Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1687 din 14 august 2015        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - DE LA ALVEOLA UMANĂ A LUI ESTRADA, LA SEMIOTICA IMPERIALISTĂ A NEIUBIRII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
120 de ani de la naşterea scriitorului Ezequiel Martinez Estrada  
 
Pur şi simplu, îl iubesc pe Ezequiel Martinez Estrada, iar motivele mele sunt diverse. Îl iubesc pentru că s-a constituit în acel soi de intelectual aparte, spijinit pe temelia întotdeauna sigură a autodidacticismului constructiv. Îl iubesc pentru că şi-a apropriat cu voluptate neliniştea tristeţii, reuşind să redea plenar dansul în spirală al infinitului său lăuntric. Îl iubesc pentru că a fost hăruit de celestitate să nască simboluri autentice spre a defini în detaliu sufletul Argentinei, cu luminile şi cu umbrele lui triste şi prăfuite cu tot. Îl iubesc pentru că nu a văzut în omul obişnuit al pampei - cel care ştia să poarte în felul lui un dialog ascuns cu firul de iarbă mişcat din toate părţile de vântul neocrotitor al câmpiei - barbarul unei comunităţi nonculturale dominat, în genere, doar de instincte primare ori semenul inferior căruia nu trebuie să i se acorde decât un vădit dispreţ erodant de către Alteritate. În fine, îl iubesc pe Estrada fiindcă, prin firea lui, a fost un veritabil înaintevăzător al lumii acesteia, reuşind să pătrundă cu ochii minţii şi cu cei trupeşti dincolo de pojghiţa aparentă a realităţii şi să descopere cu bucurie în sufletul pustiului argentinian însuşi sufletul primordial al locuitorilor săi - oglinda unde infinitul mare îşi reflectă, în fiece moment al zilei şi al nopţii, măreţia-i greu de cuprins în cuvinte, cu toate că această oglindă nu i-a putut răspunde niciodată la fel de onest Cerului cu invariabila ei opacitate cvasidezumanizantă.  
 
Caracterizat de o erudiţie desprinsă parcă din fecunditatea spiritului mereu ardent al Renaşterii, scriitorul născut în San José de la Esquina (Provincia Santa Fe) a dăruit culturii universale una dintre cele mai cuprinzătoare exegeze care s-au scris vreodată despre spaţiul argentinian al vremii lui, exegeză intitulată definitoriu „Radiografia pampei”. O revelaţie pentru mine această pătrundere răscolitoare a lui Martinez Estrada în adâncul Sinelui propriu şi în cel al toposului natal, situat periferic, sub raport geografic, pe continentul Americii Latine. Edgar Papu îl compară pe autor cu Feodor Mihailovici Dostoievski în ceea ce priveşte demersul său lucid de a cerceta lucrurile până în esenţa lor primară, ireductibilă, deoarece capacitatea aproape singulară, până în prezent, a lui Estrada de a sonda nonapologetic straturile de suprafaţă, precum şi pe cele de adâncime ale umanului întâlnit în cale şi ale teritoriului străbătut, alcătuieşte cu vădită obiectivitate diagnoza integrală a spiritualităţii şi a civilizaţiei din Argentina primei jumătăţi a secolului XX, cartea fiind publicată, după cum se ştie, în anul 1933.  
 
