Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1345 din 06 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

PARTAJUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Abia scăpat din aglomeraţia acelei ore de vârf din capitală, microbuzul se târa greoi pe şosea, ocolind anevoie gropile ce încă nu fuseseră astupate în primăvara plină de ploi. Şoferul încerca să recupereze timpul pierdut, dar motorului parcă nu-i păsa de asta. El trăgea bine la o anumită turaţie peste care se îneca dacă era solicitat la mai mult, posibil din cauza unei alimentări precare. Deh, vreme de criză manifestată plenar şi în circulaţia pe drumurile publice! Era posibilă şi lipsa întreţinerii întregului sistem. Dar asta se datora crizei societăţii de transport. O zi de staţionare a unei maşini scădea prea mult cifra de afaceri a patronului, în special!  

Ceasul de deasupra bordului abia arăta ora 08.30, dar era deja cald. Poate din cauza aglomeraţiei şi a geamurilor blocate încă din timpul iernii. Niciun fel de aerisire. Doar geamul din stânga şoferului era lăsat pe jumătate. Curentul de aer pătruns de afară îşi începea zbenguiala uşoară chiar pe fruntea bietului om îngrijorat că va pierde o cursă în acea zi. După ce făcea să fâlfâie puţinele şuviţe ce încercau în zadar să-i acopere fruntea pleşuvă de timpuriu, trecea vesel printre capetele a câtorva bărbaţi ce stăteau înghesuiţi, în picioare, blocând accesul spre uşa din faţă a maşinii, ridica firele răzleţe ale femeilor de pe scaunele ţintuite pe partea stângă şi provoca, mai apoi, o zbatere uşoară a câtorva pungi de plastic atârnate de un fel de cârlige agăţate de ochiurile unei plase vechi, întinsă pentru a primi bagaje uşoare. Se oprea definitiv în panglica de un negru spălăcit al unei pălării ce amintea de un violet suav, cândva apreciat pentru strălucirea lui vioaie.  

Pălăria acoperea capul unei femei a cărei faţă nu se vedea. Pe unul din cele patru scaune de pe ultimul rând, ea stătea chircită cu capul plecat şi răsucit, în încercarea de a se răzima pe umărul dinspre geam pentru a ameliora durerea ce-o simţea permanent la baza gâtului, dar şi pentru a putea urmări cu privirea înceţoşată mişcarea copacilor de pe marginea drumului. Cu o mână strângea bastonul de lemn lustruit de îndelungată folosinţă, bătând uşor podeaua în ton cu trepidaţiile maşinii, în timp ce cu mâna liberă plimba pe faţă, aproape la intervale egale de timp, o batistă mototolită şi uşor umezită de sudoarea ce-i acoperea în răstimpuri fruntea şi cobora pe obraji până spre bărbie în picături mărunte. Din când în când, ofta încet şi îşi lăsa mâna în care ţinea batista pe geanta neagră aflată pe genunchii acoperiţi de rochia veche şi de aceeaşi culoare, proaspăt spălată şi călcată. Acolo îi tremura vizibil, adesea în zvâcniri scurte, de parcă se zbătea în strânsoarea pielii uscate şi pline de pete vineţii, mărturie a unei circulaţii periferice deficitare.  

- Fată, mai e mult până acolo? a întrebat-o ea pe femeia corpolentă ce stătea, bine înfiptă pe picioare şi cu o mână agăţată de bara de susţinere a plasei pentru bagaje, în faţa ei, împingând-o cu bastonul pentru a o atenţiona. Am obosit, maică... E zăpuşeală rău în droaga asta, a încercat ea să se justifice, ducându-şi din nou, cu o mişcare tremurătoare, batista peste frunte.  

Cealaltă femeie, bine legată şi îndrăzneţ îmbrăcată pentru cei aproape 60 de ani purtaţi cu semeţie pe umerii acoperiţi doar de bretelele subţiri ale rochiei de culoare crem, neatentă, cu gândul plecat nu se ştie unde ori din cauza gălăgiei permanente din microbuz, nu i-a răspuns. Privea şi ea pe fereastră. Departe. Peste câmpul în care apăruseră case de mărimi diferite şi garduri înalte de beton pe care ea nu le ştia că ar fi fost în urmă cu doar câţiva ani. În schimb, bărbatul ce-i sprijinea braţul cu o mână, agăţat cu cealaltă de o cureluşă prinsă-n plafon, a fost mai atent. S-a aplecat uşor către pălăria din faţa sa şi i-a vorbit destul de tare:  

- Mai e puţin, mamă. Ai răbdare că ajungem noi! A întrebat mama dacă mai e mult, a lămurit-o el imediat pe cea care întorsese capul şi-l privea întrebătoare. Este, într-adevăr, destul de cald…  

- ... Da, este... Mai mult din cauză că n-avem aerisire în vechitura asta de microbuz… Ne-om întoarce cu altul mai bun, a murmurat ea, parcă pentru sine.  

