Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1333 din 25 august 2014        Toate Articolele Autorului

DIVORŢ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

În dimineaţa aceea frumoasă de primăvară a anului 2012, ferestrele erau deschise la aproape toate birourile. În încăperi pătrundea ciripitul unor păsărele vesele şi aerul proaspăt, curat, se revărsa plin de mirosul plăcut al florilor din jurul judecătoriei şi de prin grădinile câtorva case din vecinătate.  

Pe holul larg al instituţiei era deja animaţie. Se adunaseră tot felul de persoane implicate în diferite acţiuni penale ori civile. Aşteptaseră la cele patru uşi ale sălilor de şedinţă, apoi se buluciseră să prindă locuri libere pe scaune, deşi acestea erau cu mult peste numărul celor care se grăbeau să le ocupe. Tineri jandarmi se foiau de colo-colo, pe holuri, plini de importanţă în uniformele lor, ce păreau a înfricoşa puţin, dar numai anumite categorii de oameni. De regulă, erau dintre cei ale căror nume erau înscrise în listele afişate pe uşile sălilor destinate acţiunilor penale...  

Florin Cocora, grefier de şedinţă, răsfoia câteva dosare. Era grăbit şi grijuliu în acelaşi timp. Le orânduise în ordinea în care erau înscrise în listă, nemulţumit că erau amestecate acţiunile penale cu cele civile. „De ce naiba nu procedăm la toate penalele şi apoi la toate civilele? Sau invers…, nu se putea? O să ne vâjâie capul toată ziua, ca de obicei, de altfel”, pufnea el, destul de supărat pe acest „sistem odios”, cum îi plăcea să-l numească. Le studiase pe toate, în zilele anterioare, pentru că a trebuit să întocmească numeroase documente în cazul celor cu acţiuni penale. Rezolvase un maldăr de adrese pentru anumite organe de poliţie şi penitenciare, pentru martori ori alte părţi implicate într-un fel sau altul, astfel că le cunoştea aproape pe de rost. Acum, se grăbea să facă un fel de rezumat în copiuţe cu principalele date, de care, presupunea el cu just temei, ar avea nevoie judecătorul. Nu se înşela. Experienţa sa, chiar dacă era formată numai în cei şase-şapte ani de când lucra aici, din care ultimii doi în tandem cu Vasile Diaconu, judecător cu vastă experienţă în penal şi civil, îi dicta cu precizie detaliile de care avea nevoie.  

În acelaşi timp, judecătorul Vasile Diaconu încerca să parcurgă agenda de lucru pentru ziua în curs, aşezat lejer pe fotoliul din faţa biroului său. Nu se putea concentra. Îl deranja mişcarea permanentă, exagerată, a Mihaelei Zăvoranu, femeia de serviciu, care, aparent, se grăbea să prepare cafeaua. El o rugase şi ea nu putea refuza, cu atât mai mult cu cât aştepta bucuroasă această clipă. El îi mulţumea întotdeauna atent şi o lăuda, iar pentru Mihaela era cel mai plăcut moment al zilei. Făcuse curat şi lăsase totul în ordine, după pretenţiile lui, destul de cunoscute de ea, dar n-a plecat până nu a intrat el în birou, doritoare să-l salute, să o vadă, să-i vorbească.  

- Bună dimineaţa! Două cafele, te rog frumos, doamna Mihaela! comandase el de cum intrase.  

- Desigur, domnule judecător! Bună să vă fie ziua! Să nu fie dulce…, că ştiu eu cum vă place… Da, domnule judecător?  

- Păi, dacă ştii cum îmi place, de ce mai întrebi? o puse el la punct, nemulţumit. „Iată, domnule, cine îmi strică buna dispoziţie pe ziua de azi! Nu trăieşte femeia asta, nu simte că trăieşte dacă nu o bagi în seamă, domnule?” Te rog să nu mă mai întrebi niciodată!  

- Da, domnule judecător! răspunse femeia, privindu-l întrebătoare, suspectându-l că n-a dormit bine în noaptea trecută ori „nu a dormit în patul lui”.  