Totul are memorie în teatrul divers al pampei. Şi oameni, şi plante, şi pietre, şi aer, zvâcnesc cumva în acelaşi ritm imemorial al locului. Căci „Radiografia” lui Estrada se prezintă aidoma unui film al vieţii bine definit, cu repere geografice fixe şi cu rădăcinile înfipte milenar în dizarmonia ameţitoare a unui orizont spiritual unic, a cărui amplitudine este sporită, din păcate, de ceea ce domină devastator întinderea - dezumanizarea umanului ca specie. Poate că nu suntem prea departe de adevăr, atunci când afirmăm aceste lucruri, fiindcă Martinez Estrada ni se înfăţişează drept acea conştiinţă care decriptează, pe de o parte, tainele viitorului omenirii, precum Efrem Ieromonahul de la Schitul Vatopedin „Sfântul Apostol Andrei”, iar pe de alta, el este un consacrat scrutător (de tip renascentist, iată, prin arhitectura vastă a cunoştinţelor expuse) al trecutului şi un semiotician desăvârşit al interacţiunii perfecte dintre natură şi om. De-a lungul şi de-a latul pampei, fiecare entitate, în care zvâcneşte puternic sau molcom viaţa, comunică, printr-un joc arhaic al reflexelor căpătate şi al raţiunii, cu sufletul ce animă în permanenţă forma. Şi asta, fiindcă, pentru scriitorul argentinian, pampa nu reprezintă doar un topos oarecare al pământului caracterizat de o serie de coordonate exacte raportate la planul general al planetei. Şi nu este nicio metaforă izolată, unde autorul a încercat să închidă înlăuntru-i principii felurite, particularităţi zonale, descrieri fenomenologice demne de menţionat ş.a.m.d. Ea depăşeşte în mod vizibil aceste laturi completamente restrictive, poziţionându-se fără echivoc în registrul larg al semnificării conţinutului, pe care unitatea sau, mai bine zis, în cazul de faţă, complexul de unităţi culturale distincte aici analizate îl predetermină.  
 
Pentru Estrada, pampa şi lumea ei înseamnă o mulţime imensă de semne definitorii, pe care încearcă să le supună în carte unei explicitări exacte şi voliţional încărcată de detaliu fin. Raporturile zilnice sau ocazionale ale omului cu elementele naturii sunt frăţeşti, simbiotice, de maximă intimitate a comunicării şi de comuniune, în acelaşi timp. Ciclitatea anotimpurilor implică, la rândul ei, o largă perspectivă a cunoaşterii integrate şi integrale pentru fiinţa umană a pampasului aflată într-un proces continuu de inadecvare cu mediul din care, prin lucrătura sordidă a destinului, este parte. Radiografiat totul cu minuţie şi în mod dual - pentru că, în opoziţie cu echilibrul stabil indus de prima parte a cărţii, gânditorul intră temerar şi în geometria discutabilă a metropolei, Buenos Aires-ul, ca un contrapunct necesar ce vine să anticipeze cu precizie declinul moral al viitorului acesteia şi, în genere, al lumii -, pare că ni se derulează halucinant prin faţa ochilor însăşi banda de celuloid a sufletului Argentinei, în cea mai elevată şi fidelă schiţă a sa.  
 
Pampa înghite cu voluptate evoluţia pozitivă a spiritului metropolitan, ne spune Martinez Estrada, pentru că ea reuşeşte să îşi impună cu duritate legea în faţa unei civilizaţii incipiente. Dezumanizarea, delincvenţa, instinctualizarea disperată a individului vorbesc laolaltă despre un eşec al conglomeratului cosmopolit urban în faţa cortexului nivelat al câmpiei. Ca atare, supravieţuirea omului în alveola geografică, dar şi în cea politică întoarse atât de hotărât împotriva sa capătă sensuri specifice. Barbaria unei existenţe neofertante şi nefireşti de dure, aproape reptiliene, după E. Papu, trăite de acesta la modul tragic în miezul violent al întinderii a dezvoltat o serie de complexe nevindecabile asupra psihiei umane, complexe care şi-au prelungit tentaculele până în poligonul pervertit al Buenos Aires-ului, dar şi „tot soiul de excrescenţe negativ-morale” (Edgar Papu) ivite în vidul campestru şi de conştiinţă precizat. Aşa vede lucrurile Estrada. Pentru el, tarele imprimate genetic de-a lungul vremii fiului pampei nu pot fi anulate niciodată de stropul civilizator pe care îl naşte cu titlu identitar metropola. Descoperim, iată, aici nu numai chipul lucidităţii ieşite din comun a autorului „Radiografiei”, ci şi doza uriaşă de tristeţe a sa în raport cu sufletul năvalnic al Argentinei, în creuzetul căruia materia şi antimateria se topesc, deopotrivă, cu un firesc mai puţin obişnuit, ca şi cum ele ar fi convieţuit astfel încă din scena primară a Facerii.  
 
