Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Maria Giurgiu         Publicat în: Ediţia nr. 1984 din 06 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Copilărie între real și fantastic
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prin anul 1973 a fost adusă electricitatea la noi în sat. Pe atunci eram copil și pentru mine satul meu de pe meleaguri argeșene înconjurat de păduri, emana însă o atmosferă tainică, un mister aparte, ascuns privirilor printre păduri bătrâne de secole, cum era el pe atunci. E așternut pe culmea și coastele unui deal, înconjurat de văi adânci și alte dealuri împădurite, răzleț de satele vecine și parcă rupt de lumea reală. 
  
Pe atunci școala cea mai apropiată se afla la circa patru khilometri de sat și noi pentru a ajunge la ea străbăteam acea distanță pe potecile, tainice prin păduri coborând și urcând coastele pe cărări ce șerpuia urcând pieptiși pe marginea râpilor săpate în coasta dealului de scurgerea torenților repezi care se formau în urma ploilor și a topirii zăpezilor abundente, în iernile aspre de pe la noi. 
  
Urmam sinuozitățile potecii pe sub poalele pădurii până la gârla din vale, pe care o traversam cu piciorul prin vad, atunci când timpul era bun și ploua puțin. Când în schimb timpul era ploios și apele se umflau, mergeam de-a lungul văii până la puntea de scânduri legănătoare, care fusese construită de săteni peste gârlă și treceam pe acolo, privind cu teamă vârtejul amețitor, tulbure și înspumat al apei care se zvârcolea sălbatic dedesupt. 
  
Fiind copii ai acelor locuri le iubeam și eram fascinați de lumea noastră. Ne imaginam ca descinzând din poveștile fraților Grimm pe care le citisem cu asiduitate sau din poveștile istorice cu viteji și eroi legendari unde pădurea și cărările sale era aliat și prieten al eroilor buni împotriva dușmanilor de tot felul. 
  
Astfel eu și Ionică fratele meu ne simțeam un fel de eroi în devenire ai acelui meleag, pădurile, văile, gârla și necuvântătoarele ce se adăposteau în ele ne erau prieteni, ne cunoșteau și ne deveneau aliați și ocrotitori, considerându-ne de-ai casei. 
  
În primăverile însorite când crângurile înverzeau și coastele dealurilor erau smălțuite de florile primăverii, urmăream în treacăt dacă mierlele, cocoșarii sau alte specii ale pădurilor, ce sălășuiseră aici și în anii trecuți și-au făcut iar cuibirile în locurile știute de noi. Știam copacii în care aveau cuiburi ciocănitorilor și pândeam răbdători prin apropiere să vedem cum veneau părinții cu hrană și astâmpărau foamea ciocurilor hămesite care se auzeau țipând strident și se vedeau mișcându-se la intrarea în vreo scorbură de copac. Ne opream uneori pe potecile din pădure să privim salturile mortale ale veverițelor pe crengi, le descopeream și scorburile ascunse între crengi urmărind cu privirile acel dute vino al lor, unde noi reușeam apoi să urcăm și găseam rezerva lor de nuci și ghinde. Alteori descopeream adâncindu-ne în interiorul pădurii vizuini de iepuri, de vulpi și de alte sălbăticiuni, întâlneam căprioare năzdrăvane și iezii lor, care se îndepărtau repede, pierzându-și urma în desișuri. 
  
Găseam cu ușurință cuiburile și știam care păsări, se întorseseră la cuiburile vechi și care-și părăsiseră vechile cuiburi, construindu-și în locuri mai ferite, mai tainice, altele. Le priveam oușoarele mici, verzi, maronii sau de alte culori, cu punctișoare fără să le atingem și ne continuam apoi drumul nostru către școală liniștiți, lăsând poporul înaripat să-și trăiască momentele vieții în tihnă. Unii din băieții mai mari de prin sat, se lăudau că descoperiseră cuiburi și spărseseră ouăle iar puii mureau, însă pe noi tata ne învățase, că nu trebuia să facem ca ei, că-i mare păcat. Mamele puișorilor sufereau pentru pierderea micuților cum ar suferi orice mamă când copiiilor săi li se întâmplă ceva rău. 
  
