Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Maria Giurgiu         Publicat în: Ediţia nr. 1990 din 12 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

INGRID (4)fragment de roman
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-una din discuțiile noastre, Ilinca mi-a mărturisit un lucru destul de trist. A venit de la școală într-o zi, în același timp cu mine,Gioni venea mai târziu că se pregătea pentru examenul de treaptă și rămânea la orele de pregătire, după cursuri.Noi ne-am pregătit la repezeală ceva de mâncare.La ordinea zilei,erau ouă în tigaie sau carofii și am mâncat împreună. Era vineri și în ziua următoare trebuia să plec acasă ca să aduc provizii.O întreb pe Ilinca: 
  
-Nu mergi și tu acasă mâine Ilinca? Am putea merge împreună la autogară. 
  
-Nu Ingrid! Mi-a răspuns oftând și privind-o, i-am văzut ochii negrii care de obicei erau mereu surâzători și luminoși întunecându-se deodată, de o tristețe apăsătoare. 
  
-Dar de ce te-ai întristat așa Ilinca! Ce ți se întâmplă? 
  
- Eeh Ingrid! Tu nu ai de unde să știi! Suferința mea nu-mi e permis să o spun la nimeni. Tina dacă află că spun la cineva, mă lasă singură de tot, nu mă mai ajută nici ea! Eu m-am atașat de tine, văd că sunteți buni amândoi tu și fratele tău! Simt nevoia să mă destăinui, dar promite-mi că nu mă dai de gol la Tina! Nu aș dori să știe că am mai spus cuiva ce problem avem. S-ar supăra rău. Am încredere și-ți spun căci simt că mă sufocă durerea și neputința Ingrid! Mi-a spuns Ilinca, izbucnind deodată într-un plâns cu suspine de mi se rupea sufletul de milă. Eram uimită de acea reacție a ei.Așa cum plângea, părea un copil neajutorat și eu simțeam că mi se sfâșie sufletul de durerea ei. I-am atins delicat părul lung ce-i căzuse pe ochi, înlăturându-i de pe față șuvițele lungi negre și privind-o în ochii, în care vedeam o spaimă neștiuă: 
  
-Ilinca,nu mai plânge, te rog! Liniștește-te și dacă tu asta dorești, poți să-mi spui necazul ce te face să suferi! Nu voi spune la nimeni, nici măcar lui Gioni. 
  
- Nu trebuie, să afle Tina, că mai știe cineva, însă nu-i drept! Eu mă-ncred în tine! M-am crezut mereu, soră bună a Tinei și a lui Florin, fratele meu! Mama însă, de când mă știu, pe mine ma tratat altfel decât pe ei, mă privea cu răutate, mă bătea, nu mi-a dăruit niciodată iubirea ce le-o dădea lor! Mereu eram dată deoparte, deși eu o iubeam și încercam mereu să-i fiu pe plac! M-a privit mereu cu ostilitate și de curând abia, am aflat cauza. 
  
În tot acest timp cât povestea Ilinca, suspina fără încetare și plângea. Eu mă simțeam copleșită de o milă imensă și m-am așezat pe pat ascultându-i povestea.Ea a continuat: 
  
-Tata, e un om foarte rece, aspru, cu mama se poartă cu multă cruzime! De când mă știu, a fost așa mereu! 
  
A bătut-o numai în cap, că a năucit-o de tot! Ea e bolnavă din cauza lui și deși e rea cu mine, mereu am apărat-o mâncând de multe ori bătaie de la el, din această cauză. Pe deasupra, e zgârcit, avar și bea mult! De el ne e frică la toți! Când se îmbată, ne bate la rând, fără un motiv anume, doar din răutate! Pe mine la școală, nu mai vrea să mă întrețină, mă ajută Tina din salariul ei de la fabrică! Ea plătește chiria și m-a luat cu ea sperând, că dacă termin școala voi putea lucra, să scap de viața de acasă. Însă e tot mai rău. Mama îi cere și ea bani Tinei, de spital, de medicamente și o îndeamnă să nu mă mai ajute, să mă trimită acasă, că a găsit unul în sat, ce vrea să mă ia de nevastă! E bătrăn, urât și nu se uită nimeni la el că-i răutăcios și avar! Eu prefer să mor decât să mă mărit cu el,Ingrid! 
  
Hohotea Ilinca. 
  
Auzindu-i povestea simțeam că-mi vine rău și nu mă mai simțeam sigură pe picioare. Bine, că mă așezasem, pe pat. 
  
-Liniștește-te draga mea prietenă! Acu că-mi spui toate astea ne vom gândi la o scăpate pentru tine, Ilinca după ce te liniștești! Hai! Nu mai dispera!Trebuie,să existe vreo cale de scăpare, pentru tine! 
  
Eu aveam tot 17 ani, depindeam de părinți, ei ne întrețineau în școală și înțelegeam prin ce trece prietena mea. Nu avea cum să se descurce, să-și termine școala fără susținera materială, a nimănui. În plus, nu-mi trecea prin minte vreo soluție, decât revolta și speram că o fi existând vreo lege care să o apere. Era teribil! Ilinca se mai calmează puțin și continuă trista-i poveste: 
  
-Bunica din partea mamei trăiește! Ai mei sunt certați cu ea de mulți ani și îmi interzic să merg pe la ea, dar eu pe ascuns, merg uneori și o văd! Ea mă iubește mult și uneori în trecut, îmi făcea aluzie la o taină grozavă de care ai mei, se temeau să nu fie dată în vileag! De aceea nu vor, ca eu să merg pe la bunica! Am întebat-o de multe ori, despre ce taină e vorba, însă îmi răspundea mereu, că voi afla când voi mai crește și nu cumva să scap vreo aluzie în fața mamei că e vai și amar! 
  
