Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1338 din 30 august 2014        Toate Articolele Autorului

GÂNDURI ŞI AMINTIRI IZVORÂTE DIN DORUL DE CASĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Expresia „Dor de-acasă” m-a dus cu gândul, pentru început, la un aspect oarecum străin mie. Străin pentru că am avut senzaţia că dorul de casă poate fi doar o stare de spirit a celor plecaţi departe de localitatea în care îşi au domiciliul, în alte zone ale patriei ori în alte ţări sau continente, date fiind anumite împrejurări ori alegeri personale, cu motivaţii adânci, conjuncturale, fie ele de natură politică, religioasă, socială, intelectuală, materială sau sentimentală. Ideea ori propunerea de a scrie un material despre „dorul de-acasă” m-a provocat şi, mai mult decât atât, m-a surprins, pentru că am descoperit înlăuntrul meu o stare latentă de dor nelămurit, care a fost stârnit la simpla pronunţare a expresiei mai sus amintite.  

Aşadar, meditând atent, am avut senzaţia că şi în mine există dorul de acasă, dorul de locul copilăriei mele cu tot ce presupune acest areal: părinţi, fraţi, primii prieteni, jocurile copilăriei, bătătura casei cu ceea ce înseamnă aceasta. Şi cum să nu-ţi alerge gândurile spre văi şi poieni, spre râul în care te-ai bălăcit până ai învăţat să înoţi, spre anumite întâmplări menite să aibă un rol determinant în alegerea viitorului? Şi cum să nu-ţi aminteşti mireasma de izmă pe care mama o semăna cu multă grijă în faţa casei printre atâtea alte flori ce ne înseninau dimineţile prin curcubeul culorilor ce ni se dezvăluiau generoase dinaintea privirilor? Fireşte, este un dor purtat permanent, mai mult sau mai puţin conştient, în suflet, este un dor exprimat sau nu, este acel ceva care nu te lasă să uiţi de unde ai plecat, nu-ţi permite să dai uitării locul în care ai văzut pentru prima oară lumina soarelui, lumina dragostei din ochii părinţilor şi ai bunicilor, lumina învăţăturii primite de la primii dascăli, lumina iubirii descoperite în primele idile ale vieţii. Este un dor înălţător, un dor care te ajută, adeseori, să supravieţuieşti, să nu te laşi înfrânt de vicisitudinile vieţii, să lupţi şi să mergi mai departe. Este dorul care te duce în cele mai frumoase locuri şi momente ale copilăriei pentru a te reîncărca sufleteşte cu energiile curate de atunci… Zâmbind, îmi amintesc cu drag de casa bătrânească, de curtea mare şi de grădina prin care trebăluiam cu sarcini precise, orânduite de mama ori de tata, potrivit vârstei pe care o aveam, de acea grădină prin care cutreieram pentru a-mi împlini toate plăcerile ori pentru a mă ascunde de părinţi să nu mă cheme pentru alte sarcini, care nu se mai terminau, parcă, niciodată. Cum să nu-mi amintesc de acea grădină din care evadam printr-o spărtură făcută de mine în gardul de sârmă şi lăstăriş, hoţeşte, în mare secret, pentru a mă juca în râul şi în balta din vecinătate cu ceilalţi copii de vârsta mea, vecini sau veniţi mai de departe să culeagă lintiţă pentru raţe ori să spele animale şi preşuri...? Doamne, ce minunate clipe trăiam atunci! Mă făceau să uit că a venit ora mesei şi că nu am terminat treburile de care fugisem hoţeşte la joacă. Mă făceau să uit de mine. Eram fericit!  