În zilele următoare trecând din nou, auzeam ciripitul puilor din cuiburi chemându-și părinții. Ne opream, ne apropiam cu grijă, privind să nu fie adulții prin preajmă și admiram puii golași cu ciocurile deschise care ciripeau plângăreți, așteptând hrana apoi ne vedeam de drum. 
  
Câteodată, vedeam rotindu-se deasupra copacilor câte un uliu sau alt prădător. Stăteam atunci cu grijă pentru soarta micuților din cuiburi. Păsările de pradă noi le cunoșteam bine, căci de multe ori veneau și răpeau și din curțile oamenilor, chiar și de la noi din curte, pui, găini, și alte orătănii făcând-o pe mama să turbeze de necaz. Alteori îi zăream cum încercau să vâneze câte un porumbel care se ascundea cu inima bătând să-i spargă pieptul, sub polata noatră în timp ce noi cărora nu ne scăpa nimic din toate aceste drame, ne puneam cu pietre pe hapsânul prădător încercând să salvăm pe cel mai slab și să echilibrăm un pic balanța, în lupta dintre buni și răi. 
  
Ne simțeam la noi acasă și cunoșteam plăcerile și neajunsurile ascunse ale lumii noastre izolate de civilizație, din cauza'drumurilor prost întreținute, uneori impracticabile. Cunoșteam pericolele și tainele satului ascuns între păduri ca nimeni alții. Eram adaptați la viața aceea care deși nu era ușoară, pentru noi avea frumusețea și farmecul ei, și ne fascina. 
  
Bunăoară pentru noi copiii acelor locuri dusul zilnic la fântână sub deal, să aducă apă-n găleți sau bidoane pentru băut și consumul în bucătărie, nu era doar o corvoadă cum le părea celor mari, ci un prilej plăcut de a ne petrece timpul cu prietenii zburdând pe coaste prin tufișuri, căutând fragi sau mure pe drumul către fântână sau de a vorbi nestingheriți despre aventurile noastre și a pune țara la cale. Noi fetele nu găseam un prilej mai bun decât acela, de a tândăli pe poteca dintre salcâmi cu gălețile pline pe cap și a taini îmboldite de mugurii adolescenței ce creșteau în trupurile și sufletul nostru taine cărora le căutam răspunsuri și rezolvări. Atunci când una dintre noi pleca la apă, în treacăt pe drum, se oprea la porțile prietenelor și le striga. Eu mă opream întâi la poarta moșii mele și o chemam pe fiică-sa Mixandra, una dintre prietenele mele, cu câțiva ani mai mare: 
  
-Mixandra! Mixandra! Când ea nu era prin preajmă, îmi răspundea maică-sa: 
  
-Da Mimișor! Ce ai cu Mixandra? 
  
-Sărumâna moșă! Nu vine cu mine la apă? 
  
-Aha! Hai că-i zâc acum să vină, că am nevoie de apă. Mă rugai de ea mai devreme să se ducă la fântână însă zise că nu se duce singură, că-i e urât. Acum nu mai are motiv să zică ,,nu” dacă o trimit, că ești și tu. Așteaptă nițăl Mimișor, că acuș vine! 
  
-Bine moșe, o aștept! Între timp o chem și pe Rodica. 
  
Rodica o altă prietenă cam de seama mea, locuia două case mai la vale. Mă duceam și la poarta ei și o strigam tare: 
  
-Rodicaa! Rodica! Ieșea maică-sa: 
  
-Da Mimi! Ce-ai cu ea? 
  
-Merge la apă? 
  
-Hai, că o trimit acum! Așteapt-o nițăl că vine! 
  
-Bine tanti Leano, o aștept! 
  
