul de bunătăţi. Bineînţeles, am fost şi acolo, fără să cumpărăm nimic, dar trebuia să vedem totul! Ne-am retras repede, alungaţi de fumul înecăcios şi mirosul specific de la grătarele cu mici şi mesele aliniate sub corturi, la care nu găseai vreun loc liber nici să tragi cu tunul! Vorba Silviei: 
  
- Numai aerul acesta curat le face poftă mereu… 
  
- Da, da! Aerul şi ţuica de prună, adică palinca, am fost eu de acord. 
  
- Ei, de ce eşti rău? Nu observi că se bea bere acolo? 
  
- Se bea, dar… au luat o ţuiculiţă, mai întâi, la plecarea de acasă, n-am cedat eu la părerea mea. 
  
- Atunci, hai că se apropie ora de masă! Avem şi noi ţuică de prună. Ai uitat? 
  
- Hm! Asta-i bună! Cum să uit, dragă, de aşa ceva? 
  
Ne-am îndepărtat cu destulă părere de rău de acele locuri atât de ispititoare sub multe forme şi ne-am îndreptat către sediul taberei, la pensiunea „Dor de Bucovina”, dar nu înainte ca Silvia să-şi dorească o lingură uriaşă de lemn. A ales-o pe cea mai mare şi mai frumos lucrată. Ei bine, pot să afirm cu tărie că această lingură a făcut minuni zilele trecute, înainte de începerea anului şcolar, când proprietara a folosit-o cu mare plăcere şi eficienţă maximă, la prepararea gemului de prune şi a bulionului. Numai cu ea putea ajunge la fundul căldării mari de aramă pentru a împiedica prinderea pastei. Ambele produse sunt excelente şi am acoperit câteva rafturi cu borcane, aşteptând sezonul rece cu suficiente rezerve! 
  
Pentru că mai era puţină vreme până la ora mesei, am mers pe o scurtătură, printre blocuri, descoperită de Silvia, din instinct ori, poate, din nevoia de a ajunge grabnic la toaletă. Nu mi-am ţinut gura când am intuit asta şi, între două blocuri, am început să râd şi i-am zis: 
  
- Credeam că eşti obişnuită, scuză-mă! Nici în Slatina nu sunt W.C.- uri publice şi dacă… 
  
- Ba, să-ţi fie ruşine! Nu e vorba de asta, dar nu-i frumos să întârziem… Totuşi, hai mai repede! Acum chiar că aş avea nevoie… 
  
N-am mai răspuns, dar am mărit pasul şi am intrat zâmbind victorioşi în curtea pensiunii, pe o portiţă din spatele grădinii. Pe măsură ce ne apropiam de clădirea în care eram cazaţi, auzeam glasuri tot mai multe şi râs în cascade. Nu eram sigur, dar aveam impresia că cel mai „colorat” şi înalt sunet de râs aparţine doamnei Violetta Petre. O cunoscusem la tripla lansare de carte a site-ului „Cleopatra…”, în Bucureşti, şi nu uitasem că m-a fermecat cu vocea sa curată, spontană şi bogată. Am înţeles ce se întâmplă, după alţi zece paşi, când am şi văzut frumoasa terasă de la intrare. Erau ocupate toate locurile de pe bănci, plus vreo trei scaune, cu femei şi bărbaţi, care se întreceau în glume şi bancuri. Am fost întâmpinaţi cu mare larmă, într-o atmosferă plină de veselie, cu zâmbete prieteneşti, exclamaţii şi chiar cu vorbe de duh la adresa noastră. Atunci am cunoscut şi alţi membri ai grupului: Liliana Todiraşcu, Carmen Prepeliţă şi mama sa, Mariana şi Ali Bendou, Cristian Harnău, Lidia Petrescu, Dumitru Mălăşincă, Mihai Zaborilă şi, bineînţeles, doamna Violetta. Deci, nu mă înşelasem! 
  
