Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1377 din 08 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

DOR DE BUCOVINA - Partea a doua -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

CAPITOLUL III  

PRIMELE CONTACTE, IMPRESII ŞI AMINTIRI  

 

 

Motto:  

„Câmpulungul este cea mai frumoasă vatră locuită de poporul român”  

(Nicolae Iorga)  

 

 

Taximetristul ne aştepta. Am recunoscut maşina după marcă şi culoare.  

- Bună dimineaţa, domnule! l-am salutat eu cu zâmbetul pe buze. Cred că pe noi ne aşteptaţi să mergem la… nu ştiu unde, sincer! am continuat eu, parcă pus pe şotii.  

- Bine aţi venit! Da, cred că da, dacă aţi ştiut la care maşină să vă opriţi. Pentru tabără, nu?  

- Exact la tabără, domnule, dar nu ştim unde anume este aşezată…  

- Păi…, comanda este făcută de la pensiunea „Dor de Bucovina” şi acolo vă voi duce, a precizat şoferul, foarte sigur pe ce spune.  

Silvia m-a privit surprinsă şi a izbucnit în râs.  

- Ce faţă ai făcut! Ţi-a fost dor de Bucovina şi uite că… mergi exact la „Dor de Bucovina”! Chiar nu ştiai cum se numeşte locul?  

- Sincer, cred că a zis doamna la telefon, dar nu am înţeles… Ce chestie, domnule! Să aibă chiar acest nume… Nimic nu este întâmplător, pe onoarea mea! am exclamat eu, vizibil marcat de această denumire.  

Am încercat să descopăr oraşul din mersul maşinii, căutând repere vechi în amintirile mele, dar nici un colţişor nu semăna cu ce ştiam eu. Părea totul vechi, neînsemnat, şters. Mi-am exprimat nedumerirea cu voce tare şi şoferul, la fel de amabil ca la întâlnire, m-a lămurit. În acele zile se desfăşura, la Câmpulung Moldovenesc, Festivalul Întâlnirii Bucovinene şi, având în vedere amplele manifestări organizate, ne transporta pe drumuri ocolitoare, mărginaşe, circulaţia auto prin zona centrală fiind interzisă.  

Maşina a fost oprită în faţa unei porţi metalice în faţa căreia se afla, zâmbitoare, Rodica Rodean. Până să ne dăm bagajele jos, ajutaţi de şofer, domnia sa a trecut podul peste un pârăiaş cu apele tulburi şi repezi, dovadă că în amonte plouase destul de bine, ne-a urat bun venit şi ne-a îmbrăţişat. După primul schimb de cuvinte, pline de amabilităţi şi de bucurie, am avut răgaz să cuprind cu privirea întreaga aşezare a pensiunii, aşa cum se vedea de afară.  

Atunci am observat, pe un stâlp de lemn bine înfipt în colţul gardului, plăcuţa pe care scria cât se poate de vizibil numele pensiunii: Dor de Bucovina! Doamna Rodica Rodean, atentă la privirile noastre, în care se citea cât de uluiţi suntem, ne-a arătat peretele din lemn de la etaj al primei clădiri pe care, cu litere mari din lemn, era scrisă aceeaşi emblemă, alăturată adresei: strada Simion Florea Marian nr.8. Imediat ne-a precizat că şi tabăra poartă acelaşi nume şi ne-a explicat că motivaţia o vom găsi în mapele documentare pe care le vom primi în acea zi….  

Aerul rece ne-a înfiorat, făcându-ne să tremurăm puţin şi îndemnându-ne să intrăm fără să terminăm discuţia iniţiată pe tema denumirii pensiunii. Eram îmbrăcaţi aşa cum plecasem din Slatina, unde era foarte cald, adică subţire, doar cu bluze de vară cu mâneca scurtă. Am trecut peste podeţ, am traversat curtea admirând cele două clădiri cochete, după care am ajuns în faţa celei de a treia, în care am intrat, ascultând explicaţiile Rodicăi, care nu a contenit nicio clipă să vorbească. Până la scara pe care urcam la etaj eram deja edificaţi cu privire la persoanele sosite şi cazate, dar şi la programul general al acelei zile.  

Camera repartizată nouă era spaţioasă, chiar dacă genul mansardă răpeşte, de regulă, o parte din volum. În ea am descoperit, în perfectă ordine şi curăţenie, două paturi, dintre care unul de două persoane, trei noptiere, un dulap pentru haine, un televizor. Aveam vedere spre o frumoasă grădină, bogată în copaci ornamentali, pomi şi flori, acces la două grupuri sanitare utilate cu tot necesarul pentru toate serviciile specifice.  

O parte din cei prezenţi în tabără erau cazaţi aici, în celelalte şapte camere de la etaj, în timp ce altă parte se stabilise în clădirea de la intrarea în curte, pe partea stângă a acesteia. Clădirea din faţă, în spatele peronului asfaltat pe care se odihneau două autoturisme, era destinată familiei proprietarilor pensiunii.  

Nedormiţi şi obosiţi, ne-am cerut scuze că nu putem participa la programul primei părţi a zilei, urmând a ne întâlni cu grupul la prânz. Înţelegătoare, doamna Rodica s-a retras, nu înainte de a ne explica unde este sala de mese, adică în aceeaşi clădire, la parter, îndemnându-ne să coborâm pentru a mânca, indiferent la ce oră ne vom trezi. Spunându-i că avem mâncare suficientă pentru o zi întreagă, domnia sa a replicat scurt:  

- Cum credeţi de cuviinţă, dar nu uitaţi că o mâncare caldă se recomandă după un drum aşa lung şi obositor. În plus, vă veţi convinge că nu se poate refuza meniul bogat şi gustos de aici!  

Aveam nevoie de odihnă şi, drept urmare, am scos din valize doar pijamalele, urmând ca după somn să ne aranjăm lucrurile.  

