Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Maria Giurgiu         Publicat în: Ediţia nr. 1982 din 04 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

INGRID- continuare(fragment-2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dimineața, m-am trezit, am făcut duș și m-am îmbrăcat la repezeală, apoi am coborât în sala de mese la micul dejun care era inclus în prețul cazării. Avusesem deja în timpul călătoriei spre Pescara, ocazia să constat ce înseamnă o cafea italiană: adică puțină cafea pe fundul ceștii foarte concentrată (caffe ristretto). Nu mai doream din aceea, nu era pe gustul meu. Mă documentasem, cu ajutorul manualului de conversație, cum să solicit o cafea normală, așa că am cerut o cafea americană și brioșe, căci asta se mănâncă în Italia, la micul dejun, de obicei. 
  
Stăteam la masă, trăgând de timp, gândind, cum să fac, să găsesc persoane de naționalitatea mea. Nu cunoșteam locurile unde vin “stranierii”, cum eram numiți în Italia, știam însă, că ele există și eu trebuia să le găsesc. Aveam nevoie să-mi găsesc urgent o cazare în altă parte, cu bani mai puțini, căci hotelul era prea scump pentru mine. 
  
Eram decisă să fac tot ce-i posibil și-mi croisem eu un plan în minte, fiind hotărâtă, să nu mă las cuprinsă de disperare sau de panică. Conversam direct cu bunul Dumnezeu. Simțisem în sufletul meu de când am decis să plec, că mă aprobă și o să-mi fie alături.Era o senzație interioară a mea, parcă mi se deschideau niște porți spre lumină. Simțeam o încredere pe care nu o puteam explica. Crescuse în mine, în ultimele săptămâni și eu învățasem din suferințe. Nu trebuie să mai ignor aceste trăiri, ci să le ascult, cu sufletul. 
  
De mai mult de doi ani, nopțile, mă chinuia un coșmar, ce se repeta foarte des. 
  
Mă vedeam în vis, dormind absolut singură, într-un bordei părăsit ,fără uși, fără ferestre,cu pereții găuriți și tencuiala căzută, patul meu se afla, într-un colț al acelei cămăruțe sărmane, cum nu mai văzusem în realitate și era la fel ca bordeiul. Așternutul era ponosit, rupt, paiele ieșeau prin el, odată cu acele oribile vietăți, iar eu mă trezeam în acel loc,vedeam mișunând din pereți și tavan din așternut, peste tot, șoareci, șerpi, păianjeni.Eram atât de înfricoșată și doream să fug. Nu reușeam însă, ceva mă împiedica să o fac. Atunci,țipând în vis,mă trezeam înfricoșată și nu mai reușeam să închid ochii de teamă că acel vis oribil, revine, cum mi se întâmpla, foarte des. 
  
Mergeam eu la biserică, am vorbit și cu preotul despre acest coșmar, el m-a încurajat, să cred și să mă rog. Mă rugam, însă visul acela revenea foarte des. În ultimul timp, în vis apărea un detaliu nou. Vedeam stând pe scaun lângă patul meu, un om,nu prea bătrân în ciuda părului său de un alb luminos.El mă privea încruntat și îmi făcea semn cu degetul a mustrare, zicându-mi supărat, însă nu cu vocea, ci telepatic, iar eu îl înțelegeam foarte bine: 
  
- Cât timp vrei să mai rămâi aici? Nu-ți e destul? 
  
-Ooh! Nu mai suport doamne! E oribil, trebuie să ies de aici! Te rog, ajută-mă! 
  
-Ieși! Îndepărtează-te! 
  
Mă liniștea prezența lui acolo, întrucâtva. Nu mai trăiam acel sentiment de părăsire,de la început, văzându-l acolo, la căpătâiul meu.Mă grăbeam să cobor din acel pat și să fug, să fug…cât mai departe. 
  
După ce mă mustra, el se ridica de pe acel unic scaun din cameră și se îndrepta spre ieșire, încurajându-mă, să-l urmez. 
  
În mintea mea am gândit adesea, că el era îngerul meu păzitor, care încerca să mă ajute îndemnându-mă să reacționez. 
  
