Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1774 din 09 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - CHIPUL LUI IISUS RĂSTIGNIT PRINTRE FLĂCĂRI...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În memoria martirilor creştini ucişi în Siria şi a victimelor de la Clubul Colectiv  
 
Dacă ar fi reuşit să intuiască vrednicul de pomenire Domnitor Constantin Brâncoveanu, în fatidica lună august a anului 1714, că inima Bisericii lui Ortodoxe de suflet va sângera cumplit trei sute de ani mai târziu, pentru că unei părţi a actualei societăţi postmoderne cu vădit suflu new-age-ist puţin îi va păsa de sensul adânc al sacrificiului său sfâşietor, cu siguranţă că şi-ar fi plecat de două ori capul pe tăietor în faţa călăului turc şi că şi-ar fi îndemnat atât copiii, cât şi pe cinstitul sfetnic Ianache, să procedeze, la rându-le, identic. „Să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru.”, avea să mărturisească, ulterior, fostul secretar al creştinului domn român - italianul Antonio Maria Del Chiaro. Sacrificiul lui Brâncoveanu a reprezentat, de fapt, un dublu refuz oferit cu fermitate sultanului pentru a nu-i pune acestuia la picioare bogăţiile proprii şi de a nu trece definitiv la islam. Privind din zorii secolului XXI către începutul veacului XVIII, observăm că lucrurile se desfăşoară în cadrul unei regii filmice de o similaritate ieşită din comun. Pare a fi exact aceeaşi bandă de celuloid care ţi se deplasează în mod recurent dinaintea ochilor, tocmai ca să îţi osifice în străfundul sufletului chipul tragediei fără de margini a terorii, o teroare născută din varii interese identificabile, precum şi din neputinţa (nici măcar acum, în anul 2015) de a cultiva Iubirea şi Respectul în raport cu Celălalt, cu alte cuvinte, de a accepta Alteritatea în sine, cu toţi parametrii ei de stare distinctivi.  
 
Din acest punct de vedere, în Siria, altarul martirilor care au renunţat la propria lor viaţă pentru a duce cu ei Dincolo credinţa în Cristos se întinde ca un decor macabru, printre ruine, fără ca lumina din candele să îşi facă vizibilă pe undeva, lângă vreun ciot fumegând de cruce, materialitatea. Am spus cruce?!... Nu, crucea nu mai există deloc ca însemn mortuar specific acolo, în locul unde s-au născut odinioară sfinţi, iar azi a coborât abrupt întunericul. Ea, crucea, a devenit doar un contondent obiect al morţii înfipt cu o indescriptibilă cruzime satanică în inima unor creştini, care sunt acum o dâră de spirite călătoare prin Împărăţia Luminii lui Dumnezeu. Pentru ei, învredniciţii de o moarte mucenicească specifică secolelor, când prigoana anticreştină devenise lege în imperiu, nu a jelit nimeni, nu a protestat nimeni, nu a înălţat rugăciuni fierbinţi nimeni. Toţi aceşti martiri s-au stins în chinuri cumplite şi o tăcere globală de mormânt. Desigur, plasarea lor geografică mult prea departe de graniţele lumii cu aşa-numit rol mesianic civilizator a făcut ca urletul măcelului colectiv să nu le fie auzit de la un colţ la altul al planetei Pământ. Poate că nici nu s-a vrut, până la urmă, asta, atâta vreme cât tăcerea vinovată din ultimii ani a locuitorilor Terrei a fost acoperită continuu de dizarmonia sonoră a ritmurilor protestatare diverse, dar şi de mascarada unei instinctualizări generale malefice de pe seama căreia unii câştigă sume imense, iar alţii îşi aruncă trupul, sufletul şi chiar viaţa însăşi la groapa de gunoi a existenţei.  
 