După trei-patru ore de somn, dezmeticiţi parţial, ne-am trezit transpiraţi ca într-o saună. Nu ne-am imaginat că, dacă închidem fereastra, va fi atât de cald. Am deschis-o degrabă, am inspirat aer curat şi am admirat grădina pentru câteva secunde. M-am retras şi m-am ridicat în picioare pentru a cădea, cât eram de lat, într-o fracţiune de secundă, pe patul de lângă fereastră, lovit în moalele capului atât de tare încât mi s-a făcut negru în faţa ochilor. Speriat, mă văietam şi încercam să înţeleg ce s-a întâmplat. Silvia râdea zgomotos, trezită de-a binelea.  

- Ai uitat de ce am zis că mă culc eu la fereastră! Vezi ce ai păţit?  

- Nu văd, dar… simt al naibii durerea, fi-r-ar să fie de tavan! am izbucnit eu şi cred că am tras şi o înjurătură, deşi tavanul nu avea nicio vină.  

- Te-am avertizat atunci, dar nu ai fost atent. Ştiam că ţi se va întâmpla asta. Prea ţii nasul pe sus! Aici suntem la mansardă, doar… Te-am lăsat în partea cealaltă pentru că acolo tavanul este drept, este normal, nu ajungi la el…  

- Bine, bine, dar nu mai râde, te rog! i-am răspuns eu în timp ce examinam tavanul. El nu se îndoise cum aveam senzaţia că m-a îndoit pe mine. L-am pipăit atent. Avea un strat de material uşor de poliester, tencuit şi vopsit, care a amortizat efectul loviturii. Am să ţin minte, să nu mi se mai întâmple…  

- Da, da, da! Te cred, dar nu uita că eşti adeseori cu capul în nori! m-a avertizat Silvia, nestăpânindu-şi râsul.  

Am privit-o în tăcere, încercând să par jignit de remarca ei, mi-am luat ustensilele pentru bărbierit şi întreţinerea danturii, prosopul şi am pus mâna pe clanţa uşii. Îmi revenisem complet, dar încercam să par supărat deşi mă forţam să nu izbucnesc şi eu în râs.  

- La care baie mergi?  

- Păi… sunt libere amândouă la ora asta. E pustiu, nu se aude nicio mişcare. Merg la cea mai îndepărtată, stai liniştită…  

- Stau, dar… merg! Vreau să-mi fac duş, în primul rând. Pa!  

- Şi eu fac duş, dar nu mă simţeam obligat să-ţi raportez, am continuat eu să fiu ursuz, dar am început să râd până să închid uşa.  

M-am întors primul şi, până să revină prietena mea, îmi aranjasem toate lucrurile în dulap, pe umeraşe. Ea a intrat surâzătoare.  

- A fost aşa de bine! Nu-mi venea să ies de sub duş… Oho! Ţi-ai aranjat deja lucrurile, a exclamat privind pe după uşa pe care nu o închisesem. Eu unde le pun pe ale mele?  

- Păi… în spaţiul rămas. Ai două umeraşe. Eu le-am folosit pe ale mele. Dacă nu ţi-ai adus… mă rogi frumos, mai pun unele lucruri pe raft şi…  

- Mda, eşti foarte gentil… Bei o ţuică?  

- Aş fi dorit, dar… să nu începem ziua aşa. Nu-mi este foame…  

- Nici mie… Hai să ne îmbrăcăm şi să mergem în oraş. Vreau să ne plimbăm şi să cunoaştem localitatea.  

N-am mai răspuns. Am ajutat-o să termine repede cu tot bagajul. Ne-am îmbrăcat şi am coborât. Îmi plăceau scările de lemn. Aveam senzaţia că simt mirosul şi încercam să ghicesc din ce esenţă este balustrada şi restul scării. Păreau mai noi ca restul clădirii şi m-am convins că aşa este, mai târziu, din relatările doamnei Gabi, proprietara pensiunii. Pe holul de la parter am admirat tablourile şi florile de la ferestre. Erau trei sau patru uşi. Ne-am îndreptat spre cea deschisă, care dădea spre afară.  

Pe terasa cochetă de la parter am fost surprins să descopăr lucruri pe care dimineaţa nu le luasem în seamă. Intrarea se făcea direct din aleea betonată care traversa întreaga curtea, făcând legătura între trei clădiri la fel de cochete ca înfăţişare, spaţiul verde bogat în vegetaţie bine întreţinută şi o altă clădire cu un singur nivel, în spatele celei în care eram cazaţi. Latura dinspre curte a terasei era delimitată de un grilaj de lemn bine şlefuit şi băiţuit, care se înălţa cel mult un metru, având doi stâlpi cu portiţă care se închidea numai în timpul nopţii. Lateral, de o parte şi alta a portiţei, erau mai multe vase de ceramică şi lemn cu flori ornamentale proaspete şi, parcă ascunsă după unul din stâlpii de lemn, o scrumieră metalică de formă cilindrică, înălţată pe un picior elegant. Practic, prezenţa ei acolo indica faptul că ne aflam în singura zonă în care fumatul era permis. Am descoperit o altă scrumieră, mică, transportabilă, pe masa lungă, aşezată spre peretele opus uşii prin care trecusem, cu bănci, toate din lemn masiv şi bine şlefuit.  

La acea masă tocmai trebăluia o fată tânără, care ne-a urat bun venit şi ne-a invitat la masă. Tacâmurile erau orânduite frumos pe capetele tăvilor acoperite cu şerveţele curate, în lucrătura tradiţională a locului, alături de câteva boluri cu gem de prune şi fructe de pădure.  

- Bună dimineaţa! Mulţumim pentru invitaţie, dar… ce masă servim acum ? Cea de prânz? am întrebat eu nedumerit, ştiind că este ora 11.00.  

- Masa de dimineaţă, că nu aţi mâncat. Doamna a zis să vă servesc aici şi… aduc imediat tot ce trebuie. Ce preferaţi, lapte dulce ori ceai?  

- Lapte! am rostit eu în acelaşi timp cu Silvia. Dar… cum te cheamă, domnişoară? Eşti de-a casei?  

- Nu. Sunt angajată. Mă cheamă Mădălina… Imediat aduc totul, mă scuzaţi, s-a grăbit fata să răspundă şi s-a întors grăbită.  