Era o ambianţă plăcută şi îmbrăţişările prieteneşti, privirile curate ori vorbele frumoase, toate adresate firesc, fără sforţări ori gânduri ascunse, dădeau valoarea unei prietenii închegate pentru vreme îndelungată între oameni veniţi din zone diferite ale ţării, având preocupări, profesiuni şi vârste diferite. Priveam cu plăcere ochii sinceri şi blânzi ai poetului Horia Zilieru, minunându-mă de memoria şi vioiciunea pe care le manifesta în dialog cu toţi cei de faţă. Pentru fiecare avea, parcă pregătite cu ore sau zile înainte, câteva versuri din diferite poezii şi autori pe care le recita cu extraordinară plăcere şi acurateţe, punându-le în acord perfect cu subiectul aflat în discuţie, dându-i acestuia continuitate şi întregindu-l. Uneori făcea trecerea la limba franceză, lin, firesc, schimbând doar accentul, pentru ca şi Ali, soţul doamnei Bendou, algerian de origine, să înţeleagă tot ce se vorbeşte, să poată comunica, să se simtă bine. De la înălţimea vârstei şi experienţei sale de viaţă şi creaţie poetică, treceam ochii pe chipul luminos şi frumos, plăcut şi curat, al domnişoarei Carmen Prepeliţă, pe care am catalogat-o ca fiind cea mai tânără membră a grupului, admirându-i vioiciunea, buna-dispoziţie şi aceeaşi privire prietenoasă pe care o descopeream la domnul Zilieru şi la toţi cei de faţă. 
  
Vocea melodioasă a doamnei Gabriela Maxim, intrată în grup cu paşi neauziţi şi moi de felină aflată în teritoriul de vânătoare, a întrerupt avalanşa cuvintelor ce alergau de la unul la altul fără să-şi încheie sensul în fraze închegate. Ne invita la masă. Era deja ora 15.00. Am urcat cu Silvia în camera noastră pentru a ne schimba şi a ne spăla. Sus era linişte deplină, semn că toţi chiriaşii coborâseră. Ne-am grăbit să coborâm în sala de mese. Ştiam că este înapoia terasei, că cele două ferestre din acel zid despărţitor îi aparţin, dar nu o văzusem în interior. Perdelele bogate în falduri şi florile de pe pervaz nu ne-au permis.  
  
Am intrat în atmosfera încărcată de larma copilăroasă a prietenilor noştri şi ne-am croit drum spre masa cea mai îndepărtată, singura la care erau locuri libere. Erau trei mese lungi, grele, din lemn masiv la fel ca şi scaunele, aşezate la perete în acea sală cu plafonul susţinut de traverse fixate prin bare încastrate în patru stâlpi de lemn. Pe mese, ce să vă povestesc, nu mai era loc de altceva. În ordine desăvârşită fuseseră aşezate platouri, farfurii, căni, tacâmuri, coşuleţe cu pâine, boluri mari din ceramică. Nu mai reţin exact ce am mâncat, chiar dacă a fost ceva cu specific bucovinean, dar vă asigur că unele persoane au solicitat supliment, în timp ce altele nu au făcut faţă la tot ce aveau pe masă. Toate felurile de mâncare au fost delicioase, inclusiv desertul. Alte cuvinte referitoare la meniu ar fi de prisos. 
  
Credeam că toată lumea va trece la odihnă, în ideea că vizita la Muzeul „Arta lemnului”, plimbarea prin urbe şi mâncarea săţioasă din belşug, au fost obositoare, fiecare în felul său. Nici gând! Majoritatea au rămas pe terasă, la cafea, glume, versuri şi cântece. Am găsit momentul favorabil să-i ofer poetului Emilian Marcu un exemplar al cărţii pe care trebuia să o prezinte: „Urme de dragoste”. A refuzat orice dialog pe conţinutul acesteia pentru un motiv cât se poate de logic: nu dorea să fie influenţat. Din acel moment, îl observam adeseori chinuindu-se să citească, în sensul că nu avea liniştea ori singurătatea necesare. Oriunde se retrăgea, pe terasă, pe balansoarul din grădină ori pe un şezlong izolat la umbra vreunui pom, în autobuz pe timpul deplasării în vizitele făcute ori chiar în camera dumnealui, era deranjat de provocări la diferite activităţi de grup, dovadă că era apreciat şi dorit în aceeaşi măsură ca poetul Horia Zilieru.  
  
§1. Carnaval cu tema „Etnii” 
  
Abia după orele 18.00 animaţia a scăzut în intensitate. S-au ridicat câteva fete, au şuşotit un pic şi s-au retras. De la persoanele rămase am înţeles că se pregătesc de carnaval. Da, eu şi Silvia uitasem de acest moment din program, poate din cauză că venisem aproape cu o zi mai târziu. Am urcat în camera noastră pentru a ne relaxa puţin şi pentru a ne trece în revistă ţinuta adusă special. Doream să şochez asistenţa printr-o apariţie bizară, ceva între vagabond şi indian, dar nu eram mulţumit şi nici prea hotărât, aşa cum nici Silvia nu era prea încântată de fusta ei de cerşetoare. I se părea că este prea elegantă pentru „meseria” luată în discuţie. 
  
