Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Biografii > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1520 din 28 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - UN PROCUROR IUBIT…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poţi purta afecţiune unui profesor, unui creator de artă, unui sportiv, unui preot cu har, unui scriitor, unui medic, unui interpret renumit, unui prieten drag, dar ca o comunitate întreagă să ajungă a respecta şi a iubi, în acelaşi timp, un procuror-anchetator penal e greu, deosebit greu de acceptat ideea în sine, chiar şi pentru cei mai idealişti dintre noi. Şi totuşi, acest lucru s-a întâmplat în mod real şi nu doar în cadrul unei figuri de stil alese deliberat de mine aici. Într-adevăr, a fi cadorisit de viaţă cu un asemenea noroc, mai ales în cazul unei meserii ce nu pare a avea, la prima vedere, nicio legătură cu sentimentele ori cu artisticitatea complexă a acestei vieţi, este un mare privilegiu al destinului şi trebuie să ai puternic înscrise în codul genetic nişte date personale unice, în stare să te individualizeze radical în raport cu tine însuţi şi cu semenii, un amestec omogen de coordonate pozitive alcătuit din omenie, cinste ireproşabilă, fler, inteligenţă emoţională aparte, dar şi de o compasiune ieşită din comun pentru Fiinţa umană aflată într-o situaţie limită. Desigur, toate articulate pe o structură interioară specială, diferită de a celor din jur, capabilă să susţină portretistica definitorie a unui asemenea tip complex de personalitate. Iar dacă la aceste atribute caracterizante funciare mai adaugi şi o formă nativă de diplomaţie în arta comunicării interumane, rădbarea şi o căldură sufletească dificil de găsit nu doar în breasla respectivă, dar şi în oricare alt câmp profesional cunoscut, atunci explicaţia afecţiunii colective pentru bunicul meu cred că devine mai mult decât evidentă, afecţiune manifestată nu numai până în momentul mutării sale la Domnul, în primăvara anului 2003, ci ea mai continuă şi azi, la 12 ani de la dispariţie, din partea celor care l-au cunoscut.  
 
A traversat aproape un secol de existenţă, trăindu-şi, deopotrivă, propria istorie, dar şi istoria acestei lumi mioritice cu binele şi cu răul ei adunate la un loc, o istorie pe care o putea lesne povesti cu har şi exactitate oricând, aşa cum rar am avut ocazia să întâlnesc pe tot parcursul vieţii mele de până acum. Cu bunicul dinspre mamă venit direct de pe pământul Serbiei taman pe meleagurile vântoase ale Bărăganului, undeva, prin secolul al XIX-lea, rămas, ulterior, la numai doi ani, orfan de tată, după moartea eroică a acestuia în timpul Primului Război Mondial, şi participant, la rându-i, pe ambele fronturi în cea de a doua Conflagraţie a veacului XX, decorat fiind de însuşi Regele Mihai cu Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de Virtute Militară în anul 1945, nu a dorit să urmeze o carieră militară, deşi ar fi avut o perspectivă frumoasă în acest sens. Nu i-a plăcut niciodată aşa ceva. Atrocităţile şi mizeria cruntă îndurate ani la rând în perimetrele de luptă din Rusia, România, Ungaria şi Cehoslovacia i-au metamorfozat de-o aşa manieră percepţia asupra ontos-ului şi calea, ajutându-l să-şi construiască, după propria-i dorinţă, practic, chemarea, aceea de a se dărui întru totul adevăratului act justiţiar, aşa cum l-a conceput şi visat în mod individual (a şi avut privilegiul să fie lăsat să îl facă, fără niciun fel de constrângeri din partea numănui), act care se poate confunda doar în aparenţă cu sfera idealului intangibil şi a ajuns să fie, iată, aproape de neconceput azi. Pentru asta, a rămas recunoscător experienţelor dure întâmpinate în teatrul atroce al războiului, repetând cu francheţe, ori de câte ori avea ocazia, următoarele: „Războiul m-a făcut Om!... N-am să uit niciodată prin ceea ce am trecut!...”  
 