Mai apoi, zeci şi sute de amintiri cu izvoare în începuturile cititului, ale scrisului, ale primilor paşi către ceea ce numim învăţătură, m-au năpădit şi mi-au umplut sufletul de o stare de bine ce nu poate fi exprimată prin cuvinte. Îmi amintesc, plin de nostalgie, cu ce bagaj încărcat de emoţii şi teamă am plecat la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală, toate însemnând acum, câte un mare dor, fiecare în parte. Dar, până acolo, se cuvine să amintesc momentele de mare curiozitate ce mă cuprindeau când îmi vedeam fraţii citind sau scriind. Toţi trei, doi băieţi şi o fată, erau mai mari decât mine. Când erau bine dispuşi şi aveau timp, îmi arătau literele, cuvintele, îmi puneau creionul în mână ceva mai târziu şi se amuzau pe seama mâzgăliturilor mele, pe care eu le desluşeam ca fiind mari descoperiri ori lucrări ale mele. Acum, mai suntem doar doi: primul născut şi prâslea familiei, adică eu! Ceilalţi doi au avut viaţa mai scurtă. Sufletele lor s-au ridicat la ceruri, înspre odihnă veşnică, cu iertarea bunului Dumnezeu! Cel mare citeşte scrierile mele şi se amuză, mă laudă uneori, mă îndeamnă să scriu despre trecutul familiei şi, arareori, îmi aminteşte mici năzbâtii de ale mele, din vremea copilăriei şi adolescenţei…  

Când învăţam să scriu şi să desenez, fraţii fiind la şcoală, mama venea înfuriată la mine când plângeam, pentru că mă împotmoleam la vreo propoziţie greu de scris sau la desen. Suflecată până la coate, avea mâinile pline de spuma din albia în care spăla rufe ori de aluat şi făină din covata în care frământa aluatul pentru pâine sau cozonaci. Este adevărat că s-a întâmplat câteodată să-i simt palmele pline de săpun sau de aluat pe ceafă. Mă durea sau nu, eu începeam să plâng mai tare, să o impresionez şi să-mi ascund neputinţa de a rezolva „problema” fără ajutorul său. Eram ambiţios, se pare, dar şi încăpăţânat sau prea orgolios. Tata, dacă se întâmpla să fie pe aproape, râdea. Nu avea el timp de mine. Avea serviciu, brigadier silvic, cu muncă de teren şi nu în toate zilele sau nopţile stătea pe acasă. Abia aştepta să vin cu el în grădină, să-l ajut la tunderea pomilor, la stropitul sau legatul viei, la repararea gardului sau la culegerea porumbului ori să pun pe legătură braţul de grâu secerat de el. Erau treburi serioase, necesare. Zicea că mai este timp de învăţătură, dar de pâine, nu, că trece sezonul şi se strică grânele. În asemenea momente, mă înfuriam la început şi înjuram grădina în gând, pe motiv că este mare şi cere prea multă muncă. Mai târziu îmi plăceau toate aceste lucrări. Căpătasem îndemânare în timp şi îmi formasem deprinderi practice stabile, care îmi dădeau încredere în mine, astfel că uneori începeam câte ceva de trebăluit din proprie iniţiativă şi tare mulţumit eram când mă lăuda tata că am făcut treabă multă şi bună…  

În ziua în care am plecat la şcoală, îmi ziceam că am terminat cu munca în curte şi în grădină. Eram fericit şi-mi purtam traista plin de mine, semeţ, deşi eram de-o şchioapă. Până aproape de clasa a şaptea am fost, poate, cel mai scund dintre colegii de clasă, dar când am început să mă deşir, cred că i-am depăşit pe toţi la înălţime şi iuţeală în deplasare. În pauze, mă alergau toţi colegii pe uliţele din jurul şcolii şi ajungeam la locul de start primul, neatins. Era mare satisfacţie şi chiar mă lăudam cu aceste victorii trecătoare. În traista despre care am zis că o purtam cu mândrie, nu aveam cărţi şi caiete. În ea puneam tăbliţa neagră pentru scris, condeiul şi buretele. Nu aveam maculator. Aşa am învăţat să scriu la şcoală, pe durata primei jumătăţi a primului an de învăţământ: pe tăbliţă. Era foarte practică în felul ei. Scriam, ştergeam şi iar scriam! După ce vedea doamna învăţătoare - tanti Dorina Piţurescu, vara tatălui meu - şi mă corecta ori îmi spunea „bravo”, ştergeam şi scriam ce mi se mai cerea. Traista era lucrată de mama, din pânză rezistentă, probabil din doc, atât de bună, că mă puteam apăra de câini uneori, că erau destui pe o uliţă pe care o străbăteam mai mult în fugă, frică mare având de ei, după ce mă tăvăliseră odată prin ţărână.  

