Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1644 din 02 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - MASACRUL FLORILOR ŞI ETICA DE A FI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„O să vă ne-uit eu!...”  
Paul Goma  
 
Se impune azi, mai mult ca oricând, conceperea unui eseu despre libertate, dar nu despre acea formă a sa vândută colectivităţii drept marfă iluzorie în momentul schimbărilor decisive de traiect istoric local (a se vedea aici punctele periodice de inflexiune din viaţa popoarelor, puncte intitulate generic „revoluţii”, atunci când se înlocuieşte, de regulă, prin sânge şi forţă o anumită putere politică susţinută de interese specifice de grup cu un alt conglomerat dominator, caracterizat, la rându-i, de varii mecanisme coezive interne de tip, evident, similar cu cele amintite anterior) vrem să discutăm în cadrul materialului prezent, ci despre cu totul şi cu totul altceva, despre libertatea percepută ca organism viu, palpabil, ca prezenţă obiectivă şi, totdeodată, prelungire necesară, nicicum suficientă, a spiritului Fiinţei umane de a se dezvolta pe sine în chip plenar, cu alte cuvinte, de a deveni. Arhitectura interioară a ceea ce denumim generic libertate se poate construi, după criterii diverse, în fel şi chip. Dacă ne raportăm, spre exemplu, la axa verticală a existenţei, libertatea apare ipostaziată aidoma unui dat divin de o incontestabilă măreţie şi largheţe interpretativă. Privind fenomenul pe linie orizontală, din perspectiva evoluţiei ontologice de tip pragmatic a Omului din oricare veac, ea ni se înfăţişează ca un drept firesc al acestuia moştenit pe cale nativă, tocmai pentru că vine să anuleze definitiv starea de sclavie colectivă artificial întreţinută prin varii ideologii circumstanţiale limitative (articulate, îndeobşte, pe violenţă, discriminare, ură şi despotism) de către sistemele politice diabolic construite în timp şi împlântate nemilos în coasta rănită a Alterităţii, o Alteritate mută, nefiresc de permisivă în raport cu acceptarea condiţiilor de vieţuire vădit modificate în defavoarea sa, dar şi cu o doză uriaşă de vină, gândindu-ne la aria pasivităţii jucate fără discernământ de nenumărate ori în faţa răului, prin excelenţă, distructiv.  
 
Desigur, libertatea nu ar fi trebuit niciodată să devină apanajul regimurilor politice diverse sau al organizaţiilor secrete, indiferent de natura lor, cu toate paradoxurile inerente ce decurg de aici. Mergând pe firul lucrurilor însă, din unghiul temporal al ultimelor trei sute de ani de istorie a Pământului, trebuie menţionat faptul că mai toate produsele efemere de gen politicard ori ocult perindate pe scena cuprinzătoare a lumii, s-au folosit de libertate într-un singur şi binecunoscut sens, cel propagandistico-manipulatoriu. Până şi sistemele de tip închis (nazist, comunist) îşi înjghebaseră la ordin propria semantică a libertăţii. Nu e deloc greu, până la urmă, de analizat şi comparat atât gradele de mişcare ale Fiinţei umane în medii istorice diferite, cât şi procesul de evoluţie a conştiinţei acesteia în raport cu succesiunea ideologiilor nefaste care au tot venit peste ea. O secvenţă dură, dar interesant de adăugat în schema de faţă, o secvenţă de anulare integrală a libertăţii din punctul nostru de vedere, nu însă şi al celor care i-au creionat îndelung chipul, a căpătat contur o dată cu venirea la putere a bolşevicilor în patria Sfântului Serafim de Sarov, Rusia, atunci când Lenin însuşi a legat cu o funie crucea de şase metri, din bronz, înălţată aproape de Kremlin de către Marea Ducesă Elisabeta, pe locul asasinării soţului ei, Serghei Alexandrovici (fost guvernator al Moscovei), prăbuşind-o definitiv şi ştergând, cel puţin la nivel aparent şi simbolic din structura memoriei colective, urmele vechii orânduri a ţarilor ruşi. Cuvintele ucigaşului Kaliaiev spuse cu sentenţiozitate la locul faptei - „Jos Ţarul, trăiască Revoluţia!” - pot fi lesne asemănate cu o banală coborâre de cortină la final de spectacol, când, cu trupul strivit în noaptea de 17 spre 18 iulie 1918, la Alapaievsk, Rusia pravoslavnică a dinastiei Romanovilor îşi va fi încheiat muceniceşte rostul, în vreme ce gurile de foc ale bolşevismului dur sfâşiau deja, cu o forţă nebănuită, amintirea unui trecut din ţesătura căruia împrăştiau raze înspre inima poporului rus figuri pline de lumină duhovnicească, precum cea a Părintelui Gavriil de la Mănăstirea Eleazar ori a Egumenului Gherman şi a lui Alexie Zăvorâtul - stareţii Schitului lui Zosima. Aşadar, cerul Rusiei, împânzit dintr-o dată de o mulţime de nori negri amestecaţi cu sânge şi cu furtună, îşi închidea, sub semnul unei amnezii societale nefireşti şi între limitele unui contur geometric cu totul şi cu totul imprecis, trecutul recent.  
 