-Da, da, acuș vine! Să nu vă apuce prânzul la fântână, ia vedeți voi! 
  
-Nuu! Venim repede! Matale mă știi,doar! 
  
-Ehe, vă știu eu, cum să nu vă știu! Când vă întâlniți uitați de toate. Alaltăieri s-a dus la apă cu Ilinca lu Lisandru și am albit așteptând-o. Credeam că au căzut în fântână. Voi sunteți bune de trimis după moarte că uitați să mai veniți cu ea. 
  
-Eh, nuu tanti Lenuțo! Mama îmi zise să mă grăbesc că are treabă cu mine. 
  
Între timp a apărut Mixandra cu găleata și moașa în urma ei la poartă îi striga: 
  
-Să nu stai mult pe Cireșu că-mi trebuie apă să fac demâncare! 
  
-Da mamă! 
  
Curând apărea și Rodica și toate trei ne-am îndreptat grăbite pe potecă, printre salcâmi în Cireșu, spre fântână, chicotind. despre ale noastre. Mixandra fiind mai mare ne povestea cu lux de amănunte de vreun băiate care-i făcea ochi dulci, despre fiorii și emoțiile ce le trăia, despre venirea menstruației, sau despre rivalele sale în dragoste, lucruri excitante care ridicau puțin vălul descoperindu-ne răspunsuri la propriile noastre nedumeriri. Despre aceste lucruri, mamele noastre pudice nu ar fi consimțit nici picate cu ceară să ni le dezvăluie înainte de vreme. Noroc cu Miranda pe care o veneram pentru toate aceste taine ce ni le releva din experiențele proprii. Pe această cale îmi formasem o idee asupra cauzelor transformărilor ce le simțeam în mine și care mă tulburau neînțelegându-le bine cauzele. Apoi câte nu-și pot povesti între ele fetele când se simt nestingherite de urechi indiscrete. 
  
Înainte să avem un televizor în casă, imaginația noastră se hrănea, din cunoașterea la fața locului și de poveștile pe care tatăl nostru, un om simplu însă cu un mare dar de povestitor ni le spunea în serile lungi de iarnă , când ne adunam cu toții în jurul sobei de cărămidă la căldura focului cu lemne sau în serile zilelor de sărbători, când el nu e mergea la lucru. 
  
Înainte să mergem la școală, știam de la el toate poveștile câte a putut să ne spună timp de mai mulți ani. Pe lângă povești ne mai citea dintr cărți și povestiri cu teme religioase. Atunci am aflat printre altele, de existența îngerilor păzitori ce ne-au fost trimiși de Dumnezeu la naștere să ne ocrotească și să ne ferească de ispite pe parcursul vieții,de diavol a cărui misiune pe pământ, era să încerce a ne duce în ispite și să îndemne lumea la rele. 
  
Imaginația și curiozitatea specifică acelei vârste se mai hrănea și din cele ce urechile noastre mereu atente, auzeau de la cei mari care discutau uneori între ei, ignorând prezența și curiozitatea noastră. Lumea satelor credea în superstiții și în existența spiritelor de tot felul, îngeri, vrăji, diavoli, iele. Despre toate acestea și despre viață, noi ne creasem o viziune personală copilărească. Acele existențe fantastice ne păreau firești pe atunci ca făcând parte și ele din viața satului și a oamenilor. 
  
Când vreunul dintre noi ne simțeam rău, de la stomac de la vreo durere ce cap sau altceva care nu trecea cu o pastilă, dispensarul fiind departe, mama o chema mai întâi pe bunica Gherghina să ne descânte de deochi sau de bubă. Ea era un fel de descântătoare și lecuitoare pentru mulți din sat și de mai departe, era și o bună cunoscătoare a leacurilor de tot felul: ierburi, bureți de bubă care creșteau pe coastele dealurilor pe care ne învățase și pe noi să-i recunoaștem. Leacurile sale mai erau cărbuni aprinși, stinși în apă neîncepută de izvor, apă cu zahăr miere fumigații cu ierburi uscate pe care le aprindea ea într-un vas, punea uneori și ventuze celor adulți chiar și tatălui nostru, contra durerilor de șale și îi treceau durerile ca luate cu mâna la scurt timp după aceea și alte chestii din acestea. 
  
