Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Maria Giurgiu         Publicat în: Ediţia nr. 1961 din 14 mai 2016        Toate Articolele Autorului

VIS ALB

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Grupul de călăreți se distingeau năluci întunecate, peste  
întinderile albe încarcerate sub cușmele de zăpadă și sub gerul ce-și  
înfipsese colții crânceni în coastele colinelor și în toată suflarea  
naturii. Goana cailor peste întinderile cernite din Valea Întunecată,  
străbătută de râul ale cărui valuri de un albastru tulbure, șerpuiau  
ascunse pe sub pietre și nisipuri înșelătoare în acest anotimp,  
prizoniere ale calotei de gheață de la suprafață, printre malurile  
pietroase mărginite de arbori cu ramuri spectrale dintre care se  
distingeau pini argintați ce dădeau peisajului o măreție de plumb, din  
cauza negurilor agățate parcă de ramuri precum niște lințolii ale  
morții. Călăreții scrutau cu încordare cărarea, încercând zadarnic să  
străbată cu privirile dincolo de vălul de negură unde se auzeau când  
și când urlete lugubre de fiare sau croncănit de corbi ce sfâșiau  
tăcerile din spatele lințoliilor de negură și nelinișteau caii.  
Pentru a nu se pierde în întunecimile de cerneală ale Văii  
Întunericului, grupul se aținea mereu în apropierea malurilor Râulului  
Negru, ale cărui izvoare se aflau ascunse în măruntaiele stâncoase,  
sub temeliile Muntelui de Foc, chiar acolo unde cele două creste ale  
muntelui se împroșcau reciproc cu șuvoaie de foc și pucioasă precum  
doi uriași dragoni înfuriați și se băteau în capete încă de la facerea  
lumii.  
Muntele nu se zărea din cauza întunericului și ceții ce acoperea  
totul, asemeni unei perdele. Se auzeau însă în depărtare bubuiturile  
clocotitoare ale inimii sale uriașe hrănite de energiile fluviilor  
focului veșnic ce-i curgeau în vene. Bătăile inimii sale se făceau  
auzite până la mari depărtări, asemeni mugetului înăbușit al unei  
cirezi uriașe de pachiderme mugitoare alergând dezlănțuite la culme,  
semn că ținta călăreților nu era prea departe.  
Mugetul acela al muntelui era temut de oameni cât și de sălbăticiuni  
și pe coastele sale incandescente nu trăiau alte animale în afară de  
uriașe salamandre. Pe colții înzăpeziți ai stâncilor, departe de furia  
clocotitoare a celor două culmi ce se băteau în capete, unde nu  
ajungeau valurile de foc vărsate necontenit unul către altul de  
craterele precum două guri de iad ale celor două creste, trăiau  
animale misterioase, fantastice cum nu mai existau în nici un alt loc  
de pe pământ. Își aveau sălașurile prin văgăuni și peșteri tainice,  
lei albi și de alte culori cu două cozi și două capete, grifoni  
înaripați, unicorni albi, lupi albi cenușii, negri extrem de fioroși,  
șacali și alte specii nemaivăzute în alte părți ale lumii.  
Pe culmile sudice, departe de gurile ce vărsau foc, viețuiau turme de  
capre, mufloni de dimensiuni mari și își aveau cuiburile printre  
colții stâncilor acvile bicefale și phoenicși. În muntele acela exista  
un izvor cu apă vie și oricine o bea rămânea veșnic tânăr.  
În ținuturile din apropierea muntelui mai trăiau prin peșteri, mici  
comunități de creaturi cu corp de om și cap de leu, de câine sau de  
șarpe și care vorbeau o limbă a fiarelor, însă înțelegeau și limba  
oamenilor și se înțelegeau cu aceștia. Unele din aceste creaturi  
trăiau și la curtea regelui David slujindu-l cu credință în schimbul  
ocrotirii ce el le-o dădea.  
Grupul de călăreți care străbăteau Valea Întunecoasă, situată în  
partea de miazănoapte a muntelui, erau supuși ai hanului mongol, în  
fruntea lor aflându-se chiar prințul Tolui, fiul cel mai iubit al  
hanului mongol Kublai. Tânărul prinț plecase în afara taberei marelui  
han, care în acel anotimp se afla în acele ținuturi în apropiere de  
hotarul Hoardei de Aur, fiind acela locul său preferat de vânătoare.  
