Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1168 din 13 martie 2014        Toate Articolele Autorului

SACRIFICIUL IUBIRII - Fragment din roman în lucru -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

*  

Doctorul Tomescu conducea maşina cu viteză redusă, îngândurat şi oarecum încordat. Era foarte târziu, dar a hotărât să facă un ocol mare pentru a trece pe la spital şi nu direct acasă pentru a se odihni. Ascultase cât se poate de atent tot ce-i povestiseră Iuliana şi mama sa, doamna Luiza Dobrescu, dar multe întrebări au fost vitregite de un răspuns cât de cât credibil, din punctul lui de vedere. Rămăsese până aproape de miezul nopţii, la rugămintea lor, să asculte şi să se sfătuiască împreună cu privire la tot ce însemna sănătatea lui Iustin. Între timp a trebuit să accepte invitaţia lor de a cina împreună. Nu a putut refuza. Din felul apropiat în care i-au vorbit, de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna, a intuit că cele două femei aveau nevoie de el. Era un ascultător cuminte şi ele simţeau nevoia să vorbească, să îşi aline suferinţa în acest fel. Vedeau în el un prieten, un om care înţelege, care ştie să alunge teama şi durerea din sufletele lor.  

În drum spre casă încerca să pună cap la cap tot ce aflase, dar era un ceva care nu se încadra în logica derulării evenimentelor şi doctorul, permanent atent şi la volan, se forţa să-şi amintească toate detaliile discuţiei cu cele două femei în speranţa că va găsi elementul care era încă necunoscut. Aflase cât de mult au alergat de la un specialist la altul, de la un spital la altul, cu speranţa că cineva va găsi omul care să-i poată reda lui Iustin vederea după ce ieşise din comă. A înţeles cu tristeţe în suflet că, în astfel de împrejurări nedorite de nimeni, au suferit enorm din cauza cheltuielilor care, în ciuda aparenţelor, au depăşit posibilităţile lor financiare reale. Eugen era un om realist şi ştia bine că inclusiv secţia de Terapie Intensivă pe care o conduce se confruntă de ani buni cu o mare criză de medicamente şi materiale sanitare. Cunoştea şi el că familiile bolnavilor fac mari eforturi pentru a le asigura acestora toate medicamentele şi o parte din materialele sanitare necesare.  

L-a durut să constate că şi aici, unde fiecare membru al familiei Dobrescu era salariat, au fost probleme mari. „Da! Este de înţeles că… În lipsa altor venituri, doar cu salariu mediu pe economie, ce naiba poţi să rezolvi în ţara asta în care domneşte hoţia la adăpostul unui haos legislativ ce pare atât de bine planificat? Autorităţile sunt obtuze, nu înţeleg realitatea. Ne luptăm cu ele permanent pentru a obţine o amărâtă de suplimentare a bugetului astfel încât să putem asigura medicamentele necesare intervenţiilor urgente şi tratării bolnavilor.  

Aleşii ţării nu pricep niciodată, nu vor să înţeleagă realitatea că, lipsiţi fiind de aparatură performantă, de întregul necesar de medicamente şi materiale sanitare, nu putem ajuta oamenii aflaţi în pericol să-şi piardă viaţa. Nu este suficient să fii mare specialist în această meserie, ci este absolut necesar să ai la îndemână toate mijloacele materiale fără de care nu o poţi exercita cu înalt profesionalism. Aceşti „aleşi” numiţi în funcţii de conducere pe alte criterii şi nu având în vedere competenţa profesională şi moralitatea lor, nu înţeleg că noi suntem în permanenţă pe linia frontului şi că ne luptăm cu acest periculos inamic, moartea, lipsiţi de armamentul şi muniţia necesară într-un asemenea război dur. Ei nu pot ori nu doresc să înţeleagă că viaţa este cel mai important dar, că este marele dar primit şi nu avem noi, oamenii, niciun merit, dar avem obligaţia să păstrăm în cele mai bune condiţii darul primit, să luptăm împotriva factorilor de risc de orice fel, să facem ca viaţa să fie frumoasă, lipsită de suferinţă…  