- Unde ai văzut tu o cerşetoare aşa bine îmbrăcată? La Paris? La Madrid? mă întreba ea în timp ce mă privea îmbufnată, după ce-şi arunca bluza probată pe pat. 
  
- N-am văzut nicăieri. De ce le-ai luat pe astea? Trebuiau unele mai ponosite… 
  
- De unde naiba să am mai ponosite? Ai văzut tu la mine aşa ceva? Cu astea mă îmbrac prin curte, fac treabă… 
  
Câteva bătăi uşoare în uşă au pus punct explicaţiilor ori văicărelilor ei. Am tras pe mine un tricou la repezeală şi am deschis uşa. 
  
- Bună ziua! ne-a salutat doamna Rodean de dincolo de prag. Vă deranjez foarte puţin… 
  
- Nu ne deranjaţi, doamnă. Sărut mâna! Ce s-a întâmplat? Intraţi, vă rog! am întrerupt-o eu, invitând-o să intre în cameră. 
  
- Nu mai intru că sunt destul de grăbită… Spuneţi-mi, vă rog, ce etnie reprezentaţi în seara asta? Fiecare câte una ori aceeaşi etnie împreună? 
  
Am rămas puţin, cum se spune la români, cu gura căscată. Amândoi. O priveam întrebător pe Silvia, ea pe mine şi apoi amândoi pe doamna Rodica Rodean, care aştepta răbdătoare răspunsul nostru. 
  
- Doamna Rodica, eu nu am… Cum adică o etnie? Este obligatoriu? Noi nu am ştiut acest lucru. Avem ceva, dar nu cu un specific naţional sau… 
  
- Bine, înţeleg, dar nu aţi citit programul? Acolo se specifică tema… 
  
- La Slatina m-a anunţat domnul doar de carnaval…, a intervenit Silvia dându-mă la fund şi, recunosc, avea dreptate: nu observasem menţiunea! 
  
- Bine, bine! O rezolvăm noi… Am să o rog pe Gabi să vă caute ceva prin recuzita ei. Oricum, vă aşteptăm. Să nu întârziaţi! 
  
Am înghiţit în sec după ce am salutat-o şi am închis uşa, destul de nemulţumit şi de indispus. Am căutat programul taberei şi am citit. Da, era specificată tema, cu majuscule. N-o luasem în seamă acasă, după o convorbire telefonică în care doamna Rodica mă atenţionase să nu uit costumaţia. Ei bine, mi-am amintit că m-a amuzat atunci, am râs, am făcut şi o glumă sau două şi… am uitat! 
  
După ce am stat amândoi, fiecare pe patul său, îmbufnaţi vreo cinci minute, am pufnit în râs şi am trecut la strângerea lucrurilor. Timpul trecea repede. După vreo jumătate de oră eram, din nou, neliniştiţi şi iritaţi. Am plecat să o caut pe doamna Gabriela Maxim, dar din cei puţini întâlniţi pe afară, niciunul nu ştia unde poate fi găsită. M-am întors în cameră iritat şi am hotărât să mergem la carnaval în ţinuta obişnuită. Nu vorbeam. Priveam la televizor fără să ştiu ce anume aud ori văd. Silvia mă privea cu reproş şi asta mă enerva din ce în ce mai mult. Mă simţeam vinovat şi nu ştiam cum să ies din atmosfera apăsătoare pe care eu o generasem. Am avut noroc cu doamna Gabriela. A bătut la uşă puţin înainte de ora opt seara. Ne-a adus două costume şi a plecat grăbită, scuzându-se. 
  
Silvia le-a desfăcut şi a început să râdă. 
  
- Uite, în noapte asta vei fi arab! Îţi place? 
  