- Da’ cu o maşină mică ar fi fost mai bine, maică, a zis bătrâna doamnă, fără să se adreseze cuiva anume.  

- Lasă, vezi de treabă! Ar fi costat mult aia mică, mamă, a intervenit o altă femeie de pe scaunul din dreapta bătrânei, dând din mână a pagubă. Ajungem repede, s-a simţit ea obligată să aducă puţină alinare, când a văzut mişcarea de nemulţumire a mâinii care strângea în neştire batista mototolită.  

- …De, maică... dacă n-or fi bani nici în casa voastră! Aşa o fi... Da’ bărbaţii ăia ai voştri n-au venit cu noi? Nu-i văd, s-a arătat bătrâna nedumerită după câteva momente de tăcere.  

- Ba au venit. Ce, matale nu i-ai văzut? Uite-i acolo în faţă. Stau în picioare, că nu au mai fost locuri libere, a lămurit-o fata, trecută şi ea cu puţin peste 5o de ani. Am napolitane, dacă vrei ceva dulce, mamă. Sau o bomboană spirtoasă. Vrei? s-a arătat ea îngrijorată, în timp ce desfăcea fermoarul la o geantă maronie destul de burduşită la prima vedere. Am uitat să iau o sticlă cu apă. Îmi pare rău...  

- Ei, lasă, fată, că nu mor eu până acolo! Bem apă când ajungem... Dulciurile nu astâmpără setea, Florico! a refuzat bătrâna doamnă cu voce ştearsă, abia auzită în vecinătate.  

O serie de denivelări succesive ale şoselei au făcut ca trupurile aşezate pe scaune să tremure mai intens şi mâinile agăţate de cureluşe ori răzimate de spetezele scaunelor să se încordeze vizibil. Toate şocurile, pe care sistemul de amortizare al maşinii nu le putea anihila, se transmiteau direct caroseriei şi călătorilor. Unii dintre ei, vădit nemulţumiţi, nu au scăpat ocazia de a înjura cu voce tare. Pe cine, nici ei nu ştiau prea bine. Înjurau, la modul general, pe cei care s-au îmbogăţit de pe urma lucrărilor necorespunzătoare de întreţinere şi reparaţii ale drumurilor publice. Îl înjurau pe doctorul ales, poate şi de ei, primar general al capitalei, pe ministrul Berceanu şi, mai în surdină, printre dinţi, pe toţi guvernanţii.  

Premierul Boc avea parte de înjurături speciale, cam în aceeaşi manieră cu preşedintele Băsescu. În prima lună a verii, de când cu măsurile de austeritate anunţate de preşedinte ca fiind unica şansă de a se ieşi din criză, bucureştenii, în aceeaşi măsură cu cetăţenii provinciei, nu se mai temeau să vorbească şi să judece, fiecare după mintea lui, acţiunile guvernanţilor. Cei mai porniţi ajungeau repede la înjurături şi blesteme aproape în orice discuţie pe teme politice ori financiare. Spectrul sărăciei şi teama de adâncirea fără precedent a acesteia le înfăţişau, poate pentru prima oară unora dintre ei, lipsurile clasei politice, pe care până mai ieri le-au ignorat, le dezlegau limbile şi îi umpleau de supărare şi de mânie.  

Când zgomotul şi trepidaţiile au scăzut în intensitate, oamenii au păstrat tăcerea un răstimp şi apoi au reluat discuţiile aride, menite doar să alunge monotonia şi prea puţin curiozitatea vreunei persoane. Erau cam de aceeaşi origine ori clasă socială. În majoritate, ţărani. Mai puţin trei-patru bărbaţi îmbrăcaţi cu haine de oraş şi cam tot atâtea femei dinspre care se prelingea discret mirosul parfumului ori deodorantului folosit, amestecat cu mirosul de transpiraţie ridicat de peste tot şi plimbat în voie de curentul de aer izvorât din fereastra şoferului.  

- Măi, Eugene maică! Mai e mult, mă, că mor ? a întrebat femeia ce nu-şi putea opri tremurul mâinilor, fără să privească la bărbatul căruia i se adresase.  