Într-o zi, din acele timpuri îndepărtate, eu cu,Ionică am început să ne simțim rău. Avem dureri de burtă cu senzații de greață și dureri de cap, așa din senin. Mama a dat fuga la bunica și a adus-o imediat la noi, să ne descânte de deochi. În timp ce ne descânta într-o cană cu apă, cu băț de mătură și după ce mai întâi și-a înfipt o lingură în brâu ca să avem leac, noi fiindu-i rude, ea ne-a întrebat: 
  
-Mimișor! Ionică! 
  
-Da bunică! 
  
-Ce-ați mâncat maică voi azi? 
  
-Am mâncat ciorbă de teci și ouă cu mărar și lapte bătut, făcute în tigaie, bunico! 
  
-Doar atât? 
  
Aa! Am mai mâncat vișine cu pâine de dimineață și pe coastă pe la Geamăna am cules nițel măcriș și l-am mâncat. 
  
-Asta nu face rău! Dar ia spune-ți voi, v-ați întâlnit cumva azi pe drum cu Veta Băzgoaica sau cu Lisandrina lui Dițoi? Spuneți-mi cu cine v-ați întâlnit și dacă s-a mirat cineva de voi! Ne uităm noi unu la altul și Ionică răspunde, noi cunoscând deja procedura de consult a bunicii: 
  
- Da bunico, ne întâlnirăm cu Băzgoaica! S-a uitat la noi și se mira că am crescut însă a uitat să ne scuipe, să nu ne deochem. Ea se întoarse către mama zicându-i: 
  
- Ooof! Fir-ar a moarti! Asta a deocheat copiii! E strigoaică, s-a născut cu tichie pe ochi. Mama îi zise: 
  
- O fi asta, că nu au mâncat nimic copiii, care să le facă rău. 
  
-Asta e! Nu vezi, că nici nu pot să le descânt? Casc într-una de mi-au dat lacrimile și cărbunii care-i stinsei în apă se duseră toți la fund sfârâind. Veta dăoache rău. Dacă se uită la cineva și se miră de el, fără să-și aducă aminte să-l scuipe, să nu-l deoache, poate să și moară, dacă acela adoarme cu deochiul. 
  
Mama zise minunându-se: 
  
- Am auzit și eu de ăștia care se nasc cu căiță, că au putere în priviri și că s-ar întoarce înapoi după ce mor, dar nu prea cred. 
  
- Ba să crezi! Ei pot să se întoarcă de pe lumea ailaltă și când mor, mai iau și pe alții după ei, în șase săptămâni. Mama –și făcea semnul crucii auzind toate astea, noi însă care eram prin preajmă ,trăgeam cu urechea și am devenit foarte incitați de această nouă taină, dorind să aflăm mai multe. Vin eu mai aproape și o întreb pe bunica: 
  
- Bunico! Cum fac strigoii de vin înapoi din lumea cealaltă? Prâslea cel Voinic a venit înapoi de pe celălalt tărâm pe spinarea unei scorpii. Altfel nu se poate veni. Matale crezi că strigoii cunosc un drum secret pe care se întorc înapoi? Bunica mă privea abținându-se să nu râdă și mi-a zis : 
  
- Curând întrebași curând să-ți fie leacul! Nu trebuie să fii atentă la ce vorbesc cei mari, că ei uneori mai spun prostii. Uite! Beți amândoi din cana asta de trei ori și după aia, apropiați-vă să vă dau cu apă descântată pe la buric, în capul pieptului și pe frunte, ca să vă treacă! Ne zise ea privindu-ne cu drag. 
  