După o primă lectură vizuală a situaţiei tragice a Romanovilor, etapa următoare, a prospectării în profunzime a spectacolului duplicitar al istoriei, ne relevă că diferenţa exactă, nu aproximativă, dintre reprezentaţiile succesive ale destinului ţàrinei slave de la Răsărit constă în faptul că Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese obligat de complotişti să-şi plătească, practic, cu sânge forma lui imperială de libertate, să o numim, pentru ca, mai apoi, pe urmele neuscate încă, de un roşu aprins, ale morţii, să fie ridicată o altă paradigmă a „libertăţii”, libertatea-marfă propusă colectivității de adversarul bolșevic, reprezentat aici prin sinistrul asasin Ivan Kaliaiev, insul care, în faţa Marii Ducese Elisabeta, a avut inconştienţa să grăiască astfel: „Nu, nu-mi pare rău! Trebuie să mor pentru cauza mea. Voi muri!” Emblematice ni se arată a fi în contextul dat cuvintele părintelui Mitrofan Srebrianski, tocmai fiindcă el definește foarte bine în Jurnalul personal folosirea fățișă a libertăţii ca simplu pretext de înlocuire - cum altfel decât prin moarte crâncenă - a unui regim politic cu altul: „Tiranilor! Strigaţi în gura mare despre libertate, în timp ce voi acţionaţi prin forţă.” Interesant e faptul că „modelul” Alapaievsk s-a repetat mereu de-a lungul şi de-a latul istoriei lumii, în ipostaze, de regulă, controversate, şirul imens de crime săvârşite în numele sfânt al libertăţii continuând, sub varii forme abominabile, şi azi, la început de secol porno-cibernetic şi antiuman XXI.  
 
Imaginile poziţionate în antiteză oferă întotdeauna cea mai relevantă exemplificare în raport cu cele două faţete ale oricărui subiect analizabil. Personal, una dintre cele mai frumoase ipostazieri ale zeiţei Libertate mi se pare a fi reprezentată de privirea-simbol, limpede, lipsită de echivoc, dintr-o scenă de film neregizat încă, unde protagonistul masculin, în vârstă de nouă ani, încearcă din răsputeri să-şi smulgă de pe trup bucata de sârmă ce îi răneşte abuziv fiinţa. Gândul lui imediat de a evada din viforniţa, fie ea şi temporară, a coliviei cu păsări moarte şi rânjete de diavol e semnul prim nu doar al vocaţiei congenitale a umanului trăitor care se află în legătură directă cu libertatea sa totală de mişcare, atitudine, cuvânt şi conştiinţă, ci şi al semanticii majore a stării naturale a persoanei de a exista. Privirea copilului, căznindu-se să arunce la pământ laţul nedreptăţii şi al umilinţei, se poate asimila fără tăgadă cu echivalentul esenţei funciare a libertăţii înseşi, libertate ce-şi înalţă cu maiestuozitate statutul identitar deasupra microuniversului glacial al tenebrelor lumii spre a admira în voie estetica unui cer de culoarea nopţii presărat la nesfârşire cu nenumărate stele alburii. Schimbarea episodică a unui model ontologic cu altul - antagonic prin constituţia lui dizarmonică şi dublat, pe deasupra, de o cruzime omenească cu trunchi patologic vădit - nu a putut produce în arhitectura lui lăuntrică decât o anumită formă agresivă de şoc cultural, element contributor în mod decisiv la construcţia viitoarei sale maturităţi, una de natură protestatară, unde spectrul complex al memoriei, dar şi semnificaţia corectă a verbului încărcat de suferinţă „a neuita”, s-au regăsit întotdeauna pe afiş în rol principal. Cu toate că filmul, despre care am făcut vorbire anterior, nu e turnat încă pe banda de celuloid, actorul invocat în scena întruchipării reale a substantivului feminin libertate face parte din compoziţia contrariantă a lumii din jur, o lume care şi-a masacrat aproape totdeauna cu uşurinţă florile, iertându-şi de prea multe ori la rând vampele reci şi călăii...  
 