Cu vreo trei săptămâni în urmă, cam de când i-a intrat în cap mamei, să mă mărite cu urâtul acela și la atras și pe tata de partea ei cu ideea asta, eu nu am mai rezistat și pe ascuns m-am dus la bunica de i-am spus! Ea atunci, mi-a povestit despre acea taină! Mi-a spus că ea a avut două fete: pe mama,care era cea mare și o alta care a murit la nici 16 aniPe mama, pe la vreo 21 de ani, a cerut-o tata de nevastă. Nu era frumoasă, însă avea zestre bună, ea l-a vrut și părinții le-a făcut nuntă,s-au căsătorit. Pe atunci, el fiind sărac, dintre cei mai săraci din satul lui, avea și mulți frați și nu avea o casă a lui. Părinții mamei, oameni cu stare și cu suflet bun, au consimțit să-i ajute. Le-a dat în casa lor mare, 2 camere pentru ei, să locuiască singuri.Aveau ce le trebuia acolo și trăiau separat de bunici în partea lor de casă! 
  
Sora mamei, avea abia vreo 15 ani! Era o copilă încă și era foarte frumoasă și bună la suflet. Tata a pus ochii pe ea și odată când cei bătrâni nu erau acasă, a intrat peste copilă în casă și a abuzat de ea. De atunci fata a suferit un șoc din care nu și-a mai revenit pe deplin niciodată, în plus a rămas însărcinată. 
  
Ilinca se pune pe un plâns mai tare ca la început, că nu mai reușea să mai se facă înțeleasă, însă eu deja intuisem adevărul, pe care ea mi l-a confirmat. 
  
-Ilinca! Tu ești fata acelei copile de care a abuzat tatăl tău? 
  
Am șoptit eu îngrozită de acea bănuială. 
  
-Da Ingrid, da! Se numea Ileana mama mea și a murit, când m-a născut pe mine! Femeia aceasta, care toată viața nu m-a suportat e sora ei bună! Ea avea deja, doi copii cu tata când m-am născut eu! Bunicii au fost distruși după acea întâmplare, mama mea adevărată, după acel abuz nu mai raționa și nu și-a mai revenit cât timp a mai trăit! A rămas în stare de șoc și nu mai reușea să povestească ce i se întâmplase! Mai târziu, după ce au dus-o pe la doctori, au înțeles bunicii ce se întâmplase cu ea! Nu a mai ieșit deloc din casă până la nașterea mea! Bunicul s-a îmbolnăvit și el de inimă rea și la nici doi ani după mama, s-a dus și el! Tata m-a luat de la bunici și a obligat-o pe nevastă să mă crească! A spus în satul de unde era el, unde s-au mutat după ce bunicul i-a dat afară din casă, că-s unul din copiii lor! Lumea din satul unde trăim noi acum nu știe adevărul, eu l-am aflat abia de curând! Tata a fost dat afară din casa bunicilor prin lege, de către justiție, că începuse să-i bată pe bunici, să se facă stăpân peste toți și toate,după ce le nenorocise copilul! De atunci o urăsc de moarte pe bunica, amândoi! Bunica nu o suferă pe această fată a ei, mai mare, pe Elisaveta, mama fraților mei! Zice că s-a înhăitat la rele cu tata și nu o compătimește de viața grea, care o duce cu el! 
  
Eu, eram fără grai după acea poveste, mă treceau fiori, doar că o auzisem.Era greu de imaginat și descris ce simțea biata mea prietenă, trăind în acel infern de viață, cu astfel de părinți. Atunci am înțeles eu un mare adevăr. Anume, că a fi mai sărac, a trăi lipsit de unele lucruri pe care uneori le dorim și nu ni le putem permite din lipsă de mijloace, nu e cu adevărat cel mai mare rău pe pământ.Există lucruri mult mai rele, mai urâte. 
  
După toate câte Ilinca mi-a destăinuit, cu greu am reușit să-mi revin din șocul celor aflate. Mă întristaseră mult cele ce-mi povestise și eram destul de îngrijorată pentru prietena mea.A trebuit să ne regăsim cumpătul și să ne prefacem că totul e ca înainte. Fratele meu se întorsese de la școală și dacă ce aflasem trebuia să rămână doar între noi, trebuia să evităm întrebările lui.Chipurile noastre răvășite și ochii plânși ai Ilincăi, vorbeau de la sine că ceva ne tulburase.Era mai bine să găsim o explicație pentru ele sau să ascundem bine emoțiile. 
  
Ea s-a dus repede în camera sa,înainte să intre Gioni.Eu am pus pe sobă la încălzit demâncarea și în timp ce el se pergătea să vină la masă eu mi-am spălat fața cu apă rece reușind să maschez emoțiile ce se agitau încă în mine, ca valurile mării pe timp de furtună. Cum îl chinuia o foame de lup, a început să mănânce în grabă ceea ce eu i-am pus dinainte fără observe ceva. 
  
A doua zi, fiind sâmbătă am plecat acasă și m-am reîntors duminică seara, aducând provizii ;ceapă,fasole ouă cartofi și ce mai avusese mama, astfel netrebuind să cheltuim bani pe alimente.Tata lucra ca tinichigiu și câștiga bine, însă noi eram patru copii de întreținut, cee ce nu era puțin. Mama nu avea un serviciu retribuit, se ocupa de casă, de grădină și mai cosea pentru lumea din sat. Noi nu primeam nici un fel de alocație de la stat. Tata nu era înscris în colectiv și din această cauză bănuiesc, că nu primeam alocație. Banii nu prisoseau niciodată, aș zice, dimpotrivă. 
  
Era prin ianuarie către sfârșit, era ger și camera noastră fiind mare era mai friguroasă, erau și șoareci, spre marea mea groază. Noroc, că nu eau șobolani. 
  