După ce termină de citit agenda de lucru, judecătorul se uită la ceas, clătină capul în semn de nemulţumire, apoi privi manifestarea gratuit agitată a femeii de serviciu şi clătină din nou capul, total nemulţumit. „De data asta niciun cuvânt de apreciere nu vrei primi, femeie! Oboseşti aiurea să-ţi legeni şoldurile, că nu te privesc, nu mă interesezi, dar nu înţelegi şi pace. Femeie fără minte, asta eşti!” Prinse telefonul cu un gest nervos, formă un număr de interior şi se propti mai lejer în fotoliu.  

- Alo! Măi băiete, nu bei cafeaua cu mine?  

- Alo! Domnule jude, dumneavoastră sunteţi?  

- Da' cine dracu' te mai onorează la ora asta cu o cafea?  

- ... Da, aveţi dreptate... Vă rog să mă scuzaţi! Nu v-am recunoscut vocea. Mai sunt zece minute până la şedinţă, domnule...  

- Şi ce-i cu asta? Hai, că se răceşte! Ia-ţi maculatura cu tine şi vino odată, zăpăcilă! pufni judecătorul Vasile Diaconu, trântind neglijent receptorul în furcă, nemulţumit de răspunsul grefierului de şedinţă, Florin Cocora.  

- L-ai auzit? Nu l-ai auzit, dar ţi-ai imaginat ce-a zis: "Nu v-am recunoscut vocea". Poţi să crezi aşa ceva? Hai, spune! Spune dumneata, acuma! a insistat el, privind-o pe Mihaela cu suspiciune.  

- Nu pot spune, că nu am auzit, domnule judecător şi, poate, are dreptate... De fapt, cu cine aţi vorbit nu ştiu, aşa că...  

- Şi nici ce am vorbit nu ştii, fireşte. Nici nu vrei să auzi, că toţi dulăii ăştia tineri de pe aici îţi fac curte, dar îi aperi, bineînţeles. Vă aliaţi contra mea. Aia e! Să ai o zi bună!  

- Şi dumneavoastră, domnule judecător! Văd că aţi început-o bine..., sunteţi pus pe poante aşa, de dimineaţă, răspunse femeia de serviciu cu zâmbetul pe buze, în timp ce ridică ibricul de cafea, pregătindu-se să părăsească încăperea.  

- Gata! Tu ai treabă şi eu te reţin. Pa-pa! o expedie judecătorul, trăgând spre el una din ceştile de cafea de pe biroul ce strălucea de curăţenie... "Hm! Femeia asta se pricepe la fel de bine la şters praful ca şi la cafea. O mai avea şi alte calităţi? Se pare că da! Cum îi dai puţin atenţie, cum îşi ridică nasul mai sus decât trebuie... N-are bariere, ceea ce presupune că e stăpână pe ce ştie să facă. Poate tocmai din această cauză îşi sucesc toţi jandarmii gâtul după ea… De fapt, la 40 de ani ai ei, Mihaela noastră arată mai bine decât multe pipiţe de treizeci, care se mai fâţâie pe aici prin diverse cauze...".  

Florin Cocora intră cu braţele încărcate de hârtii şi rămase la uşă, până când judecătorul binevoi să ridice capul pentru a-l privi.  

- Să trăiţi, domnule jude! Am sosit cu…  

-Hai! Vino mai aproape şi ia loc! îl îndemnă domnul Diaconu, privindu-l sfredelitor. Ce este cu atâtea hârtii? Dosarele unde sunt?  

- Le-am închis în birou. Le iau când mergem la sală…  

- Aha, bine! Să-ţi văd notiţele… Ai fost atent? Să nu-ţi fi scăpat ceva că… ştii bine cum stau cu timpul liber. Trage ceşcuţa de cafea mai aproape şi ai grijă să n-o verşi pe hârtii!  

- Ca de obicei, domnule judecător, îngână Florin, destul de nemulţumit de felul în care fusese primit. Sunt în ordinea de pe listă, dar…, ştiţi cum sunt: amestecate…  

- Nu are nimic, băiatule. Ne descurcăm noi. Cu ce începem?  

- O acţiune de divorţ şi…  

- Este bine! O luăm frumos, cu încetinitorul şi apoi…, pedalăm tare la penale, că or fi mai încâlcite.  

- Nici acesta nu pare simplu, să ştiţi!  

- De ce, măi, băiatule? Divorţul se cere, se aprobă şi gata treaba. Ce-ţi veni?  

- Păi, unul cere, celălalt nu este de acord… Apoi, ştiţi…  

- Hai, fii cuminte! Le descurcăm noi gândirea, că de aia suntem aici. Bea! Vrei o ţigară?  