Sufletul Bisericii este aidoma sufletului unui copac. El se bucură în tăcere de fiii Săi, atunci când aceştia îi îmbrăţişează cu dragoste trupul, şi suferă, într-o la fel de mare tăcere, când ei îi rănesc, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, Chipul. În cumplita vâltoare a dansului macabru al vremii contemporane, când lumea încearcă să acopere din toate părţile cu mizeria ei Cerul, Biserica Ortodoxă Română şi păstorii ei au fost, prin glasuri de clopot şi litanii, acolo unde nimeni nu a catadicsit să fie întru cinstirea memoriei miilor de creştini supuşi martirajului colectiv în Siria, Liban şi în Orientul Mijlociu. Spiritelor violent chinuite de pe aceste pământuri îndepărtate, spirite rămase în genere, pentru omenire, cu o identitate greu de precizat, li s-a pregătit de aici, din spaţiul liturgic românesc, marea lor trecere către nemarginile universului de Dincolo prin cuvântul de rugăciune al preoţilor Catedralei Patriarhale a Bucureştilor şi al Întâistătătorului actual al Bisericii - Patriarhul Daniel.  
 
Trăim, după cum se vede, timpuri grele, de umilire până la sufocare a Omului, de stigmatizare periculoasă a lui, atâta vreme cât aceasta alege să adere la un anumit set de principii morale, la un modus vivendi sui-generis dominat de cinste, simplitate, înţelepciune, credinţă (dar una trăită cu intensitate şi practicată în mod constant, ca un dat intrinsec al Fiinţei umane, şi nu un soi de pseudocredinţă tributară unui enervant discurs public de natură imagologico-asubstanţială şi nimic altceva). Trăim nişte ani negri dăruiţi lumii de Dumnezeu, când noua paradigmă scoasă vederii la orizont se hrăneşte nicidecum cu ideile Binelui suprem, ci cu sânge, când minciuna a ajuns să fie prelucrată cu minuţie în spatele scenei şi prezentată publicului din piaţă drept adevăr suprem, când sfinţii, altădată mărturisitori asidui întru Cristos, sunt, iată, martirizaţi a nu ştiu câta oară pe braţele de lemn ale Crucii, iar sufletul Omului sfâşiat de propria-i lipsă (indusă) de sens, când nici măcar cărămizile nu mai au puterea să reprezinte urmele concrete ale civilizaţiei actuale pe cale de extincţie, iar cultura e ruptă total de frumuseţea zbaterii interioare a artistului în căutare de răspuns şi nuanţe. Ei bine, în toată această maree violentă de porno-viaţă, de ţintuire voită a persoanei în perimetrul limitativ al instinctualizării animalice şi de îndepărtare a sa de sfera deschizătoare de drum a spiritualului definitoriu - o tactică maladivă a prezentului, despre care am mai vorbit şi cu alte prilejuri -, creştinismul deţine o nebănuită şansă de a renaşte cu mult mai multă forţă acum. Sunt, până la urmă, nu doar cele mai bune vremi de mântuire a sufletului, după cum scria cândva Cuviosul Paisie Aghioritul, dar şi cele mai clare momente de redefinire emblematică a parametrilor învăţăturii cristice în cel mai pur înţeles al ei. Am convingerea că, tocmai în mijlocul focului acestuia secularizanto-globalist, orice punct critic apărut pe graficul evoluţiei bimilenare a religiei universale a Iubirii poate constitui, într-un final mucenicesc, însăşi sursa atingerii pragului maxim de comprehensiune a miezului său luminos. Viitorul îmi va da dreptate ori, dimpotrivă, mă va infirma. Depinde numai de Fiinţa umană, dacă va alege să rămână înfiptă în putregaiul păcatului cărnii sau va accede cu inima deschisă la ceea ce se află poziţionat pe nivelele superioare ale existenţei în sine. E forma de libertate maximă pe care i-a oferit-o încă de la Facere Dumnezeu.  
 