Aproape că s-a ciocnit în uşă cu o doamnă frumoasă, de circa 45-50 de ani, blondă, cu ochi albaştri şi surâs cuceritor, care s-a îndreptat spre noi cu mâna întinsă.  

- Bine aţi venit la pensiunea „Dor de Bucovina”! Eu sunt Gabriela Maxim şi vă stau la dispoziţie, a rostit ea cu o voce limpede, cristalină, care o făcea să pară mai tânără.  

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, în timp ce ne prezentam şi noi, privindu-ne senin, cu zâmbetul pe buze şi cu o curiozitate firească, dar bine mascată, fără să fim stingheriţi, de parcă ne cunoşteam de multă vreme. Ne-a întrebat despre călătorie şi s-a minunat că venim de la o aşa mare distanţă. În câteva fraze ne-a satisfăcut întreaga curiozitate privind pensiunea, ca aşezare şi construcţie, oferindu-ne apoi amănunte referitoare la programul de masă şi dispunerea „locatarilor” în cele două clădiri pe care ni le arătase Rodica la sosire. S-a retras discretă, după ce ne-a urat poftă bună, păşind fără a fi auzită, în mers uşor, de parcă plutea, imediat ce Mădălina a venit şi a aşezat pe masă două căni mari din care năvăleau aburi. Una era cu lapte, una cu ceai. Imediat a plecat şi s-a întors cu alte boluri în care am remarcat trei feluri de brânză, unt, salam felii, muşchiuleţ şi zacuscă.  

Am rămas blocat. Era prea multă mâncare. Silvia mă privea la fel de surprinsă, zâmbind.  

- Eu nu vreau decât lapte, că e fierbinte… dar vreau şi puţin unt cu gem de… Nu ştiu de care! a rostit ea plimbându-şi privirea pofticioasă prin toate vasele.  

- Şi eu, la fel!... Puţin muşchiuleţ şi atât. În rest… e risipă, dar poate că voi gusta câte ceva, am hotărât eu.  

Până la urmă, eu, care consum o pâine la trei-patru zile, am mâncat o felie sau două cu unt şi puţină brânză, peste care am aşezat gem din fructe de pădure. Am băut două căni de lapte fierbinte. Silvia a gustat din toate câte puţin. I-a plăcut brânza de burduf şi caşul, dar m-a egalat la cantitatea de lapte! Oricum, am remarcat că toate erau proaspete şi gustoase…  

 

… Respectând indicaţiile amabilei şi ospitalierei noastre gazde, doamna Gabriela Maxim, am ajuns foarte repede în bulevardul central, pe scurtătura ce pleacă din grădina pensiunii printre blocuri. Nu ne-a surprins animaţia străzii, pe măsură ce ne apropiam de zona centrală, întrucât ştiam de festivalul bucovinean. Mergeam încet şi priveam admirativ clădiri, curţi, grădini şi flori, fără a neglija magazine şi oameni, încercând să remarcăm specificul local comparativ cu cel din zona noastră de câmpie. Mi-a atras atenţia starea de curăţenie generală, atât pe bulevard, cât şi prin curţi ori grădini, iar mulţimea şi prospeţimea florilor mi-au amintit de spaţiile verzi ale Slatinei, cu bogăţia lor florală etalată încă de la începutul primăverii. Parcă sunt mai multe flori la noi (aduse de prin Olanda, pe foarte mulţi bani, nu din ţară!), dar nu este aerul atât de curat şi plăcut plămânilor. Am convingerea că pădurile bogate, ce acoperă dealurile din apropierea oraşului şi coboară până sub streşinile caselor, sunt principalul izvor al acestui aer proaspăt şi sănătos.  

De altfel, amplasat la poalele Rarăului, oraşul Câmpulung Moldovenesc ne-a primit la o altitudine de 620 metri, ocupând o poziţie centrală în ţinutul Obcinelor bucovinene. Localitatea se desfăşoară pe o distanţă de cca. 12 kilometri în lungul cursului mijlociu al râului Moldova. Aşezat în inima zonei muntoase, dar uşor accesibil dinspre nordul Moldovei şi Transilvania, graţie arterelor rutiere şi feroviare de comunicaţie, Câmpulung Moldovenesc are climat tipic subalpin, cu aer ozonat şi frumuseţi naturale incontestabile.  

Este „un oraş al poemelor de cetină şi de albastru”, aşa cum afirma, deosebit de plastic, Dragoş Vicol – poet, prozator şi jurnalist bucovinean, care descria cu totală însufleţire şi dragoste un tablou mirific, real, în care Câmpulung Moldovenesc se află în prim plan: „Pădurile coboară din legenda <<Pietrelor Doamnei>>, de pe Giumalău şi de pe Tomnatic, să-l îmbrăţişeze cu liniştea şi cu miresmele lor… Albastrul se bolteşte ca un clopot rezemându-şi marginile pe zarea de vis a obcinelor…”.  

Da, este cât se poate de adevărat! M-am convins, în zilele ce au urmat că oamenii aşezărilor bucovinene au feţele luminate de privire directă şi sinceră, sunt prietenoşi şi ospitalieri, iar toate locurile în care se manifestă, sub toate aspectele, sunt încărcate de un anume farmec, dat fiind natura ori darul Domnului, bogat şi încărcat de credinţă, în aceeaşi măsură în care istoria este păstrată, conservată şi respectată cu evlavie firească. Câmpulung şi întreaga Bucovină sunt, într-o singură expresie, un colţ de rai în care te farmecă interioarele caselor ţărăneşti, obiceiurile şi tradiţiile populaţiei acestei zone, portul, arta, cultura în general, muzeele şi toate manifestările culturale tradiţionale.  