- Întârziem…, dar dacă fumaţi dumneavoastră…  

- Hai, că nu dau turcii năvală peste noi! Să ne aştepte cinci-zece minute, că nu ia nimeni foc…  

Trăgeau adânc din ţigări printre cuvintele ce curgeau lent. Priveau cu nostalgie pe fereastră. Vorbeau despre primăvară şi fiecare avea amintiri ce nu se lăsau uitate, chiar dacă vârstele le erau diferite. Domnul Diaconu împlinea în vara ce se apropia 47 de ani, iar grefierul Cocora marca doar treizeci de toamne în octombrie.  

Când ajunseseră aproape de filtrul ţigărilor, judecătorul îi puse întrebări la care Florin Cocora nu se aştepta:  

- Ştiu că ai fost un student bun… De ce nu ai dat la magistratură până acum? Te mulţumeşti să fii ultimul pălmaş aici?  

- … Nu sunt prea mulţumit, dar… n-am încotro. Suport!  

- De ce n-ai încotro? Cine te opreşte?  

- Sistemul, domnule judecător. Nu-mi place şi gata!  

- Păi, ce treabă are sistemul cu faptul că nu-ţi place ţie munca, băiete?  

- Munca? Nu am zis asta… Nu vreau să ajung judecător, dar nici procuror. Nu-mi place să fiu la mâna oricui. Vă rog să nu vă supăraţi, dar vreţi să spuneţi că aveţi libertate deplină?  

- Măi, băiatule, eşti nebun? Ce insinuezi tu aici? Ai grijă cu cine vorbeşti şi ce anume vorbeşti!  

- Cu dumneavoastră nu-mi fac probleme… Nu vă laud, dar ştiu cât de domn sunteţi. Ştiu, sunteţi corect…, dar… Nu! Nu mai continui… Nu doresc să vă supăr şi nu am eu dreptul să judec pe alţii…  

- Aha! Ţi-a venit mintea la cap… Nici să nu îndrăzneşti vreodată! Magistraţii sunt intangibili, băiatule! … Hai, ia-ţi dosarele şi fă prezenţa la primii! Vin îndată…  

- … Am plecat, dar… vă aştept pentru prezenţă, domnule…  

- Du-te, măi, băiatule, nu mă supăra! îl repezi judecătorul pe poznaşul grefier, simţind că-l pusese la încercare, după care îl privi lung, cu simpatie, în timp ce se apropia de uşă.  

În sală se aflau destule persoane, pe lângă doi jandarmi care, neavând ce face, îşi povesteau aventurile lângă o fereastră încă deschisă. Aproape toate scaunele erau ocupate cu oameni de toate vârstele, femei şi bărbaţi. Nu toţi aveau tangenţă cu prima acţiune ce urma să fie judecată, ci cu următoarele, dar le era mai comod să aştepte pe scaun decât pe holul central, care, de regulă, se aglomera după o oră-două, mai ales dacă erau multe procese penale. Atunci veneau şi arestaţi şi mai mulţi avocaţi, jandarmi şi chiar „mascaţi”, cum li se spunea poliţiştilor de la serviciile speciale de combatere a criminalităţii, iar când în cauză erau ţigani, era o nebunie să speri că ai un loc liniştit pe undeva!  

La intrarea judecătorului Vasile Diaconu, toată lumea s-a ridicat în picioare. „Hm! Respect, nu glumă… Când ne văd pe noi în robă şi pe preoţi cu patrafir! Apoi… ne bârfesc în lipsă”, medita domnul Diaconu, privind cu coada ochiului publicul din sală. Adevărat, nu se ştie dacă, din respect pentru funcţia şi rolul acestuia în şedinţele de judecată, se ridică toţi oamenii, ori, mai degrabă, din cauza prestanţei deosebite pe care roba o imprimă omului ce o poartă. Câţiva se ridicaseră şi când intrase Florin Cocora îmbrăcat în robă şi cu maldăre de dosare purtate cu greu pe ambele braţe. În mod sigur, o parte din cei prezenţi au avut convingerea că el este judecătorul…  