De când am decis să plec și am început pregătirile de drum, coșmarul acela a încetat deodată și nu-mi mai chinuia somnul. Erau aproape două săptămâni, de când nu mai revenise acel vis, ce m-a tulburat mai mult de doi ani. Acest lucru îmi dădea încrederea că Dumnezeu îmi ascultase rugăciunile și mă izbăvea de coșmar. Îmi era alături și eu credeam orbește că mă va ajuta în continuare.Nu mă îndoiam. De asta nu simțeam nesiguranță sau teamă în acele condiții. 
  
Această încredere m-a ajutat, după ce ajunsă la destinația fixată, câteva zile m-am simțit cu adevărat ca Robinson Crusoe, naufragiată pe o insulă necunoscută. Asta până am reușit să stabilesc contacte cu persoane reale și să-mi pot găsi o cazare care să mă coste mai puțin decât hotelul din fața gării, unde mă cazasem după ce am ajuns la Pescara. Costa mult și banii mi se topeau repede. 
  
Am reușit să rezolv și această problemă, după ce am obținut de la recepționer, informații despre locul unde aș putea merge ca să întâlnesc ,,straniere”. Mi-a spus, să ies în spatele hotelului într-un mic parc și să intru în vorbă, cu străinele ce veneau acolo pe bănci. Am ascultat ce mi-a sugerat el și am mers în parc. M-am așezat pe o bancă și priveam trecătorii. La un moment dat, au sosit două ucrainience și s-au așezat alături. Eu știam ceva limbă rusă și avusesem ocazia să mă folosesc de cunoștințele mele și în câteva excursii în afara țării ,unde fusesem cu ceva vreme în urmă.Vorbesc puțin rusește,știu să citesc bine și înțeleg limba, mai bine, decât o vorbesc. 
  
M-am apropiat de acele străine, am salutat și am încercat să le abordez mai întâi, în limba italiană. Păreau că nu mă înțeleg. Atunci am încercat pe rusește și așa am reușit. Erau și ele noi venite și nici nu știau italiană. Erau din Ucraina. Le-am spus că îmi caut cazare, le-am explicat că stau la hotel și costă mult. Au înțeles. Mi-au spus că ar putea să mă cazeze, o cunoștință de-a lor, cu numai cinci euro pe noapte, dacă sunt de acord să aștept până vine ea, să discutăm. Am acceptat imediat. Am așteptat împreună, până a sosit prietena lor, pe nume, Alla și am căzut imediat de acord. Cu cinci euro pe noapte,aveam baie și un pat, dimineața luam micul dejun la ea, după ora 8 plecam toate și ne întorceam seara la ora 18, lăsam acolo valiza și tot ce mai aveam,când ieșeam. 
  
Contrar celor ce auzisem eu, despre ucrainience la venire, mărturisesc sincer, că eu am fost foarte plăcut impresionată de Alla și celelalte compatrioate ale sale. Am fost foarte bine primită între ele și tratată cu multă amabilitate, au fost foarte cinstite și nu au profitat, că eram nou venită și la strâmtoare,ca să mă jupoaie de bani, așa cum tot auzisem. Mă jenam să beau și cafeaua și cele câteva pișcoturi ce mi le-au oferit la micul dejun, fiind incluse și acelea, în prețul cazării. Ea mi-a spus să accept, că altfel se simte ofensată. Am acceptat bucuroasă și ne înțelegeam bine. Ele mi-au spus unde pot merge, să mă pun în contact cu românce, să-mi pot găsi de lucru. 
  
În aceeași zi, în timp ce așteptam seara, să merg la cazare cu bagajul, am avut norocul să cunosc și o româncă. Era o femeie simpatică peste 50 de ani și îndrăzneață. Întreba printre celelalte din parc dacă vreuna e româncă.Ele i-au dat de înțeles că eu sunt. Atunci, ea s-a apropiat de mine și mi s-a adresat direct: 
  
-Bună ziua! Ești româncă? 
  
-Da! Și dumneavoastră din câte văd! 
  