- Cel mult cinci minute, mamă. Uite! Suntem la marginea localităţii. Încă puţintică răbdare, a liniştit-o el, în timp ce-şi aranja nodul cravatei grena, aplecându-se uşor pentru a fi auzit.  

- Numai atât? s-a mirat Florica, încercând să privească pe fereastră peste pălăria de modă veche a bătrânei.  

Observând primele case, a tras fermoarul genţii din care a scos la iveală o trusă micuţă de piele pe care a desfăcut-o grăbită. Şi-a dat cu ruj, privindu-se într-o oglindă micuţă, enervată de legănatul excesiv al maşinii care o împiedica să urmărească atent linia buzelor subţiri. În acest timp, bătrâna a lovit cu bastonul piciorul bărbatului şi l-a întrebat într-o doară, fără să-l privească:  

- Mi-a zis Eleonora că ai luat advocat, Eugene... De ce, maică? La ce-ţi trebuie ţie un advocat?  

- Păi, nu ţi-am spus că frate-miu Costică e nemulţumit, mamă? El are avocat, că vrea să-şi câştige drepturile toate...  

- Care drepturi, Doamne fereşte, că toate-s ale mele, maică! Nu ştie că-i mai dau şi lui ceva... Chiar dacă m-a uitat ani întregi... I-oi da şi lui ceva... Da’ el şi Vasile nu vin? Nu i-am văzut…  

- Ba vin, mamă. Vin toţi. Cred că sunt acolo la ora asta. Ai uitat iar că nu locuiesc în capitală. Îi găsim pe toţi cei care ne târăsc în ruşine. Nu-mi aduc aminte ca rudele noastre să se fi judecat vreodată... Dar, lasă asta, că am ajuns. Hai să ne pregătim de coborâre!  

Nu aveau ce pregăti. Femeile purtau doar câte o geantă cu ele, iar Eugen venise cu mâinile goale. Hârtiile în care era înscrisă averea mamei lor, mai bine zis a familiei, înainte şi după împărţeala succesorală, le aranjase grijuliu în geanta încăpătoare de care avea grijă Florica, sora lui cea mică.  

Au aşteptat să se oprească maşina şi să coboare toţi călătorii. Eugen şi Florica au ajutat-o pe bătrână să se ridice şi au deplasat-o la uşă, apucând-o fiecare de câte un braţ. Cealaltă, Eleonora, s-a strecurat cu greu să coboare înaintea lor, după ce şi-a netezit rochia şifonată spre poale.  

- O sprijin eu pe mama, că nu văd unde sunt mototolii ăia de bărbaţi... A, uite-i jos, aşteaptă... Luaţi-o voi pe mama de pe scări, că aveţi putere, măi! i-a îndemnat ea, semeţindu-se către ei.  

Cei doi, bărbaţii celor două surori, eleganţi în cămăşile lor cu mânecă scurtă şi pantaloni de vară deschişi la culoare şi bine călcaţi, au zâmbit binevoitori şi s-au apropiat de uşa maşinii ce rămăsese larg deschisă. Au întins braţele şi au preluat femeia cu o grijă exagerată ce n-a scăpat atenţiei celorlalţi. La fel de grijulii au făcut primii paşi împreună, susţinând-o de subţiori, în timp ce ea îşi strângea la piept geanta şi bastonul.  

- Staţi, mă! Staţi oleacă să-mi trag sufletul, i-a oprit femeia respirând greu. E mult de mers până la notar? De ce nu ne-am dus tot la ăla care ne-a făcut actele de succesiune? a întrebat după ce s-au oprit şi a avut răgaz să-şi potrivească pălăria, ca să poată vedea pe unde merge.  

- Ha, ha! Nu mergem la notar, mamă soacră, a răspuns unul din ei, râzând cu poftă. Mergem la judecătorie, că aşa au vrut cumnaţii ceilalţi…  

- Nu e vorba că aşa au vrut ei, a intervenit Eugen, scrutându-i dojenitor cu privirea. La judecătorie se rezolvă problema succesiunii, mamă. A glumit el, nu-l băga în seamă! Acolo vei spune judecătorului cum vrei matale. Noi nu te influenţăm cu nimica, aşa să ştii matale, că…  

- Aha, da! Îl ştiu glumeţ de când l-am cunoscut… Bănuiam eu că voi nu sunteţi hrăpăreţi, maică. Vă cunosc bine pe toţi, că eu v-am făcut. M-a ajutat Maica Fecioară să vă fac sănătoşi pe toţi… Ăilalţi s-au cam depărtat, dar… n-au inimă rea, maică. Aţi fost toţi buni… De, fiecare în felul lui, că nu sunt doi oameni la fel… Aşa a vrut Dumnezeu şi s-a făcut voia lui, i-a lămurit biata femeie pe toţi, respirând tot mai greu, în timp ce căuta să privească în ochii fiecăruia în parte ca pentru a le citi gândurile.  

