Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1443 din 13 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - CADAVRUL DIN DEŞERT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Dar este o laşitate a nu vorbi despre tristeţe,  
nimicnicie şi alte evidenţe ale vieţii.”  
Emil Cioran  
 
S-a vorbit de-a lungul timpului despre un om reprezentativ al Renaşterii - exponent definitoriu al unei epoci dominate de la un capăt la altul de lux, violenţă şi creativitate -, dar şi despre semantica interesantă a termenului specific atmosferei alchimice de secol XVI - „virtừ”. Nu ne propunem a aduce aici în discuţie deloc puţinele cazuri izolate şi contrastante în sens pozitiv, desigur, întru alegerea felului personal de a-şi trăi viaţa şi de a percepe cognitiv existenţa în raport cu suflul înrobitor al modelului renascentist. Dimpotrivă, în oponenţă cu toate aceste fiinţe umane încărcate de lumină, care-şi închideau însă voit destinul în carapacea spiralată a virtuţilor generate de morala creştină, ne îndreptăm de data aceasta gândul către un alt tip de personaje ilustrate de către diverşi autori prin arta incitantă a scrisului (figuri emanând un puternic miros de diavol izvorât din înseşi faptele vremelnicului lor popas teluric), şi facem referire aici la un Benvenuto Cellini ori la un Cesare Borgia.  
 
Luând ca punct de pornire crezul goethian rezumat atât de sintetic de către Constantin Antoniade (o personalitate a culturii române remarcată, printre alţii, la vremea respectivă, de Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Nicolae Titulescu), cum că „obiectul celui mai mare interes pentru om este omul însuşi”, precum şi considerentele expuse cu anterioritate aici, putem vorbi, prin similaritate, nu numai despre existenţa emblematică a unui om al Renaşterii, extrem de prolific, de altfel, sub aspectul creaţiei lui complexe, ci şi despre aceea a unui om al postmodernităţii, care, spre deosebire de primul, posedă un patologic spirit al pervertirii adevărului despre el însuşi şi despre realitatea pe care o parcurge, ceea ce individul din Cinquecento nu admitea cu niciun chip, ba din contră, se lupta cu toate forţele sale spre a-şi putea expune cu o precizie de matematician devotat, în mod diacronic, viaţa. O mărturie asupra acestei înclinaţii către păstrarea intactă a succesiunii faptelor individuale e adusă de chiar Benvenuto Cellini prin intermediul scrisorii lui din data de 22 mai a anului 1559, misivă care îi era adresată istoricului şi poetului florentin Benedetto Varchi, prietenul său. Iată un mic fragment din scrisoarea vestitului artist al Renaşterii, de tabloul biografic al căruia, fiind cu deosebire interesat, J.W.Goethe - „olimpianul de la Weimar”, cum frumos îl denumea acelaşi C. Antoniade - s-a străduit să o aducă prin traducere nu numai în atenţia publicului german, ci şi în interiorul vastului laborator al culturii universale: „Mi-ai spus că această simplă povestire a vieţii mele îţi place mai mult în această formă naturală decât dacă ar fi îndreptată şi şlefuită de alţii, pentru că atunci adevărul a ceea ce am scris n-ar mai apărea cu atâta tărie...” În gestul lui Cellini de a insista asupra prezentării adevărului faptic, aşa cum a fost el trăit ca atare şi necum altfel, stă cu puternicie principiul care ar fi trebuit să călăuzească în ansamblul ei întreaga desfăşurare şi istorisire a evoluţiei milenare a lumii, anulând, fără vreo vagă urmă de îndoială, principiul devastator al dublului inclus (dubla măsură, dublul înţeles etc.).  
 
Bineînţeles că nu ne putem opri, urmărind cele două tablouri ontologice pline de complexitate şi controverse, anume cel din Cinquecento, respectiv, cel prezent, al secolului XXI, de la a institui un paralelism între cei doi exponenţi umani definitorii ai istoriei lumii, încercând, fără nici cea mai vagă pretenţie de exhaustivitate, să evidenţiem câteva elemente comune interesante, ce sunt regăsibile, iată, atât în vremea lui Cellini, cât şi în haoticul spectru postmodernist actual. Baretti, citat de Antoniade, definea omul Renaşterii ca fiind „o fiară sălbatecă, frumoasă de privit numai când e închisă într-o colivie.”, din cauza clocotului său lăuntric revărsat cu multă imprudenţă în exterior, într-o perioadă nesigură sub toate aspectele ei, când viaţa unui om privit ca rezultat al Creaţiei divine nu valora în Cinquecento aproape nimic.  
 