Ezequiel Martinez Estrada a iubit în mod absolut pământul Argentinei. Poate tocmai de aceea „Radiografia pampei” este şi cel mai elocvent referenţial literar de până acum pentru întreaga cultură a lumii în ceea ce priveşte conturarea cu obiectivitate a relaţiei antagonice dintre stadiul de barbarie şi nivelul de civilizaţie coexistente pe teritoriul unei ţări. Estrada nu a văzut în raportul acesta de vizibilă excludere dintre cele două noţiuni anterior specificate, pe care le-a ascuns cu intenţie în forma distinctă, dar deloc abstractă a matricei simbolurilor - şi avem de-a face aici cu un grad maxim de autenticitate în sfera creaţiei literare a secolului XX -, o ameliorare a discrepanţelor indiscutabile dintre Trapalanda şi Arghiropolis ori o anumită influenţă pozitivă dinspre oraş către câmpie. Dimpotrivă. El a observat agresiunea de neoprit a sălbăticiei asupra metropolei, dar şi faptul că aceasta din urmă a ajuns să reprezinte, mai degrabă, produsul nefast al interacţiunii dintre două structuri diferite între care hiatusul s-a instaurat, încă de la început, cu destul de multă evidenţă. Despre noţiunea de libertate a fiinţei cu apucături de reptilă în concertul zgomotos al supravieţuirii campestre, din nefericire, nu se poate discuta aici cu largheţe.  
 
Cu toată fiinţa ei de ierburi şi de lut, pampa îşi transcende propria metaforă şi realitate, căpătând, prin verbul pătimaş al lui Martinez Estrada, contururi precise de mit. Un mit netăcut însă, care covârşeşte şi subjugă fiinţa, deoarece lupta îndârjită dintre om şi demonul supravieţuirii din prezentul sempitern a obligat nobleţea spiritului să-şi piardă în vreme definitiv consistenţa. Cu alte cuvinte, în cartea lui Estrada, limitele umanului încep să se nască forţat în ecosistemul dizolvant pentru trăiri sufleteşti înalte al câmpiei, iar efectele lor negative să se împrăştie mai apoi cu repeziciune, ca într-o algoritmie predeterminată a răului, dincolo de zidurile cetăţii moderne a Buenos Aires-ului, în suflul fierbinte al unui oraş, care primeşte întotdeauna cu nesaţ ceea ce respinge, pe de altă parte, vehement. Propunerea pe care o face, de fapt, scriitorul argentinian este modelul real, la dimensiuni reduse, al crizei de identitate în care se zbate şi după şapte decenii, iată, de la conceperea cărţii sale, lumea. Acest lucru dovedeşte faptul că Ezequiel Martinez Estrada a posedat nu numai o erudiţie reliefată cu strălucire şi responsabilitate în opera sa, dar că el a fost şi un gânditor vizionar, care a anulat în manieră proprie toate barierele timpului fizic, stilizând, cum nu se poate mai reuşit, practic, două destine suprapuse: cel al pampasului argentinian şi cel al postmodernităţii metamorfozante de azi.  
 
Din lumea vântoasă de acum aproape un secol a pustiului sud-american aşezat cu faţa către Atlantic şi spatele către civilizaţie şi până la realitatea profund dezarticulată, cel puţin pentru moment, a începutului de veac XXI, avem de-a face cu o trecere semnificativă din sfera istoriei concrete a trecutului în alveola social-culturală a prezentului cu aspect întunecat, asubstanţial din punctul de vedere a structurii sale şi cu o identitate asumat luciferică, unde relativizarea adevărului pare că este, la o primă încercare prospectivă, unul dintre cele mai distructive lucruri aruncate în ochi umanităţii de către noul ev postmodern. La o lectură secundă, însă, a fenomenologiei complexe din contemporaneitate, relativizarea în sine a adevărului începe să capete oarecum legitimitate, transformându-se brusc în spaţiul minimal al unei breşe extrem de necesare, până la urmă, pentru a clarifica în detaliu o anume situaţie concretă. Este şi singura parte pozitivă, de altfel, pe care i-o putem ataşa acestui nou principiu dominator al actualităţii.  
 