Numele lui: Paul Goma - intelectualul alungat vreme de zeci de ani de pe propriul său pământ, cu o viaţă cotidiană determinată faptic de un şir de scene definitorii pentru o parte bolnavă a speciei umane, unde amprenta durităţii comportamentale a unor Kaliaievi comunişti autohtoni şi-a spus cu cvasiconstanţă neiertătoare cuvântul. Mai mult, lui Paul Goma, viaţa i se poate asimila nu numai cu un veritabil maraton ontologic închinat cu demnitate uneia dintre cele mai pure dimensiuni intrinseci ale Fiinţei umane - libertatea -, ci ea ar trebui privită şi ca o vocaţie singulară a traiectoriei sale telurice dăruită în chip generos de către divinitate. În anumite puncte critice ale istoriei, s-a observat cu uşurinţă faptul că modelele concrete de protest individual au întrecut cu certitudine, atât din punctul de vedere a reprezentativităţii, cât şi din cel privitor la eficacitatea lor instantanee, în perimetrul intern şi global, anvergura mişcărilor de opoziţie colective. Scriitorul-dizident român nu a făcut nici el excepţie în vremea sa din atmosfera dinamicii fecunde a demersului de impunere în sfera publică şi în cea politică a libertăţii îndelung clamate, fiindcă, până la urmă, imaginea acesteia din urmă s-a identificat, în cazul de faţă, cu însuşi destinul tulburător al omului de litere Goma, destin ce ţine de geografia specifică a unui spirit luminos, dominat integral de sinceritate şi rebeliune întemeiată.  
 
Disociat ideologic, bineînţeles, de torţionarii violenţi ai regimului comunist mânjiţi cu „sânge pe mâini” şi pe conştiinţă, dar şi de acei torţionari aparent „cu mâinile curate”, transformând însă la ordin persoana din faţa lor în hominidul proscris căruia, „atunci când se uită în oglindă, îi e ruşine de sine şi de copiii lui”, autorul, printre alte volume, al „Gherlei” şi al lui „Ostinato” este astăzi mai actual ca oricând, actualitatea lui fiind regăsită în substanţa fundamentală a subiectului tratat cu durere şi profunzime deosebită în scrierile sale - libertatea Fiinţei umane, dar şi percepţia şi raportarea ei la conceptul acesta real într-un regim politic considerat totalmente închis şi înte graniţele unei societăţi sprijinite, de regulă, pe laşitate şi compromis vădit, dacă se deschidea brusc nişa dialogală privitoare la iniţierea oricăror acţiuni civice şi civilizatoare cu tentă generală pozitivă (a se vedea aici conţinutul sugestiv al celor două scrisori din anul 1977 adresate de Paul Goma cehului Pavel Kohout şi preşedintelui român Nicolae Ceauşescu). În creaţia şi în conştiinţa scriitorului nostru, libertatea este pretutindeni la ea acasă, aşa cum şi scriitorul însuşi se află la el acasă în patria la care aspiră permanent, patrie numită simplu Libertate. Faptul că i-a fost inscripţionat în destin să ajungă nicidecum altundeva, ci în renumitul spaţiu cultural francez, părăsind în mod obligat ruinele unui univers concentraţionar al Estului european din cea de a doua jumătate a secolului XX îndeajuns de bine cunoscut pe propria-i piele şi căruia, ani la rând, i-a trăit, cu maximă intensitate şi voinţă, clipa, înseamnă că Paul Goma a primit un cadou imens de la divinitate, exilul deschizându-i-se cu generozitate, până la urmă, ca un imens culoar al creativităţii şi al recunoaşterii sale valorice la nivel internaţional. Căci, alături de Pavel Kohout, dizidentul român s-a definit ca o conştiinţă veritabilă şi, deopotrivă, ca un simbol marcant al luptei pentru drepturile omului şi libertate de care Europa avea mare nevoie în acel moment.  
 