Eu dintotdeauna am avut o frică amestecată cu repulsie, de șoareci. De mine nu se putea spune că eram un copil iute din contră, eram o fire mai domoală și Gioni era și el tot o fire calmă, ne cam asemănam. Dacă însă se întâmpla să fie un șoarece prin apropiere, atunci practic imi creșteu imediat aripi la picioare. Mă cățăram cât ai zice pește, pe cel mai înalt loc posibil unde credeam că nu poate ajunge șoarecele.Fiind cu Gioni în camera, îl zăpăcisem săracul cu frica mea de șoareci. 
  
Lui nu-i era teamă și era el, cel care trebuia să facă în așa fel să-i scoată din camera, căci dacă vedeam unul, eu îmi pierdem controlul.Alergam afară de frică și îl închideam cu șoarecele în cameră. Ilinca, uneori când auzea zarvă dechidea ușa interioară dintre camere și dacă nu intra șoarecele în camera lor să se salveze, îl ajuta pe fratele meu la vânătoare. 
  
Nu-mi amintesc să fi omorât ei vreun șoarece.De obicei, când deschidea ușa, soarecii fugeau și cred că veneau înapoi prin locuri de ei știute. Erau din cei mici. Noi am construit curse, să-i prindem, că altfel ne rodeau caietele, cărțile sau intrau în ghiozdan și dacă ajungeam cu unul la școală era belea. Intrau și prin dulapul unde țineam proviziile și trebuia să punem curse mereu. Cursa de șoareci, învățasem acasă, cum se face.Aveam o strachină de lut, o puneam pe un fund mare de lemn cu gura în jos, sub marginea ei, puneam o nucă cu un băț de chibrit înfipt într-o parte a nucii și la celălalt capăt al bățului punem momeală, o bucățică de șuncă sau de pâine. Partea cu momeala, era sub strachină. Șoarecele fiind atras de momeală,intra dedesupt pe lângă nucă, trăgea de momeală, nuca aluneca înlăuntrul stăchinii, astfel el era în cursă.Cădeau șoarecii în cursa noastră în fiecare noapte.Ziua nu erau probleme, că fiind noi prezenți, mișcându-ne nu se arătau, noaptea în schimb, cădeau în cursă, mereu. 
  
Deseori mă trezeam noaptea, auzindu-i chițăind sub stachină și auzind nuca cum o rostogole pe fundul de lemn mă treceau fiori reci de repulsie. Neputând să mai dorm, îl trezeam pe Gioni să-l ducă afară. Îmi era teamă că tot mișcându-se sub strachină o dă jos de pe fund și putea scăpa înapoi în cameră. Se mai întâmplase.Eram terminată de frică. Cele două surori mă auzeau lamentându-mă și eu le auzeam chicotind prin ușă. În cele din urmă fratele meu trebuia să coboare din patul său și să ducă șoarecele afară, că eu nu aș fi pus mâna pe cursă cu șoarecele înlăuntru, pentru nimic în lume. Repulsia era mai tare, ca mine. 
  
Nu-mi pierdeam prea ușor firea în fața pericolelor, cu șoarecii însă… era o excepție. Frate-meu, profita de situație când îl trezeam și nu cobora din patul lui să ducă șoarecele afară, până nu mă făcea să promit marea cu sarea; îmi cerea ca a doua zi să pun eu masa, să spăl vasele în locul lui, să fac și patul lui și alte chestii din acestea. Chiar dacă nu-mi plăcea nu aveam ce face. Ducea șoarecii afară, abia după ce promiteam. Ziua găseam cursa goală.Cred că venea vreo pisică și prindea șoarecii gata căzuți în cursele noastre Gioni punea cursa afară cu șoarecele în ea. 
  
Astfel ne treceam noi zilele în casa aceea. Către sfârșitul iernii, prin martie, într-o seară, era în jur de ora 21. Eu și Gioni stăteam fiecare în patul său și opriserăm radioul. Spuneam bancuri și povesteam întâmplări hazlii, ne distram și râdeam grozav. De dincolo, Ilinca și Tina, îndepărtaseră un pic patul lor din ușa dintre camere, întredeschiseseră ușa,să asculte și ele și chicoteau amândou stând pe brânci cu urechile la poveștile lui Gioni cerându-i să vorbească mai tare. 
  
La un moment dat, când noi râdeam mai cu foc, începe să se audă un huruit teribil pe stradă, chiar sub ferestrele noastre, ca și cum trecea un convoi de tancuri pe șenile și încep să se scuture geamurile casei.Huruitul devenea tot mai puternic. Ne oprim din râs, ascultând atenți. Se auzeau câinii vecinilor și al gazdelor noastre scheunând și urlând neliniștitor. Gioni se oprește din povestit și zice: 
  
- Cred că trece un convoi de tiruri sau tancuri pe senile. Haidem afară să vedem, ce o fi! 
  
Între timp începe să se miște casa, camera, paturile noastre, totul. Huruitul devenea tot mai puternic mai neliniștitor… lugubru. Vedeam soba cum se înclina, către patul meu, troznind. Gioni a strigat: 
  
- Cred că ăsta-i cutremur! Repede! Să ieșim afară! Ilinca și Tina se aub strigând speriate: 
  
-Pe unde să ieșim? Nu putem trece la voi! Eu strig la ele: 
  
-Ieșiți prin coridorul vostru! Îdepărtați-vă de casă! Între timp, căutam aiurită papucii reușind cu greu săi pun din cauză că mișcările seismice erau tot mai puternice pe orizontală, cad în genunchi și mă ridic repede și fug spre ușă. Fratele meu era deja afară și striga la mine, să ies mai repede, că-mi cade casa peste mine. Soba deja trosnea îngrozitor crăpându-se și câteva cărămizi cădeau în patul meu, în timp ce eu ieșeam pe ușă. Abia fac doi pași în față pe trepte, deschizând în treacăt și dând de perete ușa de la intrare în apartamentul gazdelor noastre, cu gândul de a le chema, să iasă mai repede afară. În acel moment, acoperișul de deasupra ușii noastre sa dărâmat și a căzut pe scară, la picioarele mele troznind. Bucăți de zid, cărămizi și lemn s-au prăbușit într-un geamăt sfâșietor, unele rămânând suspendate deasupra intrării,agățate de sârme de la beton armat, ca în ghearele unei păsări de pradă hidoase, în timp ce praful și molozul în cădere, aproape că mă orbesc. Fratele meu se întoarce înapoi, pe scară, mă prinde de mână și mă trage cu forța de pe scări, îndepărtânu-mă de intrare. 
  