Traseul cellinian, spre exemplu, e plin de „certuri violente, de lupte, de încăierări, de ucideri”, scrie Antoniade, care continuă referitor la Benvenuto: „El însuşi ucide cu mâna lui o sumă de oameni: pe unii în luptă dreaptă, pe alţii pe furiş, aproape mişeleşte; pe unii în furia momentului, pe alţii după îndelungă chinzuire”. Similitudinea cu procesul de dezumanizare accentuată şi cu starea de incertitudine material-spirituală a fiinţei umane din secolul XXI este mai mult decât evidentă. Dar, dacă oglinda societăţii din vremea lui Borgia sau Cellini ne dezvăluie că exista „ceva de fiară în mulţi dintre virtuoşii Renaşterii” (C. Antoniade), virtuoşi în sensul specificat de noi anterior, desigur, atunci trebuie să punctăm faptul că umbra acelui monstru emblematic se estompa într-un fel surprinzător, ca un soi de purificare a autorului prin lucrarea sa, în suita tuturor realizărilor remarcabile din ştiinţă şi artă născute în epocă. Din păcate, calitatea funciară a „fiarei” renascentiste a lui Baretti în direcţia pozitivă a creaţiei nu a devenit un model pentru omul „virtualizat” din postmodernitate, un ins devenit cu repeziciune uimitoare o cvasicontrolabilă fiinţă-număr (de astă dată împinsă nu într-un lagăr de exterminare nazist, ci într-unul cu facies globalizant) lipsită de fundament cognitiv şi religios concret, dar şi de o multitudine de creaţii memorabile destinate posterităţii. Este şi motivul pentru care am ales a supranumi omul contemporaneităţii cadavrul din deşert, deşertul fiind reprezentat de însăşi lumea lui lăuntrică la care nu poate să se întoarcă vreodată, tocmai pentru că ea, această lume identitară, nu mai există, şi-a pierdut, cel puţin pentru moment, consistenţa, neocupând acum nici măcar antecamera goală a sufletului inexistent. Atât pentru exponentul secolului XVI, cât şi pentru reprezentantul secolului XXI, ceea ce denumim, de regulă, cu titlu generic drept valoare morală şi sferă etică sunt, iată, două repere de minimă rezistenţă ce nu încap sub nicio formă între filele vocabularului existenţial al omului Renaşterii, distingându-se doar ca elemente cu scop didactic în cazul secund, cu toate că fiinţa de tip tradiţionalist a postmodernităţii face permanent trimitere la dimensiunea sacră a unui univers definitiv pierdut în ceea ce priveşte moralitatea individuală şi de grup, univers pe care acesta nu l-a deţinut, de fapt, niciodată în mod exclusiv decât la nivelul unor subiectivităţi izolate, de unde au şi purces, până la urmă, înspre perimetrul faunei societale, aidoma razelor de cerc, liniile de forţă ale trăirilor omeneşti înălţătoare.  
 