Obosită, şi-a plecat din nou capul, răsucindu-l spre umărul stâng şi a respirat adânc, de câteva ori, până a reintrat în ritmul său normal.  

Nimeni nu a întrerupt-o. Au privit-o cu atenţie, încercând să-i înţeleagă vorbele, să le pătrundă sensul. Fiecare a interpretat în felul său şi a socotit că nu are ce comenta. Şi-au ferit privirile şi au păstrat momente îndelungate de tăcere, oarecum ruşinaţi de unele gânduri ascunse şi de momentele în care şi ei au avut pretenţii mai mari ori nu au fost suficient de atenţi cu mama lor în anumite situaţii, până ce femeia i-a îndemnat să meargă. Au sprijinit-o din nou, ajutând-o să se deplaseze încet, în ritmul paşilor ei şovăitori şi mici, până în apropierea clădirii Judecătoriei.  

S-au oprit pentru a se linişti şi odihni înainte de a intra. Nu a fost cu putinţă însă, pentru că erau aşteptaţi şi de îndată au fost înconjuraţi cu exclamaţii de salut, îmbrăţişări şi multe vorbe bune de un mic grup de bărbaţi şi femei. Erau celelalte două fiice ale doamnei Eleonora Dumitrache: Ecaterina şi Evdochia, împreună cu soţii lor, şi ceilalţi doi fii, Vasile şi Costică.  

- Ei, hai, că nu suntem la circ! V-a apucat dragu’ de mine, ce să zic, soro! a exclamat doamna Eleonora obosită de manifestările nebănuite şi neaşteptate ale copiilor ce veniseră cu soţiile şi soţii lor. Hai să intrăm, că ne-apucă noaptea aici, i-a îndemnat ea, aranjându-şi pălăria cu mâna ce-i tremura mai rău ca de obicei.  

- De ce să ne grăbim? Ne vine rândul abia pe la 12.00… E mult de aşteptat, a intervenit fiul cel mare, Costică. S-a uitat doctorul pe listă, a lămurit el, observând că cei sosiţi din capitală îl privesc nedumeriţi.  

- Oricum, nu putem sta în stradă, sub soare. Mama e obosită deja. Nu se simte bine, i-a prevenit Florica, cu adevărat neliniştită de starea bătrânei. Nu putem fi primiţi mai repede?  

- Nu cred, a zis Vasile morocănos, privind într-o parte. Au programul afişat pe uşă.  

- Nu se poate vorbi cu judecătorul să ne primească? Dacă ar merge unul din noi să-l roage... Eu ştiu…, unul mai dichisit, cu şcoală mai multă, ca să ştie să-i vorbească, a intervenit şi Evdochia, cea mai tăcută din întreaga adunare familială.  

- Da, maică! Să meargă ginere-miu, ăsta de-i doctor... sau tu, Elisabeto, că eşti şi tu profesoară... ce ziceţi? i-a întrebat bătrâna doamnă după ce i-a ascultat răbdătoare, înghesuindu-şi şi mai mult capul pe umărul stâng.  

- Să mergem, a hotărât Costică. Pe hol sunt nişte bănci. Să-i facem mamei loc să stea... şi să intre careva să-l roage pe judecător...  

Se întreceau care mai de care s-o ajute pe bătrână. Au aşezat-o pe o bancă, după ce nişte tineri au văzut-o şi s-au ridicat, făcându-i loc. Era lume multă pe acolo. Unii intrau şi alţii ieşeau, antrenând mişcarea aerului îmbâcsit de mirosul greu ce scăpa la fiecare folosire a uşii singurului grup sanitar situat în clădirea judecătoriei.  

Câţiva jandarmi, cu bonetele prinse sub centură pe lângă tocul pistolului, se zgâiau la ei, întrebându-se de ce sunt atât de mulţi în jurul unei bătrâne.  

Tot aşa, contrariată, i-a privit şi o fată îmbrăcată în robă de grefier care ducea în braţe un teanc de dosare. Nedumerirea ei a fost lămurită de Evdochia. S-a ţinut după ea până la uşa înaltă, oferindu-se să i-o deschidă şi i-a şoptit repede în ce situaţie se găseau. Fata a privit înapoi şi ochii i s-au oprit plini de compătimire pe trupul firav al doamnei Eleonora.  