Cred că ar fi mai bine dacă oamenii aceştia, „aleşii ţării”, ar merge prin cimitire, printre morminte şi ar medita adânc. Ar fi mai bine să vină „în vizită de lucru” prin secţiile noastre de Urgenţe, Terapie Intensivă, Chirurgie şi nu numai, să ia contact direct cu adevărata suferinţă, cu lupta noastră inegală cu moartea, lipsiţi de arme şi muniţie. Poate că ar deveni puţin mai buni, un pic mai obiectivi şi mai puţin orgolioşi şi egoişti. Poate că ar înţelege că sănătatea se poate asigura numai acordând şanse egale populaţiei prin asigurarea bugetului potrivit necesităţilor reale, prin asigurarea asistenţei medicale în cabinete cu aparatură performantă şi aprovizionate permanent şi egal cu medicamente şi materiale sanitare. … Poate că ar înţelege că nu toţi locuitorii acestei ţări amărâte pot da fuga în străinătate pentru operaţii, tratament, recuperare, întreţinere. Ei nu au salarii şi pensii „nesimţite” precum au majoritatea celor din clasa politică, din conducerea instituţiilor statului sau ai serviciilor speciale, care sunt mai numeroase ca ale oricărui stat european sau american. Cetăţeanul de rând nu se bucură de privilegii şi nu au cum să-şi asigure alte izvoare de venituri, mai ales ilicite… Da… poate! Dar…, eu unul, nu mai am încredere că aceşti oameni pot vedea dincolo de interesele lor personale şi de grup”, îşi exprima doctorul Eugen Tomescu această convingere ce îi amăra sufletul de multă vreme, rana fiindu-i redeschisă în conversaţia cu cele două femei pe care le compătimea cu toată fiinţa sa.  

Înţelesese acolo şi marele zbucium care a risipit liniştea familială existentă până la acel nefericit accident. Un accident petrecut în împrejurări pe care Eugen nu le considera fireşti. „Nu este posibil să se facă cercetări în dorul lelei!” exclama el cu nemulţumire şi revoltă. „Nu este normal să nu se găsească martori oculari într-o zonă intens circulată ziua şi noaptea în orice anotimp… Cum se face că acea maşină nu a fost oprită? Nu admit că cel de la volan nu a văzut ce a provocat prin manevrele sale”.  

Pe de altă parte era revoltat de maniera în care cei numiţi să facă anchetă au acţionat pe timpul cercetărilor. Poliţia fusese anunţată de oamenii aflaţi într-o maşină care circula în aceeaşi direcţie de mers, adică pe direcţia spre Bucureşti. Din cauza curbelor nu au văzut cum s-a petrecut accidentul. Au apucat să vadă doar momentul în care maşina lui Iustin se rostogolea dincolo de glisiera metalică fixată la o palmă-două de marginea şoselei. După cum au relatat ei, maşina s-ar fi aflat în a doua răsturnare când au văzut doar roţile din faţă şi farurile autoturismului, care, de altfel, le-a atras privirile.  

În acelaşi timp, era nemulţumit că poliţiştii au decis destul de târziu să facă cercetări la hotel. S-au justificat că prioritară a fost salvarea omului aflat la volan. „ Adevărat, aşa se pune problema…, dar de ce nu s-au folosit de documentele găsite în maşină? Trebuiau să aştepte ei până era omul acela transportat la spitalul din Azuga?! Acolo l-au transportat cei de la salvare, după ce pompierii l-au scos din maşină… Parcă aşa am înţeles că s-a lucrat acolo”, se chinuia Eugen să înţeleagă cum s-au petrecut lucrurile. „În ele găseau denumirea hotelului, o parte a datelor de stare civilă, poate şi un număr de telefon să poată anunţa părinţii ori instituţia al cărei angajat era omul… Ei au făcut asta abia a doua zi, aproape de prânz… Şi telefonul? Unde s-a pierdut telefonul? Au scotocit mulţi oameni zona… din şosea până în fundul prăpastiei… Să-l fi însuşit vreunul din oamenii care au văzut maşina răsturnându-se? Să-l fi făcut „proprietate personală” vreun lucrător de poliţie ori de la pompieri? Absurd! Oamenii aceştia au destul suflet, mai ales în situaţii tragice ca aceasta”, aprecia Eugen.  