-Oo! Ce bucurie! Mi-e dor de casă și de vorba românească! Ce bine că mă oprii aici! Eu sunt Marcela! Zice ea, zâmbitoare, întinzându-mi mâna, în timp ce eu, emoționată, i-o strâng. 
  
-Bună ziua Marcela! Eu sunt Ingrid și sunt foarte fericită de cunoștință! Ești prima româncă pe care o cunosc, de când am sosit în Italia. 
  
-Da? Când ai sosit și de unde vii? Eu sunt din Buzău. 
  
-Am sosit alaltăieri seară, de la Târgoviște. 
  
Marcela s-a așezat pe bancă alături și a început să mă întrebe, despre intențiile mele, ce fel de serviciu caut și altele din acestea. I-am povestit despre mine și situația în care mă aflam scopul cu care venisem în Pescara, i-am povestit despre ce mai e nou în țară, în fine i-am răspuns la toate întrebările. Ea mi-a povestit despre sine, că era de un an în Italia și că lucrează la o bătrână.Îi era foarte dor de acasă și uneori plângea din această cauză. M-a informat despre cum decurgeau lucrurile în Italia pentru femeile în situația noastră, fapt care mă interesa mult, mi-a dat curaj că-mi voi găsi de lucru și aceasta m-a bucurat mult, fiind prima persoană ce-mi insufla speranțe,de când plecasem de acasă. 
  
Mi-a spus că de câte ori putea ieși, venea în parc, să întâlnească lume de pe la noi, să mai schimbe o vorbă în românește. 
  
Prima româncă pe care am cunoscut-o pe pământ Italian, s-a întâmplat să fie o persoană cu suflet de bun și a devenit cea mai bună prietenă a mea, în Italia. Ea a fost îngerul bun ce m-a ajutat să-mi găsesc muncă ,adăpost atunci când nu aveam,mi-a fost alături mereu cu o vorbă de încurajare,ne-am consolat și ne-am fost sprijin una celeilalte în cele din urmă, pe toată perioada cât am fost în Pescara. 
  
Marcela a rămas prietena mea dragă și peste anii ce s-au scurs de atunci.Eu am considerat întotdeauna întâlnirea mea cu ea, mâna destinului și mi s-a confirmat fără dubiu, sentimentul și încrederea că un înger din cer mi-a fost trimis să-mi deschidă drum acolo departe, printre străini și să vegheze asupra mea pe noul meu parcurs. 
  
Ea și-a luat o învoire într-o dimineață și a venit cu mine la o agenție, unde a rezervat prin telefon, o întâlnire pentru mine, pentru a-mi căuta muncă. Faptul că învățasem ceva italiană și m-am făcut înțeleasă de doamna de la agenție, a făcut o bună impresie și mi-a purtat noroc, că până la sfârșitul acelei prime săptămâni în Italia, am găsit serviciu cu ajutorul Marcelei.De atunci, eu nu mă mai îndoiesc că minunile există pentru cine crede în ele. 
  
E vineri dimineața,au trecut cinci zile de când am sosit în Italia, m-am trezit devreme și profit că Alla și celelalte colege de cazare nu s-au trezit încă,pentru a-mi face duș, astfel că voi lăsa baia liberă pentru celelalte 5 fete. 
  
Am termin repede, m-am uscat și m-am îmbrăcat, apoi am mers în bucătărie,am pregătit cafeaua și între timp, a apărut și Alla, gazda mea. 
  
Era o femeie mai vârstnică,în jur de 60 de ani,însă distinsă și destul de drăguță,înaltă,păr scurt castaniu roșcat și ochii de un albastru intens,cu priviri calme și trăsături ale feței frumos conturate, arăta foatre bine.Și-a turnat și ea cafea și lapte într-o ceașcă și am luat micul dejun, împreună. În timpul mesei, i-am mărturisit fericită că mergeam la agenție căci aveam fixat un interviu (apuntamento) pentru ora zece. 
  