Nu erau drumuri asfaltate în cartierul Bold din Caracal în acele vremuri. Puţini copii aveau ghiozdane, unele din tablă fiind. Le numărai pe degetele de la o mână, într-o clasă. Nu era bogăţia de mai târziu şi de acum. Erau anii de după război şi secetă, erau anii de sub ocupaţie sovietică…  

Pe strada mea nu era nici linie de electrificare, deşi era o stradă importantă, pentru că făcea legătura între Caracal (reşedinţă de raion) şi Craiova (reşedinţa regiunii Oltenia). Până aproape de clasa a patra citeam seara la lumina lămpii nr. 5, cu mare chibzuinţă, că era gazul scump şi, în plus, trebuia să stai aproape o jumătate de zi la coadă să-l poţi cumpăra. Ne stingea mama lampa şi ne certa. Un singur salariu, al tatei, era prea mic pentru o familie cu patru copii. Citeam adesea pe furiş, atât eu cât şi fraţii mei, de multe ori la lumina lumânării, mai ales că ei luau cărţi de la biblioteca şcolii şi eu prinsesem mare drag de ele. Unele erau din colecţia romanului de aventuri, altele erau de dragoste. Dar ne bucuram de alte condiţii, de libertate, de curtea mare, în care jucam duminica fotbal cu o minge din cârpă, însă numai după ce greblam şi măturam obligatoriu toată curtea şi udam florile din grădină. Acolo amenajasem şi o groapă de sărituri în lungime, fără nisip, doar cu pământ mărunţit la maxim, pe locul unde se afânase de la sine după mulţi ani în care se adunase acolo bălegarul, pe care-l aruncam metodic pe câmpul din grădina mare, toamna, după strângerea cocenilor de porumb şi după ce miriştea era arată. Nu se foloseau chimicale niciodată, nici nu se inventaseră pe la noi, de altfel, dar ce recolte excelente aveam acolo! Fratele mijlociu, mai mare cu trei ani ca mine, îşi amenajase inele în dud. Acolo am făcut eu primele exerciţii de gimnastică la inele! Legase cu frânghie împletită în patru, din cea veche de rufe a mamei, două inele aproximativ rotunde, adică două mânere, de fapt, de la nişte lăzi vechi în care se păstra mălaiul şi făina, pe care le-a aruncat tata din magazie, înlocuindu-le cu altele noi lucrate chiar de mâinile lui pricepute la toate. Era o creangă groasă, solidă, a bătrânului dud, existent înainte de a se însura tata şi a-i da bunicul moştenire casa cu toate acareturile – două magazii, pătul, grajd, şopron - curtea toată şi grădina întinsă pe câteva hectare. Da, că bunicul fusese moşier sau chiabur, cu mare avere, pe care a împărţit-o la toţi ceilalţi 11 fraţi ai tatei, după căsătoria fiecăruia în parte. Averea asta a fost, printre altele, şi marele meu necaz. A cântărit greu în „dosarul” însoţitor al actelor mele pe oriunde mergeam, la diferite şcoli. A fost o frână groaznică în evoluţia mea intelectuală şi, în aceeaşi măsură, a fraţilor mei…  