… Ajunsese în parcarea spitalului, dar şirul lung de întrebări l-au mai reţinut în maşină. „Eu sunt străin de metodele şi mijloacele folosite în asemenea situaţii şi, poate că din această cauză descopăr câte ceva ciudat, dar… fără să vrei… te întrebi, nu? Bunăoară, eu mergeam la hotel şi de acolo aflam precis ce a făcut acel om înainte de a părăsi clădirea… Aflam şi care a fost ultimul om care l-a văzut şi îi ceream detalii… Am înţeles că au ajuns şi la restaurant, dar când? După ce au plecat consumatorii de acolo… Că doar nu a fost singur să mănânce ori să bea un păhărel! Este posibil şi aşa, dar… hai să fim oameni serioşi! La munte sunt distracţii, jocuri sportive, întreceri…, se fac cunoştinţe noi, se încheagă prietenii ori simple amiciţii, grupuri… Bine…, dar personalul restaurantului, dacă l-ar fi recunoscut după fotografie, puteau da relaţii cu privire la persoanele care l-au însoţit. Poate colegi sau prieteni, poate o femeie, poate oameni de pe pârtie, poate… poate! … Cum care fotografie? Nu s-a spus că documentele de stare civilă le avea toate asupra lui? Pe buletin este şi o fotografie, ce naiba! … Aha! Le-au descoperit la spital…, da, că l-au dus urgent acolo, nu au stat de căutări… Este adevărat, înţeleg…”.  

Cu aceste întrebări şi răspunsuri în gând, absent la tot ce îl înconjura, traversase spaţiul de la parcare în spital şi străbătea holurile îngândurat. A intrat prin blocul operator pentru a scurta traseul şi a câştiga timp, acesta având legătură directă cu secţia de terapie intensivă. Aici a avut parte de tabloul specific secţiei. Era prea obişnuit cu acel gen de scene în care toţi actorii erau într-o agitaţie permanentă şi aveau o singură replică: salvarea vieţii.  

- Salut colega! Bună, fetelor! Noutăţi? se adresă Eugen doctorului Gorun şi celor două asistente prezente în primul salon în care intrase.  

- Numai noutăţi nu putem avea noi aici, Eugen, răspunse doctorul Gorun zâmbind. Cinci cazuri destul de grave: cap, torace, bazin. Toate din accidente şi o bătaie zdravănă.… Pacientul tău preferat este pe calea cea bună, se pare. Vezi că are asistenta notiţe suplimentare… Am o intervenţie urgentă… Mai vorbim dimineaţă, când vii…  

- Mulţumesc! Mergi, vezi de treabă!  

Se grăbi să examineze dintr-o privire monitoarele de supraveghere a funcţiilor vitale la care era conectat Iustin. Toate datele indicau o stare generală pe care o prevăzuse. „Băiatul acesta face progrese. Luptă bine. Este puternic. La prima oră va trebui să-i dau telefon Iulianei s-o liniştesc… Da, despre transferul fratelui la secţia de neurologie am uitat să o pregătesc. Să nu se sperie, biata fată… E grozavă! Frumoasă, cu suflet mare, blândă şi răbdătoare, inteligentă… De ce oare am simţit că ascunde o tristeţe adâncă? Nu, nu! Nu este cea cauzată de situaţia fratelui…, este ceva personal, special”, medita Eugen în timp ce-l examina cu privirea pe Iustin.  

Lidia Combei, asistenta de serviciu, îl însoţea ca o umbră. Abia dacă respira, temându-se să nu-l deranjeze. Îl aprecia fără rezerve pe doctorul Eugen Tomescu, îl respecta şi chiar îl iubea pentru omenia pe care o manifesta faţă de toţi pacienţii şi faţă de colectivul de muncă. Îl privea cu drag şi-l compătimea în gând: „Păcat că nu are şi el noroc de o fată bună ca el! De când îl ştiu eu şi… , da, îl ştiu de când a venit aici, că eu sunt veterană de vârstă şi cea mai veche din secţie, deci… de când îl ştiu, tot singur este. Nu am auzit că are şi el pe cineva să-l iubească, să-i spele, să-i facă mâncare ori să îi ţină de urât în casă… Îşi sucesc astea de aici gâtul după el şi el nu le bagă în seamă. Glumeşte şi atât. Nici nu le atinge cum am văzut eu că fac alţii că… să mă ierte Dumnezeu, am mai făcut şi eu când eram mai tânără, că mi-era şi mie drag să-mi pună câte un doctoraş mâna pe piept sau pe picioare, pe coapse, că, deh, aşa e viaţa, Doamne iartă-mă! Băiat frumos, deştept foc, dar fără de noroc. Asta e! După cum dă Dumnezeu fiecăruia, dar i-o veni şi lui ziua când Cel de sus îl va vedea… Doamne ajută-i, că merită tot ce e mai bun pe lumea asta!” se rugă Lidia din suflet pentru doctorul ei preferat.  