Ajungem la poartă.Eu între timp, scuturându-mi praful de pe haine și din păr, el o dechide, ieșim în stradă, privim fără a intra în panică, mai mult curioși, cum stâlpii de înaltă tensiune, se legănau precum copacii în bătaia unui vânt puternic, provocând jerbe de flăcări pe fire. Pe mijlocul străzii, un autobuz în mers plin cu lume era aruncat pe carosabil dintr-o parte în alta, mai, mai să se răstoarne, precum o namilă beată ce se bălăngănea, mergând pe trei cărări. 
  
Din casa vecină au năvălit în goană pe poartă două femei îmbrăcate în cămăși de noapte. S-au oprit în mijlocul străzii, în urma autobuzului ce mergea pe trei cărări, s-au luat în brațe și s-au pus pe țipat isteric, de ni se făcea părul măciucă auzindu-le. În acel moment, eu i-am zis fratelui meu, care continua să-mi țină strâns mâna: 
  
-Hai, să trecem pe partea cealaltă a străzii, că riscăm să cadă firele rupte de pe stâlpi, peste noi și să ne electrocuteze! 
  
-Hai! a zis el ,impresionat ca și mine, de acele întâmplări teribile, cum nu mai văzuserăm noi, vreodată. 
  
Am Trecut strada, simțind nesiguranță în a sta în picioare căci pământul s-a zbătut cu furie, precum valurile în furtună, pentru câteva zeci de secunde, noi reușind cu greu să stăm în picioare. Am ajuns dincolo și ne-am așezat lângă marginile unei gropi care trebuia să fi fost, o gură de canal, de pe șantierul de construcții. La câțiva metri mai încolo, era un bloc în construcție, unul din blocurile care după cutremur, în următorii ani a devenit parte din cartierul Banat. Acolo,șezuți pe marginea gropii căci în picioare nu se putea sta, am continuat să asistăm cam înfricoșați și curioși în același timp, la ce se întâmpla în jurul nostru. 
  
De la Combinatul Petrochimic s-a auzit o explozie puternică și se vedea o flacără imensă cum își înălța limbile către cer. Parcă era un dragon uriaș ce arunca jerbe de flăcări, la supărare. Noi ne aflam, în apropierea noului cartier Banat și vedeam imagini de coșmar în blocurile noi pe atunci, cu patru etaje. Se auzeau țipete de spaimă, bufnituri și trosnituri teribile, am văzut ferestre deschindu-se și oameni sărind în gol de la etajele superioare, obiecte căzând de la ferestre, însă țipetele de spaimă erau cele mai înspăimântătoare. 
  
Mi se ridica părul în cap de emoție și teamă, văzând atâta panică și frică de moarte, la un loc. Când mișcările seismului au încetat, ne-am ridicat, cu teama să nu înceapă iar, pământul să ne fugă de sub picioare. 
  
Vroiam să trecem strada înapoi către casă, însă ne temeam de firele electrice rupte ce făceau încă flamă, multe atârnând pe asfalt. 
  
Lumea ieșise pe stradă de prin casele vecine, începuseră să se audă sirene ale salvărilor și mașinilor miliției. La blocuri cineva fusese rănit, poate din cei ce săriseră pe geam, sau răniți de obiectele în cădere,în apartamente. 
  
Din știrile de după cutremur, de a doua zi, se părea că în Pitești fusese doar un mort și răniți mai mulți și destule daune material. La blocuri, au intrat două salvări,la puțin timp după cutremur. Bătrânele noastre gazde, tremurau ca varga și își făceau într-una semnul crucii că scăpaseră tefere. 
  
Am intrat în casă în cele din urmă, împinși de frig,să ne punem haine mai groase că ieșiserăm dezbrăcați. În fața ușii noastre era o grămadă de moloz și eram atenți să nu ne cadă în cap din bucățile de zid rămase suspendate de fierul beton de deasupra intrării. În camera noastră se crăpase soba de cărămidă și de teamă că puteau fi conducte de gaz rupte,nu am putut aprinde lumina nici în acea seară nici în zilele următoare,până a venit careva să verifice. Acela a închis de tot gazul în camera noastră, care se părea că fusese cea mai afectată de seism și de atunci până la venirea primăverii am stat fără gaze îndurând un frig crâncen. 
  
Era abia 4 martie, era frig și iarna nu intenționa să-și ia tălpășița cu una cu două. Ne-am îmbrăcat mai bine și am ieșit din nou, afară, unde ne așteptau, Tina și Ilinca. Se îmbrăcaseră și ieșiseră pe ușa din spate, ușa dintre camere era de evitat din cauza sobei și a întunericului.În casă era dezolant fără lumină, cu soba ce sta să cadă, pereții crăpați,ușa nu se mai închidea bine. Am plecat prin cartier să vedem ce se întâmplase. Străzile erau pline de lume și de mașini. Înainte de cutremur erau aproape pustii la acea oră.La combinat nu se întâmplase nimic grav, din fericire. Petrochimia era o potențială sursă de mare pericol continua, pentru orașul Pitești și zonele limitrofe, în caz de accident, sau sinistru. 
  