Eu eram destul de emoționată.Ea mi-a urat noroc și între timp au început să vină și celelalte fete în bucătărie. La ora 8 trebuia să ieșim toate în liniște, așa era înțelegerea. Mi-au urat și ele noroc cu interviul, când Alla le-a pus la curent.Chiar erau mirate că am reușit destul de repede să am un interviu. Le povestisem deja, de noua mea prietenă, Marcela și că datorită ajutorului său am reușit. Au luat și ele micul dejun și am ieșit împreună în stradă, unde ne-am despărțit luând-o fiecare pe drumul său, seara urmând să ne întoarcem la cazare, după ora 18,00. 
  
Fiind încă devreme, cu Marcela urma să mă întâlnesc la 10 în fața agenției, mi-am îndreptat pașii spre malul mării. Străzile din centru sunt drepte și toate duc către mare.Eu în acele două zile, de când venisem cutreierasem destul prin oraș și începusem să cunosc mai bine străzile. Marcela îmi făcuse cunoștință cu administratoarea bătrânei, unde lucra, prezentându-mă ca prietena sa și doamna aceea, Adele,după ce eu îi spusesem că-mi caut job, se mira că ne înțelegeam în limba italiană, deși era dată când veneam în Italia. Eu eram încântată că reușeam să mă descurc, fără traducător și începusem să mă obișnuiesc cu accentual lor.Adele,i-a permis Marcelei să mă invite la câte o cafea, în timpul zilei când bătrâna se odihnea și astfel după prânz petreceam un pic de timp împreună, acolo unde lucra. 
  
Am ajuns la mare în câteva minute. Am inspirat cu nesaț aerul proaspăt, sărat, cu miros de alge, mergeam agale în lungul mării pe nisipul umed scăldat de valurile înspumate ce luau cu asalt plaja, în mod constant dorind parcă să mi arate că teritoriul le aparține. Îmi scăldam privirea în scânteierile de smarald ale valurilor și-mi încărcam sufletul cu energia binefăcătoare, oferită de priveliștea nemărginită a mării, de soarele ce-și înălțase fața din valuri, surâzător, de briza ce-mi răvășea ușor părul, și-mi alinta făptura, de aerul răcoros, înviorător, totul la un loc creându-mi o stare de beatitudine. Mă simțeam recunoscătoare domnului, pentru atâta frumusețe și atâtea senzații minunate.Mă simțeam liberă, fericită și îmi simțeam spiritual descătușat. Simțeam din nou, că viața e frumoasă. 
  
Mergeam în direcția portului turistic de-a lungul mării, bucurându-mă de alinturile răcoroase ale brizei, ascultam distrată cântecul tumultos al valurilor verzi, ce-mi veneau până aproape încercând iar și iar să-mi îmbrățișeze picioarele în undele-i reci. Cu coada ochiului le urmăream jocul continuu ferindu-mă să nu le reușească vreuna din tentative și să trebuiască să stau toată ziua cu picioarele ude-n ghete.Pe plajă, la acea oră matinală îmi tulburau gândurile doar câte un iubitor de joching singuratic, însoțit de câinele său în cursa-i matinală. Pe plajă am văzut ici colo și câteva bărci, lăsate în apropiere de țărm de proprietarii lor și la un moment dat m-am oprit, așezându-mă pe marginea uneia din ele si privind departe în larg. Se vedeau în depărtare, vase mici cu pânzele velelor albe întinse în bătaia brizei.Când s-a apropiat momentul să merg la întâlnire, am ieșit pe Riviera, am traversat și am apucat pe strada potrivită, îndreptându-mă către agenție căci mai era puțin până la ora 10. Ajunsesem mai devreme. La scurt timp, a apărut și Marcela și ne-am salutat bucuroase. Ea își luase o oră de învoire de la Adele, ca să mă însoțească la agenție căci se cunoștea cu doamna aceea care se ocupa cu selectarea persoanelor pentru posturile de muncă. Mă recomandase ca fiind, o bună prietenă a sa și asta mi-a folosit, atunci. Era important să garanteze cineva pentru tine. Deși ne cunoșteam doar de câteva zile, ea a garantat pentru mine, în fața acelei femei. M-a văzut singură printre străini și a înțeles că am nevoie de ajutor. Atunci a hotărât să mă ajute,din altruism și după spusele sale pentru că m-a îndrăgit imediat.Sentimentul era reciproc. 
  
