Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1334 din 26 august 2014        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - MALADIA FRICII ŞI ZEUL ÎMPĂIAT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Odată am avut părinţi. Am avut surori. Prieteni. O casă. Un pat. Am avut cerul şi soarele, apa şi pâinea. Pământul întreg. Azi nu mai am nimic. Nimic, în afară de o haină de blană.” (Lena Constante)  
 
Dacă Leonid Andreev ar fi putut parcurge, mai întâi, cărţile Lenei Constante, cu siguranţă că propria sa amprentare pentru posteritate nu se mai lega sub nicio formă de titulatura aspră de ilustru „apostol al autodistrugerii”, iar „Valsul câinilor” ar fi fost în genere reformulat. Din păcate însă, întâlnirea spirituală Andreev-Constante nu a avut loc niciodată, din cauza poziţionării celor doi scriitori în epoci complet diferite (şi amintim aici faptul că piesa de teatru „Valsul câinilor” era creată de autorul rus în anul 1913, iar prima carte a artistului plastic român a început să prindă contur şase decenii mai târziu, în 1973). Cu toate astea, radiografia răului convulsiv dominată de tuşa dezumanizantă a barbariei celor care pălmuiesc fără drept de apel lumea ni se desfăşoară ochilor ca o impresionantă demonstraţie de curaj şi desluşire profundă a evenimentelor funciare ale vieţii. Vizionari şi de un realism tăios, deopotrivă, Constante şi Andreev au tulburat în felul lor consistenţa unor cuvinte-reper pentru vocabularul existenţial al umanităţii. Libertate şi adevăr semnificau pentru fiecare în parte altceva: pentru unul simple „ficţiuni” - şi facem trimitere, desigur, la Leonid Andreev -, pentru celălalt viaţa însăşi cu tot şirul ei prelung de suferinţe şi erori.  
 
Intrând în universul intim al Lenei Constante, constatăm că 21 mai 1952 nu a fost o dată ca oricare alta din calendarul neuniform al propriei sale vieţi. 21 mai 1952 reprezenta pentru ea, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin decât cea de-a 853-a zi de încarcerare într-un loc secret, cu graniţe precise, unde „monotonia hidoasă” a timpului curgea, încetul cu încetul, peste zidurile reci ale tăcerii, dizolvându-i, în egală măsură, şi limitele, şi viaţa. Fusese condamnată (după cinci ani de anchete dure), în urma unui proces politic ce avea să se întindă pe parcursul a şase zile, şi invitată, în egală măsură, la a supravieţui sieşi şi lumii doisprezece ani de întuneric şi spaime, într-o celulă friguroasă de 5 mp. O detenţie grea, chinuitoare, pronunţată la ordin, când animalului dezlănţuit din interioritate (căci toţi condamnaţii erau asemuiţi cu nişte animale) îi venea de foarte multe ori să urle din rărunchi împotriva catafalcului nedrept de putred al istoriei. Dar, chiar şi în astfel de condiţii antiumane, trebuia să te străduieşti din răsputeri a-i nega acestui animal chinuit „eu-l”, obişnuindu-l să îşi părăsească destul de des trupul - acea „carne mizerabilă, îndurerată şi înfometată.” (Lena Constante), ce îşi striga umilită, din când în când, drepturile - spre a se arunca, voliţional, în spaţiul primitor al supravieţuirii. O bucată de existenţă personală întinsă pe aproximativ patru sute de milioane de secunde... Aceasta a fost pentru Lena Constante închisoarea. Clipe de viaţă izbite constant de pereţii trişti ai celulei, locul unde puteai tot atât de bine să trăieşti sau să treci dincolo de hotarul implacabil al morţii în completă singurătate, neştiut şi neaşteptat de nimeni, cu excepţia celor de acasă.  
 