S-a trecut rapid la împlinirea procedurilor legale. Grefierul de şedinţă a constatat că sunt prezenţi cei doi „actori” ai acţiunii de divorţ şi martorii propuşi de ei şi acceptaţi de instanţă. Imediat, a prezentat cursiv situaţia cuprinsă în dosarul cauzei. Pe scurt, era vorba de acţiunea de divorţ, cu înfăţişare la termenul de administrare a probelor, pe care o introdusese numitul Safta Vasile. El susţinuse prin probele cuprinse în dosar că cererea de divorţ a depus-o din vina pârâtei – Safta Florica, pe considerentul că aceasta şi-a neglijat familia, în sensul că:  

- pârâta a plecat în străinătate, în urmă cu trei ani, la muncă, după cum a dovedit ea prin actele prezentate la dosar şi, în toată această perioadă, nu a mai ţinut legătura cu membrii familiei, telefonic ori prin corespondenţă de vreun fel, fiind total absentă în viaţa familiei;  

- nu a contribuit niciodată cu bani ori cu produse de vreun fel necesare traiului zilnic al membrilor familiei sale;  

- a manifestat totală indiferenţă faţă de copiii săi, doi minori, în sensul că nu a menţinut legătura cu ei sub nicio formă şi i-a lipsit total de sprijinul său financiar şi afectiv;  

- a neglijat total obligaţiile de soţie faţă de soţul său, prin absenţa totală, timp de trei ani, din viaţa acestuia şi, după cum s-a auzit, conform declaraţiilor soţului, în ţara în care a dovedit că munceşte a întreţinut relaţii intime cu alţi bărbaţi;  

- reclamantul, în persoana numitului Safta Vasile, dat fiind cele exprimate, doreşte să-şi refacă viaţa, să-şi refacă familia, astfel încât să poată asigura şi viitorul copiilor.  

Toate aceste date fiind oferite complet, domnul judecător Vasile Diaconu a dorit să audă părerea celor doi, reclamant şi pârâtă, înainte de a continua acţiunea conform procedurilor standard. A interpelat-o, mai întâi, pe numita Safta Florica:  

- Faţă de cele auzite, în legătură cu cererea soţului dumitale de a divorţa, ce ai de spus?  

- Domnule judecător, eu nu am bărbat de lăsat. Nu ştiu ce l-a apucat pe bărbatul meu, dar eu nu vreau să-l las…  

- Da, bine! Ai avocat?  

- Nu am avocat, domnule judecător. La ce mi-ar folosi?  

- Domnule Safta Vasile, dacă ai ceva de spus, ai cuvântul!  

- Domnule judecător, onorată instanţă, eu i-am dat timp de gândire, cândva, dar pârâta nu a vrut să audă. Acum nu mă interesează poziţia ei. Declar aici că nu o mai doresc de soţie. Nici eu nu am avocat, pentru că nu am nevoie de el. Contra cui să mă apere?  

- Ei bine, v-am întrebat şi aţi răspuns. Suntem în termen de administrare a probelor. Să trecem la audierea martorilor.  

- Vlădescu Dumitru, treceţi aici în faţă, vă rog, îl pofti grefierul de şedinţă pe primul martor al reclamantului.  

- Vlădescu Dumitru, declară tot ce ştii în legătură cu numitul Safta Vasile şi relaţia sa de familie, i se adresă judecătorul Vasile Diaconu.  

- … Domnule judecător, onorată instanţă, eu am fost şi sunt bun prieten cu Safta Vasile. Ne cunoaştem din timpul liceului. Am fost colegi. Acum suntem şi vecini cu locuinţa. Sunt la curent cu problemele lui de familie. Mi-a povestit de mai multe ori ce necazuri are…  

- Şi care sunt aceste necazuri? Spune-ne!  

- Păi…, ştiu că a plecat singură în străinătate. El nu a fost de acord atunci, dar nevoia de bani, să ţină copiii la şcoală…Nu au avut probleme până atunci…  

- Bine, bine, dar cum se înţelegea reclamantul cu pârâta?  

- Domnule judecător, nu ştiu mare lucru… Pe pârâtă o cunosc mai puţin, dar ştiu că nu se înţelegeau bine întotdeauna… Îmi povestea reclamantul… Din străinătate nu i-a dat niciodată telefon…  

- Da, dar înainte de asta cum se înţelegeau? Ai afirmat că nu se înţelegeau întotdeauna bine. Cum este? Ce ştii dumneata? Concret, te rog!  