Cu alte cuvinte, cadavrul din deşert este omul postmodern plecat în exil din propria lui umanitate, undeva, în largul unei hiperindividualităţi agresive şi extrem de periculoase, individul epidermic desprins totalmente de pe orbita profunzimilor sacre şi închinător cu fervoare unui dumnezeu personal al viciilor cărnii, subiectul care, învăluit de o stranie şi radicală metamorfoză internă de tip circumstanţial, a devenit, deja, o componentă numerică lesne de manevrat, aşezată nicăieri altundeva decât în albia cu deschidere generoasă a propriei lui istorii contrafăcute. O istorie însă afundată până dincolo de creştetul său în actuala ideologie antiumană a globalizării - monstrul articial care îi cerşeşte imperativ omului contemporan organicitatea mult mai insistent ca apele Gangelui viaţa pe malurile sfinte ale vechiului Benares - locul sacru al spaţiului indic, deasupra căruia umbra zeului Shiva înghite cu neprefăcută voluptate aproape tot. Acolo, la porţile închipuite ale nemuririi, fluviul sfânt mărunţeşte lacom în străvechiul lui pântece moartea (ca şi cum aceasta i-ar aparţine de drept încă de la punctul iniţial al Facerii lumii), cea mai mare şi ultima ofrandă adusă, până la urmă, de fiinţa umană Cerului şi, bineînţeles, marii trinităţi budiste Shiva - Brahma - Vishnu. Şi, dacă în Benares (astăzi, Varanasi) era şi va fi în permanenţă o adevărată onoare să mori la chemarea zeului Shiva în braţele bătrânului Gange, în spaţiul tăcut al interconexiunii însă, a-ţi încheia cu tristeţe concertul zgomotos al destinului pare a fi, în genere, un sacrificiu personal privat de semnificaţii multiple, la care şi Antonio Meucci, dar şi Alexander Graham Bell au contribuit încă din secolul al XIX-lea, fără să fi intuit atunci, credem, acest lucru o dată cu transformarea vocii umane în semnal electric. Căci, între gratiile încâlcitelor reţele de comunicaţii, diavolul pleneşte cu forţă la orişice pas din coadă, pe când Dumnezeu, dimpreună cu greu definibila Sa creaţie, omul, pare a fi trimis cu intenţie în câmpul arid al uitării, ca şi cum locul Lui ar fi dintotdeauna acolo, printre rotocoalele negre de fum ale vestitelor ruine ale lumii…  
 
„De câte ori marginile inimii întrec pe ale lumii, de atâtea ori intrăm în moarte de prea multă viaţă.”, scria, în 1936, Emil Cioran. Despre Om - privit ca centru fundamental al micului univers terestru, unde îşi are sau nu sălaşul chinuit -, se pot spune multe, mai ales că prezentul tipar de existenţă individuală şi de grup se trăieşte continuu pe sine în mijlocul unei forme sufocante de realitate captivă (născută într-o anume măsură şi prin puterea mijloacelor de diseminare a mesajului la nivel global, care exced, desigur, atât de obişnuita comunicare interumană). Un univers cu nenumărate tuşe insalubre (unde se tot încearcă, prin diverse tehnici de schimbare a comportamentelor specifice, imprimarea unei alte dinamici a tot ceea ce se presupune că este actualmente viu) constituite din şiruri infinite de “celule imaginale” îngrămădite cu precizie una lângă alta, însă deschise în mod unidirecţional doar către sfera particulară a straniilor adâncimi subatomice, teritorii cu certitudine fascinante sub raport ştiinţific, dar rupte, din ignoranţă poate, de spiritul uman. O umanitate dezolant de antisimetrică, până la urmă, în structura ei explorabilă şi complexă, ce pare sprijinită pe un sistem propriu suprapus cu evidenţă peste un plan al contrariilor deja existente, cu toate că modelul de raportare a întregii scheme de gândire a interconectării contemporane a fiinţelor este cel al simetriei cosmice. Şi, ca un adagio fundamental, deasupra acestei lumi pline de restricţii de tot felul şi reductibile numai la scrâşnetul furios al materiei, omul autotelic funcţionează cu din ce în ce multe grade de libertate anulate numai într-un singur sens: acela de a-şi îndrepta în exclusivitate filozofia către centrul propriei sale subiectivităţi, pierzându-şi, astfel, completamente capacitatea de a distinge în apropierea lui prezenţa unei alte siluete distincte, aceea a unei fiinţe asemenea sieşi din toate unghiurile de vedere posibile. Cât despre raportarea insului autotelic la dimensiunea generoasă a trinităţii ecuaţionale Dumnezeu - Creaţie - Om, cercul discuţiei se poate restrânge dintr-o dată, destul de rapid, la un singur punct. Iar asta se întâmplă pentru că este exclusă constant din linia de gândire acum ceea ce mărturisea cu ani în urmă Părintele Dumitru Stăniloae, anume faptul că, “Dacă n-ar fi decât viaţa aceasta, totul ar fi fără sens.”.  
 