Am luat costumul din mâinile ei şi l-am privit lung. L-am sucit pe toate feţele şi n-am înţeles cum se îmbracă. La prima încercare m-am înfuriat rău şi am aruncat pânzeturile acelea pe pat. Silvia râdea în hohote. După ce s-a liniştit, m-a luat cu binişorul şi a început să mă îmbrace pe îndelete, explicându-mi câte ceva despre fiecare articol vestimentar în parte. S-a încurcat şi ea la ceea ce se chema turban, gândeam eu, dar a reuşit şi m-a trimis la oglindă să mă examinez. Am plecat îmbufnat la baie. În faţa oglinzii m-a pufnit şi pe mine râsul când l-am privit pe cel care râdea de mine în oglindă. Nu prea semănam eu cu un arab, dar aduceam tare mult cu o caricatură. Mi se părea că am o faţă de bidon turtit pe care nu o suportam. Doar tenul bronzat se potrivea cu ce trebuia să arăt că sunt. „Mai trebuie ceva. Nu pot să apar în halul acesta în public. Mai mare râsul, la vârsta mea! În plus, sunt foarte uşor de recunoscut”, meditam eu în gând, analizându-mă. 
  
Când am revenit în cameră, am rămas ţintuit în pragul uşii. În mijlocul încăperii, împodobită elegant, o ţigancă foarte frumoasă m-a primit cu reverenţă. Silvia se echipase perfect. Fusta înflorată, largă şi lungă până la pământ, extrem de bogată în falduri, o făcea mai înaltă, în timp ce bluza îi scotea în relief pielea albă şi fină, dar şi pieptul bogat pe care strălucea un şirag de mărgele ce mi se părea cunoscut. Era extrem de încântată şi a făcut mai multe piruete să scoată în evidenţă eleganţa fustei. Semăna foarte bine cu o ţigancă îmbrăcată în costum tradiţional şi, recunosc, era adorabilă! 
  
I-am spus ce nemulţumire am. Bineînţeles, s-a amuzat teribil şi mi-a dat dreptate. La sugestia ei mi-am pus ochelarii. Ei au îmbunătăţit oarecum portretul unui arab trecut de 60 de ani. Aveam în vedere faptul că nu mă văzuse, până în acel moment, nimeni din tabără purtându-i. Îi foloseam doar pentru citit deşi ei erau pentru distanţă. Pentru a-mi ascunde mai bine identitatea m-am gândit să-mi pun mustaţă. Dar de unde? Nu ştiam cum îmi va sta. Nu am purtat niciodată, dar doream să nu fiu recunoscut imediat. Silvia nu avea trusă de cosmetică. Nu foloseşte aşa ceva. Aveam nevoie de un creion negru, din cel folosit de femei pentru ochi, să-mi „picteze” o mustaţă. Hotărât, am plecat să o caut pe doamna Violetta Petre. Nu admiteam ca ea să nu aibă aşa ceva. Am aflat în ce cameră stă, în clădirea de la stradă, am urcat la etaj şi am bătut la uşa domniei sale. A râs de s-a prăpădit când m-a văzut şi, mai ales, când i-am povestit cu ce doresc să mă ajute. 
  
În trei minute „m-a aranjat”, chiar dacă în tot acest timp, a râs permanent, acoperind toată gama de sunete posibile, neputându-se stăpâni. Am traversat curtea aproape în fugă, furişându-mă, să nu fiu recunoscut şi am năvălit pe uşă intenţionând să o sperii pe Silvia. Nu am reuşit. A izbucnit în râs şi m-a sărutat ca să-mi dovedească numai ea ştie ce. Oricum, m-am liniştit. 
  
În jurul orei opt şi jumătate, de afară au început să pătrundă pe fereastră mai multe voci şi, bineînţeles, cascade de râs ce păreau a fi nelipsite în tabără, dar şi strigări de chemare la carnaval. Am coborât şi noi, fără grabă, elegant, cu zâmbetul pe buze. 
  
Apariţia noastră pe terasă a fost remarcată de îndată, aplaudată de cele şapte-opt persoane aflate acolo dar, spre nemulţumirea mea, am fost recunoscuţi imediat. În schimb, noi nu am recunoscut toate persoanele. Era acolo o fată suplă şi frumoasă, într-un costum superb de veneţiană, pe care o priveam uluit, simţind că o cunosc, dar fără să-mi dau seama cine este. Masca ce-i acoperea faţa mă împiedica. 
  
Avea o rochie superbă pe trupu-i suplu de fecioară, lungă, de culoare mov spre violet, ce-i dădea o prestanţă deosebită, şirag de mărgele, brăţări şi eşarfă fină de violet curat, toate asortate cu bun gust la culoarea rochiei şi la masca multicoloră, tinerească ce-i acoperea capul până sub nas. Când i-am observat şi evantaiul elegant pe care-l folosea cu graţie, am concluzionat că fata poartă o costumaţie de veneţiană. Mai târziu am realizat că nu greşisem. 
  