- Păi…, ştiţi… eu aşa am înţeles de la ei, se pierdu martorul Vlădescu, pălind şi imediat roşindu-se sub privirea pătrunzătoare a judecătorului. Ştiu şi de la ea că trăia aşa…, mai cu probleme. Eu am înţeles-o, că…, trebuie să vă spun, eu am trăit patru ani cu ea, cu pârâta…  

- Cum, domnule? Patru ani?! se răsti judecătorul surprins de mărturia martorului. Aţi avut raporturi intime?  

- Păi, da! În patru ani… am avut, normal…, că am fost amanţi, domnule judecător…  

Ultimele cuvinte aproape că nu s-au mai auzit, acoperite fiind de rumoarea generală din sală. Oamenii priveau amuzaţi, în mare parte, iar câteva femei îşi ţineau mâna la gură să-şi stăpânească râsul.  

- Fugi, domnule, de aici! Nu pot să cred ce aud, izbucni judecătorul Diaconu, fără să intenţioneze să se mai abţină.  

Martorul se făcu mic de teamă şi ruşine. Privea podeaua cu încăpăţânare şi răsucea un nasture al cămăşii între degete, în timp ce asuda puternic de parcă se afla sub arşiţă.  

- Când a fost, domnule, asta? Când s-a întâmplat? Adică… spune când ţi-a fost amantă!  

- În urmă cu vreo şapte ani, domnule judecător, răspunse martorul grăbit.  

- Aha! Deci… v-aţi împreunat în urmă cu vreo şapte ani şi după aceea… ea a plecat în străinătate. De ce v-aţi despărţit? De ce nu ai plecat cu ea?  

- Eu nu aveam bani să plec atunci…, dar… nici ea nu m-a mai vrut, domnule judecător… A zis că nu mai vrea să-şi înşele soţul. Eu, să ştiţi, aş…, eu aş lua-o şi acum dacă mă vrea…  

- Cum îţi permiţi, băi, nenorocitule…! ţipă reclamantul la martor, abia stăpânindu-se să nu sară pe el.  

- Linişte! strigă şi mai tare judecătorul, punându-l pe reclamant la punct cu o privire dură.  

Era roşu la faţă. Se forţa să se stăpânească. Surpriza părea că îl depăşeşte, dar situaţia în sine îi provoca râsul, pe de o parte, iar pe de alta îi declanşase un sentiment real de compătimire a soţului încornorat. Îşi întoarse privirea către reclamant, după ce se reinstaură liniştea în sală şi, după ce-l privi lung, îi vorbi:  

- Aşa, domnule, înţeleg că aţi trăit amândoi cu pârâta…aşa, ca într-o prietenie… Mai este nevoie de un alt martor?  

- Nu, domnule judecător! Nu vreau să aud alt… prieten.  

- Mda! Asta am dorit şi eu să ştiu… Te înţeleg, îi vorbi judecătorul, privindu-l cu milă, compătimitor, după care îşi întoarse privirea către pârâtă şi o întrebă: Este adevărat ce a declarat martorul Vlădescu Dumitru, doamnă?  

- Aşa este, domnule judecător… Am avut o relaţie mai demult. Pe urmă, nu l-am mai înşelat pe bărbatu-meu…  

- Curvo! strigă reclamantul, atât de tare, că se speriară câţiva oameni din sală.  

- Dacă nu tăceţi, vă dau afară şi vă amendez! Este clar? … Răspundeţi la întrebare: aveţi copii minori din căsătorie?  

- Da! răspunseră amândoi odată, de parcă s-ar fi vorbit.  

Luând la cunoştinţă de această situaţie, judecătorul se întoarse cu faţa către grefier, dictându-i:  

- Pentru următorul termen de judecată, vor fi audiaţi cei doi minori în camera de consiliu… Vă pun în vedere că aveţi obligaţia, potrivit legii, să vă prezentaţi cu amândoi copiii, adăugă el privind sever la reclamant şi pârâtă. Să nu uitaţi!  

- Păi copiii sunt în sală, domnule judecător, preciză pârâta, cu zâmbetul pe buze, spre hazul întregii săli. Îi puteţi acuma să...  

- Cum?! De ce? Inadmisibil! izbucni judecătorul, roşu ca focul la faţă. Este absolut inadmisibil! Cine sunt? Să-i văd şi eu!  