- Cum a fost, doamna Lidia? Ai ceva noutăţi pentru mine? o trezi doctorul din gândurile ei.  

- Bine, domnu’ doctor, bine! Foarte bine, de fapt, răspunse ea tresărind, ruşinată că n-a fost atentă. Cu toată vânzoleala de pe aici, domnu’… el a fost liniştit, zic eu…  

- Mă bucur mult pentru el. Sunt semne bune, se pare. Hai, că te ascult, dar mai încetişor aşa, să nu ne audă nimeni, o rugă Eugen zâmbindu-i complice.  

- Da, domnu’ doctor, aşa este: sunt semne bune. Să vă spun ceva că… uite! Să iau carneţelu’ meu să vă spun pe ore şi pe minute, că m-au lăsat doctorii aici…. colegele au făcut ce trebuie, nu le mai trebuiam şi eu că, ştiţi dumneavoastră…, mă mişc mai greu, cum zic unii, dar ştiţi că eu… ştiu ce să fac la tot bolnavu’ că aţi văzut de atâtea ori… că de…  

- Da, doamna Lidia, ştiu foarte bine şi recunosc: eşti o asistentă foarte pregătită şi conştiincioasă. Punct. Să vedem ce zice caietul dumitale, acela personal, da?  

- Da, domn’ doctor, că dacă eu am fost cu ochii pe el, aşa cum aţi zis dumneavoastră…, am observat că e ceva bun la mijloc…, că uite! La ora 20.43, când era balamuc aici cu doi oameni care abia mai suflau de credeam că mor curând, băiatu’ nostru a dat semne că are creier funcţionabil, aşa cum vă pronunţaserăţi dumneavoastră şi că…, am notat, pulsul se ridica aproape de valori normale… Aproape, zic. La orele 21.10 juram că ascultă, aude şi înţelege tot, dar că el trăia în altă lume, domn’ doctor, că am văzut eu şi ştiţi că nu mă înşel, cred că a tresărit de vreo două ori, adică…, staţi aşa…! Domnu’ doctor, eu cred că a avut ceva emoţii, că ceva îl macină pe el…, ceva ce nu ştim noi că, după mintea mea, domnu doctor, nu vă supăraţi…, el trăieşte în amintiri, adică, să fiu înţeleasă…, el se duce prin locuri pe unde a mai fost şi i-au marcat viaţa, na! Că m-am exprimat ca la carte, domnu’…  

- Oho! Ca la carte ai exprimat, doamna Lidia. Felicitări! Şi cam cât a ţinut starea asta, oare?  

- Păi… să tot fi ţinut, domnu doctor…. să fi ţinut…, staţi, că am notat şi asta…! Uite! La 22.30 nu am mai observat nimic… special… în sensul că monitoarele indicau aceeaşi activitate a organelor vitale pe care o ştiaţi când aţi făcut ultima vizită, înainte de a pleca din tura dumneavoastră. Ar mai fi ceva, dar… să nu mă certaţi, domnu’ doctor! Ştiţi… eu am vorbit cu el că mă durea sufletu’ simţind zbuciumul din el…  

- Ai vorbit? Şi ce anume ai vorbit, Lidia? Cum a reacţionat el? întrebă Eugen devenind deodată mai atent, mai interesat.  

- Păi… de ale mele, ca o mamă cu băiatu’ ei…, ce să vorbesc? Îi spuneam să stea liniştit, să nu-şi facă griji în plus…, că este aici la doctor bun şi că toată lumea se poartă frumos cu el… Că este tânăr şi cei de acasă îl aşteaptă cu drag…, că au nevoie de el şi alte treburi din astea, domnu doctor, care să…  

- Da, da! Perfect! Este foarte bine că i-ai vorbit… Dar, spune-mi, te rog, a mişcat cumva ceva? Un deget ori un picior, pleoapele…, dacă ai observat....  

- Nuuuu! Păi, ce? Nu aş fi văzut eu? Că eram cu ochii pe el, domnu’ doctor, că e şi băiat frumos, mânca-l-ar mama, că, dacă n-ar avea masca de oxigen ar sta fetele numai pe lângă el, să mor dacă n-ar fi aşa! N-a mişcat, dar a tresărit aşa, cum să mă explic io pe mine…, aşa am simţit mai mult decât am văzut… O încordare aşa, domnu’ doctor, de parcă ar fi dorit să deschidă ochii, să mişte ori să vorbească, nu ştiu cum să spun… Privindu-i grimasele am avut senzaţia că băiatul acesta fie visează, fie îşi aminteşte ceva care l-a marcat în viaţa lui şi se chinuia să strige… Io cred că m-a auzit şi m-a înţeles, zău aşa!  