Prințul Tolui pusese la cale un plan tainic de a cărui îndeplinire  
depindea viața și fericirea sa. Alesese puțini oșteni care să-l  
însoțească în călătoria spre muntele misterios, pentru nu trezi  
bănuielile iscoadelor regelui David de la curtea tatălui său, căci de  
păstrarea secretului acelei misterioase acțiuni depindea reușita.  
Mongolii erau vasalii marelui suveran creștin David, urmaș al  
preotului rege Ioan și stăpân al regatului Ciorciei și celei mai  
întinse părți a Chitaiului ce ocupa mare parte din Asia  
centro-orientală.  
Scopul călătoriei sale era să întâlnească din nou în mare taină aleasa  
inimii sale, fiica regelui creștin, care nu ar fi consimțit la  
căsătoria lui cu frumoasa prințesă Shokuk beghi, în ruptul capului.  
Înainte cu două luni întâlnise pentru prima dată prințesa, la poalele  
aceluiași munte, în timpul unei vânători, când încălcase prima oară  
hotarele tatălui ei, în urmărirea unui magnific exemplar de lup alb.  
Se avântase în urmărirea fiarei singur, mânat de o speranță disperată,  
de a o întâlni pe ea, cea care-i răpise inima și somnul. Când cu ceva  
timp în urmă, o zărise în cetatea Caracorum pe durata unor serbări  
creștine, unde el o însoțise pe mama sa, regina Dozuk beghi, creștină  
nestoriană și una din soțiile marelui han mongol.  
Lupul alb trăia doar în Muntele Sacru, era bine știut acest lucru și  
cine știe cum de ajunsese pe câmpia mongolă departe de sălașul său.  
Tolui, călărea un armăsar pursânge arab, fiind însoțit doar de șoimul  
preferat, Săgeata de Argint și zărind lupul acela îl rănise ușor,  
săgetându-l. Animalul simțindu-se hăituit, alerga căutând scăpare spre  
sălașul său din munte, astfel prințul era sigur urmându-l că-l va  
conduce acolo unde dorea să ajungă, adică la poalele muntelui de foc,  
dincolo de granița ce separa ținuturile marelui han mongol și  
împărăția regelui creștin al kara-kitaienilor și naimanilor.  
Albul imaculat al zăpezii care puțin mai devreme se așternea  
peste Valea Întunecată precum un lințoliu al virginității, fusese  
profanat de sângele victimei hăituită de prinț. Odată ajunsă la  
poalele stâncoase, fiara muribundă din cauză că pierduse prea mult  
sânge încerca să se piardă cu ultimele forțe printre crăpăturile  
adânci dintre stânci, către inima muntelui.  
Săgeata de Argint însă l-a ajuns și lupta dintre cele două  
sălbăticiuni se vădea tragică. Fiara rănită adânc de săgeata  
prințului, încolțită de iscusința șoimului cu gheare de oțel care îi  
țintea vena gâtului secătuindu-i ultima vlagă, lupta cu ultimele forțe  
pentru viața sa care era pe sfârșite.  
În timp ce lupul alb își dădea ultima suflare și prințul se  
pregătea să-și ducă cu sine trofeul, privirile i se înălțară  
involuntar atrase de ceva, către platoul de deasupra stâncilor  
acoperite de un strat imaculat de zăpadă pe marginea căruia își  
făcuseră apariția răsărind parcă din inima Muntelui de Foc deasupra  
locului unde se afla el un grup ciudat. Alături de un impunător  
unicorn alb, apăruse un grifon înaripat ce purta pe grumaz o prea  
frumoasă călăreață cu ochii verzi de smarald, îmbrăcată într-o  
minunată hlamidă albă din piele de salamandră, drapată în jurul  
minunatului său trup și strânsă în talie cu un brâu verde bătut cu  
diamante și perle strălucitoare; o diademă din diamante și minunate  
mărgăritare ce dădeau și mai multă strălucire acelor ochi ca două  
fulgere verzi și părului revărsat peste umeri în cascade aurii ce  
făceau să pălească strălucirea razelor reci ale soarelui îi înconjura  
fruntea de fildeș.  