Municipiul Câmpulung Moldovenesc este, pentru prima oară, atestat documentar într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun de la 1411, prin care Mănăstirea Moldoviţa primea satul Vama, situat mai jos de „satul Câmpulung”. De atunci, sunt numeroase documentele epocii, hrisoavele ori uricele din vremea lui Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Petru Rareş, cel care a dăruit mănăstirilor munţi şi văi din ţinutul Ocolului. Deci, graţie acestor înscrisuri, se observă că Ocolul Câmpulung Moldovenesc este cunoscut foarte bine epocii în cauză, dar începuturile istoriei îndelungate a aşezării Câmpulung, potrivit cercetărilor unor istorici ca Dimitrie Cantemir, T.V. Stefanelli ori Theodor Bălan, se plasează dincolo de datele menţionate în hrisoave. În acest sens, au fost descoperite urme ale activităţii omeneşti, în zona Capu’ Satului, care atestă epoca fierului şi a bronzului încă din sec. II-III î.H. În apreciata sa lucrare, „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir evidenţia faptul că „această zonă avea o formă de organizare unică, precum aceea a unei republici ţărăneşti, în care locuitorii nu sunt supuşi niciunui boier şi plătesc în fiecare an o dajdie (bir), nu cât le cere domnia, ci cât făgăduiesc ei domnilor”.  

În Evul mediu era cunoscut, aşa cum am subliniat mai sus, centrul Ocolului Câmpulung, care cuprindea nu mai puţin de 13 sate de pe valea Moldovei, Bistriţei şi Dornei. În timp, datorită apariţiei şi dezvoltării activităţilor specifice exploatărilor miniere şi forestiere, după anul 1775, în zonă au apărut şi s-au stabilit numeroşi colonişti proveniţi din întregul imperiu austriac. A urmat o perioadă de dezvoltare superioară altor ţinuturi din ţările româneşti, astfel că localitatea a devenit, în scurt timp, târg.  

Ocolul Câmpulungului Moldovenesc îşi are originea în descălecatul voievodului Bogdan în ţara Modovei. Acesta cunoştea foarte bine instituţia domeniilor voievodale din Maramureş şi, drept urmare, a înfiinţat aici domenii domneşti pentru el şi pentru urmaşii săi în domnie. Aşa se face că Ocolul, despre care fac vorbire, a fost o moşie domnească administrată în folosul cămării domnului ţării şi nu al visteriei acestei ţări. Fiind supusă nemijlocit domnitorului, această regiune avea o autonomie largă şi se mărginea cu Transilvania şi Maramureş. Ca atare, locuitorii ţinutului au jucat, în istoria Moldovei, rolul de grăniceri, de „păzitori ai hotarelor ţării” ori de „straja ţării”, după cum se menţionează în documentele acelor vremuri. Aceste circumstanţe au avut un rol deosebit de important în ceea ce priveşte statornicirea oamenilor într-o regiune mai puţin roditoare. De aceea, locuitorii Ocolului au fost „întru toate slobozi şi nesmintiţi” prin drepturi consfinţite de voievozi. Ei aveau numeroase drepturi şi scutiri, justificate, pe drept cuvânt, de condiţiile grele de viaţă şi de muncă din aceste locuri, putându-se aşeza pe orice loc din Ocol şi liberi să intre în posesia oricărei suprafeţe de pământ pe care o puteau curăţa din pădure, pentru a-şi face loc de casă, fâneţe şi poieni. În acest fel au devenit stăpâni, proprietari, ai pământurilor amenajate de ei, putându-le vinde ori cumpăra după plac, fără îngrădiri.  

Pe de altă parte, aceşti oameni erau scutiţi de bir faţă de domnul ţării, adică stăpânul moşiei, aveau dreptul gratuit să se folosească de lemnul din pădure, să pescuiască şi să vâneze în pădurile domneşti, fără restricţii de vreun fel. În acelaşi timp, aveau libertatea să-şi pască turmele de oi pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti, fără plată. Aceste privilegii au fost extinse, în baza obiceiului pământului, astfel că locuitorii câmpulungeni erau scutiţi de taxele vamale pentru comerţ şi de taxele de mortasipie, atunci când vindeau şi cumpărau vite, ca şi de contribuţia în cai de poştă.  

Atât naşterea, cât şi evoluţia ori dezvoltarea în timp a aşezării, au fost favorizate de poziţia geografică, de bogăţiile solului şi subsolului dar, în mod special, de dârzenia şi hărnicia oamenilor, manifestate plenar până în zilele noastre. Ei produceau şi prelucrau, în acele condiţii vitrege impuse de relieful accidentat şi lipsa câmpiei, unt şi brânză, piei şi blănuri de animale, vite şi oi, produse vânătoreşti ori fructe de pădure, în timp ce se ocupau şi cu extragerea pietrei de var şi a pietrei de construcţii. O parte din aceste produse erau trimise spre Liov, spre centrele tătăreşti şi spre porturile Mării Negre, peste munţi, pe la Mestecăniş, peste pasul Suhardului spre Bistriţa şi Rodna sau spre Maramureş, pe la Prislop.  

Se înţelege de la sine că ţăranii câmpulungeni nu au fost niciodată iobagi. Ei s-au bucurat secole întregi de libertate. Erau mândri şi purtau fruntea sus, conştienţi de libertatea şi de valoarea lor. Au fost ţărani liberi, aşa cum s-au declarat susţinut în faţa autorităţilor austriece de mai târziu. Armatele Imperiului habsburgic au ocupat nordul Moldovei în anul 1775. Locuitorii noii provincii, numită Bucovina, au cunoscut o perioadă grea, de restrişte. Li s-au anulat drepturile moştenite din strămoşi şi li s-a impus fiscalitatea regimului habsburgic. Mulţi localnici s-au opus noului regim şi, mare parte a lor, au migrat în Moldova. Drept urmare s-a impus colonizarea cu populaţie loială adusă din alte zone ale imperiului.  

Administraţia austriacă a ridicat aşezarea la rang de târg, în 1794, apoi la rang de oraş, în 1866. Oraşul se întinde tot mai mult pe râul Moldova şi pe văile afluenţilor. După ce au fost impuse legile administrative ale statului imperial , s-a creat un aparat fiscal şi de control extrem de riguros, care a justificat expresia potrivit căreia în Bucovina „jugul de lemn al otomanilor a fost înlocuit cu jugul de fier austriac”!  