- Cum să spui mai bine decât ai făcut-o deja, Lidia? Ai spus foarte bine şi i-ai vorbit din suflet, sunt sigur, iar ceea ce ai constatat să ştii dumneata că sunt semne foarte bune. După alte 24 de ore băiatul se va trezi în orice moment…  

- Of, of, of! Să dea Domnul Dumnezeu, domnu’ doctor, că tare rău îmi pare de el, sărăcuţu’ de băiat frumos!  

- Da, să dea Domnul! se rugă Eugen privind-o cu mult drag şi mulţumire pe asistentă. În rest, tratamentul, ai urmat toate…  

- Vai de mine! Păi, se poa’ domn’doctor? De ce sunt eu aici? Totu’ la ore exacte, aşa cum aţi scris aici pe foaie, domnu’ doctor… Staţi liniştit şi mergeţi să vă trageţi sufletu’ că tare obosit arătaţi… Dar tot frumos foc, domnu doctor!  

- Mulţumesc, doamna Lidia! Sărut mâna şi serviciu uşor! îi ură Eugen îmbrăţişând-o prieteneşte, cum ştia că îi place atât de mult asistentei.  

- Şi io vă mulţumesc din suflet, domnu doctor! Să fiţi liniştit că am eu grijă aicea. Dimineaţă intraţi în tură, nu mai întârziaţi pe undeva! Că o să vă vină vremea să vă caute o fată frumoasă, după voia Domnului, că tare mult meritaţi, domnu’ doctor, o fată bună şi frumoasă, adăugă ea clătinând capul a sinceră compasiune, când doctorul tocmai părăsea salonul şi nu mai auzi ultimele cuvinte.  

De parcă ar fi auzit şi ar fi înţeles să execute întocmai sfatul asistentei, Eugen merse în parcare şi, de acolo, cu maşina, nu a mai oprit până acasă. A adormit mai repede decât îşi imaginase. De altfel era deja miezul nopţii. A adormit zâmbind, cu imaginea Iulianei defilând vioaie pe sub pleoapele închise, în diferite ipostaze şi mişcări pe care i le surprinsese pe când el o privea pe ascuns.  

Deşi puţine ore i-au rămas pentru somn, după o zi foarte încărcată de activitate plină de tensiune, Eugen s-a trezit odihnit şi bine dispus. A deschis larg fereastra de la sufrageria spaţioasă, apoi a mers la bucătărie, unde şi-a preparat ceai şi cafea, lăsându-le în vasele lor pe aragaz, după ce a stins flăcările. S-a întors în sufragerie, a aşternut un pled pe covorul mare din mijlocul încăperii în care tronau două fotolii mari, comode, o vitrină cu bibelouri simple, dar elegante, un televizor mare cu plasmă şi o măsuţă mobilă confecţionată din sticlă, a deschis pe un canal cu muzică şi a început să-şi facă exerciţiile de înviorare.  

Era un întreg complex de mişcări preluate din mai multe tehnici, dar înlănţuite într-o anume ordine de el gândită şi aplicată zilnic. În principal, complexul cuprindea mişcări specifice pentru relaxarea muşchilor membrelor superioare şi inferioare, a gâtului şi a mijlocului, apoi alergare pe loc, genuflexiuni, mişcări de trunchi, exerciţii de respiraţie, relaxare totală, o altă alergare prelungită, respiraţie etc. Orice tânăr care l-ar fi văzut ar fi devenit invidios. Eugen executa mişcările cu multă lejeritate şi corectitudine într-un deplin acord cu fondul muzical ce se auzea în surdină, iar trupul său plăcut modelat lăsa doar linia muşchilor la vedere, creând impresia unei cobre ce se pregătea pentru atac.  

A trecut în bucătărie doar pentru a bea ceaiul în care a pus o linguriţă de miere de salcâm, a mers în baie pentru bărbierit şi duş, a revenit în bucătărie pentru un mic sandviş şi cafea, după care s-a îmbrăcat şi a ieşit din apartament gata pentru o nouă zi de muncă, pentru o nouă luptă cu moartea…  

*  

Referinţă Bibliografică:
SACRIFICIUL IUBIRII - Fragment din roman în lucru - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1168, Anul IV, 13 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!