O semiotică a imperialistă a neiubirii... Personal, aşa aş caracteriza romanul lui Umberto Eco - „Numele trandafirului”. Căci, înlăuntrul său, decriptarea după un algoritm impus a mitului macabru al crimei se desfăşoară într-o atmosferă hrănită până la saturaţie cu cadavre, unde mulţimea semnificaţiilor intens căutate, cel puţin la nivel de aparenţă, dispar topite toate într-un mister inaccesibil nu numai timizilor neofiţi, ci şi marilor iniţiaţi ai momentului. De la opera literară în sine şi până la recentul discurs public al autorului cu accente profund dispreţuitoare în raport cu o anumită categorie de persoane, e un pas semnificativ, deoarece mesajul diseminat aduce, de fapt, în planul analizei prezente relaţia totalmente compromisă dintre autointitulata elită planetară şi mase, de eşecul cultural al cărora elita poartă o vină principală prin repoziţionarea voită, în primul rând, a centrului de greutate al comunicării sale din sfera interacţiunii societale fireşti în perimetrul unui nefast autism restrictiv şi disonant cu ceea ce definim drept stare de firesc a normalităţii. Un tip de orgoliu nejustificat şi condamnabil, până la urmă, valorizat, iată, printr-un preţ extrem de mare într-o lume permanent asasinată spiritual în numele semnului imobil al crucii întoarse a urii.  
 
Mă abţin, totuşi, de la a cataloga discursul public al lui Eco ca fiind unul al urii, pentru că nu pot ataşa, pur şi simplu, acest substantiv cu încărcătură semantică negativă personalităţii complexe a scriitorului. Aş spune, mai degrabă, că este un monolog construit pe echilibrul instabil, repet, al neiubirii, gândindu-mă la pecetea de ordin estetic pe care i-o împrumuta, întru exemplificare, Roland Barthes trandafirului, anume aceea de simbol vegetal al pasiunii. Prin opoziţie cu semioticianul francez, Umberto Eco nu distribuie însă o semnificaţie a lui, aparte, trandafirului, ci îi umple acestuia întreaga natură de un sens neprecizat, să-l numim, transformându-l în purtător de metaforă întunecată a crimei. Avem libertatea de a insera acest atribut titlului cunoscutei sale cărţi. E, practic, un mesaj care vine insistent dinspre cuvinte către cititor, întruchipând un soi de realitate lugubră, unde floarea cu spini ucide, încetul cu încetul, viaţa, expediind în spaţiul faptelor ilegale feroce divinul din om şi, finalmente, împuţinându-i acestuia definitiv multitudinea de sensuri a codului său specific existenţial. Până la urmă, „semiologul imperialist” italian se loveşte în propriul lui discurs public de însăşi exerciţiul de a privi cu obiectivitate teritoriul virtual direct în ochi. Căci, dacă mitului, după Barthes, „timpul şi cunoaşterea nu-i vor adăuga nimic, dar nici nu-i vor lua nimic.”, într-un mapamond nepopulat la tot pasul cu Einsteini creativi, lui Eco, întreţinerea de raporturi nenaturale cu semnificantul şi semnificatul jocului circular al realităţii prezente în substanţa invizibilă a fibrei optice i se întoarce împotrivă, născând, astfel, dint-o dată, paradoxul contrazicerii cu propriile-i idei, ceea ce la Ezequiel Martinez Estrada era completamente exclus.  
 