Nu am venit aici ca să rămânem, iar omul postmodern nu-şi mai găseşte un rost în a desluşi nici beneficiile ruperii sale complete de chingile spaţio-temporalităţii dominatoare şi nici a identifica acea dramă tăcută a infinitului, care izvorăşte cu putere de nicăieri altundeva decât din abisurile nebănuite ale eu-lui individual. Tocmai de aceea cred că una dintre cele mai bune modalităţi de a izbi în faţă tarele ancestrale şi mereu modificate ale fiinţei umane, precum şi deficienţele variilor sisteme social-istorice create de aceasta e oferită de moarte, de prezenţa ei continuă, mai bine zis, deasupra a tot şi a toate, de-a lungul şi de-a latul spaţiului teluric atât de vast. Este şi motivul pentru care actuala stare de nihilism conjunctural - de altfel, fundamentat - a izbucnit din viscerele dimensiunii postmoderne pe care o trăim, o formă de realitate deloc confortabilă sub raport existenţial, cu miezul înfipt în lutul uscat al profanului şi al neesenţialităţii, acolo unde fenomenul extins şi vizibil dirijat al desacralizării dinamice inundă cu o aviditate aiuritoare istoria înseşi, de la primul şi până la ultimul ei ungher neştiut nici măcar de către slujitorii ei devotaţi. Iar rolul deconstructivismului ateu, precum şi cel al revoluţiei tăcute a interconexiunii, exact spre aşa ceva au şi fost direcţionate cu precădere în intervalul temporal al ultimelor decenii parcurse. Ridicarea cu repeziciune a unui eşafodaj macabru sprijinit pe forma insalubră de dezîndumnezeire a lumii a reprezentat şi reprezintă în continuare, după cum lesne se poate constata, contribuiţia lor concretă de-a lungul unui timp definitiv răpit, până la urmă, umanităţii şi prins cu tristeţe în jocul miliardelor de pixeli inconcreţi ai new-age-ului contemporan.  
 
„Unde mă duci, Pantiuşa?/ Taci şi umblă! La plimbare!/ Nu mai scos niciodată pe-aici./ Umblă mai repede c-a răsărit soarele!/ Hai, domnule, umblă o dată!” - un dialog sumbru dintre victimă şi călău în filmul românesc “Oglinda” (acolo unde moartea îşi făcea brusc cunoscut chipul prin ţeava revolverului înfipt în ceafa victimei - deţinutul Lucreţiu Pătrăşcanu - de către ucigaşul sovietic de serviciu, holbat cu lăcomie perversă la propria lui victimă), o ultimă zvâcnire cinematografică de o tulburătoare echivalenţă cu imaginea generală a societăţii schimbate cu forţa azi, simbol marcant al raptusului dintre două lumi, una lichidând-o completamente, practic, pe cealaltă, dacă se abordează problema din perspectivă axiologică, două sfere vizibil noninteracţionabile, ce refuză cu vehemenţă a recurge la stabilirea vreunui schimb valoric necesar şi firesc, în ultimă instanţă, între ele. Se închide sau, cu alte cuvinte, se sugrumă, de fapt, umanitatea unei lumi, care îşi îngroapă pe zi ce trece identitatea, spre a aşeza în locul ei o sumă de concepte profund antitetice, dar vândute cu insistenţă omenirii ca formă actuală de progres civilizator, unul cu vizibile conotaţii inumane şi mustind de erori tehnice multiple. Ceea ce este îngrijorător însă în toată această secvenţă sumbră de postmodernitate întunecată şi rece, prevestitoare de metamorfoze tiranice de tip borgian, se traduce prin faptul că fiecare dintre cele două lumi (care-şi manifestă în mod agresiv până şi convingerea că fiecare dintre ele deţine formula ideală a contractului de existenţă globală) nu face altceva decât să propună, într-un limbaj duplicitar umanităţii, un set alcătuit din câteva principii conjuncturale restrictive şi superflue, o motivare lipsită de caracter, finalmente, a acţiunii directe de mistificare interesată a adevărului unic.  
 