Pe de altă parte, se apreciază că, în acelaşi timp, dura administraţie austriacă a avut şi părţile ei bune. Stăpânirea nemţească „a imprimat ordine, punctualitate şi lucru bine făcut” (Vasile şi Otilia Sfarghiu, în „Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc”). În acest sens, este de semnalat că s-a făcut ordine în administraţie şi în instituţiile statului, ceea ce este un factor de progres în orice organizare statală civilizată. S-au introdus documente de carte funciară şi de cadastru, care sunt şi azi la baza administrării fondului funciar din zonă. Tot în acea vreme a fost întocmit cel „dintâi cod silvic tipărit în limba românească”. Până atunci domeniul silvic era subordonat prevederilor stricte ale vechiului cod silvic bucovinean, dat în numele împăratului Iosif al II-lea sub numele de „Orânduiala de pădure, rânduiala de codru sau pravila codrului”, care era tipărit pe două coloane în limba germană şi română (cu litere chirilice).  

Este de remarcat că Bucovina cunoaşte o perioadă de reală înflorire, atât sub aspect economic cât şi cultural. Se dezvoltă industria şi agricultura. Iau amploare activităţile meşteşugăreşti, mica industrie şi comerţul. Se diversifică şi se îmbunătăţeşte reţeaua de drumuri şi căi ferate. Lemnul, minereurile, păşunile pentru creşterea vitelor, chibzuit exploatate ca resurse naturale, dar şi aşezarea geografică favorabilă diferitelor activităţi lucrative şi comerciale, au condus la dezvoltarea vizibilă şi solidă a oraşului Câmpulung Moldovenesc. În această direcţie, un rol însemnat l-a avut construirea drumului împărătesc Câmpulung – Vatra Dornei –Poiana Stampei, în anii 1870-1878, care făcea legătura între Transilvania şi Galiţia.  

Mai apoi, între anii 1888-1918, având la dispoziţie material lemnos din belşug, se construiesc mai multe fabrici de cherestea pentru prelucrarea lemnului şi se începe exploatarea subsolului comunei Fundu Moldovei, unde s-au descoperit importante rezerve de mangan, plumb şi fier. Drept urmare, s-a construit şi o turnătorie, la Prisaca Dornei. În paralel cu aceste activităţi economice importante s-au construit mai multe cuptoare de ars var, aşa numitele vărării, pe Izvorul Alb.  

În aceeaşi perioadă, oraşul Câmpulung a înregistrat un salt uriaş atât sub aspect economic, cât şi cultural. Astfel, în anul 1895, s-a înfiinţat Şcoala de Arte şi Meserii din localitate, cu limba de predare română. A fost, potrivit documentelor oficiale, singura şcoală medie din acea vreme pentru cei aproape un milion de locuitori din Bucovina. Această unitate de învăţământ a fost creată, în mod special, pentru asigurarea realizării industriei lemnului la parametri calitativi superiori, în sudul Bucovinei, avându-se în vedere necesitatea valorificării bogatei mase lemnoase a ţinutului, dar şi cu scopul precis, chiar dacă mai puţin declarat oficial, de creare a unui cadru adecvat întru perpetuarea obiceiurilor, portului, culturii materiale şi spirituale. De remarcat este faptul că, datorită sprijinului susţinut al profesorilor, oameni de înaltă ţinută profesională şi cetăţenească, între care Ion Pâşlea şi Ilie Veslovschi, iubitori şi păstrători ai tradiţiei locale, ai artei poporului român, în general, în această şcoală a luat fiinţă şi a funcţionat primul muzeu de etnografie şi artă populară din Bucovina. Muzeul a reuşit să promoveze specificul nostru popular şi naţional prin şcoală, înscriindu-se în gama izvoarelor de inspiraţie pentru mobilier şi alte creaţii de artă.  

Până la primul război mondial oraşul se îmbogăţise cu o căpitănie, o judecătorie, un notariat, o vistierie, o jandarmerie, un revizorat, un oficiu poştal şi telegrafic (1909), iar între cele două războaie, în perioada ce a urmat Unirii de la 1918, dezvoltarea sa sub aspect economic, social şi cultural, a făcut să devină capitala judeţului Câmpulung, unitate administrativă în limitele fostului Ocol, care a fost unul din cele mai prospere ale ţării din acea vreme. După modelul Universităţii libere fondate de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, societatea academică „Junimea” din Cernăuţi a deschis în această reşedinţă de judeţ o Universitate liberă.  

În anii regimului comunist, paradoxal sau nu, în unele perioade de timp, industria oraşului Câmpulung Moldovenesc s-a dezvoltat vizibil. Favorizaţi de un relief în care agricultura nu se putea realiza pe spaţii largi, preponderent fiind dealul şi muntele, bucovinenii nu au „beneficiat” de acel proces al colectivizării agriculturii în România, care a lăsat ţăranii fără pământul pe care-l deţineau în proprietate şi i-a lipsit de propriile animale, utilaje şi unelte agricole.  

Amintesc cititorului, ori aduc la cunoştinţa celui care nu a cunoscut integral istoria comunismului, că în perioada cuprinsă între anii 1949-1953 s-a desfăşurat prima „fază” ori primul „val” al colectivizării, care a fost, de fapt, o represiune a ţăranului român în care au existat toate componentele operaţiunii în speţă: muncă de lămurire, reprimare şi urmărire informativă a ţărănimii cu implicarea Miliţiei, Securităţii şi Justiţiei. Toate acestea au generat numeroase forme de împotrivire a ţăranilor ori de revoltă, cu caracter local, finalizate cu distrugerea rezistenţei morale sau fizice, dar şi cu lipsirea de libertate, după caz, acţiune organizată şi susţinută de conducătorii politici şi activiştii de partid, prin lucrătorii instituţiilor statului enumerate mai sus.  

Unele manevre ale autorităţilor statului comunist, prin care se dorea temperarea colectivizării, au fost o încercare zadarnică în faţa presiunii sovietice. Dar, alături de rezistenţa evidentă a ţărănimii române, ele explică unele curente schimbătoare şi măsuri contradictorii din primul val al colectivizării. Cel mai cunoscut şi plin de semnificaţii eveniment politic al acelor vremuri a fost eliminarea din conducerea Partidului Comunist a grupului condus de Ana Pauker , dovedit a fi responsabil pentru abuzurile statului, dar şi pentru întârzierea campaniei de colectivizare.  