Explozia se pare că fusese provocată cu scopul de a împiedica să se întâmple ceva mult mai grav. Am plecat toți patru prin cartier, am trecut pe lângă magazine,unde vedeam multe vitrine sparte și mărfurile de la alimentara era împrăștiate pe jos, sticlele de alcoolice și cutii de conserve, se răsturnaseră cu rafturi cu tot, peste ferestre și le spărseseră.Peste tot, erau sticle sparte și împrăștiate pe stradă. Am mers noi așa prin cartier, privind peisajul dezolant, oprindu-ne uneori și ascultând impresiile, discuțiile aprinse ale oamenilor. Unii erau în pragul isteriei, se temeau să meagă în case de teama altor replici ale seismului. Știri despre ce se întâmplase în alte orașe și locuri nu puteam afla încă, pentru că nu funcționau televizorul și radioul. După miezul nopții am intrat în casă și din frânturile de știri ce am reușit să prindem cu greu la radio,am înțeles că în București și alte localități din țară, erau mulți morți ,răniți, clădiri dărâmate. Se spunea de o sală de cinema ce se surpase în timp ce rula un film și sala era plină de lume. Muriseră foarte mulți din cei prinși sub dărâmături, erau și foarte mulți răniți.Abia atunci, după aproape trei ore de la cutremur, m-a cuprins deodată un tremurat.Îmi clănțăneau dinții de nu mă mai puteam stăpâni. Se vede că șocul evenimentelor, la mine, a acționat cu întârziere Până în acel moment, nu simțisem nimic, nici teamă nici emoții. Poate și frigul ce nu-l simțisem până în acel moment, combinat cu impresiile profunde, să fi contribuit la acea reacție stranie, împreună cu știrile despre repercursiunile teribile, ce reușiserăm să auzim la radio, să-mi fi provocat acei fiori. 
  
A doua zi,pe 5 martie 1977 jurnalele prezentau știri de coșmar.Seismul din 4 martie 1977 a provocat daune enorme României în victime umane și nenumărate daune materiale.În multe localități din țară, dintre cele maI distruse numărându-se însăși Bucureștiul capitala, daunele materiale, în vieți curmate și răniți erau incalculabile. Cutremurul a fost deosebit de puternic,7,8-7,9 grade pe scara Richter,a fost primul cutremur trăit de mine. Îmi amintesc bine acele momente și știu că a fost cel mai puternic și dezastruos dintre toate care au mai urmat în decursul anilor, după el. 
  
De atunci nu a mai fost nici unul de aceeași intensitate ca acela, cel puțin până azi, în România.Ceva asemănător, vorbeau cei mai bătrâni că fusese în 1940. 
  
Săptămâni la rând cronicile negre ale ziarelor vremii au prezentat liste cu victimele umane, pe mai multe pagini în coloane nesfîrșite. Săptămâni în șir, se răscoleau dărâmăturile sutelor de blocuri și edificii din București, Galați Zimnicea și alte orașe ce deveniseră după cutremur enorme grămezi de dărâmături, sub care erau căutați cu disperare și perseverență supraviețuitori. Erau mobilizate pentru acțiunea de salvare și căutări, armata, pompierii și toți cei care puteau da o mână de ajutor. 
  
Printe zeci de mii de nume mi-au rămas în minte până azi, două dintre cele mai îndrăgite de mine pe atunci, dintre celebritățile românești,Toma Caragiu actorul și Gigi Marga cântăreața de romanțe. 
  
Au trecut anii, rănile dezastrului s-au vindecat și oamenii au lăsat uitarea să-și aștearnă lințoliul peste acele timpuri cum se întâmplă cu toate lucrurile trecătoare, efemere chiar dacă au lăsat multe urme dureroase. 
  
E deajuns însă să nu se uite și să nu pierdem din vedere că istoria s-a repetat de-a lungul vremii și se poate repeta iar. De aceea noi oamenii ar trebui să fim instruiți cum e mai bine să ne apărăm în astfel de momente tragice și inevitabile sau imprevizibile. Atunci se scria că foarte multă lume a sfârșit în mod tragic din cauza panicii, fugind pe scările clădirilor, sau neștiind unde se puteau adăposti mai bine în acele momente. Însă cine poate ști cu adevărat? Dacă e adevărat că soarta omului e scrisă dinainte, nu prea știu cum am putea să ne sustragem destinului. Numai Creatorul poate ști. Noi totuși să încercăm a fi înțelepți, să facem partea ce depinde de noi cât bine. 
  
După acel mare cutremur viața noastă a continuat să curgă normal, cu singura diferență că am ieșit greu din iarnă, rebegiți de frig, și condițiile noastre de viață la gazdă deveniseră mult mai grele din această cauză. Ne găteam și încălzeam demâncarea pe un reșou din cele ce se faceau împrovizat, pe atunci. Ni-l meșterise o cunoștință electrician. Se ardea mereu siguranța și o înlocuia Gioni că amicul electricianul îl învățase cum se face.Gioni era pasionat de electrotechnică și fizică pe atunci,și-a continuat studiile în acest câmp devenind ceea ce visa. 
  
În privința necazurilor prietenei mele, lucrurile s-au înrăutățit. Ea a trebuit în cele din urmă să abandoneze liceul, înainte să poată absolvi ultimul an și să dea bacul.Tina nu era nici ea prea fericită , salariul la fabrică nu era mare și cu greu reușea să plătească chiria și pentru sora ei, să și mănânce amândouă. Erau lipsite complet de sprijinul părinților, care ar fi trebuit să se ocupe de întreținerea Ilincăi.Tatăl lor muncea la C.A.P.,avea o căruță cu cai și mai câstiga bani cu transporturi prin comună, mai lucrând și pământul. Din spusele Ilincăi, nu erau chiar săraci. El însă se pare că nu era interesat de soarta fetei sale.Curând am avut ocazia să asist fără voie la o scenă ce m-a înfricoșat și care m-a convins că nu cunoscusem încă cu adevărat sensul cuvântului brutalitate. 
  