Cu toate acestea, una peste alta, viaţa în familie, toată copilăria şi adolescenţa, au fost minunate. Învăţasem de la părinţi să ne bucurăm cu puţin, să muncim curat şi cu mare râvnă, să ne chivernisim. Ştiam să preţuim orice lucru, orice rezultat al muncii. Ştiam să ne bucurăm de zilele cu soare sau de ploaia venită atunci când era necesară, să ne bucurăm de iarnă sau de toamnă, de puţinele plimbări duminicale prin parcul oraşului şi de zilele marilor sărbători religioase de peste an, de micile noastre „aventuri” pe câmp, când mergeam cu vitele la păscut. Nu puţine au fost zilele în care îmi luam maculatorul la câmp, să citesc acolo. Acasă mereu era treabă de făcut. Era de udat, aproape zilnic, grădina mică plină de legume orânduite de mama în răzoare, pe anotimpuri şi sezoane, era de udat grădiniţa plină cu flori, care mai de care mai frumoase, care stăteau înflorite din primăvară, începând cu ghiocei şi viorele, până târziu în toamnă, terminându-se cu crizanteme, iar fântâna noastră, construită de mult timp de către bunicul din partea tatălui, avea 27 de metri adâncime. Învârteai de ameţeai la roata care transmitea mişcarea butucului pe care se trăgea lanţul ce lega cele două ciuturi, iar curtea era mare, aveai de mers, nu glumă, cu găleţile pline cu apă! Nu era o simplă joacă. În plus, erau animalele şi păsările de adăpat şi de întreţinut, ceea ce presupunea şi curăţenia generală în grajd, în cocină şi sub şopron, erau lemne de tăiat, porumb care trebuia cules şi curăţat, erau glugi de paie, de fân şi de coceni, de înălţat, era iarba de prăşit în lungul gardului de la stradă, pe lăţimea trotuarului şi de întreţinut rigola de la marginea acestuia (obligaţie prin lege, iar curtea noastră era cam de vreo 50 de metri lăţime) şi multe alte treburi de făcut…  

Îmi plăcea grozav de mult când venea vremea de cules a porumbului. Parcă ne ascundeam în munţii de foi unii de alţii şi aruncam printre ei ştiuleţii curăţaţi, ţintind coşurile mari de nuiele până le umpleam. Tata le ridica pe umăr, unul câte unul, urca pe scara de la pătul şi le golea acolo pentru a ni le aduce goale şi noi, din nou, să le umplem cu ştiuleţii curăţaţi. Mama ne spunea poveşti şi amintiri din copilăria ei, tata ne povestea despre pădure şi animalele ce se adăposteau în ea, despre viaţa şi obiceiurile acestora, despre vânat şi orânduielile lui. Poate că tocmai sub influenţa acestor poveşti am început eu să scriu prima oară. Scriam mici povestioare de ale noastre, ale copiilor şi elevilor, pe care le citeam cu doi-trei prieteni, colegi de şcoală, care scriau şi ei ca mine, ambiţionându-ne între noi. De mare folos mi-au fost compunerile pe care le primeam la şcoală ca temă pentru acasă. Îndrumările doamnei profesoare au fost de mare preţ. Am avut şi la gazeta de perete a şcolii, în clasa a patra, o povestioară. Eram mândru, nevoie mare şi mă ambiţionam şi mai mult când îmi povestea tata că fratele lui cel mai mare (Grigore Malciu), decedat în lagărul „Peninsula” – „una dintre perlele ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă şi înfometare de la Canal” - (Ion Lazu, „Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist”, pag.212) - a fost ziarist, directorul ziarului „Informaţia Bucureştiului”, iar un altul, cel mai mic dintre ei (Emilian Malciu), decedat mai târziu în stare de libertate, dar tot ca urmare a tratamentului dur, antiuman, din închisorile comuniste prin care trecuse ca deţinut politic, a fost dramaturg, poet…  