Să fie oare, ne întrebăm, discursul lui Eco unul ce anticipează puternic o criză semiologică actuală, care vine să sublinieze necesitatea repoziţionării acesteia în contextul apariţiei reţelelor sociale constituite, în mod evident, în purtătoare de material semiotic abundent, dar şi într-un segment absolut necesar de cercetat al domeniului extins al comunicării de masă?!... Personal, aşa aş decripta cele susţinute recent de către scriitorul italian, fapt care nu presupune cu niciun chip reinterpretarea conglomeratului său operistic anterior creat, ci, dimpotrivă, acesta trebuie să fie considerat însăşi baza fundamentală de sprijin pentru realizarea analizei de fond a fenomenului de curând apărut. Interesant de remarcat aici e un aspect funciar, anume acela că raportarea cercetării în sine are drept axe dominante atât forma, cât şi conţinutul semantic al expresiei scrise, care capătă caracter de materialitate tangibilă, pe lângă toate celelalte axe secundare legate de sfera publicitară, de cea a elementelor audio-video, iconice ori de alte naturi integrate într-o astfel de modalitate comunicaţională de tip recent. Conţinutul expresiei scrise, de pildă, ca marcă identitară a câmpului semiotic specific subiecţilor umani, devine, iată, un puternic generator de informaţie culturală, de la care se poate pleca oricând în alcătuirea unei diagnoze precise, însă nu la nivel general comunitar, ci doar la nivel de individualitate concretă. A amesteca entităţile psihice între ele şi a formula o concluzie cu totul şi cu totul neconformă cu realitatea ca atare denotă un principiu de critică a conştiinţei sociale complet eronat ca modalitate de a privi dincolo de ceea ce suntem învăţaţi a vedea în mod obişnuit în juru-ne. Cu alte cuvinte, desluşirea denotativă sau conotativă a corpului lingvistic propus de un subiect în parte nu numai că reprezintă o mare provocare pentru un specialist, dar îl şi îndreaptă pe acesta către o latură distinctivă a modelului semiotic ales, model de o complexitate vădită, unde pot fi descoperite o multitudine de semne încărcate de emanaţii spirituale noi. Spaţialitatea virtuală devine, în acest caz, o spaţialitate obiectivă, puternic semnificantă, formată dintr-un sistem de coordonate fixe, e-adevărat, uneori, mai greu, alteori, mai uşor desluşibile din punctul de vedere a conţinutului formei construite, un teritoriu care cheamă către el semiotica - şi aici îl citez pe Eco - nu ca pe o „teorie a minciunii” globale, ci ca pe o disciplină necesară de stabilire a tuturor faţetelor specifice acestui nou rit comunicativ. Întâlnim aici un perimetru plin de semnificaţii diferite, caracterizat de un limbaj propriu, care poate rămâne la nivelul binecunoscut de limbaj-obiect sau poate îmbrăca şi haina meta-limbajului, transformându-se, uneori sau de cele mai multe ori, chiar în ceea ce Barthes denumea explicit „rostire mitică”.  
 