Ilinca mă cheamă la ea într-o după amiază și-mi zice întristată: 
  
- Ingrid dragă, sunt terminată! Tebuie să abandonez școala! Tina nu mai poate să mă ajute, căci mama nu o mai lasă, ea vrea să se mute cu prietenul ei, se vor căsători în curând. 
  
- Tu ce vei face Ilinca în acest caz? Ar trebui să insiști totuși ca ai tăi să te întrețină-n școală, e obligația părinților aceasta. Ai dreptul acesta. 
  
-Dacă îi zic tatălui meu asta, cine mă scoate din mâinile lui? Mă bate cum nu-ți poți inchipui tu. Cum face cu mama. Vorbești astfel pentru că nu-l cunoști. Am obținut cu greu îngăduința lor să mă mai lase la școală până termin anul acesta! Vor să mă mărite cu urâtul care mi l-a ales mama,-vorba vine mamă, ea nu e mama mea așa cum deja ți-am marturisit și nu mă iubește deloc, de aceea nu-i pasă ce mi se întâmplă! 
  
-Dar bunica ta Ilinca? Mergi și stai de vorbă cu ea, poate te ajută ea. 
  
-Nu poate Ingrid, eu sunt încă minoră, tata dacă află că mă duc pe acolo se duce peste ea și o bate. E singură, bătrână și bolnavă. Nu-i voi complica situația bunicii! Deja de când nu m-a răbdat sufletul și m-am luat de mama și tata reproșându-le ceea ce am aflat de la bunica, lucrurile merg mult mai rău între ei. Tata s-a dus peste ea și a amenințat-o că o omoară dacă nu-și vede de treabă și nu-și ține gura. Ei nu vor să afle satul și frații lui, de crima ce a comis-o el cu mama mea. 
  
Mai am două luni de școală și dacă nu voi avea de ales va trebui să-i ascult. Eu nu mă voi mărita cu omul acela, Ingrid! Orice ar fi, nu o voi face! De asta să fii, foarte sigură! 
  
Văzându-i privirea sumbră, sfidătoare și tragică din ochii ei frumoși negri, statura ei nu prea înaltă părea în acel moment că devenise mai înaltă. Îmi lăsa impresia că în ea se produsese ceva care o schimbase într-o fiară încolțită, gata de apărare cu orice preț. 
  
Eram convinsă că nu glumea și inima îmi șoptea că Ilinca, buna mea prietenă, e pe marginea unor nisipuri mișcătoare, spre care era capabilă să se avânte, deși în sinea ei știa că aceea e o cărare ce ar fi dus-o la pierzanie. Nu știam ce să-i spun. Cuvintele erau de prisos. Îi intuiam starea de spirit și o înțelegeam. 
  
Într-un fel, simțeam că suntem asemănătoare în multe privințe. Uneori, când viața ne pune dinaintea unor probe extreme, iese la iveală din profundul nostru, persoana care noi suntem cu adevărat. Atunci ne cunoaștem mai bine pe noi, propriile limite și de ceea ce suntem capabili. 
  
În Ilinca în acele momentem eu am întrezărit o forță ascunsă, periculoasă, care nu se relevase niciodată până atunci, poate nici măcar ei înseși. Am simțit respect și eram impresionată pentru că demonstra mult curaj și demnitate în fața unor constrângeri și forțe potrivnice care încercau să o copleșească și s-o doboare. Ea era gata să l-i se împotrivească cu orice risc. 
  
I-am fost aproape în acele două luni cât mai lipsea până la vacanța de vară și eram singura care era la curent cu planurile sale pentru a scăpa de căsătoria aranjată de mama vitregă. Era frumoasă Ilinca. Era brunetă și avea un caracter pasional, avea păr lung, negru, piele aurie, ochii negri luminați de o inteligență vie, mereu surâzători și jucăuși când nu era tristă. 
  
Avea un corp subțirel cu forme însă generoase bine proporționate, mai cu seamă, mersul ei. Avea un anumit fel senzual natural în mișcări, și o voce foarte plăcută, caldă, expresivă, o anumită muzicalitate în felul de a vorbi. Cânta și foarte frumos, muzică folclorică, participa la concursuri și era apreciată pentru acest talent. Era îndrăzneață, însă plină de tact și cu mult bun simț. Când râdea se vedea că e o fire deschisă, reușind să ne molipsească imediat cu veselia sa, cu râsul ei în cascade nestăvilite. În momentele când râdea, se evidențiau dinții albi, frumoși și gura cu buzele pline, frumos conturate pe fața luminoasă și simpatică. Era și foarte inteligentă, se dedica studiului cu multă seriozitate și la școală avea rezultate foarte bune, era ambițioasă.Era mare păcat că trebuia să întrerupă școala, astfel. 
  
La școală, avea un prieten, un coleg al său care o plăcea,îl plăcea și ea însă nu era ceva serios. De când cu problema ei, încerca să-l îndepărteze de sine spunând că iubirea lui, o face prea slabă și vulnerabilă și nu-și putea permite în acele momente, să fie slabă. Asta îmi spunea mie, nedorind să mai iasă la sfârșit de săptămână la dans, ca să-l evite. 
  
Nu dorea să-l implice în problemele sale, deloc.Mi-a mărturisit într-o zi, că a vorbit la școală cu dirigintele său de faptul că are probleme cu părinții și că e obligată să întrerupă liceul neavând posibilitatea să se întrețină. Dirigintele său, s-a oferit să încerce să o ajute, făcând o cerere pentru acordarea unei burse, ce ar fi putut să o ajute să termine școala. Învăța bine și era posibil să i se acorde. Mi-a mărturisit și faptul că la școală e un profesor mai tânăr, care îi tot dădea de înțeles că o place însă ei nu-i plăcea. Profesorul acesta auzind probabil de la dirigintele clasei de problema sa, a oprit-o într-una din zile și i-a spus, că dacă ea are probleme să nu-l ignore că el e dispus să o ajute. Ea atunci a râs și nu a mai stat să-l asculte, însă câteva săptămâni mai târziu și-a amintit de acea propunere. 
  