Toate privirile se îndreptară curioase spre fata şi băiatul ce se ridicau greoi de pe scaune aşezate pe ultimul rând. Amândoi păreau a fi total indiferenţi la spectacolul desfăşurat în sală. Zâmbeau, privind amuzaţi la judecător. Băiatul era înalt, de peste 1,75 metri ori mai mult, cu o constituţie fizică robustă. Oricine l-ar fi analizat cu privirea, ar fi apreciat că are cel puţin 23-25 de ani. Fata, mai scundă, dolofană şi foarte bine legată, cu sâni mari lăsaţi la vedere atât cât erau în afara sutienului, adică mai mult de jumătate, convingea pe oricine că este o fată trecută de vârsta majoratului.  

Preşedintele instanţei de judecată îi privea pe cei doi şi nu-i venea să creadă. „Cum, domnule? Sunt minori? Matahalele astea sunt minore?... Minorul este cât un armăsar, iar minora..., minora este o muiere în toată regula, domnule! Nu aş fi crezut, dar… să vedem ce-i cu ei, se hotărî el imediat, scuturând nedumerirea şi iritarea ce-l cuprinseseră atunci când i s-a spus că erau în sală minorii.  

- Te rog, domnule, spune câţi ani ai! se adresă el băiatului.  

- Am…, peste o lună fac 18 ani.  

- Mda! Nu este cazul să-l audiem. Este major. Să vedem ce spune fata…, hotărî judecătorul Diaconu, dar reveni aproape imediat, văzând semnele disperate ale grefierului de şedinţă. Câţi ani ai zis, domnule, că ai?  

- Am zis că am 18 peste o lună…  

- Eşti culmea, domnule! Îi vei avea pe aceşti 18 ani, dar nu-i ai acum, în momentul acesta. Ai doar 17 ani. Împliniţi! Sper să înţelegi… Suspend şedinţa pentru zece minute! Vom audia minorii în camera de Consiliu. Să se prezinte imediat acolo! hotărî el, adunându-şi hârtiile de pe masă şi ridicându-se.  

La Camera de Consiliu, dialogul a fost extrem de operativ. Mai întâi a fost audiată fata.  

- Dumneata eşti minoră? întrebă judecătorul.  

- Da, sunt minoră, confirmă ea. Am 16 ani împliniţi.  

- Consemnaţi, vă rog! ceru judecătorul, fără să-l privească pe grefier. Foarte frumooos! În legătură cu divorţul, adică… desfacerea căsătoriei părinţilor tăi, care este părerea ta, minora Safta Luminiţa?  

- Părerea mea? Simplu! Sunt de acord cu divorţul.  

- De acord cu divorţul… După divorţ, în grija cui doreşti să rămâi? Cu mama ori cu tata?  

- Îmi este indiferent cu cine rămân… Nu-mi pasă!  

- … Eşti liberă. Să intre minorul!  

- Auzi, măi băiatule! Auzi la ea ce spune. Nu-mi pasă? Ce părere ai de copiii aceştia? se adresă judecătorul lui Florin Cocora, imediat ce fata închise uşa după ea.  

- Ce să zic, domnule jude? Este… un fel de a gândi, este un ceva aproape specific generaţiei din care face parte. Indiferenţa afişată aparţine…  

- Bună ziua! salută minorul cel voinic, întrerupând discuţia abia începută.  

- Bună ziua! răspunse judecătorul Vasile Diaconu. Deci, eşti Safta Mihai, fiul lui Vasile şi Florica Safta şi ai 18 ani neîmpliniţi… Spune, te rog, eşti de acord ca părinţii tăi să se despartă?  

- Păi, dacă ei aşa vor, e treaba lor… Eu sunt de acord.  

- Ştiai că nu se mai înţeleg, că au motive temeinice care să justifice divorţul solicitat?  

- Nu mă bag în treaba lor… dacă aşa au hotărât, au motive, cred şi eu.  

- Mda! În grija cui vrei să rămâi până împlineşti 18 ani?  

- Aşa cum am fost şi până acum... Rămân cu tata.  

- Bine! Eşti liber.  