În primul moment prințul Tolui văzând-o, crezu că-i o zână a muntelui  
sau altă apariție fantastică și rămase extaziat de admirație, fermecat  
de minunații ochi de smarald, însă după ce reuși să se smulgă de sub  
vrajă, mintea începu să i se limpezească și își aminti că ochii aceia  
sunt aceiași care de multă vreme îi tulburau somnul și-i răpiseră  
liniștea sufletească, făcându-l să se topească pe picioare de dorul  
lor. Atunci inima începu să-i bară cu putere și treptat simți că își  
recapătă vocea. Gândea în sinea sa, că destinul s-a îndurat de chinul  
lui și îi acordă o șansă de izbăvire.  
Ochii ei îl priveau sfidători, aruncându-i fulgere verzi, care-i  
străpungeau privirile negre penetrându-i inima cu un foc arzător  
nemaitrăit până atunci. Focul acelor priviri îl simțea  
transformându-se in șuvoi de arzător de pasiune și dorință,  
revărsându-i-se cascade în vene și îi cotropindu-i toată ființa. Era  
ceva ca o vrajă fulgerătoare, asemeni zborului Săgeții de Argint  
căruia nu i se putea împotrivi. Făptura aceea fantastică prinse glas  
dulce de femeie și îi alintă simțurile cu voce melodioasă,  
mustrându-l.  
– Cine ești, necugetatule care te încumeți să încalci granițele  
împărăției prea puternicului rege David și să profanezi acest loc? Nu  
te temi oare de mânia ce se va adate asupra capului tău, când va afla  
cum ai îndrăznit să ucizi un animal ce caută scăpare în peșterile  
Muntelui Sacru, contra prigoanei unor oameni fără îndurare?  
– Ooh! Ești o făptură reală deci, din carne și oase pe câte văd,  
preafrumoaso! Un moment am gândit, că mă aflu dinaintea unui spirit al  
muntelui. Cât privește depășirea graniței pot doar să-ți răspund  
prințesă, că am făcut-o de dorul ochilor tăi ce mă urmăresc încontinuu  
atât treaz, cât și în somn, de când pentru prima oară te-am zărit în  
cetatea Caracorum în timpul marii sărbători creștine a Paștelui. M-ai  
privit atunci câteva clipe și mi-ai furat pe veci inima mea și apoi ai  
dispărut fără urmă lăsându-mă pradă pasiunii și disperării.  
Nu mă căiesc de greșeala mea de azi, căci altfel ochii mei nu ar fi  
avut bucuria de a privi iarăși, cel mai desăvârșit și de preț giuvaier  
dintre toate bogățiile ce aparțin măritului rege David.  
– Ooh, lingușitorule! Cine ești tu, care îndrăznești să-ți ridici  
ochii către însăși fiica regelui? Nu te temi oare, de mânia măritului  
suveran?  
– Permite-mi să închin omagiul meu frumuseții tale neasemuite prințesă  
și acceptă iubirea mea preafrumoasă doamnă! Aș dori să cunosc numele  
tău dacă-mi este îngăduit! Dar întâi află că eu sunt primul născut al  
Marelui Han mongol și numele meu e Tolui.  
Prințul tătar continua să o privească cu o pasiune arzătoare în  
priviri, căreia tinerei îi venea tot mai greu să reziste. Simțea la  
rându-i o atracție fatală pentru acel necunoscut, pe care în zadar  
căuta să o înăbușe cu vorbe trufașe, căci fără voia sa tonul vocii și  
cuvintele-i curgeau dulci, fermecătoare precum adierile primăvăratice  
învăluind și mai mult mintea și aprinzând inima în flăcări a tânărului  
han. Prințesa deși despărțită de îndrăznețul prinț, de peretele  
inaccesibil de stâncă, se simțea răscolită de pasiunea privirilor ce o  
învăluiau hipnotic de la poalele stâncilor, precum doi tăciuni  
încinși. Străinul o făcea să se simtă fără voia ei, cuprinsă de un  
sentiment ciudat, neîncercat încă până atunci. Și-a acoperit gura  
minunată cu buze senzuale de culoarea rodiilor, ce lăsau să se vadă  
când zâmbea dinții albi minunați, asemeni mărgăritarelor ce străluceau  
încrustate în prețioasa-i diademă, cu un colț al șalului minunat din  
cașmir fin țesut cu mătase, într-o tentativă fugară de ași ascunde  
propria tulburare de acele priviri îndrăznețe. Îi răspunde cu o voce  
mângâioasă și cu multă dulceață în privirile-i de smarald:  
– Eu sunt prințesa Shokuktany, fiica regelui David urmașul direct al  
marelui rege, preot Ioan! Întoarce-te degrabă prințule în regatul  
domniei tale, înainte ca tata să prindă de veste că i-ai încălcat  
hotarul și ai îndrăznit să-ți urmărești vânatul și mai grav, îi  
dorești fiica! În mânia sa, regele te-ar pedepsi aspru și eu mă tem  
pentru viața ta.  