- Nu este permis să-l întrerupeţi pe domnul judecător, a răspuns ea în şoaptă, dar am să-l rog... Îi voi explica eu… Dumnealui este destul de înţelegător. Cum se numeşte doamna care are dosarul pe rol? Trebuie să-i spun grefierului de şedinţă, ştiţi...  

După ce a repetat numele şi numărul dosarului, fata a intrat în sala de şedinţă, rugând-o pe Evdochia să aştepte. Aceasta a rămas pe loc şi a închis uşa cu grijă. Le-a făcut semn de acolo celorlalţi să aştepte. Abia când a fost strigat următorul dosar a ieşit şi fata ce purta dosarele cu destulă greutate.  

- A fost de acord, dar după finalizarea dosarului strigat acum. Intraţi repede odată cu cei citaţi! Şi nu uitaţi, să păstraţi liniştea acolo...  

La semnul aproape disperat al Evdochiei, ceilalţi au luat-o pe braţe pe biata femeie şi au adus-o în sală. S-a făcut linişte. Toată asistenţa a amuţit la vederea acelui grup de oameni care o purtau pe femeia ce-şi ţinea disperată pălăria pe cap cu amândouă mâinile, în timp ce geanta ei neagră se clătina pe sub bărbie, agăţată de un braţ. Femeile încercau să-i aranjeze ţinuta, că era ori nu era nevoie, iar bărbaţii se înghesuiau să o sprijine. Nu mai erau locuri libere.  

Judecătorul privea nelămurit spectacolul pe deasupra ochelarilor, în timp ce grefierul de şedinţă, o tânără care nu-şi arăta de sub roba-i uriaşă decât capul, după o privire scurtă, cercetătoare şi autoritară, a ridicat un dosar la nivelul capului, cât să nu fie observată de public, după care a izbucnit în râs, dându-şi osteneala să nu fie auzită. L-a privit pe judecător şi, după ce şi el şi-a ascuns faţa după câteva hârtii, i-a şoptit numărul dosarului. Au mai schimbat câteva priviri şi câteva cuvinte în şoaptă, după care, mai sobru şi impunător decât era şi aşa în roba sa neagră ce cădea elegant pe trupu-i uriaş, de la înălţimea fotoliului fixat pe piedestal, judecătorul s-a adresat sălii:  

- Avem acolo o bătrână bolnavă, nu se vede? Oferiţi-i un scaun, vă rog!  

Nu s-a deranjat nimeni. Majoritatea oamenilor stăteau pe bănci. Un jandarm din cei patru aflaţi în sală, cel mai solid dintre ei, cu burta căzută mult peste centură şi cu ceafa groasă plină de năduşeală, s-a ridicat cu vioiciune de pe scaunul pe care era aşezat şi l-a adus doamnei, rugând-o să se aşeze.  

- Mulţumesc, maică, să trăieşti! a şoptit doamna Eleonora, cu voce ştearsă, blândă, întinzând cu greu mâna în care ţinea bastonul spre scaun. Uf, grea e bătrâneţea asta, Doamne, a mai murmurat ea, în timp ce câteva perechi de mâini s-au întins pentru a o ajuta să se aşeze.  

Şedinţa instanţei a fost reluată după toate tipicurile procedurale. Preşedintele completului de judecată era cât se poate de atent şi, în acelaşi timp, operativ. Cu toată tensiunea cauzată de unele controverse pe probleme de procedură ori a intervenţiilor unor avocaţi cu tupeu, judecătorul îşi făcea timp să privească din când în când spre femeia de pe scaunul aşezat în mijlocul sălii. „Oare va avea putere să reziste până la final? E bolnavă rău, săraca, dar e şi în vârstă... Cred că moartea soţului şi treaba asta cu succesiunea au cam doborât-o. Oare s-a împăcat cu toţi copiii? Le-a dat tot, în afară de partea ei... Era unul care a reclamat ceva... cred că despre casa bătrânească e vorba. Hm! Să mă uit pe rezumatul făcut de grefier. Nu mai ţin minte cum a pus problema. Da, cred că de acolo pleacă treaba. Nu ştie că jumătate aparţine soţiei văduve. Şi nu am de gând să-i iau ei vreun drept. Legea e lege şi e de partea bietei femei. Să hotărască ea. Nu o voi influenţa cu nimic”.  