Colectivizarea a fost impusă, în primul „val”, satelor situate în regiuni în care agricultura suferise grav ca urmare a desfăşurării războiului şi a efectelor secetei din anii 1945-1946. Ţăranii de aici au constituit o masă de manevră foarte vulnerabilă la presiunile administrative ale partidului-stat, mai ales în urma eliminării şi deportării moşierimii. În acelaşi timp, au fost vizate satele din zone considerate nesigure de către partid, dar şi cele în care mişcările de rezistenţă anticomunistă erau mai puternice, aşa cum au fost în Dobrogea şi Maramureş. Aşa se face că în aceste zone colectivizarea s-a impus ca o formă de represiune ori de pedepsire şi disciplinare a populaţiei locale. Cu cât rezistenţa anticomunistă era mai mare, cu atât violenţa procesului de colectivizare era în creştere direct proporţională.  

În condiţiile supunerii totale a elitelor politice din România faţă de Uniunea Sovietică, a urmat al doilea „val” al asaltului final de colectivizare a agriculturii, desfăşurată în mai multe stadii. Primul a fost situat între vara anului 1953 şi decembrie 1955, caracterizat prin stagnarea procesului în sine deoarece, după moartea lui Stalin, colectivizarea a fost temperată şi s-a pus accent doar pe consolidarea gospodăriilor agricole existente. A doua fază se regăseşte doar la nivelul discursului şi proiectului politic de continuare a procesului, din considerente raportate la situaţia externă: evenimentele din Ungaria în 1956, care au creat posibilitatea declanşării unor mişcări contestatare de amploare în România. Al treilea stadiu este cuprins între anii 1957-1962, începând cu un aşa-zis experiment local în regiunea Galaţi şi continuat cu regiunea Constanţa, în forţă, unde au fost mobilizaţi peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori!). După o campanie de o violenţă fără precedent, Constanţa a fost declarată „prima regiune colectivizată din România”, la 7 noiembrie 1957, act politic dedicat celei de-a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din 1917. Evenimentul a fost popularizat în numeroase broşuri propagandistice care au exagerat enorm metamorfoza miraculoasă a „celei mai înapoiate provincii din ţară” în regiunea cu „cel mai ridicat standard de viata al populaţiei rurale din România”.  

Nu doresc să plictisesc cititorul cu toate amănuntele, dar insist a se înţelege că acel proces de colectivizare, pe lângă puţinele avantaje pe care le-au avut o parte din ţăranii săraci, adică cei ce nu aveau în acea vreme pământ ori animale şi utilaje specifice lucrărilor agricole, a fost o mare piedică în calea dezvoltării reale a economiei româneşti pe ansamblu, a agriculturii, în special, dar şi în calea dezvoltării intelectuale şi spirituale a poporului român. Pentru a evidenţia acest ultim aspect, nu fac apel la izvoare istorice ori la opinii ale unor oameni cu funcţii politice în stat, ci fac trimitere la propriile mele amintiri.  

Bunăoară, în vara anului 1959, eu absolveam şcoala generală şi urma să susţin examenul de admitere în clasa a opta. În acea vreme cursurile liceale se întindeau pe parcursul a patru ani, clasele VIII-XI. Deşi m-am prezentat la examen foarte bine pregătit şi am obţinut note mari, după cum avea să afle tata mai târziu de la unul din directorii Liceului „Ioniţa Asan” din Caracal, am fost declarat „respins”. La foarte puţin timp, sfârşitul verii aceluiaşi an, fratele meu mai mare a fost respins la examenul de admitere în facultate. Tristeţea şi supărarea mare în familie nu au generat „muştruluiala” părinţilor asupra noastră, a copiilor care, aparent, au făcut „neamul de râs”, decât vreo două zile, chiar dacă au fost vorbe şi discuţii nefavorabile prin familiile vecine, rude ori prieteni. Deh! Familia Malciu din Caracal nu a fost una oarecare, fără importanţă, necunoscută… Părinţii noştri au aflat, prin „amabilitatea” unui activist de partid, care locuia chiar pe strada noastră, că examenele au fost pierdute pentru că tata, Constantin Malciu, un cinstit brigadier silvic inclus în categoria „funcţionar” la originea socială din dosarele de cadre de atunci, a refuzat să facă cerere de înscriere în C.A.P. după ce, anterior, refuzase să se înscrie în Partidul Comunist, aşa cum toţi fraţii şi surorile procedaseră. Acel activist de partid i-a spus foarte clar: „Niciodată, Costică, nu vor intra copiii tăi în şcoli, dacă nu te înscrii la colectiv. Ţine minte de la mine!”.  

Această discriminare făţişă nu s-a aplicat numai familiei Malciu, ci tuturor acelora care au refuzat înscrierea în colectiva agricolă, în afara altor forme de presiune ce au ajuns până la privarea de libertate, anchete abuzive, bătăi şi schingiuiri. Pentru mine era a doua lovitură care mi-a marcat viaţa...  