Câteva zile, a fost mai liniștită și spera sincer în ajutorul promis de diriginte, până într-o sâmbătă, când mi s-a întâmplat să fiu martora unei scene teribile. 
  
Era după amiază, eram acasă eu și Ilinca, fratele meu plecase acasă, era rândul lui să facă aprovizionarea în acea săptămână. Tina, sora Ilincăi era la serviciu schimbul doi, venea acasă după orele 23. 
  
Eu eram în cameră învățam căci era perioada tezelor.Ușa între camere era ușor întredeschisă, cum stătea mai mereu. Noi discutam prin ușă, paturile noastre fiind ambele de o parte și de cealaltă a ușii. În acel moment, ea nu era în camera ei, era în spate gătea ceva pentru cină. La un moment dat aud o voce de bărbat necunoscută vorbind răstit și vocea Ilincăi. La început nu am dat multă atenție, auzeam că Ilinca vorbea calm însă omul vorbea răstit și cum erau afară la intrarea din spate, nu auzeam prea bine ce spuneau. 
  
Gândeam că a venit cineva în căutarea gazdelor. Ilinca a ieșit și ea afară și nu eram preocupată cu cine vorbea, până nu am auzit vocea omului răcnind și înjurând teribil și proferând vorbe urâte, de nedescris. În același moment, aud pocnete și un țipăt teribil, al Ilincăi. Am sărit din pat imediat, am ieșit pe ușă în grabă, ocolind casa prin spate și ajung la acea intrare, trecând pe lângă cușca câinelui ce lătra cu înverșunare încercând să scape. Bătrânele nu se vedeau.După ce dau colțul casei, văd un om foarte voinic, înalt și gros cu părul cărunt, cu un bici în mână ridicat amenințător și o privire urâtă, fioroasă cu o față roșie și ochii injectați de furie, parcă nu avea nimic uman în privire, semăna o bestie dezlănțuită. În momentul când eu am apărut de după colțul casei, el tocmai îi dădea cu biciul lovituri Ilincăi, cu sălbăticie în timp ce îi urla: 
  
-Ai să vii cu mine acasă cățea, că altfel te omor, ca pe un nimic ce ești! Ai să faci ce-ți spun eu, să faci! Tu nu ai drepturi! 
  
Erau atât de încordați în încleștarea lor, că nici nu cred că mă observaseră.Când biciul a coborât cu forță peste umerii Ilincăi, ea a ridicat mâna cu încrâncenare și a prins cureaua biciului în mână înfășurând-o și strângând-o până la sânge. A privit cu ochi pe care nu îi mai recunoșteam căci deveniseră două fulgere de ură, în ochii bestiei din fața sa, care din păcate îi era tată și cu o voce răgușită, părând posedată de un demon, și în care nu mai percepeam deloc frică ci multă dușmănie nestăvilită. M-a speriat văzând acea transformare în ochii săi care era încă o copilă, era roșie cu obrajii în flăcări, cu ochii secați, arzând precum doi tăciuni aprinși: 
  
- Vrei să mă ucizi și pe mine, ca pe mama mea? Dacă mai ridici o singură dată biciul să dai în mine, jur că mă duc la miliție și te denunț pentru că tu ai violat-o pe mama mea și ai ucis-o și te denunț și că ne maltratezi pe toate! N-o să-ți mai meargă de data asta! Vei regreta dacă te mai apropii de mine cu biciul și o mai ameninți pe bunica. Tu nu ești tată, un tată adevărat nu face copiilor lui ce ne faci tu. L-ar durea sufletul! Nu-ți pasă de mine și de mult timp nu faci ceea ce e de datoria unui părinte. Acum ați hotărât să vă descotorosiți de mine mai repede, măritându-mă cu cel mai urât și cel mai rău om din sat. 
  
- Vii tu acasă viperă mică! Te omor! 
  
Scrâșnea el, îndreptându-se către poartă, căci între timp ieșise și una din bătrâne la ușă și un vecin se apropiase de gard întrebând dacă trebuia să cheme miliția. Ilinca a făcut semn că nu și când s-a întors, am văzut pe fața sa urma de degete de culoare roșie care mai târziu s-a învinețit destul de rău, cu toate compresele reci ce i le-am pus pe obraz.Tremura toată, prin bluză când am atins-o pe spate, m-am murdărit de sânge și a tresărit de durere. În cameră, când și-a scos bluza se vedeau 3 urme urâte de bici. Pielea era crăpată și sângera destul de rău. Doamna Sanda când a văzut-o s-a speriat, cât pe aci să leșine la vederea rănii și îi părea rău că nu chemase miliția. Dânsa nu fusese de față, la scena la care eu fusesem martoră. Rămăsesem destul de șocată de cele ce văzusem și simțeam în egală măsură milă și multă tristețe pentru suferințele prietenei mele. Era tare oropsită. Seara când a venit sora ei, au discutat destul de aprins, Tina plângea și era îngrijorată de-a binelea pentru Ilinca. Se pare că părinții lor făceau presiuni și asupra ei, nu știu exact de ce, însă nu erau deloc bine lucrurile în familia lor. 
  