Și eu rămăsesem impresionată plăcut, de bunătatea intensă, oglindită în acei ochi albaștrii ai săi, adumbriți de bretonul blond, atunci când îmi spusese că vine adesea în parc, ca să mai audă vorbă românească,astfel să-și mai ostoiască dorul de casă. 
  
La 10 s-a deschis agenția și nu a trebuit să așteptăm prea mult. A fost chemată înlăuntru întâi o doamnă italiană, cu care Marcela mai îndrăzneață, intrase imediat în vorbă în timpul așteptării, lăudându-mă, după ce i-a spus întâi, că-mi căutam de lucru. După ce doamna a ieșit, am fost chemată eu singură și am reușit șă răspund corect la întrebările interviului,făcându-mă înțeleasă cu ușurință, deși eu reușeam mai greu să urmăresc tot ce-mi spunea, din cauza vorbirii sale mai repezi . Uneori o rugam să-mi repete mai rar ca să înțeleg. Ea îmi repeta și așa am reușit.După ce mi-a înregistrat în calculator datele din pașaport mi s-a cerut să aștept afară. Au intrat alte două străine. După ele a intrat din nou doamna italiană și la scurt timp am fost chemată iar. Atunci, mi-a comunicat funcționara agenției, că doamna Paola della Pena, care era de față, are nevoie de o persoană să asiste pe tatăl ei care e bătrân și orb și a optat pentru persoana mea. Era aceeași doamnă italiancă cu care intraserăm în vorbă, pe banca de pe hol, în timpul așteptării. Eram foarte emoționată. Cred că eram într-o perioadă bună, că norocul îmi stătuse prin preajmă, de când sosisem în Italia cum se spune în astrologie, -stelele îmi erau favorabile. 
  
Salariul ce mi se oferea la inceput nu era prea mare, l-a negociat Marcela care îmi devenise împresar de acum.Eu nu știam cât să cer, astfel am obținut ceva în plus. Nefiind la curent cu prețurile pe piața muncii aș fi acceptat prima ofertă, mai ales că nu aveam deloc experiență. Ea mi-a negociat și liberele, cred că așa noroc cât am avut eu atunci, mai rar se întâmplă.Eu am rămas cu convingerea că era mâna lui Dumnezeu. 
  
Uite așa, la nici o săptămână de sosirea mea în Italia, aveam muncă, aveam și o prietenă extraordinară.De luni, am început munca la primul meu post în Italia.Familia unde am mers la primu meu post de muncă, era mai numeroasă. Locuiau toți într-o casă mare și frumoasă, fiecare însă cu apartamentul său. Erau de fapt, 3 familii. 
  
Tatăl Paolei,ocupa un apartament spațios și frumos, cu două dormitoare, un salon lung cât ambele camere la un loc și din acest salon erau intrări în cele două camere ,în bucătărie,în baie și lavanderie. Dormitoarele, aveau ferestre către o grădină cu vedere la stradă, salonul avea ferestre către strada principală,la fel și baia.Pe partea opusă cu dormitoarele, se intra în bucătăria mare, modernă, garnisită cu tot ce trebuie,inclusiv o masă mare ovală, unde se servea masa. Pe același perete cu bucătăria se afla și spălătoria, cu o chiuvetă adâncă de piatră mașina de spălat și suportul pentru întins rufe la uscat.În curtea di față, se intra dintr-o stradă privată, printr-o poartă ce da în grădina de flori și apoi pe o scară se pătrundea în casă.Intrarea dădea într-un hol mare comun. 
  
În dreapta se afla, apartamentul pe care tocmai l-am descris , în stânga un altul, al Paolei, unde locuia cu soțul ei și se întindea și la etajul de deasupra. Din hol, în față, pornea o scară largă ce urca, la etajul doi.La primul pe dreapta, era tot apartamentul Paolei, spațios și elegant,dotat cu tot confortul.Pe partea stângă, la primul etaj, era apartamentul unde locuia fiul Paolei cu familia sa: soția care era însărcinată și o fetiță de vreo 3 ani. La al doilea etaj erau încă neteminate lucrările și era nelocuit. 
  