Prima o receptasem din plin chiar pe la mijlocul clasei a şaptea. Fusesem selecţionat pentru a urma cursurile Liceului Militar. După întocmirea unui dosar au urmat vizite medicale, teste psihologice şi probe fizice. Am trecut cu rezultate excelente de toate acestea pentru ca, după două săptămâni, să fiu declarat „respins”, fără să mi se explice cauza. Tata a ajuns la şeful Miliţiei din Caracal, care a avut amabilitatea de a-i spune, în mare taină, că dosarul a fost respins din considerente politice. Eu am înţeles această cauză mult mai târziu, în 1964, în timp ce eram în clasa a XI- a, ultima clasă de liceu, când am primit o a treia lovitură, poate cea mai dură din viaţa mea. Fusesem selecţionat să merg la Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, dar în final, după ce trecusem toate probele cu rezultate de invidiat, dosarul a fost respins tot din raţiuni politice. Cel mai mare frate al tatălui meu, Grigore Malciu, ziarist şi publicist, decedase în lagărul „Peninsula” ca deţinut politic. În revista „Informaţia Zilei”, al cărei director şi „administrator unic”, adică proprietar, era, în foiletonul „Bilete de papagal”, se publicase pamfletul „Baroane” al lui Tudor Arghezi, naşul de cununie al unchiului meu care se căsătorise cu Graziela, fiica lui Nae Ionescu, şi făcuseră cea mai mare nuntă văzută la Caracal în acele vremuri. (Mitzura Arghezi era, la acel eveniment, o fetiţă foarte frumoasă, îmbrăcată elegant în rochiţă lungă, plimbată cu trăsura). Am reţinut că unchiul, care avea şi alte acţiuni anticomuniste la activ, inclusiv participarea la mitingul din Piaţa Victoriei, Bucureşti, 1947, fiind arestat la 31 martie 1949 luase drumul mai multor locuri de detenţie (Jilava, Gherla), ultimul fiind lagărul „Peninsula”, unde a şi decedat, în 1949. (Vezi Ion Lazu în „Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist”, p. 212 : „Ziaristul Grigore Malciu a murit la Peninsula, una dintre "perlele" ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă şi înfometare de la Canal”).  

Alt unchi, cel mai mic dintre fraţii tatălui meu, Emilian Malciu, student la Facultatea de Filozofie şi Teologie, ulterior ziarist, poet, dramaturg, apărea în dosarul ce mi se întocmise pentru şcoala militară. (Cea mai concretă mărturie despre el există aici: „MALCIU, Emil I. Născut în 1924. Student la Facultatea de Filozofie şi Teologie. Arestat la 31 martie 1949. Detenţia la penitenciarele Jilava şi Gherla şi în lagărul Peninsula. Ca deţinut în lagărul Peninsula transporta coşciugele cu decedaţi (mureau peste 10 deţinuţi pe zi) spre mormintele fără cruce şi le strecura în buzunar câte o tăbliţă cu numele lor, pentru a fi recunoscuţi în cazul în care ar fi fost vreodată dezgropaţi. La Peninsula şi-a îngropat astfel şi fratele, pe Malciu Grigore I. / vezi Malciu Grigore I.”).  

În afara celor doi unchi existau menţiuni în dosarul meu şi despre Evdochia (Dochia) Malciu, soră cu tata, arestată şi condamnată o dată cu fraţii ei la 31 martie 1949. A fost dusă în penitenciarul de la Mislea. Nu ştiu când a fost eliberată, dar după câţiva ani a fost din nou arestată, în urma participării la demonstraţiile studenţeşti de la Cluj din 1956…  

Părinţii mei s-au pus de acord, după îndelungi dezbateri şi multe lacrimi, pentru asigurarea accesului meu şi al fratelui la studii, să se înscrie în cooperativa agricolă. Au fost nevoiţi să includă întreaga suprafaţă agricolă ce o deţineau extravilan. Am rămas, după înţelegeri negociate îndelung de tata cu oamenii politici ai oraşului, doar cu grădina ce se găsea împrejmuită cu gard viu, în continuarea curţii casei, pe o suprafaţă destul de mare, din care am scos o parte din vie pentru a mări aria cultivată cu grâu şi porumb, în scopul asigurării hranei familiei. Spre marele meu ghinion, fiecare familie trebuia să aibă cel puţin o persoană activă la muncile câmpului, în Cooperativa Agricolă de Producţie. Fratele cel mare era contabil la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, sora lucra în cadrul serviciului „planificare” la IRTA Caracal, iar alt frate la Uzina „Electroputere” din Craiova. Eu, mezinul, am fost nevoit să plec la muncă, în C.A.P. În toamna următoare am dat examen de admitere la liceu şi am fost declarat „admis” şi, imediat după mine, fratele cel mare a reuşit examenul de admitere la ASE Bucureşti. Singura satisfacţie, după un an de muncă la „cultura mare”, în grădina de legume şi la săpat gropile adânci necesare însilozării hranei pentru animale, a constat în aceea că, din banii câştigaţi la fiecare zi muncă, în afara unor cantităţi destul de mici de produse agricole (grâu, porumb, fasole, ceapă), mi-am cumpărat uniforma de liceu, cărţile şi rechizitele pentru clasa a opta! Taxa şcolară a fost plătită de părinţi, întrucât în acei ani nu se introdusese învăţământul gratuit şi eram fiu de funcţionar, iar banii câştigaţi de mine au acoperit doar cheltuielile menţionate în această frază…  

… Procesul de colectivizare a agriculturii din România s-a încheiat oficial în martie 1962, cu trei ani înainte de termenul declarat, adică „planificat”, de Partidul Comunist. De menţionat faptul că, în succesiunea colectivizării, s-a urmat o logică politică, în baza căreia au avut prioritate zonele multietnice de graniţă: Dobrogea şi Banatul. Au urmat cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramureşul, apoi câmpia Bărăganului, considerată vitală pentru aprovizionarea capitalei ţării. Alte regiuni, considerate omogene din punct de vedere etnic şi având o importanţă economică sau geopolitică mai redusă, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate.  

O anumită parte, destul de întinsă a ţinuturilor bucovinene, inclusiv zona Câmpulungului Moldovenesc, nu au putut fi colectivizate din cauza formelor de relief preponderente, aşa cum am subliniat-o anterior, dar îndrăznesc să cred că, pe lângă acest inconvenient de natură geografică, un rol hotărâtor l-a avut şi poziţia ostilă a oamenilor locurilor în cauză, obişnuiţi de la începuturi să trăiască în libertate, stăpâni pe pământul, gospodăriile şi roadele muncii lor. Aşa cum am mai subliniat, constituirea judeţului Câmpulung, în limitele fostului Ocol, a impulsionat şi a canalizat toate eforturile înspre o nouă afirmare a unităţii etno-culturale, iar câmpulungenii s-au dovedit dornici şi uniţi în a-şi cunoaşte rădăcinile şi în a participa activ la făurirea istoriei. Oamenii acestor locuri au fost dintotdeauna animaţi de idealurile dreptăţii şi unităţii, iar dorinţa lor de a trăi liberi şi a-şi apăra, în orice condiţii, glia strămoşească, a fost mai puternică decât logica şi dorinţa Partidului Comunist de a intra până în inima dealurilor bucovinene cu procesul de colectivizare.  