Dacă îmi va fi dat cândva să scriu o carte despre acest intelectual autohton forțat de autorităţile politice ale vremii să se stabilească, în anul 1977, într-un alt loc al pământului decât cel în care vieţuise până atunci, probabil că titlul volumului meu ar suna cam aşa: „Curajul are un singur nume - Paul Goma...” Deoarece cum s-ar traduce mai bine atitudinea copilului de nouă ani din satul transilvănean Buia, care şi-a cerut cu vehemenţă dreptul său firesc la libertate, pentru ca, patru ani mai târziu, tot el să îşi găsească puterea interioară de a înfrunta organul de Securitate sibian cu scopul de a-i fi eliberaţi grabnic părinţii - familia de învăţători Goma -, decât prin plinătatea semantică a substantivului defectiv de plural „curaj”?!... „O să vă ne-uit eu!”, rostea cu ani în urmă autorul „Culorilor curcubeului”. Şi n-o făcea cu vreun iz suspect de ameninţare făţişă, ci cu dorinţa de a relata în mod exact, matematic, cronica unei istorii trăite de el la modul tragic, ca un philippidian Prometeu înlănţuit în vârf de Caucaz, o istorie depozitată integral în perimetrul vast al memoriei personale - sălaş al unor adevăruri mereu ţâşninde cu vioiciune la suprafaţă dintre cutele pânzei sale pline de criticism obiectiv şi expresivitate.  
 
Verbul de pe hârtie al lui Paul Goma nu este aidoma unui foc de paie mocnit, care-şi rumegă cu încetineală rostul, ascunzându-şi în spatele îndelung căutatelor metafore adevărurile concrete ale propriei vieţuiri. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu un verb trăit în totalitate onest şi veritabil, nu până la despuierea lui de ultima posibilă interpretare logică, ci, tocmai fiindcă e viu şi tăios ca o lamă lucioasă de cuţit (cu viaţa regăsindu-se în carnea lui exact aşa cum apare ea în realitate, la dimensiunea sa corect cuantificată), până la redarea completă a sensului său profund denotativ. Libertatea, „proiectul imemorial al omului” (Marcel Moreau), nu rămâne pentru Goma un simplu punct îndepărtat de „esenţă mitică”, fixat, undeva, pe nivelul superior şi intangibil de „cel mai divin dintre visuri”, conform concepţiei aceluiaşi scriitor belgian - fiu de ţiglar „cu suflet simplu şi inimă tristă” - Moreau. Dimpotrivă - şi aici intervine factorul novator al gândirii autorului român (vreme de zeci de ani, iată, apatrid) -, libertatea e un organism activ, completamente demitizat şi supus pericolelor multiple (nu un banal concept filozofic însoţit de o aură abstractă specifică, rod al formulării şi reformulării unor raţiuni individuale cunoscute, şi dezvoltat într-un fel sau altul, doar atunci când e absolută nevoie de el), un organism supus dispariţiei totale, dacă se va încerca a i se interzice ideologic să mai respire natural oxigenul planetei Pământ, şi care necesită întotdeauna manifestări concrete, imediate pentru a exista.  
 