În apropiere era o altă doamnă, la fel de suplă, mai înăltuţă ca cea descrisă anterior. Purta o rochie de culoare neagră, elegantă, care dădea strălucire trupului de viespe, peste care cădea o pelerină în bogate culori îmbinate creator pe fond roşu-grena. Masca, pe fond verde-bleu, îi acoperea faţa şi nu-mi puteam da seama cu cine anume să identific purtătoarea, dar înfăţişarea generală şi faptul că se afla la braţul unui bărbat chipeş în costumaţie de arlechin, m-a determinat să cred că este un gen de ursitoare. 
  
Pe celelalte femei, care se aflau în acel moment pe terasă, le-am recunoscut cu uşurinţă. Erau îmbrăcate în costume populare româneşti ori specifice unor etnii cu pondere în anumite zone ale ţării şi nu purtau mască. În mod deosebit mi-a atras atenţia doamna ce purta o rochie de mireasa superba, despre care am presupus că este purtată în ziua nunţii de fetele unei anumite etnii din plaiurile dobrogene. Ei bine, aici m-am înşelat! La prezentarea costumelor, în cadrul carnavalului, aveam să aflu că frumoasa doamnă Nicolina Petrov purta un costum de mireasă (asta am ghicit-o!), dar din zona oraşului Târgu Frumos… 
  
La bărbaţi a fost foarte uşor să recunosc persoana şi să apreciez ce etnie reprezintă. Nu erau mulţi acolo, în acea împrejurare, dar mai târziu aveam să constat că aproape toţi au venit la carnaval îmbrăcaţi normal, în haine obişnuite. De fapt, doar acel „arlechin”, eu şi domnul inginer Dan Petrescu de la Craiova eram costumaţi. Prietenul meu Dan purta un superb costum arăbesc şi reuşise să-l îmbrace corect, aşa cum am văzut eu prin filme ori prin telejurnale. El avea să ne povestească, mândru ca un oltean veritabil, că poartă costum original, adus de fiul său din Dubai. Observaţi deci că, fără să ştim unul de altul, doi olteni aflaţi în tabără îmbrăcară şi se făliră cu ale lor costume arăbeşti! Singura diferenţă era că unul avea mustaţă naturală şi chiar semăna cu un arab veritabil, pe când celălalt, adică eu, avea o mustaţă falsă, mâzgălită pe sub nas cu creion dermatograf! 
  
În fine, după ce s-a stabilit şi componenţa juriului (Mariana Carp, Emilian Marcu, Mălăşincă Dumitru), avându-l ca preşedinte pe domnul Emilian Marcu, am intrat cu toţii în sala amenajată special pentru acest eveniment. Era acea clădire din spatele celei în care aveam camera şi care era amenajată ca sală de mese. Între timp, oameni inimoşi, printre care Dumitru Mălăşincă, Cristian Harnău, Ovidiu Raul Vasiliu şi soţul doamnei Lidia Petrescu, amenajaseră şi ornaseră această sală, sub îndrumarea atentă a doamnelor Rodica Rodean şi Gabriela Maxim. Arăta ca o sală de bal ori de revelion, cu toate acele elemente decorative, inclusiv baloane de toate culorile. Mesele şi scaunele fuseseră aliniate lângă pereţii laterali, astfel ca spaţiul creat să fie suficient manifestărilor ce urmau să se desfăşoare. În capătul sălii era aşezată masa pentru juriu. La peretele din spate nu erau decât amenajările permanente, fixe, care cuprindeau un cuptor uriaş, plită şi alte accesorii specifice bucătăriei bucovinene. 
  
Nu mai reţin cine a spart gheaţa la prezentarea costumului purtat. Poate doamna Mariana Bendou, ajutată de soţ, care cunoştea foarte bine fiecare element component, ca denumire, destinaţie şi culoare, fiind vorba de o ţinută din ţara sa de origine. Eu eram surprins şi emoţionat pentru că nu ştiam nimic despre costumaţia mea. Îmi făceam probleme cu privire la descrierea acesteia în faţa juriului şi a publicului deosebit de atent ori curios, dar şi darnic în aplauze la fiecare prezentare în parte. Am hotărât să pun accent pe originalitate şi nu am găsit altceva decât legătura dintre petrol şi noţiunea de arab în accepţia generală a românilor. S-a dovedit că am fost inspirat. Doar trei fraze mi-au fost suficiente să-mi prezint costumaţia şi să culeg aplauzele publicului! Mai greu i-a venit Silviei. Nici ea nu ştia să descrie costumaţia femeii ţigancă. În plus, timiditatea şi emoţia, aproape că au blocat-o. A avut prezenţă de spirit totuşi şi a făcut prezentarea într-o singură frază: „Vă prezint un costum de ţigancă…, tot ce port eu este original: inimă de ţigancă”! Cel puţin aşa am înţeles eu. Oricum, a surprins plăcut şi a fost aplaudată la scenă deschisă. 
  