Judecătorul aşteptă câteva minute ca Florin să termine ce avea de scris. Încă era iritat. Gândul îi zbura la familia lui, la copiii lui, doi majori deja şi unul minor. Era greu să conceapă că sunt părinţi şi copii atât de indiferenţi la legătura de familie, la viitorul lor, al fiecăruia în parte, deşi avusese multe experienţe de acest gen şi văzuse situaţii mai grave decât cea prezentă. „Şi când te gândeşti că la orice căsătorie se pleacă cu gândul la a trăi o viaţă întreagă împreună… Da, în cazul căsătoriilor normale, între oameni normali, cu judecată, cu sentiment de dragoste verificat, pus la încercări diverse, nu în cazul celor realizate din interese meschine.”  

Reveniţi în sala de judecată, constatară că numărul de persoane prezent se mărise. Se dusese repede vestea. Oameni curioşi, în aşteptarea propriilor procese, intraseră să se amuze de ineditul situaţiei. Niciunul nu compătimea copiii sau soţii. Se amuzau şi atât…  

Florin Cocora, cu gândul la cele peste patruzeci de cazuri ce urmau a fi judecate, se grăbea şi trecuse deja la întocmirea procesului-verbal de şedinţă. Preşedintele de instanţă îşi ridică privirea peste sală şi, ca la o comandă severă, se instaură liniştea.  

- Numiţii Safta Vasile şi Safta Florica, aveţi şi alte probe de administrat în acţiunea de divorţ introdusă de reclamantul Safta Vasile? întrebă el, privindu-i atent pe cei doi în cauză.  

- Nu, domnule judecător! Vrem să divorţăm şi atât, răspunse bărbatul, hotărât.  

- Nu cer alte probe, domnule judecător, dar eu nu doresc să divorţăm. Eu îmi iubesc soţul, declară pârâta, plină de importanţă.  

Ridicând din sprâncene, judecătorul constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în dezbatere asupra fondului cauzei.  

- Domnule Safta Vasile, care este ultimul cuvânt cu privire la acţiunea de divorţ înaintată?  

- Onorată instanţă, doresc divorţul. Scăpaţi-mă odată de femeia asta uşoară, până nu fac vreo nebunie!  

- Pârâta Safta Florica, care vă este ultimul cuvânt faţă de divorţul solicitat de reclamant?  

- Dacă el nu poate altfel, domnule judecător, dacă el nu mă mai vrea…, divorţăm şi gata!  

- După desfacerea căsătoriei, cui doriţi să rămână copiii? Răspundeţi pe rând!  

- Să-mi fie mie încredinţaţi amândoi, domnule judecător, se exprimă tatăl copiilor, ridicându-şi bărbia semeţ.  

- Păi, atunci…, dacă nu mă mai vrea, să-şi ia şi copiii cu el. Am zis! răspunse şi mama copiilor, aruncând o privire dispreţuitoare către tatăl lor.  

- Dacă divorţul se admite, doreşti să păstrezi numele soţului în continuare?  

- Dar ce am? Am înnebunit? Nu, domnule judecător… Numele meu de fată este mai frumos!  

- Da, am înţeles! Instanţa rămâne în pronunţare, declară judecătorul Vasile Diaconu, trântind cu ciocanul în suportul său de pe masă.  

Mare parte din public se retrase în grabă, dar primul care s-a strecurat a fost martorul Dumitru Vlădescu. Se temea de prietenul pe care-l înşelase, dar nu suficient de mult, încât să-i piară gândul de a o aştepta la ieşire pe Florica. Era hotărât să mai încerce împăcarea cu ea.  

Florica se retrase încet şi îşi plecă privirea când trecu pe lângă copiii ei, de parcă nu-i cunoştea...  

"DIVORŢ" face parte din volumul "CULESE DIN INSTANŢE", lansat la Galaţi, în Biblioteca Judeţeană "V.A. Urechia", sub egida Asociaţiei "Universul Prieteniei", cu ocazia organizării şi desfăşurării Taberei de creaţie şi recreaţie "Galaţi - oraşul valurilor Dunării", organizată de această asociaţie în perioada 27 iulie 2 august 2014.  

ROG cititorii care doresc să-şi exprime opinia şi nu reuşesc în spaţiul pentru "comentarii", să se înscrie la "discuţii", mai jos de spaţiul pentru comentarii, deoarece contul meu din "Confluenţe Literare" se pare că ÎNCĂ este blocat de Facebook!  

Mulţumesc mult tuturor celor care vor poposi aici pentru a lectura şi tuturor celor care vor comenta această lucrare!  

Referinţă Bibliografică:
DIVORŢ / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1333, Anul IV, 25 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!