Se pare că nu a fost deloc întâmplător faptul că în volumul de proză intitulat „Femeia, eterna iubire”, care a însemnat debutul meu publicistic (2008, Editura „Alutus”, Slatina), am trecut la loc de cinste, adică în deschiderea volumului, tocmai povestirea „Pietroasele adolescenţei”! De ce spun asta? Pentru că, iată, atunci când am hotărât să scriu pentru a publica, tot „dorul de-acasă” a fost principalul resort care m-a determinat să iau o asemenea hotărâre extrem de importantă pentru mine, aflat deja la al optulea an de pensie. Dorul de casă nu este doar o sintagmă, nu este doar o frază oarecare, ci este chiar o emblemă a ceea ce defineşte sufletul românului, pentru că acest cuvânt nu-l întâlnim în vocabularul altor popoare. Şi nu spun asta din patetism ieftin, ci din convingerea simţămintelor mele. Şi atâta vreme cât dorul ne va anima sufletele, vom putea simţi şi trăi patriotismul, dragostea de neam şi de ţară, dragostea necondiţionată de glia strămoşească. Eu, unul, nu puteam da uitării locul de unde am plecat. Nu puteam uita că acolo m-am născut şi acolo am învăţat ce este dragostea de părinţi şi de fraţi, că acolo am învăţat să scriu şi să citesc, că acolo am învăţat să înţeleg şi să iubesc natura cu toate frumuseţile ei prin care ne-a binecuvântat bunul Dumnezeu, că acolo am văzut şi am simţit pentru prima oară femeia, chiar dacă este vorba doar de o idilă nevinovată, dar prin ea am simţit şi am trăit alt gen de iubire, o iubire ce ieşea din cadrul familial, ce depăşea relaţiile obişnuite de colegialitate şi de prietenie existente între mine şi alţi copii, fete şi băieţi, de vârsta mea ori de vârste apropiate…  

Dar, pentru a mă face mai bine înţeles, am să vă ofer câteva fragmente din acea povestioară mult plăcută la vremea publicării ei:  

„Cred că eram pe la sfârşitul primului an de liceu. În acea vară, urma să trec în clasa a noua, cu alte cuvinte. Un iunie călduros făcuse ca grădina să fie invadată de verdeaţă, de flori şi fructe de toate felurile, în diferite stadii de dezvoltare. Primele caise intraseră deja în amintire şi corcoduşele dădeau timid în pârg. Aveam, printre alţi pomi fructiferi, un cireş uriaş, mai mare ca vârstă decât mine, cu fructe mari şi pulpă tare şi bogată. Pe el îl chema „Pietrosul” şi cireşele sale erau, fireşte, pietroase. Ajunseseră la maturitate şi unele începuseră să cadă de pe crengi, semn de coacere maximă şi de cules înainte de a se strica în pom.  

Se afla aproape de nucii din partea cealaltă a viei, cam la două sute de metri depărtare de casă. Mă deplasam la el să mănânc şi să culeg cireşe pentru dulceaţa ori gemul pe care mama spunea că intenţiona să le prepare. Mergeam pe cărarea de lângă gardul lung, de hotar, din care nici nu se mai vedeau sârmele, bine întinse de tata, din cauza tulpinilor de pomi fructiferi de toate soiurile, cu gândul departe şi cu ochii după stolurile de grauri ce păreau că planează chiar spre cireşul meu preferat. De dincolo de gard, am auzit o melodie populară fredonată cu voce joasă şi am dat deoparte frunzişul des, să văd cine se învredniceşte cu o aşa frumoasă îndeletnicire. Era una dintre cele trei fete ale familiei vecine cu noi, de vreo 12-14 ani, care purta câteva flori de câmp în mână şi mergea alene pe o potecă inundată de pir.  

Fără să mă vadă şi fără s-o întrerup, am privit-o atent şi am ascultat-o până a dat să treacă la o altă melodie. Mergea legănându-se în ritmul cântecului, agăţată la fiecare trei-patru paşi de câte o crenguţă pe care o îndoia uşor, ca într-o mângâiere, ori trăgând cu gesturi molatice, absente, câte un fir de iarbă ce se unduia leneş sub spicul bogat. Era parcă mai frumuşică decât o observasem până în acel moment. Purta o băsmăluţă legată ştrengăreşte sub bărbie, cu bluziţa răsfrântă neglijent aproape până la brâu şi cu o fustă lungă, bogată în falduri, care părea să o facă mai subţirică decât era şi mai înăltuţă. Am strigat-o şi am chemat-o la gard.  