– Prea frumoasă prințesă Shokuktany, crezi oare că viața mea va mai fi  
demnă de a fi trăită fără lumina preafrumoșilor tăi ochi? Pentru mine  
pedeapsa aceasta ar fi mai grea decât cea mai mare pedeapsă a regelui  
tatăl domniei tale. Ei bine, depinde de bunătatea domniei tale, dacă  
eu voi trăi sau voi fi pedepsit cu moartea, de marele rege David.  
– Pleacă cât mai degrabă prințe Tolui, pleacă să nu te afle gărzile  
regelui pe care le văd apropiindu-se!  
Se ruga cu voce duioasă frumoasa Shokuktany.  
– Îți voi face pe plac preafrumoasă domniță dacă-mi promiți că te voi  
putea revedea! Te iubesc! Oh! Te iubesc nebunește!  
– Îți promit, că ne vom revedea, numai ascultă-mă! Salvează-te,  
înainte să te găsească gărzile de la palatul tatălui meu, pe care deja  
le zăresc în depărtare, venind în căutarea mea! Te rog mărite prinț,  
fă acest lucru de dragul meu!  
– Nu înainte de a-mi răspunde dacă și tu mă iubești, regina sufletului  
meu! Nu mai pot trăi fără iubirea ta! De când te-am văzut prima dată,  
mi-ai căzut dragă. Sufletul meu nu își mai găsește liniștea și te-am  
căutat îndelung pentru că tu cu frumusețea-ți neasemuită mi-ai înrobit  
inima! Două cuvite ale tale sunt deajuns pentru a mă salva, sau a mă  
condamna.  
Prințesa care de la înălțimea unde se afla vedea cum gărzile tatălui  
său se apropiau tot mai mult și în curând urmau să-l descoperă pe  
prinț, îi răspunde cu înfrigurare, dându-și seama de riscurile ce-l  
pășteau pe omul care la rându-i îi răpise inima și față de care simțea  
o mare iubire.  
– Te iubesc! Da! Te iubesc din tot sufletul! Acum, ascunde-te degrabă,  
înainte să te zărească gărzile, viața mea!  
Tolui îi surâse fericit. Făcându-i o adâncă plecăciune, încălecând  
armăsarul său negru și chemându-și șoimul cu un șuierat strident, se  
îndepărtă dispărând după cotitura stâncilor strigându-i din goana  
calului:  
– Pe curând, regina vieții mele! Ne vom reîntâlni negreșit și vei  
deveni soția mea!  
Tânăra Shokuktany îl privea pierdută și lacrimi îi perlară genele  
lungi mătăsoase, prelingându-i-se pe obraji. Șopti mai mult pentru  
sine, căci prințul Tolui de acum era departe, dispăruse din vedere  
împreună cu șoimul său alb și cu prada, ducând cu sine inima  
prințesei.  
,, De acum înainte, eu voi fi condamnată în veci la suferință,  
stăpânul inimii mele! Tatăl meu nu va consimți niciodată ca fiica lui,  
care este un mare rege creștin, să se mărite cu un prinț păgân.”  
După această întâlnire dintre cei doi tineri, nimic nu mai fu la  
fel ca înainte, pentru niciunul dintre ei. Tânărul îi ceru tatălui său  
consimțământul de a cere mâna prințesei creștine Shokuktany, regelui  
David. Kublai îi dădu consimțământul însă când el însuși trimise soli  
la curtea lui David pentru a cere mâna prințesei pentru fiul său, fu  
respins și amenințat cu război pentru îndrăzneala sa.  