De altfel, ei nu s-au putut opune tuturor reformelor comuniste, dar au pus umărul la treabă şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, pentru prosperitatea şi continuitatea vieţii culturale şi spirituale, la care ţineau foarte mult. Obiectivele din domeniul economic, social şi cultural, construite în oraşul şi municipiul Câmpulung Moldovenesc între anii 1947-1989 sunt numeroase şi importante pentru locuitorii urbei şi ai comunelor subordonate. Nu voi reuşi să le înfăţişez pe toate ţie, dragă cititorule, dar încerc să înscriu suficiente în lista ce urmează, fără a uita să mulţumesc unor oameni deosebiţi, câmpulungeni iubitori ai istoriei reale şi ai actului de cultură, care au înţeles să mă sprijine în demersul meu, între care domnul economist Ioan Grămadă, despre care voi vorbi mai mult într-un capitol special, ocupă primul loc.  

Fără a specifica domeniul din care face parte fiecare obiectiv, atrag atenţia asupra principalelor realizări:  

- Casa de Cultură a Sindicatelor, cu o sală pentru spectacole de 500 locuri, săli pentru conferinţe şi săli pentru expoziţii diverse;  

- Grupul Şcolar de Construcţii;  

- Şcoala Generală nr. 4;  

- Colegiul Militar „Ştefan cel Mare”;  

- Cinematograful „Moldova”;  

- Stadionul de fotbal „Rarăul”;  

- Complexul turistic „Bucovina-Ştrand”;  

- Hotelul turistic „Zimbrul”;  

- Hotelul turistic „Rarău”;  

- trei cămine pentru copii;  

- patru creşe pentru copii;  

- cinci grădiniţe pentru învăţământul preşcolar;  

- Colegiul Silvic Naţional „Bucovina”;  

- Fabrica de produse lactate „Rarăul”;  

- Fabrica de mobilă;  

- Fabrica de încălţăminte „Montana”;  

- Filatura tip bumbac;  

- Întreprinderea de industrie locală „Rarăul”, cu şase sectoare de producţie;  

- Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice;  

- Cooperativa Meşteşugărească „Deia”, cu 12 secţii prestatoare de servicii;  

- blocuri de locuinţe, în număr de 47.  

Pe lângă toate aceste realizări se adaugă şi un îndelung proces de modernizare a infrastructurii, vizând bulevardul central al municipiului Câmpulung Moldovenesc şi străzile principale, alături de drumurile de interes local care fac legătura între reşedinţa de judeţ şi oraşele acestuia ori a comunelor subordonate urbei, dar şi interesul acordat electrificării localităţilor şi crearea de spaţii verzi în municipiu, în paralel cu întreţinerea şi împrospătarea permanentă a lor. Toate acestea s-au păstrat cu grijă şi se folosesc şi azi pentru că oamenii locului, potrivit gândului exprimat cu mândrie de poetul şi scriitorul local Ioan Grămadă, „nu au dat cu piciorul la nimic din tot ce a fost bun pentru populaţie, indiferent sub care regim politic s-a ridicat şi s-a dezvoltat. Nimic nu a fost distrus”. Din contra, după evenimentele din decembrie 1989 şi, în special, după aderarea României la Uniunea Europeană, mai mulţi întreprinzători economici şi edili locali au reuşit să atragă fonduri europene în vederea construirii de noi obiective economice ori retehnologizării şi dezvoltării bazei materiale a altora deja existente.  

Nu mi-am propus să intru în toate detaliile raportate la organizarea şi desfăşurarea vieţii pe aceste meleaguri. Mi-ar trebui timp, zile şi luni, pentru documentare şi mult timp trăit în mijlocul oamenilor şi evenimentelor pentru a simţi şi înţelege pulsul vieţii lor, mentalitatea urmaşilor celor ce au reuşit să depăşească toate încercările ocupantului de odinioară înspre împestriţarea etnică şi realizarea unui „Babilon” etnic. Ar fi necesare sute de pagini pentru a satisface curiozitatea şi pretenţiile cititorilor, dar nici nu pot trece mai departe fără a preciza că aici, în Câmpulung Moldovenesc, a existat şi există o viaţă culturală intensă, bogată, susţinută cu o continuitate de invidiat prin munca, talentul şi pasiunea unor oameni ai locului, care aparţin cu trup şi suflet literaturii, teatrului, muzicii, cinematografiei, meşteşugurilor de tot felul moştenite din bătrâni, cântecului şi dansului. Multe premii judeţene, naţionale şi internaţionale au poposit în această urbe şi atestă preocupările permanente, la înalt nivel calitativ, ale oamenilor pe tărâmul culturii manifestate sub toate formele.  

Am cunoscut oameni de valoare care transmit prin scrierile lor, foarte bine organizate şi documentate, tot ceea ce eu nu aş putea face vreodată. Ca atare, pentru cei interesaţi, recomand cu toată căldura, preţuirea şi respectul ce-l port autorilor, cel puţin aceste titluri pe care, printre altele, spre marea mea satisfacţie, le folosesc acum drept izvoare bibliografice:  

- Pelerin prin zestrea străbunilor câmpulungeni – Ioan Grămadă, Ed. Axa, Botoşani, 2010;  

- Secante prin cercuri concentrice – George Bodea, Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Moldovenesc, 2008;  

- Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc - Vasile şi Otilia Sfarghiu, Ed. Axa, Botoşani, 2011.  

În cele ce urmează, mai mult ori mai puţin, voi reveni asupra unora dintre autorii menţionaţi, dar sunt grăbit şi dator să vă readuc la acele zile din tabăra de creaţie numită, cu puţin înainte de deschidere, „Dor de Bucovina”, organizată la pensiunea cu acelaşi nume, în Câmpulung Moldovenesc…  

Referinţă Bibliografică:
DOR DE BUCOVINA - Partea a doua - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1377, Anul IV, 08 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!