Încântată că o invit să mă ajute la cules de pietroase, s-a strecurat abilă printre sârmele şi crengile îndepărtate cu greutate de mine. I-am văzut sânii micuţi cum încercau să năvălească peste bluziţa subţire, gata să scape din strânsoare, şi obrajii înroşindu-se de efort în acea poziţie incomodă de trecere. Am trecut cu privirea peste trupu-i mlădios ce se îndrepta cu vioiciune şi i-am tras băsmăluţa aninată de o crenguţă, după care am făcut întrecere de fugă până la Pietrosul, care ne aştepta blând, cu crengile de pe poale încărcate de rod şi aplecate de greutatea acestuia până la pământ.  

Ne-am tras sufletul după alergare şi ne-am urcat în pom cu strigăte de învingători şi râsete în valuri din nu ştiu care motive. Am mâncat cireşe mai mult decât am fi putut să umplem două coşuleţe, am cântat şi am spus glume, după care am coborât puţin obosiţi să ne odihnim. Era iarbă verde, bogată, între nuci, umbră deasă, răcoroasă şi o privelişte de basm pe toată valea până unde se întindea grădina la al cărei capăt trecea firav un pârâiaş flancat de trestii şi rogoz. Stăteam întinşi pe spate, cu mâinile sub cap, încercând să numărăm nucile micuţe de pe ramurile ce păreau că se împreună cu cerul de un albastru de Voroneţ atât de senin, încât părea a fi o boltă imensă de azur ce acoperă întreaga lume. Am întors capul spre ea pentru a-i spune ceva…  

Ce tablou…!  

Buzele cărnoase şi roşii precum cireşele, stăteau întredeschise ca într-o admiraţie sublimă. Sânii micuţi înţepau cu sfârcurile bluza răsfrântă larg, lăsând a se vedea rotunjimile aproape sferice, cu pielea bronzată ca întregu-i trup cu mijlocel nefiresc de subţire şi fragil. Nările dilatate inspirau cu nesaţ aerul curat şi parfumat de întreaga vegetaţie în floare. Ochii erau închişi, cu pleoapele atât de strânse, încât genele-i lungi căpătaseră un tremur uşor şi ritmic.  

O priveam surprins şi o descopeream cum nu o văzusem niciodată. O simţeam şi o vedeam femeie, aşa cum îmi imaginasem de atâtea ori că trebuie să fie cea pe care aş dori să o mângâi, să o sărut şi să fac dragoste cu ea, precum citisem eu în unele romane. Nu sărutasem pe gură niciodată o fată şi nu mă culcasem până atunci cu o femeie. Departe gândul de aşa ceva…  

Privind-o, am simţit un impuls căruia nu mă simţeam în stare să-i pun stavilă. Mi-am aşezat mâna, încet, cu dorinţă adâncă şi cu oarecare teamă împletită cu multă curiozitate, pe şoldurile ei subţiri, în formare, strânse de un cordon ce-i susţinea fusta lungă, acum mototolită sub acel trup nefiresc de plăcut şi care-i lăsase pulpele aproape goale. Tăcută, a întors capul spre mine, fără să deschidă ochii. M-am apropiat de chipul ei şi am sărutat-o cu emoţie, uşor, aproape fără să o ating, de teamă că se va supăra. Nu a opus rezistenţă şi chiar mi s-a părut că-mi răspunde, deşi… nu prea ştiam eu cum este ori ar trebui să fie un sărut de dragoste. Am continuat să o sărut pe gât, trecându-mi celălalt braţ pe sub umerii ei, până am ajuns la acei sâni care mă puseseră pe jar, mai pietroşi decât pietroasele mele coapte. Am simţit aşezarea uşoară a mâinii ei peste umerii mei şi apoi o căldură imensă ce-mi invada trupul, pornită parcă din palma ei ori din trupul meu sau din ambele părţi.  