Divinitatea nu i-a întors cu bruscheţe spatele, ba, am putea spune, dimpotrivă, i-a fost un aliat favorabil din multe punct de vedere, întinzându-i o mână generoasă de la bun început. Trebuie spus însă că tot ce a făcut bunicul meu de-a lungul carierei sale a fost întemeiat pe o formă de libertate firească, dar şi pe crezul personal că a face dreptate unui semen aflat în impas este echivalent cu cel mai uman lucru existent pe lumea aceasta. A parcurs, în mod evident, toate perioadele istorice traversate de această ţară de-a lungul secolului XX, fapt care nu i-a influenţat însă păstrarea liniei proprii de acţiune şi caracterul propriu, fiind tipul de profesionist dedicat, care - greu, probabil, de crezut azi - nu a luat niciodată mită. De ce? Simplu. Pentru că nu a vrut, pentru că nu concepea ca meseria, care îl chemase la ea încă de pe băncile şcolii, trebuia să fie făcută altfel decât în mod cinstit. „Contracostul” ilegal nu intra, pur şi simplu, în filozofia lui de viaţă. “Nu mi-a trebuit nimic de la nimeni, îmi mărturisea. I-am ajutat pe toţi cât am putut, iar Dumnezeu mi-a dăruit ani ca să trăiesc!...” Şi nu a fost înfiptă luarea de mită în miezul sufletului său, tot aşa precum nu a fost adeptul violenţei în cadrul unei anchete penale. Îi detesta, de altfel, cu toată puterea pe cei care foloseau binecunoscutele tactici inumane de aflare a adevărului de la inculpat, considerând violenţa un mod de manifestare complet anormal, tocmai pentru că trăise din plin ororile conflagraţiei mondiale de la mijlocul secolului al XX-lea - şi reamintesc aici anii de prizonierat din Rusia, precum şi rănile grave căpătate în luptele de la Oradea, din 1 octombrie 1944, respectiv Debrecen (Ungaria), din 10 noiembrie 1944 -, dar şi pentru că a considerat meseria de procuror o vocaţie aleasă, pe care o desfăşura cu o pasiune rar întâlnită, iar firea lui era una extrem de blândă şi de miloasă. Aproape de finalul vieţii, în ultima noastră vară petrecută împreună, pe băncuţa de lemn din faţa casei, mi s-a confesat aşa: „Dacă m-aş mai naşte o dată, tot meseria de procuror aş alege-o!...”  
 
A salvat cu mâna lui, în ultima clipă, din ghearele morţii, oameni, smulgându-le ştreangurile înfăşurate puternic în jurul gâtului, a asistat la dezgroparea cadavrelor aflate în diferite stadii de putrefacţie, a luptat mult cu forţa persuasivă de care dispunea pentru a nu fi distruse din felurite motive familii, cariere profesionale diverse (spre exemplu, parcursul profesional ulterior al unuia dintre iluştrii mei profesori din cadrul primei facultăţi s-a decis, practic, în secunda întâlnirii memorabile cu bunicul meu, atunci când viitorul dascăl de mai târziu era doar un simplu inginer stagiar repartizat pe un şantier oarecare; dacă nu ar fi existat şansa divină ca tânărul absolvent de studii superioare să îl fi avut atunci ca procuror de caz pe bunicul meu, acesta nu ar mai putut spera niciodată la strălucita carieră ştiinţifică ce l-a consacrat ca nume de valoare al Şcolii hidrotehnice româneşti, înţelepciunea, mila, inteligenţa şi bunătatea bunicului meu fiind atuurile decisive în acel moment critic pentru salvarea sa) şi, nu în ultimul rând, suflete. Un motiv întemeiat pentru el de a-şi manifesta, pe de o parte, întru totul vocaţia, dar şi de a stabili, pe de alta, legături umane indestructibile în ani. Aş putea spune că avea harul deosebit de a fi un adevărat pescuitor de suflete din apa tulbure a infernului cotidian. După ce a părăsit în anul 1968 sistemul, satisfacţia lui imensă s-a axat întotdeauna pe ajutorarea benevolă a tuturor celor care veneau să-i ceară sfatul şi să-l întrebe încotro să o ia. Îl hrănea mult sufleteşte să facă aşa ceva pentru că era un pacifist din născare şi avea o veritabilă stofă de misionar în acest sens. Era dedicat cu toată fiinţa sa binelui privit ca principiu de viaţă şi nu ca simplu concept filozofic, iar divinitatea nu a întârziat să îl răsplătească. Nu cu averi inutile şi lipsite de orice măsură firească, precum ar crede cei care se compromit în fel şi chip azi, ci cu dragoste şi ani îndelungaţi.  
 
Spuneam mai sus că meseria a fost aceea care l-a ales pe el încă de la finele claselor primare, când învăţătorul Stan Buzea montase o piesă de teatru pentru serbarea de sfârşit de an. În acel moment, bunicul meu a fost îmbrăcat în robă şi distribuit în rolul unui... procuror. Aşa i-a fost trasat de undeva, de Sus, destinul, un destin care l-a trimis de la vârsta de 11 ani, mai exact din vara anului 1925, a doua zi după Drăgaică, pe 25 iunie, după prezentarea acelei scenete la şcoală, direct pe... treptele tribunalului ca simplu practicant. Fiindcă avea un scris caligrafic aparte, îi era de mare ajutor grefierului de atunci, copiind diverse acte şi învăţând toate dosarele în lucru pe de rost. A fost primul pas concret care l-a ajutat să îşi câştige existenţa, intrând din acel moment în universul complex al justiţiei pe care nu numai că l-a iubit enorm, dar îl vedea şi ca pe cel mai interesant şi uman teritoriu profesional cu putinţă.  
 