Munca mea consta, în principal, de a asigura asistența necesară bătrânului, îi găteam ,îi făceam curat, îl însoțeam în curte în casă,peste tot unde trebuia să meargă.Când mi se cerea, mă ocupam de curățenie în apartamentele celelalte. Mai târziu, când am învățat să gătesc, bine paste și să prepar sosul ragu și alte feluri ce ei obișnuiau să mănânce,se vede că le-a plăcut cum găteam, că eram solicitată să gătesc deseori și pentru Paola, în special când avea oaspeți. 
  
Le-am gătit și feluri ca pe la noi: le-a plăcut mult iahnia de fasole și tocănița de cartofi .Îmi cereau foarte des să le-o gătesc și cum îmi place să gătesc, le făceam pe plac. Mă amuzam când ridicau în slăvi iahnia mea de făsole, în fața prietenilor care veneau în vizită. Ajunsese fasolea la loc de cinste când erau invitați la masă. În prima zi de lucru, am fost surprinsă, de bătrân, care avea 86 de ani, era destul de bine cu sănătatea pentru anii săi și mintea foarte lucidă. După ce a făcut prezentările, fiica lui mi s-a adresat: 
  
-Acum Ingrid, te las cu tata! Îți va explica el ce trebuie tu să faci și-ți va prezenta apartamentul său! Nu-ți făcea griji, căci el cunoște precis fiecare detaliu al casei sale. Tu trebuie doar să-l urmezi și șă-l asculți cu atenție! Și medicamentele ce va trebui să înveți să i le administrezi, ți le va arăta! 
  
Uneori, îi rugam să vorbească mai rar, să înțeleg. Asta la început, până m-am obișnuit cu cadența vorbirii lor.Ea a salutat și a plecat. Bătrânul era curios să mă vadă și cum el nu vedea, mi-a cerut permisiunea să mă vadă cu mâinile și mă întreba ceea ce dorea să afle .După prezentări,el a început să-mi arate casa în detaliu. Știa precis fiecare lucrusor, fiecare sertar și cutie, pâinea, farfuriile, tacâmuri pahare, alimentele, absolut totul. Deschidea ușile și îmi arăta cu dezinvoltura unui om ce vede normal, fiecare lucrușor. Nu se împiedica de mobile sau scaune. Dacă nu aș fi știut deja, nu aș fi ghicit că-i orb. Regula strictă era, că nu trebuiau să fie mutate, de la locul lor obiectele.Această regulă mi-am însușit-o și am respectat-o cu strictețe.Era uimitor bătrânul, în ciuda vârstei și problemelor sale, cum își dezvoltase simțul orientării. 
  
Orbise de vreo câțiva ani, nu fusese mereu orb.Avea și un ceas ce îi spunea ora cănd dorea șă știe. În zilele următoare cu ajutorul lui am gătit pastele exact cum îmi dicta el, că știa bine și cum se gătește. M-a impresionat cu adevărat. Era și foarte tipicar și neîncrezător, însă acest lucru îl găseam normal. Eram o străină și îmi părea firesc să aibă reserve. Deși aceasta îmi îngreuna întrucâtva munca, nu comentam. Când spre exemplu, vroia să-i gătesc paste cu usturoi și ardei iute, îmi zicea: 
  
-Pune atât ulei! Pune ardeiul iute uscat rupt în 2-3 bucăți! 
  
-Am pus! 
  
-Pune 3 grăunți de usturoi tăiați în două pe lungime! 
  
-Am pus! 
  
Nu-i adevărat! I-ai tăiat pe lățime! 
  
-Vă spun, că i-am tăiat, cum ați spus! 
  
-Eu văd că i-ai tăiat pe lat! 
  
-Dumneavoastră nu vedeți, dacă a-ți vedea nu a-ți zice că i-am tăiat pe lat! 
  