Am dat la iveală, timid, dar curios şi doritor, sfârcurile ce parcă se întăriseră şi căpătaseră culoarea trandafirie a pietroaselor în pârg. Le-am sărutat pe rând, încet, lung, pătruns ca de un sentiment de evlavie, făcând eforturi să-mi stăpânesc tremurul mâinii izvorât din emoţia ce o trăiam. Era pentru prima oară când îmi plimbam palmele pe trupul dezgolit al unei fete şi, fără să vreau, imaginam din nou gesturi din cele citite prin unele pagini de roman ori, poate, eram doar stăpânit de asemenea gânduri. Şi pentru că nu am întâmpinat nicio rezistenţă din partea ei, ceea ce pentru mine a însemnat cea mai reală încurajare, am urmărit instinctiv linia fină a şoldurilor către în jos şi i-am mângâiat pulpele-i tari, dezvelind cu grijă şi ce mai rămăsese acoperit de faldurile fustei. Le-a strâns, cu un geamăt uşor, abia auzit, nelăsându-mi mâna să le desfacă…”  

… Sunt clipe unice, toate acestea prezentate în povestire, de neuitat, aşa cum de neuitat sunt locurile în care ele au fost trăite. Povestea se termină frumos, fără „probleme”, dacă aţi fost tentaţi să credeţi altceva. Era firesc, la acea vârstă, la educaţia primită de la părinţi şi din şcoală, la care pot adăuga lipsa de cunoaştere a domeniului de referinţă. În zilele de azi, din nefericire, constat că asemenea momente se consumă mult mai timpuriu, atât în cazul băieţilor, cât şi în cazul fetelor şi fac această afirmaţie cu reală tristeţe în suflet. Poate că sunt copiii de azi mai inteligenţi, poate că se maturizează mai repede, dar să treci peste o mare parte a copilăriei - cea mai frumoasă perioadă a vieţii omului, fără să te bucuri de gingăşia a tot ce este în jurul tău, a vorbelor, gesturilor şi jocurilor de tot felul, mi se pare că este total nelipsit de logică şi frumuseţe.  

Dorul de-acasă îl port permanent cu mine oriunde m-aş afla. Acolo, acasă, unde m-am născut şi am crescut, acolo unde am fost elev 11 ani şi, mai apoi, am lucrat în producţie câţiva ani, care m-au maturizat şi m-au pregătit pentru viaţa de familist de mai târziu, chiar dacă aceasta s-a desfăşurat departe de acele locuri, socotesc că nu este doar casa propriu-zisă şi curtea sau grădina, ci este întreaga localitate în care s-au aflat toate aceste lucruri. Iar acum, trăind de ani buni în altă localitate, dorul acela mă strigă şi mă îndeamnă să merg periodic acolo, acasă, pentru că acolo, în acea localitate, am petrecut, pe ultimul lor drum, ambii părinţi, un frate şi o soră, soţia, bunicii, unchi şi mătuşi... Sunt mai mulţi cei din pământ decât cei ce trăiesc pe pământ şi pe toţi i-am iubit pentru tot ce au însemnat pentru mine, acum fiindu-mi dor de ei.  

Acolo sunt mormintele lor şi acolo ei mă aşteaptă să le aprind o lumânare, să le mulţumesc pentru toată dragostea ce mi-au purtat, pentru toată învăţătura ce mi-au dat, atât cât s-au priceput ei, mai mult ori mai puţin, dar cu câtă grijă şi dragoste au făcut-o nu se poate uita în vecii vecilor, AMIN!  

Referinţă Bibliografică:
GÂNDURI ŞI AMINTIRI IZVORÂTE DIN DORUL DE CASĂ / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1338, Anul IV, 30 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!