Gazdele au avut și ele o discuție în particular cu cele două fete. Mai erau vreo 3 săptămâni până la vacanță. Nu știu ce discutat gazdele cu Ilinca și Tina. Știu doar că vreo două zile Ilinca nu s-a mai văzut pe la gazdă, venea seara târziu și ușa dintre noi fusese blocată. A treia zi Ilinca mă aștepta pe stradă, când mă întorceam de la școală. Era trasă la față, tristă și semnele loviturilor primite deși se străduise să le mascheze erau vizibile. M-a îmbrățișat cu ochii înlăcrimați și m-a invitat să vin pe o bancă într-un mic parc din apropiere căci dorea să-mi vorbească. Am venit cu ea și ne-am așezat, apoi am întrebat-o cum se simte și unde stă. Mi-a răspuns: 
  
- Ingrid, îți povestesc tot căci doresc ca măcar tu să știi. Nu pot să-i spun Tinei ce am hotărât. Eu acasă la părinți nu mai mă duc și tata i-a interzis ei să-mi mai dea ajutor, sub amenințări. Tina se teme de el și eu am luat o decizie pe care doar ție ți-o voi destăinui. Deocamdată ea nu trebuie să știe unde mă duc. Ar putea să mă dea de gol sub amenințările tatei. O voi înștiința doar că sunt bine, să nu mai plângă pentru mine. Unde mă duc, va afla mai târziu. Cine mă ajută, nu doresc eu, să aibă probleme cu tata. 
  
Eram intrigată și în același timp îngrijorată pentru ea. Era într-o situație disperată, era încă minoră și o credeam în stare să intre în încurcături mai mari. I-am mărturisit temerile mele: 
  
- Ilinca, spune-mi unde ai găsit ajutor? Nu cumva profesorul acela de fizică ce tot îmi ziceai că-ți făcea avansuri? 
  
Îi zic eu fără ocolișuri. 
  
-Ingrid, ești grozavă! 
  
Îmi zis cu un surâs trist în ochi. Eram realmente îngrijorată pentru ea și i-am replicat: 
  
-La naiba Ilinca, e foarte riscant ceea ce ești gata să faci! 
  
- Da Ingrid, însă nu am de ales și nu-i așa rău cum crezi. M-a văzut cu loviturile pe față și m-a chemat să stăm de vorbă. A trebuit să-i spun despre problemele mele, pentru că eu am nevoie realmente de ajutor și nu știu unde aș putea să-l găsesc. Tina este obligată de ambii părinți să nu mai plătească pentru mine gazda și să mă oblige să mă duc acasă, iar eu nu vreau asta cu nici un preț. Profesorul acela, m-a ascultat și apoi mi-a spus că el mă iubește mult, că vrea să se căsătorească cu mine, și astfel, ar putea să mă apere și să mă ajute fără problem. Vrea să ne căsătorim legal și are intenții foarte oneste. Deocamdată nu trebuie să afle nimeni că stau la el, la școală merg să-mi dau tezele ca să-mi încheie mediile, a aranjat el cu dirigintele meu și mi-a promis că după căsătorie, mă ajută el să-mi termin liceul la seral și să dau bacul căci nu posibil altfel în acest caz al meu. 
  
-Tu îl iubești pe omul cela? 
  
- Nu, și el știe însă am consimțit la o căsătorie de conveniență cum mi-a propus el. Pare un om serios și bun. 
  
Eu nu știam ce să spun. O ascultam tăcută și speram să fie adevărat ce-i promisese profesorul. Nu credeam că avea vreo alternativă mai bună.Se părea că aceea era cea mai bună, în acele momente prin care trecea. I-am promis că îi voi păstra secretul și că o voi consola pe Tina cum voi putea mai bine, la rugămintea ei. Mă durea sufletul pentru prietena mea. 
  
I-am dat adresa mea de acasă ca să-mi scrie când dorește, astfel să nu pierdem contactul de tot și văzând-o pe ea mai împăcată cu propria soartă, m-am mai liniștit puțin și i-am urat mult noroc despărțindu-ne cu dorința și speranța de a ne revedea în circumstanțe mai fericite. 
  
Tinei îi lăsase o scrisoare în care îi explica că e bine și că o va contacta ea când va fi posibil. Eu nu am suflat o vorbă nimănui de cele ce-mi spusese ea sau de faptul că ne-am întâlnit căci așa îmi ceruse Ilinca s-ăi promit. S-au scurs câteva luni și în toamnă, am primit o scrisoare de la ea. Îmi scria că e bine, că se căsătoriseră și se înțelegea bine cu Jean, soțul ei. Se căsătoriseră de curând, imediat după ce ea împlinise 18 ani și au putut legaliza căsătoria. 
  
În toamnă noi nu am mai stat la acea gazdă, Haralamb intrase și el în primul an la liceu și tata ne-a înscris pe toți trei la internatul unuia din liceele unde învățam. 
  
În iarnă, Ilinca m-a căutat la liceul unde învățam. Afost o surpriză minunată și eram foarte fericite de revedere. Ulterior mi-a mai făcut vizite la cămin, unde stăteam cu frații mei. Îi povestisem și lui Gioni despre problemele ei între timp și a fost foarte impresionat de cele aflate. De vreo două ori a venit însoțită de soțul ei și ne-a făcut cunoștință mie și lui Gioni. Ne vizita uneori. Am purtat corespondență mult timp, ea fiind căsătorită deja cu Jean la mai puțin de un an, de la acea întâmplare nefericită. Era un om destul de simpatic. Și-a continuat studiile la seral, au avut un băiețel cam la trei ani după ce s-au căsătorit. Câțiva ani am ținut legătura constant și după ce m-am mutat din oraș în urma căsătoriei mele cu Florin. M-au vizitat de câteva ori după căsătorie și i-am vizitat și eu, fiind invitată. Eram bucuroasă că ea era fericită, apoi eu m-am mutat din nou și cred că și Ilinca, fiindcă nu am mai primit răspunsuri la corespondență, astfel am pierdut legătura. Tina s-a căsătorit și ea la scurt timp după ce noi am plecat de la gazdă, scăpând de tirania acelui tată al lor cum eu nu aș dori nimănui, să aibă. 
  
  
Va urma 
  
Referinţă Bibliografică:
INGRID (4)fragment de roman / Maria Giurgiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1990, Anul VI, 12 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Maria Giurgiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Giurgiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!