-Vino cu usturoiul la mine, să văd, eu! 
  
Il duceam, îl pipăia după care îmi spunea să-l pun în tigaie. 
  
Cu timpul m-am obișnuit. Mă corecta când greșeam cuvinte sau pronunția căci îi rugasem chiar eu acest lucru și el o făcea, bucuros. Mi-a fost de folos corectările acelea. După nici 2 luni de la sosire, noile mele prietene și cunoștințe mă felicitau că vorbeam bine italiană, cu o pronunție bună. Mă corectau și ceilalți care locuiau în casă la rugămintea mea căci doream să învăț bine, pronunția mai cu seamă. Luau manualul meu uneori și încercau și ei, să-mi vorbească în limba română. Eu mă amuzam căci aveau o pronunție de părea că-și scrântesc limba când vorbeau românește.Trebuia să mă uit în carte eu, ca să aflu ce mi-au zis ei în românește. 
  
Am lucrat în acea casă, până când, ecouri ale vieții care o lăsasem în urmă, ajunseseră aproape de mine.Mă simțeam în pericol! 
  
Trecuse câtva timp, de când lucram în casa doamnei Paola, când mi-a sosit din țară vestea că soțul meu intentase divorț.Unul din copii venise pe acasă și din întâmplare a găsit în cutia poștală citația ce-mi era adresată. Eram citată pentru ultima înfățișare în procesul de divorț.Cum nu fusesem nici măcar anunțată, abia atunci am luat cunoștință de situație. Fusesem declarată dispărută de la domiciliu, cu adresă necunoscută deși de când plecasem trimiteam bani lunar pentru întreținere și alte datorii. În ciuda relațiilor proaste dintre noi, eu nu încetasem să ajut la achitarea datoriilor și el știa unde mă aflu, știa și telefonul familiei unde mă aflam, mă și sunase acolo că-i trebuiseră bani. 
  
Vestea că a intentat divorțul, am resimțit-o ca pe o mare eliberare. Nu-mi mai doream o reîntoarcere la viața dinainte. Mă temeam să nu-mi facă probleme la muncă știind unde sunt. Nu aveam documente. Atunci am decis să plec din acel loc și așa am făcut. Le-am comunicat copiilor că-s de acord cu divorțul și astfel am pus capăt acestui capitol din viața mea fără alte discuții și regrete. 
  
Am găsit repede un alt loc de muncă, tot în Pescara. Orașul e frumos și faptul că în timpul liber aveam oportunitatea să mă bucur de îndrăgitele mele plimbări de-a lungul mării, mă recompensa pentru neajunsurile ce nu lipseau în această, muncă. Făceam plimbări și prin alte cartiere ale orașului în compania prietenelor, și a Marcelei, atunci când ne potriveam cu ziua liberă. 
  
Îmi plăcuseră casele cu terase, vilele înconjurate de încântătoare grădini, de unde se revărsau cascade de culori și strălucire din flori de toate culorile ce cresc din abundență la Pescara. Clima blândă și deseori umedă, favorizeză vegetația care e luxuriantă. Pe balcoanele caselor. în grădini,de-a lungul străzilor și bulevardelor, în parcuri, încânta privirile trecătorilor, flori minunate într-o mare varietate de specii și culori și arbori de magnolii, portocali,lămâi, dafini,palmieri, măslini și alte nenumărate specii. 
  
În zilele libere făceam plimbări lungi bucurându-mi sufletul cu parfumurile și priveliștea acelei risipe de frumuseți.În zilele când vremea era urâtă, vizitam magazinele din centru, împreună cu prietenele uneori, alteori singură sau mergeam la oficiul de telefonie,Wester Union de unde puteam vorbi în țară cu ai mei la prețuri mai convenabile. Telefon mobil mi-am cumpărat mai târziu. Era o petrecere plăcută a timpului liber. 
  