Noi ne apropiam cu cămășuțele ridicate. Ea după ce ne-a dat să bem din apa descântată cu cărbuni stinși , a luat între degetele un cărbune și puțină apă și ne-a făcut o cruce pe frunte, ne-a udat în capul pieptului și la buric, tot descântându-ne șoptit și căscând într-una, semn că eram deocheați. După puțin timp ne-a trecut, parcă ne luase răul cu mâna. 
  
Era o adevărată năzdrăvană bunica, însă noi după ce am aflat despre strigoi, nu ne-am resemnat să rămânem neștiutori. Era aceasta o mare taină, pe care eu și Ionică ne-am retras către muchea Gemenii la locul nostru secret, de întrunire să ne sfătuim cum să o dezlegăm singuri, având în vedere că adulții ne considerau prea mici pentru a discuta despre aceste taine cu noi. 
  
Despre ce înseamnă moarte, ideile noastre erau cam confuze, că până atunci nu văzuserăm nici un mort. 
  
Locul nostru secret era sub un măr crețesc ,un ascunziș natural format din tufișuri de salcie pletoasă ce crescuseră sub acel bătrân măr, pe hotarul cu vecinul nostru Ingineru, pe la jumătatea potecii din grădina noastră, care ducea la Geamăna. Aici ne întâlneam deseori cu nepoata Inginerului, Mixandra, cea mai bună prietenă a noastră, cu vreo câțiva ani mai mare ca noi. Locul era ideal pentru a discuta liniștiți secretele noastre, a ne juca nestingheriți de ochii neastâmpărați ai fratelui cel mic, Haralamb care ne cam stingherea, căci ne trăda adesea, fiind destul de sâcâitor și gelos și mamei tot ce făceam noi. 
  
În acel nimiez, ne-am retras la umbra mărului departe de urechile sale și Ionică mi-a zis: 
  
- Ce spui Mimi? Crezi că strigoaica aia știe vreun drum secret pe care pleacă când vrea ea, pe tărâmul celălalt și vine înapoi? Eu care eram puțin mai mare și știam la perfecție toate poveștile auzite de la tata, am răspuns: 
  
-Eu cred că da! Ea știe un drum secret și mi-ar plăcea să-l descoperim și noi. Cred că e pe aici pe aproape dar ai auzit ce spunea bunica; doar strigoii reușesc să-l vadă. Noi nu putem dacă nu suntem strigoi și trebuie să pândim strigoaica fără ca să ne vadă, să vedem pe unde intră ea pe lumea cealaltă și pe unde iese. 
  
-Așa e! Dar cum facem? Cred că ea intră noaptea, ca să nu o vadă lumea. Ar trebui să nu dormim noaptea și să stăm 
  
la pândă. Mama n-o să ne lase să ieșim noaptea. 
  
-Ieșim când doarme mama. Dar crezi că ar fi bine să-i spunem și Mixandrei să vină cu noi pe lumea ailaltă după strigoaică? Ionică răspunse repede: 
  
-Nu, nu! Trebuie să aflăm doar noi amândoi secretul! E mai bine așa, că dacă află toată lumea nu e bine, își dă seama strigoaica și ne pedepsește. Știi ce m-am gândit eu? 
  
- Ce? Hai să o întrebăm pe mama, dacă noi nu suntem niciunul strigoi! Poate ne-am născut vreunul din noi cu tichie și atunci, am putea găsi drumul singuri. 
  
- Hai să o întrebăm dar nu-i spunem de ce ne interesează, că ea nu ne va mai lăsa să căutăm drumul secret al strigoilor! 
  
-Bine! 
  