Cei doi tineri s-au înțeles în mare secret prin mesageri, să se  
întâlnească din nou la Muntele de Foc și Shokuktany în marea sa iubire  
pentru prințul mongol a consimțit să-i devină soție și să fugă  
împreună pe ascuns.  
În acea dimineață de iarnă, prințesa se îndepărtase mai mult de palat  
căutând să nu atragă atenția gărzilor, profitând de liniștea din  
palatul părintelui său, care plecase cu o mare suită într-un oraș  
vecin, unde avea loc o sărbătoare religioasă a creștinilor nestorieni.  
Prințesa motivase că nu putea să-și urmeze părintele imediat în  
călătorie, pentru că nu se simțea bine, însă promisese că a doua zi va  
urma alaiul regal și va fi prezentă la acea importantă ceremonie  
religioasă. În timpul acesta, de partea opusă a muntelui prințul Tolui  
străbătea Valea Întunericului apropiindu-se tot mai mult de Muntele de  
Foc unde urma să-și întâlnească aleasa.  
Shokuktany poruncise gărzilor să nu-i tulbure cu prezența lor  
plimbarea-i matinală, consimțind doar doicii sale și a două creaturi  
cu chip de fiare să o urmeze. Avea în minte un secret doar al ei pe  
care nimeni altul nu îl cunoștea. A continuat să galopeze pe unicornul  
său alb Yoki, către poalele Muntelui de Foc și alături de ea pe un cal  
murg, venea Tharika doica sa, bombănind nemulțumită de nesăbuința  
tinerei sale stăpâne care se avânta în calea pericolelor cu ochii  
închiși, de Kalystru chinocefalul( om cu cap de lup) și Grypho,  
grifonul său albastru cu aripi . Doica protestă scâncind  
înspăimântată, când văzu cum prințesa își îndemna unicornul  
îndreptându-se către poalele muntelui:  
– Ooh Shokuk beghi, lumina ochilor mei! Vrei oare s-o bagi în mormânt  
pe sărmana ta doică, de te îndrepți direct către pieire? Nu știi oare  
preafrumoasă domniță că muntele acela vrăjit nu iartă pe necugetații  
care se aventurează prea aproape de el, sfidându-i tainele? Dacă nu ne  
va ucide muntele cu siguranță mă va ucide tatăl tău regele David  
sărmana de mine, pentru că nu te-am oprit la timp, să nu te îndrepți  
către acest loc primejdios  
– Ooh, Tharika ce gură mare ai! De câte ori nu am venit la poalele  
muntelui de Foc, însoțită de tata și de frații mei și nu mi s-a  
întâmplat nimic? Ce ar putea oare să ni se întâmple cu acești  
credincioși slujitori ai mei de care ascultă toate sălbăticiunile și  
li se supun? Și apoi uiți că Yoki e neînfricat și nu se pot apropia de  
el nici leii cei fioroși și nici lupii care ar face calea întoarsă la  
porunca lui Kalystru?  
– Nu de fiare mă tem eu stăpână și nu pentru viața mea. Uneori au fost  
văzuți prin aceste locuri grupuri de mongoli necredincioși supuși ai  
hanului, care încalcă fără îngăduință aceste locuri în urmărirea  
vânatului de soi și acești ticăloși nu s-ar da în lături să răpească o  
prințesă atât de frumoasă cum ești tu, pentru a o dărui hanului și  
astfel ai câștiga favorurile. Ar fi o mare nenorocire să se întâmple  
una ca aceasta. Am auzit șoptindu-se la palat că hanul Kublai ar dori  
să te ceară de la tatăl tău pentru a deveni soție a unuia din fii săi.  
Acestea sunt doar zvonuri care nu pot crede că sunt adevărate, dar mai  
bine să fim cu luare aminte. Regele David părintele tău ar porni cu  
oaste contra hanului pentru o astfel de îndrăzneală, decât să accepte  
ca tu să te măriți cu un prinț tătar și păgân și să faci parte din  
haremul lui.  