Uneori, cu ocazia unor sărbători, în oraș se organizau serbări, se dădeau concerte în aer liber, se ținea un târg mare, cu toate tipurile de mărfuri. Tarabele se aflau, pe toate străzile centrale. Îmi plăcea să admir mărfurile felurite pe tarabele comercianților și mă încânta atmosfera de bazar, un adevărat mozaic de tradiții stiluri, culori obiecte de artă artizanală, bijuterii în toate stilurile și din toate epocile, antichități realizate din cele mai variate materiale, unele, adevărate capodopere demne de admirat. Eu și prietenele mele mai achiziționan câte ceva și negociam, până obțineam prețuri mai convenabile. Era plăcut și prin târg, întâlneam multe cunoștințe. 
  
Februarie e luna Carnavalului la Pescara și la Francavilla și mai târziu am aflat, că în toată Italia.Francavilla e o localitate la ieșirea de sud a Pescarei. Aici se organizează în fiecare an, carnavalul cu măști și costume din epoci de mult apuse,în zile de sărbătoare sunt organizate parade, de caruri alegorice, cu personaje mascate în eroii din povești vechi, sau filme cum ar fi spre exemplu:familia Adams,Cenușăreasa și alte personaje mitice sau eroi de legende... Sunt făcute de mari firme,cu scop de promovare a produselor și cu scop publicitar. Defilarea se face în ritmuri vesele ale muzicii instrumentale a cântecelor cântăreților ambulanți care defilează în urma fiecărui car.E un spectacol frumos de văzut și de admirat.Carnavalul în Italia se organizează în fiecare an și sfârșitul Carnavalului, coincide întotdeauna cu începutul postului mare dinaintea Paștelui. 
  
Sunt multe lucrurile care fac din Pescara, un oraș frumos. Marea însă, era favorita mea. Îmi plăceau plimbările de-a lungul mării, atât vara când mergeam și la plajă, cât și iarna când veneam să privesc agitația necontenită a infinitei mase de apă verde ce mă fascina și-mi copleșea sufletul cu măreția și imensitatea forțelor sale latente descătușate. 
  
Munca nu era deloc ușoară. Pe lângă un bătrân sau o bătrână, deseori cu multe probleme de sănătate, trebuia să fiu cu multă răbdare, cu alte persoane din familie, cu caractere mai dificile, capricioase, să reușesc să duc la bun sfârșit în cursul zilei, nu doar acele sarcini pentru care fusesem angajată initial, și multe altele în plus, pentru ceilalți din familie. Salariul era singurul care nu se schimba. Zilele și orele libere,erau vitale pentru a face față în continuare momentelor critice, stresului cotidian și a putea continua pe acest drum anevoios, care însă mi-a dat posibilitatea să mă refac în urma divorțului. 
  
În final, când am terminat partajul, am pierdut aproape tot: apartament, lucruri realizate în 25 de ani de căsătorie,pe timpul căreia lucrasem mereu, având un serviciu, bine retribuit, deși crescusem și trei copii. 
  
Am trecut și de această perioadă grea și am decis să nu mai privesc înapoi cu regrete.Viața ne supune la probe și ne învață lecțiile ei deseori cu duritate. Eu am trecut cu bine această nouă încercare pentru că acceptasem deja când plecasem,că viața și sănătatea valorează mai mult. Eu avându-le pe primele două, am reușit să realizez alte lucruri, muncind cinstit. 
  
După ce am depășit problemele din trecut și după o lungă lipsă dintre ai mei,am decis să vin acasă, să-mi reintegrez viața în țară.Era necesar să-mi pun la punct o casă a mea aici să am unde reveni eu și copiii mei,un loc al nostru.Vechea locuință nu ne mai aparține nici mie, nici lor. 
  
Am cumpărat bilet de avion, mi-am încheiat conturile la locul de muncă, mi-am luat la revedere de la prietenii mei. Trăiam o mare emoție și fericire imensă la gândul că în sfârșit îmi revedeam copiii mei dragi și familia de care stătusem departe destulă vreme și că mă întorceam acasă. 
  
Referinţă Bibliografică:
INGRID- continuare(fragment-2) / Maria Giurgiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1982, Anul VI, 04 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Maria Giurgiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Giurgiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!