Ecaterina cu Elisabeta au scos la iveală o sticlă cu apă plată şi pahare de plastic. Una ţinea paharul şi cealaltă turna apă din sticlă cu gesturi elegante, pline de importanţă. Costică a întins imediat mâna la primul pahar şi l-a oferit neîndemânatic mamei sale, aproape lovind-o peste mâna în care batista nu mai avea formă.  

- Ia, mamă! Nu e prea rece, dar poate că ai şi matale nevoie...  

- Apă? Bogdaproste, maică! Mi s-a cam uscat gâtul ăsta, că e tare cald şi aci... Doar o înghiţitură. Să nu-mi vină sete mai rău pe urmă, a şoptit ea recunoscătoare.  

Costică nu a reuşit să-i ţină paharul la gură. Capul femeii era într-o poziţie prea incomodă pentru el. Nu era obişnuit cu gesturi de acest fel. S-au repezit cele două femei, aproape în acelaşi timp. Eleonora îi sprijinea capul şi Ecaterina ţinea paharul la gura bătrânei, lăsând să curgă două-trei înghiţituri, puţin câte puţin. Erau mai atente să tragă cu coada ochiului, să vadă dacă lumea observă gestul lor mărinimos.  

Eugen privea cu milă grupul de trei. „Oare ce o fi în capul lor? Vor s-o câştige cu grija asta ieftină! Niciodată nu a făcut mama diferenţă între copiii ei. Ne-a crescut la fel pe toţi... De ce oare cred că le dă lor mai puţin? Au toţi terenuri. Au toţi case şi salarii... Trec toţi prin criza asta fără prea mari probleme, chiar dacă ar ţine ea şi cinci ani. Nu-i înţeleg... De fapt, nici nu trebuie să mă deranjeze poziţia lor. Mama ştie ce să facă şi numai ea hotărăşte. Au venit cu toţii, de parcă ar avea şi ginerii sau nurorile drept la moştenire! Ei, Doamne iartă-mă! Poate că nu au ştiut care este procedura...”.  

Bătrâna doamnă lăsase capul pe umăr după ce se făcuse incredibil de mică în scaun. Era chircită toată şi pălăria îi acoperea faţa. Mai că nu se vedea de sub ea. Strângea geanta cu o mână la piept şi, cu ochii închişi, părea că doarme. Aparent, nu era atentă la ce se întâmpla în jurul ei. Nici nu a auzit când a intrat pe rol dosarul lor. Dar şi-a auzit numele când grefierul de şedinţă făcea prezenţa părţilor citate. A mişcat uşor capul şi a spus suficient de tare ca să fie auzită în sală:  

- Eu sunt, maică. Sunt aici, ce s-a întâmplat?  

Toate privirile s-au întors spre ea şi nu puţine au fost persoanele care i-au zâmbit ori au râs uşor, exprimându-şi simpatia şi respectul în aceeaşi măsură.  

Din materialul prezentat cu voce clară, sigură şi plăcută, de fata ascunsă-n robă, se înţelegea că este vorba, concret, de o reclamaţie referitoare la rezultatul succesiunii şi ieşirea din indiviziune. Soţul doamnei Eleonora Dumitrache decedase cu un an în urmă. Masa succesorală a fost rezolvată la vreo şapte luni după înmormântare, dar, la nici două luni, Costică, susţinut de Vasile şi Ecaterina, a reclamat că succesiunea propriu-zisă s-a efectuat prin fraudarea legii.  

Erau prezenţi în sală toţi copiii. Patru fete şi trei băieţi. Întreaga avere evidenţiată în acte era considerabilă: două case a câte patru camere, fiecare cu terenul aferent, la care se adăugau curţile şi grădinile pe suprafeţe aproape egale de câte un pogon fiecare, plus 14 hectare de teren agricol situate în comuna... din judeţul Ilfov. Toate amănuntele au fost evidenţiate şi avocatul reclamantului, atunci când a avut dreptul de a se exprima, conform procedurilor legale, a cerut împărţirea în cote părţi egale, pentru toţi moştenitorii, a tuturor bunurilor ce aparţinuseră defunctului, inclusiv a casei în care locuia bătrâna doamnă cu una din fiice şi cu cei doi copii ai acesteia. Atâta doar că el omitea, cu rea credinţă, faptul că soţia defunctului moştenea de la sine jumătate din bunuri şi era proprietară cu drepturi depline a unuia din imobilele situate în capitală, susţinând că, oricum, la vârsta ei nu putea să-şi exercite în deplinătate drepturile legale de folosinţă.  