În secolul trecut, Paul Brunton avea dreptate, atunci când afirma faptul că „Omul nu se preţuieşte la adevărata sa valoare pentru că a uitat că e de natură divină. Îi este mai uşor să se alăture plăcerii comune, în timp ce ar putea, dacă ar vrea, să găsească în el însuşi certitudinea, în miezul fiinţei lui unde domneşte Spiritul.” Animal simbolic şi sclav cu sau fără voia lui al încâlcitelor iţe ale comunicării politicarde de tip conjunctural, omul începutului de ev XXI nu mai este interesat, pur şi simplu, decât la nivel de individualitate, în a-şi pune problema existenţei în sine şi a rostului obiectiv al acesteia.  
 
Desigur că este un motiv întemeiat pentru care te întrebi dacă se poate vorbi despre o vocaţie construită a umanităţii ori despre o umanitate autoconţinută. În tot acest context de vizibilă relativizare a conceptelor definitorii pentru întreaga Creaţie în sine, individul epidermic a suferit deja o nedorită mutaţie spirituală, devenind, iată, aidoma trupurilor faraonice mumificate ale Egiptului antic, cadavrul de serviciu ignorant din deşertul agorei contemporane - o fiinţă captivă pe viaţă în mrejele perversului act de mistificare a realităţii şi supus, la mijloc de conflictual veac XX, unor nedorite experimente antiumane (de tip nazist, de exemplu), ce au vizat toate, de fapt, procesul complex de desacralizare progresivă a propriei sale constituţii - un proces echivalent, practic, cu pierderea intimităţii persoanei, a Tainei divine fiinţiiale -, care a direcţionat lucrurile către o alterare profundă a eu-lui unor subiectivităţi poziţionate unde altundeva decât în afara spectrului dumnezeesc.  
 
Fixarea sferei umanului în paradigma unui ontos, ce exclude din centrul lui prezenţa sacrului, nu numai că îi anulează acestei persoane dreptul fundamental de a accede la o dimensiune superioară a cunoaşterii, dar riscă să arunce fiinţa umană în perimetrul periculos al dezumanizării şi al însingurării ei totale, situând-o în mod intenţionat la polul negativ al existenţei personale, acolo unde anularea conştiinţei individului şi a memoriei unei întregi comunităţi întruchipează de acum vectorii închişi la culoare ai mersului societal involutiv din postmodernitate.  
 
Lumina cade oblic peste o lume strâmbă în concepţii şi în latura sa morală, aidoma multora dintre sufletele care o compun. Realitatea din jur îţi scârţâie din ce în ce mai mult în auz, deşi încerci să-i priveşti cu obiectivitate lipsa de conţinut şi drama (aceasta din urmă acoperită, în lipsa căilor concrete de eliminare, de mantia unui uriaş arsenal piaristico-imagologic azi). În sinea ta, deteşti cu putere acest tip inestetic de ordine generală impusă - ochi negru de diavol asmuţit peste un pământ din care curge la nesfârşit sânge... Eşti obligat a-i respecta cu stricteţe regulile, deşi te simţi din ce în ce mai puţin reprezentat sub raport spiritual-uman de o ţesătură socio-culturală impregnată până la refuz cu simboluri necreştine şi oculte din belşug. O realitate din carne şi plastic, totdeodată, vopsită, pe alocuri, în nuanţe de roz tâmp, un tablou al unei umanităţi lipsite de ea înseşi şi inundate violent de o mare de statui goale, fără sens precis, unde referenţialele funciare complet irelevante din dubla perspectivă materială şi spirituală domină însă de colo până colo existenţa, alungând, cu o forţă din ce în ce mai mare, credinţa reală în divinitate şi viaţa.  
 