După cum se ştie, „forţa interpretării” limbajului folosit în artă, dacă facem trimitere la ceea ce corect sublinia Gombrich, rămâne singurul vector logic în stare să elimine eroarea de citire a oricărei ecuaţii plastice propuse publicului de către creatorul de mesaj, în speţă pictorul, perceperea formei lui solide, dacă facem trimitere la Ruskin, devenind „în întregime o chestiune de experienţă.” (spre a nu ajunge să se metamorfozeze integral într-o iluzie optică inerentă), dar şi una de traducere diferită dintr-un limbaj în altul prin intermediul asocierilor emoţionale proprii, de lectură personalizată, să o numim. Sub acest unghi specific de interpretare ne-am gândit a aşeza, iniţial, partea din discursul public al scriitorului italian U. Eco ce viza dreptul la cuvânt al „legiunilor de idioţi” prin intermediul reţelelor de socializare. Ulterior însă, parcurgând din nou „Semiotica” sa, descoperim câteva lucruri interesante, pe care ne-am gândit că e bine a le reda în acest context, şi anume: ”Va fi mai prudent să afirmăm că, în orice caz, există o interacţiune foarte strânsă, şi pe mai multe direcţii, între viziunea despre lume, modul în care o cultură pertinentizează pro¬priile unităţi semantice şi sistemul semnificanţilor care le denumesc şi le ‘interpretează’. Procesele de schim¬bare de cod au loc când această interacţiune nu este acceptată ca naturală şi este supusă unei revizuiri critice. Acestea sunt cazurile în care într-o cultură dată un câmp semantic organizat într-un anume mod începe să se destrame, pentru a lăsa locul unui alt câmp altfel organizat, admiţând că e greu ca această „schimbare a gărzii” să se petreacă fără traume, că este mai uşor să coexiste vreme îndelungata câmpuri semantice complementare sau chiar contradictorii.” Până aici, nimic de adăugat. Mergem mai departe şi constatăm faptul că „Uneori acest fenomen este sursă de confuzii, alteori de discuţii, alteori chiar sursă de stimulente creatoare; aproape întotdeauna feno¬menul caracterizează scindări culturale care sunt în acelaşi timp scindări de clasă.” În epoca relativizării cu orice preţ a adevărului, acesta să fie el, oare?!... Cu îndoiala firească strecurată în suflet, continuăm să citim: „Într-adevăr, a denumi (şi a mânca drept) |caviar| cele mai ieftine ‘icre’, a oferi drept |cognac| o băutură produsă în afara provinciei Charente, sau a crede că |spumos| este un alt nume pentru |champagne|, sunt comportamente şi moduri de a gândi şi de a percepe faptele specifice celor ce aparţin claselor neînstărite.” Nu cred că ar mai fi necesar vreun comentariu adăugitor aici, raportul dintre cele scrise şi cele afirmate public de semiolog fiind unul de similaritate vădită.  
 
Dacă ataşăm însă, citându-l tot pe Eco, câteva fraze ce privesc analiza sumară a conţinuturilor culturale, atunci ne întrebăm cu obiectivitate cum a putut fi construit discursul său public vehement pe o schemă de gândire situată în totală contradicţie cu ceea ce stă prins în rândurile de mai jos, scriitorul excluzând din start în monologul rostit tocmai ceea ce accentua puternic în „Semiotica” sa, şi anume:: „codurile, acceptate fiind de societate, construiesc o lume culturală care nu este nici actuală, nici posibilă (cel puţin în termenii ontologiei tradiţionale); existenţa ei este de ordin cultural şi constituie modul în care o societate gândeşte, vorbeşte şi, în timp ce vorbeşte, rezolvă sen¬sul propriilor gânduri prin alte gânduri şi pe acestea prin alte cuvinte. Căci dacă gândind şi vorbind o societate evoluează, se dezvoltă sau intră în criză chiar şi atunci când are de-a face cu lumi ‘imposibile’ (cum se întâmplă în cazul textelor estetice sau al aserţiunilor ideologice), teoria codurilor este destul de preocupată de natura ‘culturală’ a acestor lumi şi se întreabă cum să facă pentru a ‘ajunge’ la conţinuturi.” Să nu fi observat autorul „Numelui trandafirului” tocmai multitudinea de conţinuturi existente în comunicarea complexă de tip virtual, asimilând-o, fără niciun fel de argumentaţie clară şi răspicată, practic, cu o mulţime vidă inexpresivă şi, totdeodată, lipsită de orice detaliu semnificativ?!... Iarăşi ne îndoim, căci experienţa de-o viaţă a semiologului îşi poate spune oricând cuvântul. Să fie atunci o simplă eroare de lectură personală a realităţii sau doar un joc pr-istic obişnuit?!... Momentan, nu ştim cu exactitate, aşa că nici nu putem hazarda în a formula vreo concluzie în această direcţie cu orice preţ.  
 