Avocatul angajat de Eugen pentru apărarea drepturilor mamei şi ale celorlalţi moştenitori pârâţi a fost mult mai calm şi ordonat în expunerea situaţiei de drept şi de fapt. El a dovedit, prin acte legal întocmite, că partajul succesoral nu era lovit de vicii de formă, consimţământ ori de altă natură. De asemenea, deşi femeia afirmase că lasă moştenire copiilor şi casa ei, primită de la o mătuşă, avocatul a prezentat actul de donaţie al acestei mătuşi, act legal întocmit pe numele Dumitrache Eleonora...  

Aproape în permanenţă, cât se vorbea despre împărţeală şi cote părţi, doamna Eleonora îşi răsucea parcă şi mai mult capul rezemat de umăr şi exclama înfundat, atrăgând privirile celor din apropiere. Nu se înţelegea prea mult. Frânturi de cuvinte de genul „mda, să crezi tu” sau „aha, ce ştiţi voi” şi „Doamne, cum strică lăcomia sufletu’ omului”!  

Preşedintele completului de judecată nu a luat în seamă aceste manifestări, mai ales că nu înţelegea cuvintele ei rostite, evident, pentru sine. A fost nevoit să intervină de două ori pentru a asigura liniştea deteriorată de manifestarea ilară a celor din apropierea femeii. În ambele situaţii, doamna Eleonora tăcea mâlc, dând impresia că a adormit, iar Florica flutura o vechitură de evantai din pene de păun pe lângă nasul acesteia, şoptindu-i:  

- Nu mai vorbi, mamă, neîntrebată! Nu este voie. Ne poate întrerupe acţiunea şi ne cheamă altădată.  

- Da’ ce, am zis io ceva, fată? răspundea femeia cu voce ştearsă din care se putea desprinde şi o anumită nuanţă de umor.  

A fost nevoie de intervenţia judecătorului pentru a limpezi lucrurile. El i-a lăsat pe toţi să vorbească, să-şi expună pretenţiile, mai mult din curiozitatea ce i-o trezise manifestarea acestora în sală, pe timpul rezolvării acţiunii anterioare, chiar dacă unele momente ale derulării acţiunii în sine ocoleau tipicurile procedurale. El a avut grijă să rezolve, mai întâi, ieşirea din indiviziune, arătând tuturor că aceasta intervine obligatoriu în urma decesului şi toţi copiii şi soţia defunctului sunt moştenitori cu vocaţie succesorală. A fost atât de explicit în tot demersul său, încât nimeni nu a mai avut nelămuriri ori nemulţumiri. La momentul tranzacţiei între părţi, i-a dat cuvântul bătrânei doamne. Şi cum aceasta nu a început să vorbească imediat, judecătorul a ridicat vocea şi a întrebat-o:  

- Mă auziţi, doamnă? Ce aveţi de spus în legătură cu...  

- Mai încet, domnule, că nu sunt surdă! Te aud. Ce, am zis eu că n-aud? l-a întrerupt doamna Eleonora, spre hazul întregii săli.  

- Mă scuzaţi, am crezut că...  

- Că dorm, nu? Uite că nu dorm, maică. Am auzit tot, l-a întrerupt din nou, oarecum iritată, după care a început să vorbească cu voce egală, fără emoţii.  

Îşi ridicase puţin capul şi faţa brăzdată de riduri adânci i-a impresionat pe cei care nu o văzuseră până atunci. Judecătorul o privea şi el surprins, admirându-i demnitatea, logica şi claritatea vorbirii. „Extraordinar de lucidă e, domnule, la peste 90 de ani ai ei! Şi ce femeie cu bun simţ... Mai rar aşa ceva în zilele noastre. Păcat că nu i-au moştenit aceste calităţi toţi copiii!”  

Copiii, adunaţi în imediata ei apropiere, o priveau de parcă atunci o descoperiseră cu adevărat. În liniştea aceea adâncă ce stăpânea întreaga adunare, femeia a făcut câteva precizări cu privire la locul şi starea bunurilor care făceau obiectul tranzacţiei între părţi. Apoi, foarte degajată, a clarificat ceea ce părea că a fost cauza prezenţei în instanţă a moştenitorilor în cauză:  

- Eu am renunţat la partea mea de moştenire. Renunţ în favoarea copiilor. În mod egal, maică... Să scrieţi asta acolo, în hârtii, dom’le judecător! Am hotărât să rămână Florica, fata cea mică, stăpână în casa în care stau şi eu. Că ea singură mă îngrijeşte până la moarte. Nu vine fiu’meu cel mare, nemulţumitu’, să-mi dea de mâncare... În rest, totul la toţi, în mod egal... Şi nimeni să nu treacă peste hotărârea mea, că Dumnezeu veghează! a subliniat doamna Eleonora, ridicând tonul cu sforţări evidente, după care a revenit la poziţia anterioară, respirând greu, sacadat şi adânc.  