Ca Om, bunicul meu a avut o trăsătură de caracter distinctivă, pe care i-am apreciat-o întotdeauna foarte mult. Nu a avut dezvoltat, practic, în structura ADN-ului propriu sâmburele crud al răzbunării. Dimpotrivă. Când, peste ani, a anchetat persoana care îl lovise pe front cu polonicul în cap, doar fiindcă a avut îndrăzneala să-i mai ceară acesteia o lingură de mâncare în plus, i-a replicat cu bunătate instantaneu în faţă astfel: „Stai liniştit, nu îţi fac niciun rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă!” Interesant că, în momentul întocmirii unui rechizitoriu obişnuit, întotdeauna pleca de la ideea că oricine poate greşi în viaţă şi că nimic din ceea ce se făptuieşte aici nu se poate compara cu nenorocirile trăite de o persoană în mijlocul unui război ucigaş. Noţiunea de circumstanţă atenuantă era componenta pe care o lua, de regulă, în calcul, legându-se de cel mai mic detaliu pentru a salva pe cât se putea din viaţa şi din libertatea unui om.  
 
Adoram, de asemenea, la el modul cum asculta oamenii, cum vorbea cu ei, cum le insufla speranţa, dar şi credinţa că vor reuşi la un monet dat în demersul lor. Dar admiram şi mai mult flerul său de a mirosi imediat, indiferent de spusele persoanei respective, cum stăteau în realitate lucrurile. Era inteligent şi poseda un simţ cu totul şi cu totul special în a „vedea” cu precizie nu numai filmul poveştii pe care o avea de anchetat, dar şi profilul uman al celui din faţa sa. I se derula instantaneu prin faţa ochilor filmul evenimentelor petrecute anterior, ca şi cum ar fi fost participant direct la ele. Nu-l putea minţi nimeni niciodată, chiar dacă unii mai încercau fără succes aşa ceva. Nici nu era nevoie să ridice de multe ori privirea asupra cuiva, căci ştia din emanţia spirituală a acestuia cam ce încearca, de fapt, să ascundă el. A fost nativ un foarte bun psiholog - şi, personal, consider că e neapărat necesar să fii aşa, atunci când desfăşori o astfel de meserie solicitantă -, dar, mai presus de toate, a fost Om. Dacă ar fi trăit, majoritatea procurorilor din ziua de azi cu siguranţă că ar fi avut foarte multe de învăţat de la el.  
 
Acum câţiva ani, unul dintre vechii pălărieri ai oraşului, aflând că sunt nepoata fostului procuror Gogu, aşa cum era cunoscut în comunitate, chipul bătrânului nonagenar cu faţa albă şi slabă s-a luminat brusc. Numai amintirea unei persoane cu suflet bun din propriu-ţi trecut îţi poate naşte o asemenea trăire pozitivă intensă. Din acel moment, timpul ca realitate fizică nu a mai existat pentru niciunul dintre noi, discuţia despre apele limpezi ale unei istorii mult prea îndepărtate prelungindu-se preţ de mai bine de un ceas în ziua respectivă. Nu ştia bietul pălărier că bunicul meu murise de aproape zece ani. Când i-am spus, i-au dat lacrimile. Ceva se răscolise puternic acolo, în fiinţa lui nevăzută, iar emoţia a ceea ce el trăise cândva îi adusese dintr-o dată înaintea ochilor chipul prietenului său de altădată, care acuma se odihnea de mult lângă inima pământului, dar venise prin mine să îi trezească la viaţă sufletul din singurătatea propriei lui bătrâneţi răspândite printre tipare şi nenumărate pălării.  
 
Îşi poate da seama, cred, lesne oricine de ce a fost atât de iubit şi de respectat bunicul meu, cu toate că a avut o meserie care numai către sentimente frumoase nu invita. Tristeţea însă din ultimii lui ani de viaţă a fost una care m-a marcat definitiv. Nu-şi putea sub nicio formă explica (am mai scris asta într-un text anterior) de ce a fost orânduit de divinitate ca pe trunchiul sacrificiului său şi al atâtor altor combatanţi ca el din miezul sângeros al celui de-al doilea Război Mondial să se ridice sfidător şi în batjocură, rând pe rând, numeroase regimuri politice antiumane la cârma acestei ţări. S-a stins cu această durere imensă în suflet, dându-şi seama, de fapt, că a fi cinstit şi a te sacrifica în numele unei idei benefice pentru tine şi pentru ceilalţi nu are o valoare reală majoră decât în propria-ţi conştiinţă şi în ochii apropiaţilor tăi. În rest, pentru foarte mulţi dintre semeni, aceste verbe - a fi cinstit şi a te sacrifica - nu comportă niciun statut aparte. Nici măcar unul de simbol oarecare. Ceea ce nu a regretat însă nicio clipă a fost un singur fapt, anume acela că a avut de la bunul Dumnezeu şansa să-şi profeseze aşa cum avrut meseria pe care a iubit-o cu atâta patos toată viaţa, răsplătind-o cu un devotament greu de înţeles azi - meseria de procuror.  
----------------------  
Magdalena ALBU  
24 februarie 2015  
Râmnicu Sărat  
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - UN PROCUROR IUBIT… / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1520, Anul V, 28 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!