O prezentare bogată, presărată cu momente vesele, au avut doamnele Violetta Petre, Nicolina Petrov şi Magda Paşca, dar mai plină de originalitate şi veselie am apreciat că este gazda noastră, Gabriela Maxim. Jurai că este ţigancă veritabilă! Costumul era frumos şi purtătoarea era la fel de frumoasă. În plus, a vorbit şi a cântat în limba ţigănească, a dansat degajată şi a antrenat la dans toate doamnele care purtau costume asemănătoare, culegând aplauze prelungite, meritate. Eram convins că va fi răsplătită cu premiul întâi pentru întreaga sa prestaţie, care a recomandat-o ca fiind o veritabilă artistă. Adevărat că juriul a avut o sarcină dificilă, dacă avem în vedere că nici „veneţiana” (domnişoara Carmen Prepeliţă), nici „ursitoarea” (doamna Lidia Petrescu) nu au fost mai prejos. Oricum, diplome de participare, cu anumite menţiuni raportate la meritul personal, au primit toate persoanele prezente în concurs.  
  
Eu am avut o dublă satisfacţie. M-am bucurat sincer să primesc premiul III pentru prezentarea costumului şi, la fel de sincer, am trăit bucuria Silviei la acordarea diplomei cu menţiunea „pentru fidelitate în dragoste”! Nu ştiu ce anume au avut în vedere membrii juriului, dar au intuit perfect calitatea prietenei mele, pe care sunt cel mai în măsură să o cunosc şi s-o apreciez ca atare. 
  
Bucuria despre care fac vorbire a fost reală, aşa cum am simţit-o în privirile şi manifestările tuturor. Chiar dacă nu era un concurs oficial şi nu exista o anumită miză, fiind vorba doar de o distracţie, de un joc dacă vreţi, pe o „scenă” a prieteniei, fiecare din noi a simţit o anumită responsabilitate şi a suportat o mare încărcătura emoţională, mai mult ori mai puţin stăpânită. Până şi doamna Violetta Petre, „sufletul” majorităţii momentelor vesele, cu toate veleităţile sale de artistă, s-a poticnit de câteva ori în citirea textului conceput de ea însăşi. Adevărat este că şi propriile-i cascade de râs au pus-o în dificultate! La fel de puternică a fost emoţia şi în cazul domnului Dan Petrescu, în general calm, stăpân pe sine, care nu-şi mai înţelegea versurile create şi scrise de propria-i mână pe hârtia ce părea că este fugărită de un tsunami. Ar fi multe de spus în legătură cu acest frumos carnaval, dar toată strădania mea nu ar putea înfăţişa cu fidelitate momentele şi scenele pe care fotografia şi filmul le-au cuprins.  
  
Poate vreţi să ştiţi cum s-a terminat carnavalul? Ei bine, distracţia a continuat până după miezul nopţii. Lidia Petrescu şi neobosita ei chitară au provocat întreaga adunare la cântec şi joc. Gabriela Maxim, Rodica Rodean, Magda Paşcu, Violetta Petre, care abia aşteptau să cânte şi să danseze, au reuşit să antreneze întreaga suflare în timp record. În scurtele pauze dintre cântece s-au recitat versuri, domnul Horia Zilieru fiind vioara întâi, s-au spus glume şi bancuri ori s-au făcut urări ocazionate de închinarea câte unui păhărel de palincă ori de bere. 
  
Sunt convins că, dacă au mai existat reţineri de vreun fel, datorate faptului că multe persoane se vedeau pentru prima oară aici, în tabără, toate au dispărut de la sine în această ambianţă. A fost ocazia cunoaşterii, aprecierii şi apropierii. A fost un cadru ideal pentru închegarea şi coagularea prieteniilor…  
  
--- VA URMA --- 
  
Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - PARTEA A TREIA - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1386, Anul IV, 17 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!