Ne întoarcem noi acasă adunând în treacăt din vie câte un braț bun de buruieni să dăm la porci și să câștigăm astfel și bunăvoința mamei. Ea ne adora când făceam lucruri din acestea, din inițiativă proprie, fără să ne împingă ea de la spate. Am intrat noi în bătătura casei cu brațele pline de buruieni și le-am dat porcilor, astfel mama nici nu ne-a mai întrebat, pe unde ne-am pierdut vremea și ne privea mirându-se cât de cuminți deveniserăm, așa din senin. Ea culesese fasolea și întinsese tecile să se usuce la soare. Ne-am apropiat și făcându-ne de lucru în jur ei, ne îndemnam din priviri unul pe altul, să abordăm subiectul care ne interesa. În cele din urmă, Ionică a deschis gura: 
  
- Mamă! Eu sau Mimi aveam tichie pe cap când ne-am născut? 
  
Mama la o astfel de întrebare nu se aștepta deloc și pe moment rămase blocată privindu-și fiul stupefiată. În cele din urmă își reveni din uimire și supărată, răspunse: 
  
- Mă! Voi ați ascultat la ce-am vorbit cu bunică-ta! Nu v-ați născut niciunul cu tichie și nu sunteți strigoi. Nu există așa ceva! Nu i-a văzut nimeni niciodată și să nu mai trageți cu urechea la tot ce discută cei bătrâni! Ați înțeles? 
  
Noi am lăsat spăsiți nasul în jos și am răspuns cuminți într-un glas: 
  
- Da mămico! 
  
- Duceți-vă și vă odihniți acum și să vă iasă din cap prostiile, că mai târziu trebuie să vă duceți cu vaca la păscut! Ați înțeles? 
  
- Da mămico! Am răspuns noi iar, cu un firicel de voce și ne-am retras sub dudul din spatele casei. Și acela era un loc preferat de noi pentru discuții private. Ne urcam în dud și în timp ce ne îndopam cu fructele sale dulci negre, murdărindu-ne de suc pe față, discutam ascunși de ramuri, inaccesibile încă micuțului și indiscretului Haralamb, pe care ne făcea plăcere să-l ținem la distanță când discutam chestiuni importante. Deși mic, acesta știa să devină foarte incomod pentru noi, așa că trebuia să fim mereu cu ochii în patru. Parcă știa că-i ascundeam ceva, că se ținea ca scaiu după noi, când vedea că îl evitam. 
  
Odată ajunși în vârful dudului, ne-am așezat pe același comănac amândoi și Ionică mi-a zis cu voce scăzută: 
  
- Ai auzit ce a zis mama? Nu suntem niciunul strigoi, că nu ne-am născut cu tichie. 
  
- Am auzit! Păcat! În cazul acesta, va trebui să pândim strigoaica și o să fie cam greu, dacă va trebui să o urmărim și noaptea. Mi-e teamă că ne va vedea mama când vom ieși afară și nu ne va mai scăpa din ochi. Eu zic să-l întrebăm întâi pe tata, dacă strigoii cunosc o potecă secretă între lumea asta și lumea cealaltă. El știe toate alea și dacă-l rugăm amândoi, cred că el ne va lămuri secretul. 
  
- Da! Cred că e bine să încercăm! El ne răspunde mereu bine la întrebări și nu ne ceartă deloc. Apoi, mie noaptea mi-e frică să merg la casa strigoaicei și să o urmărim. Are un câine și dacă-l lasă dezlegat ne latră și ne și mușcă. Ziua îl leagă, însă noaptea îi dă drumul. Mi-a spus mie Dan al lui nea Mitroi ieri, când am fost cu vaca pe deal, că e prietenul meu. 
  
- Aha! Înțeleg! Să știi, că la câine nu mă gândisem. Și mie mi-e frică de el. Diseară când vine tata de la lucru, îl întrebăm. Dar să nu ne audă mama că vorbim iar de strigoi, că ei nu-i place și ne ceartă. 
  
-Da! Așa e! 
  