Copiii au fost impresionaţi. S-au declarat mulţumiţi de împărţeala făcută şi de raţiunea care a generat-o. Au semnat grăbiţi şi bucuroşi toate hârtiile în cauză, fără să se uite la ele, după care s-au retras către uşă. Doamna Eleonora rămăsese singură, pe scaun, cu hârtiile tremurându-i în mâna răzimată pe picioare. Interpretând această situaţie într-un anumit fel, judecătorul s-a adresat bătrânei doamne cu mult respect:  

- Trebuie să semnaţi... ştiţi carte, doamnă?  

- Păi, io n-am carte, dom’le! Eu am avut pământ. Că altfel, nu mai rămânea bărbatu’ meu, Dumnezeu să-l ierte, în armată până la pensie... Am avut dotă, că aşa era pe vremuri, maică, a explicat ea mândră, ridicându-şi bărbia mai mult decât reuşise până în acel moment.  

La această precizare, jandarmul care-i oferise scaunul, pătruns de respect şi simpatie faţă de ea, s-a repezit să aducă tuşiera de pe masa de lucru a domnişoarei grefier, care rămăsese blocată de spectacolul la care asistase în tăcere. Foarte vioi, s-a întors din doi paşi lângă bătrâna doamnă, i-a prins repede degetul să-l apese cu forţă pe buretele îmbibat în tuş şi apoi pe fiecare hârtie în parte. După una sau două „semnături”, obosită şi nemulţumită, doamna Eleonora l-a oprit, vorbindu-i:  

- Ho, de! Mai uşor, maică, mă omori de tot, ce ai?  

Ruşinat, acesta şi-a cerut scuze. Toată faţa i-a roşit pe sub broboanele de sudoare apărute parcă din senin. Bătrâna doamnă a răsuflat uşurată că s-a terminat totul şi a rămas chircită pe scaun, cu capul lăsat să tremure pe umărul stâng. Copiii ei şi însoţitorii lor au părăsit sala, manifestându-şi gălăgios bucuria.  

Instanţa de judecată şi-a urmat cursul. S-a anunţat următorul dosar şi s-au strigat părţile. Când s-a declarat procedura îndeplinită, judecătorul a rămas uimit să vadă bătrâna pe scaunul său, singură, în mijlocul sălii. S-a uitat la grefierul de şedinţă, întrebător. Fata a ridicat din umeri, la fel de contrariată ca şi el. Uşor iritat de situaţia creată, preşedintele instanţei s-a adresat jandarmilor prezenţi în sală:  

- Mergeţi, domnilor, să aduceţi copiii să-şi ia mama de aici! Au uitat de dumneaei ca de o sticlă cu apă. Se poate una ca asta?  

- ... Se poate, maică! a răspuns biata femeie sub privirile tăcute ale întregii asistenţe. Acu au ce şi-au dorit... La ce le mai trebuie şi o mamă bătrână pe capu’ lor?  

Au revenit cei doi jandarmi care ieşiseră şi, imediat după ei, Florica şi Eugen. Au cerut scuze judecătorului şi au înşfăcat-o ruşinaţi pe femeie. Au scos-o mai mult pe braţe, încercând să se justifice că au uitat-o în sală.  

Ajunşi în stradă, şi-au luat rămas bun unii de la alţii. Din vârful buzelor şi doar câteva strângeri de mâini. Au lipsit cu desăvârşire îmbrăţişările şi sărutările de la întâlnirea cu doar o oră-două în urmă.  

Grupul din provincie s-a urcat în două maşini parcate în apropiere, la umbra unor copaci. Cei din Bucureşti au rămas la marginea drumului să întrebe trecătorii unde este staţia microbuzelor spre capitală. Florica a hotărât să oprească un taxi, spre marea mulţumire a mamei, care se ruga în gând pentru înţelegere între copii şi fericirea lor...  

(Din volumul CULESE DIN INSTANŢE, publicat la Galaţi, Biblioteca Judeţeană "V. A. Urechia", sub egida Asociaţiei "Universul Prieteniei", cu ocazia desfăşurării Tabereie de creaţie şi recreaţie "Galaţi - oraşul valurilor Dunării/ 27 iulie - 2 august 2014)  

Referinţă Bibliografică:
PARTAJUL / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1345, Anul IV, 06 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!