Personal, nu ştiu dacă omul viitorului va fi unul îmbunătăţit ca structură lăuntrică prin cunoaştere ori, dimpotrivă, va fi golit interioriceşte de vicii şi intoleranţă, dacă va învăţa să îşi construiască singur şi corect semantica viguroasă a libertăţii sau dacă îi va lăsa în continuare pe alţii să i-o definească, dacă se va sprijini cu înţelepciune pe lecţia istoriei lui precedente, redefinindu-şi, astfel, într-un mod diferit umanitatea, ori dacă se va căţăra pe umerii unei alte dictaturi ucigaşe de oameni şi vise ca orice sistem homicid, dacă îşi va consolida forţa propriului argument moral şi îşi va amplifica într-un mod cât se poate de firesc dimensiunea pozitivă a fiinţei,, renunţând la superficialitate, obedienţă, trufie şi oportunism, dacă se va putea dezbăra completamente de balastul ideologiilor totalitare ori de alte naturi (mistice, discriminatorii etc.), având capacitatea de a-şi desena, într-o stare de autonomie reală, necum simulată, drumul, sau dacă va deveni un alt soi de sclav încarcerat în hăţişul unor modele de cârmuire planetară cu iz piramidal-ocult, dacă-şi va îngloba organic memoria trecutului în substanţa identităţii sale definitorii ori dacă va încerca, a nu ştiu câta oară, să îi înece filmul în apele tulburi ale impusei cu forţa amnezii totale, dacă va topi în palpitaţia constantă a quarcilor reci statuia artei concepute, undeva, pe Sena, Gange, Volga sau Nil - aidoma procedeului deja consacrat de către omul postmodernităţii vulgaro-atee a începutului de secol XXI - ori, din contră, dacă îi va acorda acesteia cu seninătate locul meritat. Nu se poate şti cu exactitate azi cum va arăta peste ani fiinţa umană cu destinul ei individual cu tot, dacă va fi la fel de mimetică în sfera actelor decizionale ca până acum sau dacă se va distanţa în mod vădit de ceea ce Asch a catadicsit să demonstreze la mijlocul evului anterior, croindu-şi o haină socială potrivită cu datul său iniţial, cert este însă faptul că secolele care vor veni de aici înainte peste omenire au realizate, cel puţin până în momentul de faţă, portretizări clare şi obiective ale reprezentanţilor fiecărei epoci care s-a adăugat, rând pe rând, teatrului tumultuos al istoriei Pământului.  
 
Cu alte cuvinte, e destul de dificil să încerci a previziona dacă omul viitorului va fi o persoană cu spiritul conectat totalmente la dimensiunea superioară a sacrului ori, dimpotrivă, la antipodul ei. Adevărata cale se va alege neîndoielnic, oricum. Cu siguranţă însă că se va pune în discuţie cu timpul redefinirea noţiunii de persoană raportată la ceea ce va semnifica ea pentru timpul care va sosi. Şi se mai ştie cu exactitate ceva, anume faptul că ea, fiinţa umană a viitorului, va putea realiza cu uşurinţă lectura diacroniei complexe a antecesorilor ei, având, deopotrivă, şansa extraordinară de a-şi anula o dată pentru totdeauna deşertul propriei sale interiorităţi atât de contorsionate temporal şi de a nu se mai metamorfoza (din laşitate, ignoranţă sau ambele la un loc) într-un alt cadavru circumstanţial al istoriei, o şansă reală pe care, iată, omul veacului XXI a pierdut-o, din varii păcate, definitiv. A nu se descalifica în faţa propriei lui conştiinţe, anulându-şi complet umanitatea - iată o sarcină pe care omul din viitor are obligaţia să şi-o ducă la îndeplinire, căci individul postmodern a luptat mult cu el însuşi până şi-a extirpat voliţional din vocabularul obişnuit substantivul „conştiinţă”. Ar fi singura modalitate ca tiparele întunecate ale unor Cesare Borgia, Adolf Hitler şi ale altor personaje asemenea lor, dimpreună cu întregul cor de umbre care le-a susţinut din proximitate vria, să nu mai respire niciodată aerul tare al planetei Pământ.  
 
P.S.  
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de izbucnirea Primului Război Mondial, conflagraţie în care şi-a pierdut viaţa, printre alţii, în anul 1916, şi străbunicul meu (tatăl bunicului meu dinspre mamă). Sacrificiul său şi al atâtor altor combatanţi aidoma lui pare că nu a avut nicio însemnătate de-a lungul ultimului secol scurs, de vreme ce, în mod constant de atunci şi până acum, lumea şi-a ucis de nenumărate ori conştiinţa şi umanitatea.  
 
Magdalena ALBU  
1 decembrie 2014  
Bucureşti  
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - CADAVRUL DIN DEŞERT / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1443, Anul IV, 13 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!