Nu numai acum, la frenetic început de secol XXI, creştinismul a avut de suferit. De două mii de ani încoace, Lumina se tot luptă cu fiara întunericului rece, iar Iubirea încearcă să pună capăt urii nefireşti. Peste toată această piesă tragică a destinului cristic însă, figuri luminoase şi înţelepte de sfinţi, monahi, monahii şi înalţi ierarhi s-au născut dintotdeauna în templul creştinătăţii mioritice - un veritabil izvor, până la urmă, de identităţi continuu nevoitoare întru desăvârşirea trării intense a credinţei în Dumnezeul-Treime -, tocmai pentru că poporul român e unul creştin în afara dogmei, am putea zice, e unul creştin de la sine, din lăuntricitate, din fibră, din lumina aceea interioară a frumuseţii veşnice cu care a fost hărăzit de divinitate. Iată, bunăoară, cum proiecţia chipului blând al Părintelui acad. Dumitru Stăniloae vine să ne propovăduiască, în cheia esteticii înalte a Iubirii, faptul că noi, oamenii, ”Pe Dumnezeu nu-L cunoaştem numai teoretic, ci Îl cunoaştem şi practic, prin rugăciune şi despătimire.”, ori cea a Părintelui Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol, care rostea cu serenitate absolută ideea originală că ”Fără Cruce, nu ar exista frumuseţea Învierii.”, ca să nu mai vorbim despre fostul Părinte Patriarh Teoctist, cel dăruit de Dumnezeu cu haina simplităţii fireşti şi a sfătoşeniei ancestrale a ţăranului român, sau despre hâtrul Arhimandrit Teofil Pârâian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, pentru care ”Deplinătatea, suprema posibilitate de realizarea a binelui, suprema posibilitate de înaintare în viaţa duhovnicească trebuie să fie un ideal al tuturor.”. Dar câţi evlavioşi duhovnici şi teologi nepreţuiţi nu a avut această ţară în vreme?!... Să evidenţiem în acest cadru şi pe câţiva dintre ierarhii prezentului, la care se observă o evlavie aparte pentru Biserica pe care o păstoresc, precum ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei (care a acordat anul acesta, la sărbătoarea Sf. Cuv. Parascheva, o cinstire deosebită câtorva dintre veteranii celui de-al Doilea Război Mondial cu vârste extrem de înaintate), Episcopul Casian al Dunării de Jos, tânărul Episcop Macarie al Europei de Nord, dar şi vrednicii preoţi nevoitori din parohiile Franţei, Canadei, Americii, Regatului Unit al Marii Britanii, Belgiei etc.  
 
Sprijinindu-ne cu soliditate pe fundamentul jertfelniciei supreme a sfinţilor martiri slujitori lui Cristos, în marea lor majoritate oameni cu gândire avangardistă şi o admirabilă inteligenţă personală, precum şi pe operele de bază ale marilor teologi români, Părintele Dumitru Stăniloae devenind, cu Voie divină şi muncă asiduă, cel mai mare teolog al creştinismului mondial din întreg secolul XX, cred că toate lecţiile extrem de violente prin care trece umanitatea azi pot avea soluţii benefice, iar identitatea religioasă ar fi ocolită de fisurile, care se încearcă din răputeri a fi create azi. E-adevărat, de multe ori, prin prisma a ceea ce făptuim în permanenţă noi înşine, primim cu duritate palme peste obraz, ca ereticul Arie, în plin întâi Sinod niceean, acum 1690 de ani, din partea Episcopului Mirelor şi Lichiei, mult veneratul Sfânt Nicolae acum, din cauza negării vehemente a naturii treimice a dumnezeirii. Tocmai de aceea, am sentimentul că a sosit, iată, momentul critic decisiv, când trebuie reconsiderat din temelii nu raportul de comunicare şi imagine a vectorului religios actual, ci RAPORTUL DE COMUNIUNE dintre Biserică, slujitorii ei şi societate, iar asta deoarece Chipul lui Cristos există în fiecare din aceste trei componente funciare, deopotrivă. E vital să se conştientizeze în această clipă faptul că nevoia de Iubire şi de apropriere a flăcării incandescente a Luminii cristice apare mai necesară ca niciodată. Orişicât ar greşi de mult o Fiinţă umană pe acest pământ, în intimitatea sa nerostită, ea doreşte cu tărie să fie însoţită de Dumnezeu pe drumul ei către eternitate. Consider, finalmente, că forţa magică a Iubirii adevărate, despre care vorbea în termeni de o estetică superioară inegelabilă Părintele Stăniloae, dar şi aceea a Iertării purtătoare de izbândă, ar trebui să devină ambele nu doar simple principii de amintit în discursuri eseistice sau orale ample, ci însuşi modul nostru firesc de a fi.  
 