Până la urmă, izbucnirea unor asemenea discursuri individuale cu caracter public împotriva unui anumit segment al umanităţii, prin care se practică un soi de apostrofare a maselor de subiectivităţi aşa-zis ignorante, mergându-se pe ideea catalogării lor drept superficiale şi inadecvate din punct de vedere cultural, ca să fim eleganţi în exprimare, este ea efectul principal al limitelor propriei raţiuni critice a semiologului italian, o barieră interioară apărută în mentalul acestuia de a exercita şi un alt tip de lectură a semnelor multiple şi evidente din spaţiul reţelelor de socializare, cu toate că domeniul foarte larg al semioticii implică el însuşi o deschidere plină de comprehensiune şi generozitate a specialistului în raport cu arhitectura complexă a nenumăratelor unităţi culturale existente acum pe plan global, sau e vorba aici despre cu totul şi cu totul altceva, sibilinic, ce, deocamdată, nu ni se desluşeşte cu rapiditate gândirii?!... Desigur, nu vrem să credem că cele spuse public de Umberto Eco se vor constitui cât de curând într-un pretext al interzicerii legale a exprimării cetăţenilor planetei Pământ prin intermediul reţelelor de socializare. Căci, în epoca neagră a manipulărilor în masă, ele rămân, practic, un câmp de cercetare deschis celor avizaţi în a citi realmente cu claritate şi bune intenţii interpretative conţinutul încorporat al tuturor semnelor apărute în cadrul acestui rit de comunicare. Cred că a venit timpul să se renunţe la ideea de definire a semioticii generale drept „teorie a minciunii”, dar şi la faptul că, „De câte ori există semnificare, apare posibilitatea de a o folosi pentru a minţi.”, aşa cum vede însuşi Eco lucrurile, idei pe care i le respectăm, de altfel, fără dar şi poate, şi să se recurgă la o nouă viziune coerentă despre semiologie, ca teorie a expansivităţii cunoaşterii sub aspectele ei cele mai diverse.  
 
Dacă Ezequiel Martinez Estrada, ca într-o matematică exactă a spiritului, a căutat tot timpul să găsească în carnea realităţilor diverse adevăratele semnificaţii sui-generis pe care le presupuneau individual şi simbiotic metropola şi pampasul, Umberto Eco lasă, în schimb, larg deschisă poarta interpretărilor felurite, propunând, astfel, o cromatică ieşită din spectrul binecunoscut al artei plastice, cu o lumină care poate împrăştia, uneori, întunericul şi cu un întuneric ce nu e întotdeauna capabil să genereze, cu o forţă impresionantă, lumina. Autorul „Radiografiei pampei” şi cel a „Numelui trandafirului” sunt, neîndoielnic, două repere constante ale culturii mondiale, care vor invita mereu la reflecţie adâncă şi la critică pe măsură, acolo unde e cazul. Personal, rămân la iubirea declarată pentru Estrada, pentru că scriitorul argentinian a ştiut întotdeauna cu multă precizie faptul că în sufletul vulcanic al pampei trăieşte ascunsă vibraţia superioară a mitului etern, iar adevărul ancestral, nesupus relativizărilor fluctuante ale istoriei, reprezintă pentru mine cea mai atractivă definiţie a realităţilor lumii aceste.  
 
P.S. Nu numai Umberto Eco a avut în ultima vreme un discurs public nepotrivit, ci şi unele persoane din spaţiul autohton, pe care, înainte de a realiza o serie de catalogări eronate asupra anumitor segmente umane, i-aş invita să-i citească opera lui Ezequiel Martinez Estrada şi să descopere în acolo respectul acestuia faţă de Om şi demnitatea lui.  
 
MAGDALENA ALBU  
6 august 2015  
Schimbarea la Faţă a Domnului  
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - DE LA ALVEOLA UMANĂ A LUI ESTRADA, LA SEMIOTICA IMPERIALISTĂ A NEIUBIRII / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1687, Anul V, 14 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!