Scriitorul Goma nu naşte mecanic în literatura pe care o scrie şiruri de fantome fără sens, năpustite cu violenţă peste clipa prezentului din faşa unui trecut dominat perpetuu de monştri. El are o capacitate unică de a elibera adevăruri fundamentale prin însăşi fibra personajelor sale livreşti. De fapt, sentimentul pe care ţi-l lasă în suflet lectura unui volum scris de dizidentul român este acela că adevărul în sine are o nevoie absolută de toate personajele respective pentru a ieşi, cuviincios, la iveală şi invers, ele, personajele, se constituie în decupaje perfecte ale şirului de realităţi parcurse destinic de acesta. O relaţie biunivocă necesară şi caracteristică teritoriului de creaţie gomian, o epopee muncită a spiritului ce aruncă limitele frontierelor lumii în aer, căci radiografia acestei umanităţi, până la urmă, şi a persoanei ca atare în universul totalitar sufocant se dezvoltă pretutindeni la fel, iar reflectarea ei, aşa cum a fost şi nu altfel, face parte integrantă şi integratoare din structura intimă a scriitorului aici invocat. Personal, văd în Paul Goma expresia plenară a libertăţii de exprimare prin atitudinea constantă şi făţişă de neînregimentare politică ori de alte naturi, atitudine adoptată cu naturaleţe de la un capăţ la altul al vieţii sale (oricând subiect de carte sau de film, la rândul ei), un firesc ce ţine de armonia geometriei lăuntrice singulare orânduită lui de Pronia cerească.  
 
Indiferent însă de cum vede un creator de literatură sau altul libertatea - şi excludem aici, din start, libertinajul ca tipar acceptat sau impus de vieţuire a individului şi, implicit, a colectivităţii -, această formă sui-generis a Fiinţei umane şi, deopotrivă, animale de a exista ca atare în Universul demiurgic trebuie să fie identificată cu atmosfera favorabilă, calmă, lipsită de tenebre şi soluţii imorale de circumstanţă, unde pot respira toţi cei mânaţi, vorba lui Octavian Paler, de „idealuri autentice” ori ba, trăind prezentul mistificat, mai mult de nevoie decât de voie, în realităţi prietenoase sau, din contră, încărcate de multiple ostilităţi. A vedea lumea ca pe un continuu cimitir al miturilor şi al propriei tale existenţe puternic mărginite de raţiuni luciferiene azi, a topi credinţa cea dreaptă în sosul alienant propus mulţimii de către diverşi filozofarzi teribili din orice veac anost, a nu mai fi în stare să citeşti înlăuntrul fenomenelor şi dincolo de ele cu bucuria descoperirii unor noi conţinuturi necesare firii, a accepta cu necârtire malignul existenţial şi rana pe care acesta ţi-o sapă în carne fără ca să ai posibilitatea de a elimina nedreptatea făcută, a privi monstrul diavolesc în ochi şi a-l lăsa voliţional să-ţi zgârie la nesfârşit faţa ori să-ţi spurce cu neobosită iraţionalitate trupul, a deveni complet indiferent în faţa morţii, ca şi cum aceasta nu ar fi un prag inevitabil al vieţii către o dimensiune următoare a sa, a relativiza cu bună ştiinţă adevărul, eticul şi esteticul, metamorfozându-le în principii fundamentale pentru modul contemporan de a fi, bucuria patologică trăită în raport cu ultimele bătăi de inimă ale păsării căzute peste deşertul cu premeditare ucis - iată un tablou sumar al captivităţii actuale, de unde e nevoie să se evadeze la nivel de persoană şi societate imediat. Altminteri, cultivarea vădit abuzivă a chipului hydrei satanice, care limitează prin discurs şi acţiune directă teritoriul gnoseologicului fascinant, va anula definitiv şi conştient cea mai frumoasă şi ofertantă stare a spiritului de a deveni - Libertatea -, ucigând dreptul firesc al Fiinţei de a ridica ochii către cer pentru a admira, la nesfârşit, o altă formă de libertate, de data aceasta, a materiei - Lumina...  
---------------------------  
P.S.  
 
1) Am scris acest text în memoria scriitorului Corneliu Leu, omul de cultură care a luptat cu toate forţele domniei-sale pentru a impune în mod oficial Ziua Naţională a Limbii Române, dar şi în amintirea străbunicii mele dinspre mamă, Constaţa Creţu-Georgescu, născută exact la două săptămâni după moartea lui Eminescu, pe 29 iunie 1889, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, văduvă de război (este vorba, desigur, despre Primul Război Mondial).  
 