P.S.  
 
1) Să amintim în acest context şi ajutorul material pe care mănăstirile şi bisericile ortodoxe din România l-au dăruit în ”semn de iubire frăţească” tuturor creştinilor din zonele geografice anterior amintite, un gest singular la nivelul întregii societăţi autohtone (dar trecut, din neatenţie sau din alte motive, cu vederea de cei care atacă sistematic, din păcate, şi sub diferite forme preoţii şi Biserica azi). În anul 2013, după cum bine se ştie, numai în Siria au fost omorâţi peste 1200 de creştini, dărâmate peste 60 de biserici, iar doi dintre ierarhi - Mitropolitul Paul de Aleppo şi Alexandretta din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient şi Înaltpreasfinţitul Gregorios Yoregorios Yohanna Ibrahim de Aleppo din Patriarhia Siriană a Antiohiei şi a Întregului Orient - răpiţi în luna aprilie, exact în momentul în care ofereau asistenţă spirituală creştinilor de limbă arabă din perimetrul de graniţă a Siriei cu Turcia (motiv pentru care Preafericitul Daniel a oferit, la sfârşitul anului 2014, un cec în valoare de 500 000 de euro Patriarhului Antiohiei şi al Întregului Orient, Ioan al X-lea, probabil nu o sumă foarte mare în raport cu nevoile multiple ale respectivilor suferinzi, dar un act relevant şi binevenit la ceas de nevoie, care, consider că trebuie subliniat ca atare, la fel ca toate faptele bune pe care Biserica şi fiecare dintre patriarhii Ei le-au făcut de-a lungul timpului).  
 
2) Am scris tot acest eseu din datoria morală de creştin ortodox în raport cu Biserica de care aparţin prin sfântul Botez şi prin credinţă.  
 
3) Persoanelor îndrituite din cadrul Patriarhiei Române cu alcătuirea calendarelor bisericeşti ortodoxe, le propun drept formulă grafică viitoare pentru calendarele anilor următori, ca, în dreptul fiecărei luni, să apară, în semn de preţuire deosebită, câteva dintre sfintele femei, care şi-au închinat întreaga viaţă sau o mare parte a ei Ortodoxiei şi lui Cristos, precum: Sf. Mironosiţă întocmai cu Apostolii, Maria-Magdalena; Sf.M.Mc. Ecaterina; Sf.Cuv. Parascheva; Sf. Întâia Mare Muceniţă şi întocmai cu Apostolii, Tecla; Sf. Filofteea de la Curtea de Argeş; Sf. Elena; Sf.M.Mc. Varvara; Sf. Ana; Sf.Mc. Iustina; Sf.M.Mc. Eufimia; Sf. Cuv. Teodora de la Sihla; Sf. Cuv. Mc. Eugenia.  
 
Magdalena ALBU  
8 noiembrie 2015  
Sf. Arh. Mihail şi Gavriil  
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - CHIPUL LUI IISUS RĂSTIGNIT PRINTRE FLĂCĂRI... / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1774, Anul V, 09 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!