– De ce gândești și vorbești așa disprețuitor doică Tharika de prinții  
mongoli? Am auzit că în ciuda faptului că-s păgâni sunt foarte buni cu  
supușii creștini care trăiesc în țara lor. Nestorienii și maroniții  
din regatele mongole practică nestingheriți culturile lor, li se  
permite să construiască biserici, să se roage și cine ar îndrăzni să-i  
prigonească ar fi aspru pedepsit de marele han tătar, Kublai. Se spune  
că prima sa soție, Dozuk e creștină nestoriană și e foarte influentă,  
iubită și respectată la curte și în împărăția lor.  
Se mai spune că hanul însuși s-a convertit la creștinism și că fii săi  
sunt viteji și vrednici, mai cu seamă mezinul care-i cel mai iubit de  
părintele său. Îți voi destăinui o taină mare, doică. Sunt logodită în  
mare taină cu prințul Tolui și departe de el viața mea nu mai are  
rost. Peste puțin el trebuie să vină aici la poala muntelui Sacru și  
eu îl voi urma pentru ai deveni soție și nu mă va putea opri nimic  
altceva decât moartea, ca aceasta să se îndeplinească! Tu, draga mea  
doică alege acum, dacă dorești să mă urmezi sau să te întorci! Aceste  
trei creaturi care sunt aici cu noi au ales și vor veni cu mine în  
împărăția iubitului meu soț.  
Bătrâna doică care deja avea unele bănuieli în privința schimbărilor  
manifestate în ultimul timp de tânăra prințesă, auzind acestea simți  
deodată cum îi năvălesc în suflet valuri de temeri și negre  
presimțiri. Auzise de demersurile hanului pe lângă rege ca să-și dea  
fata după fiul lui dar nu-i trecuse nici măcar prin minte că și tânăra  
prințesă îl văzuse pe fiul hanului și era îndrăgostită de el. Aceasta  
era o taină pentru rege și pentru toți de la curte, cum până în acel  
moment fusese și pentru ea, care era doica fetei încă din pruncie,  
când copila rămăsese orfană de mamă imediat după ce se născuse.  
– Ooh comoara mea neprețuită, bătrâna ta doică te va urma și în  
mormânt dacă tu vrei! Nu te voi lăsa singură copila mea dragă, vin cu  
tine unde vei merge tu!  
Zise acestea, micul grup s-a apropiat de munte când după colțul  
stâncilor a răsărit deodată suita prințului mongol. Tolui și-a luat  
iubita în brațe , a strâns-o lângă inima sa în tăcere, apoi dând  
pinteni cailor s-au pornit în mare grabă, făcând cale întoarsă spre  
hotarele Hoardei de aur.  
Pentru prima dată în Valea Întunecată negura s-a ridicat îndeajuns  
descoperindu-se vederii tinerilor și gărzilor ce-i însoțeau,  
strălucirile înghețate ale peisajului , sinuozitățile râului și  
coastele împădurite cu arbori imenși acoperiți de albul imaculat al  
iernii. Zâmbind, doica care cunoștea multe taine, le spuse oftând  
ușurată:  
– Iată! O mare minune care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani,  
se săvârșește azi pentru voi și dragostea voastră mare! Întunericul  
s-a tras deoparte și a făcut loc luminii în această vale! Acesta-i un  
semn bun și dumnezeu aprobă iubirea voastră!  
Ce doi iubiți se priviră în ochi și își zâmbiră fericiți.  
Dhozuk beghi, soția marelui han mongol Kublai era o creștină  
nestoriană și o femeie foarte înțeleaptă, vestită și iubită de supușii  
hanului pentru marea sa bunătate și înțelepciune. Chiar și în regatele  
vecine era faimoasă înțelepciunea și bunătatea sa. Tolui era fiul ei.  
Cu intervențiile mamei Dhozuk, pe lângă regele David cu multă  
diplomație, a fost prevenit războiul dintre acesta și marele han  
mongol Kublai. Cei doi tineri au obținut în cele din urmă și  
binecuvântarea puternicului rege, s-au căsătorit și au au trăit  
fericiți. Tolui a devenit mare han al triburilor mongole după moartea  
lui Kublai..” 
Referinţă Bibliografică:
VIS ALB / Maria Giurgiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1961, Anul VI, 14 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Maria Giurgiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Giurgiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!