Eu cu Ionică ne înțelegeam de minune și ne interesau cam aceleași lucruri. Mai cu seamă aveam amândoi o pasiune pentru dezlegarea misterelor și pentru lumea poveștilor. Seara când a sosit tata am așteptat ca pe ghimpi, să terminăm de cinat, ca să-l urmăm apoi în casă și să-l descoasem despre taina cu strigoii. El a văzut că noi doream ceva, că ne-a chemat cu el în cameră și ne-a întrebat: 
  
-Ce ați făcut voi azi?Ați necăjit-o pe mama voastră iar? 
  
Noi am răspuns în cor: 
  
-Nuuu tată, am fost cuminți! 
  
Eu am îndrăznit și l-am întrebat, când el ne-a luat în brațe și ne-a așezat pe pat lângă el pe amândoi: 
  
-Tăticule, noi dorim să te întrebăm ceva! 
  
- Ia spuneți! Ce vreți voi să mai știți de data asta? 
  
- Am dori să știm, dacă strigoii au o cărare secretă, pe care pot să se ducă oricând doresc, pe tărâmul celălalt și să se întoarcă înapoi. Tata a râs cu bunătate și ne-a alintat pe cap cu mâinile sale mari și bătătorite de muncă, însă atât de plăcute și ne-a întreabat: 
  
- De unde v-a venit ideea asta? Ionică îi răspunde: 
  
- Azi ne-a deocheat Băzgoaica, care e strigoaică. A venit bunica Gherghina și ne-a descântat de deochi iar noi, ne-am făcut bine imediat, după ce ea ne-a dat să bem apă descântată și ne-a mânjit cu cărbuni și cu descântec pe frunte și la buric. Bunica îi spunea mamii, că strigoii se întorc înapoi de pe lumea cealaltă când mor, să ia alți oameni cu ei. Noi atunci ne-am gândit, că strigoii trebuie să știe o potecă secretă pe unde pot să treacă așa ușor dintr-o lume în alta și am vrea să pândim strigoaica, ca să aflăm drumul pe unde trece ea spre tărâmul celălalt. Vrem să ne ducem și noi să vedem tărâmul celălalt. Dacă-l găsim, poți să vii cu noi și matale! Tata s-a pus pe râs și ne-a strâns mai aproape de sine, apoi ne-a spus cu bunătate în glas: 
  
- Oamenii când mor, chiar și Băzgoaica , sufletul lor se duce în cer. Acolo e lumea cealaltă, nu aici pe pământ și nu se mai întorc până la vremea de apoi. Nu s-a mai întors înapoi nimeni, niciodată de acolo după moarte și nici nu e posibil, așa ceva. Acum ea e vie și nu știe nici o cale ca să ajungă pe tărâmul celălalt, care există doar în povești. Alea, ce ați auzit voi despre strigoi sunt niște superstiții băbești. Nu există strigoi și dacă ea deoache, nu însemnă deloc că e strigoaică. E o femeie normală, ca noi toți. Voi ați înțeles greșit. Lumea cealaltă poate fi văzută doar de sufletul oamenilor, după ce pleacă în cer pentru totdeauna, când ei mor și nu a văzut nici un om de pe pământ, până acum, acea lume. Nu trebuie să plecați voi, să căutați lucrurile astea și lumea cealaltă nu e același lucru, cu tărâmul celălalt din poveștile ce vi le-am spus eu. Când vreți să aflați ceva, întrebați-mă pe mine, că vă spun tot ce vreți să știți. Ați înțeles? 
  
-Da tată! Am răspuns noi noi fericiți. 
  
Ne spui o poveste acum? 
  
-Vă spun dar voi trebuie să-mi promite-ți că nu plecați niciodată în căutarea lucrurilor din povești. Eu v-am promis că vă ajut să descoperiți orice secret dacă veniți și mă întrebați. 
  
- Da tăticule! O să te întrebăm mereu, când vrem să aflăm ceva. 
  
Am răspuns noi într-un glas. 
  
Referinţă Bibliografică:
Copilărie între real și fantastic / Maria Giurgiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1984, Anul VI, 06 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Maria Giurgiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Giurgiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!