2) Şi dacă tot am abordat aici vastul subiect „libertate” nu din punctul de vedere a abstracţiunilor livreşti, ci obiectiv, ca un modus vivendi al societăţii umane privite în genere, cred că ar fi, deopotrivă, necesar şi moral, în măsura în care legislaţia autohtonă a penitenciarelor o permite, să se realizeze de acolo, din îngrădeala oprelii, pentru că profesionişti de televiziune încă mai sunt destui la ora actuală, o emisiune cu profesorul Gheorghe Mencinicopschi, remarcabilul om de ştiinţă, care, la fel ca multe nume sonore ale ştiinţei şi culturii naţionale, a creat întotdeauna o imagine pozitivă României prin activitatea desfăşurată de-a lungul timpului. E bine a se vedea sau a se revedea, spre exemplu, atât emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă (TVR1), cât şi cea a doctorului Paul Moraru (Naşul Tv), unde profesorii Gheorghe Mencinicopschi şi Constantin Dulcan au oferit în chip plenar, prin expozeele personale, măsura inteligenţei şi a profesionalismului lor de anvergură internațională, alcătuind din cuvinte şi pasiune un duet magistral, bineînţeles, interpretat în tonalitate ştiinţifică proprie, fiecare interferându-i domeniul celuilalt cu un respect destul de rar întâlnit azi, indiferent de sfera reprezentată. Ar fi, astfel, de salutat la nivel de societate ca prof. Gheorghe Mencinicopschi, cercetătorul care poate spune atât de mult în cadrul câmpului său de afirmare profesională, să aibă posibilitatea de a oferi în orice moment adevărate lecţii de abordare a fenomenului studiat de domnia-sa de-a lungul anilor şi, de asemeni, să-şi susţină cât mai curând toate punctele de vedere ştiinţifice şi în conjuncturi internaţionale de marcă (congrese, simpozioane etc.), cu scopul benefic de a disemina în rândurile audienţei respective linia actuală de mişcare în domeniul cercetării alimentare, un segment românesc extrem de competitiv la nivel global de zeci de ani încoace.  
 
Cred că, mai presus de orice, acestor valori certe, nu contrafăcute, ale ştiinţei româneşti şi mondiale trebuie să li se recunoască şi să li se respecte o dată pentru totdeauna, într-un fel sau altul, meritele personale, care au generat şi vor genera continuu o imagine favorabilă ţării noastre în orice moment, oferindu-li-se multiple şanse de acţiune şi de exprimare în timpul vieţii lor. În caz contrar, nu se va şti niciodată când ştiinţa poate rata beneficiile unei noi descoperiri importante în direcţia profesională vizată. Am să repet de câte ori va fi nevoie exemplul bunicului meu, care, dacă nu i-ar fi acordat ca procuror de caz tânărului inginer stagiar de atunci o şansă unică în temuţii ani ’50, şcoala hidrotehnică autohtonă nu ar mai fi avut niciodată în cuprinsul ei un nume marcant de talia profesorului universitar doctor inginer respectiv de mai târziu.  
 
Şi încă ceva: personal, mi-aş fi dorit să am parte în activitatea mea profesională anterioară de un director de institut ca profesorul Mencinicopschi, profesionistul capabil să menţină în viaţă activitatea de cercetare cu pricina. Cei care au lucrat în proiectare-cercetare mă vor înţelege, alţii, însă, care nu au avut niciodată vreo legătură cu aşa ceva, sigur n-au cum să intuiască drama reală din sufletul unor oameni cu vocaţie, dedicaţi trup şi suflet căii alese, şi vor zâmbi, probabil, cu un uriaş dispreţ înfipt pe figură. Pentru aceştia din urmă, libertatea în sine nu există nici ca identitate şi, implicit, nici ca sens major, o importanţă covârşitoare în propria-le viaţă neavând-o decât falsul statut social obţinut prin mijloace ilicite diverse.  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
29 iunie 2015  
Sf. Apostoli Petru şi Pavel  
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - MASACRUL FLORILOR ŞI ETICA DE A FI / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1644, Anul V, 02 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!