Sediu al urii şi atitudinii făţişe împotriva Omului însuşi şi a constituţiei lui nativ sacre, astfel poate fi descrisă în sens sumar acea realitate a carcerei privită şi atunci, şi acum ca un simplu cerc închis, un microunivers individual, aparent indestructibil, în care spectacolul suferinţei şi al terorii îţi călca în fiece zi şi în fiece mod sufletul în picioare - un soi de igienă, până la urmă, a spiritului, o metamorfozare a lui, bineînţeles, diabolică prin metoda crâncenă a dezînomenirii impuse cu forţa de regim. În imperiul lăuntric al fricii, nu se întindea deloc însă, vânătă ca moartea, imaginea zeului împăiat al urii... Ea sălăşluia cu îndârjire şi exaltare în alt ungher. Iar răsuflarea gâfâită şi ochii cu privire de fiară înfometată ai anchetatorului de serviciu grăiau întotdeauna, de la sine, totul. O oglindă plină de imperfecţiuni a diavolului strâmb, unde nu doreai să îţi priveşti nici măcar din greşeală faţa... „Şi, totuşi, scria soţia lui Harry Brauner, centrul lumii eram eu. Pentru mine lumea nu exista în jurul meu, decât pentru că eu luam cunoştinţă de ea.”  
 
Aura cumva mistică, să o numim, pe care Lena Constante şi Alexandr Soljeniţîn i-au creionat-o spaţiului modelator al închisorii, nu mai este, fie şi la nivel rezidual măcar, deloc prezentă în conştiinţa umană a începutului de secol XXI. Asemenea unei dâre subţiate de fum, ea se va fi împrăştiat de multă vreme în zgomotul asurzitor al Cetăţii. Şi poate că e mai bine aşa. Tocmai pentru că masca timpului murdar, căruia îi observăm în mod continuu lipsa de sensuri şi infirmitatea, obligă Fiinţa umană a postmodernităţii nu doar să îşi alunge definitiv din minte chipul concret al trecutului ei specific, ci să îşi rateze şi singura ei şansă de a demonstra echivalenţa indiscutabilă dintre imaginea individuală şi cea a Chipului divin (măsura teologiei trimitare pe care o experiem asumat). Despre conştiinţa dualităţii proprii, care îşi făcea loc din ce în ce mai mult în mentalul fiecărui deţinut chemat prin telefon la interogatoriu, nici nu mai poate fi vorba azi, decât în cazuri excepţionale. Motivul? Coordonatele psihologice ale societăţii contemporane produc, după cum se ştie, o ruptură vizibilă între schema de joc a ceea ce a fost şi schema de joc a ceea ce este, îndepărtând cu o răceală categorică actanţii prezentului de înţelesul sacru, pe care orice „cuvânt din carne” sau „din sânge” îl avea în trecutul recent. Nici vorbele lui Soljeniţîn: „Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE..., binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!”, nici cuvintele Lenei Constante: „În acest amurg de începuturi, acum mi se pare că nu mai eram decât umbra unei fiinţe ce trăise odată, de mult, foarte departe, undeva, nu ştiu în care lume spulberată şi pentru totdeauna nimicită.” nu mai pot fi receptate la dimensiunea lor veritabilă azi.  
 
Şi, totuşi... Arta de a privi în miezul lucrurilor necesită vreme, necesită dorinţa de căuta adevărul în tot şi în toate. În anii de după 1945 însă, nimeni nu avea nevoie de adevăr, oricare ar fi fost acesta. Pentru că scopul concret al anchetelor de atunci nu era altul decât de a da „naştere unui alt adevăr”, ne spune Lena Constante. Şi nu oricum, ci „prin puterea cuvintelor”, desigur. „Căci cuvintele pot spune un lucru şi contrariul acelui lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde. Pot crea sau distruge. Pot înşela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice.”, notează scriitoarea. Iar dacă ele, cuvintele, au din născare inclusă în „organicitatea” lor coexistenţa acestor feluri opozabile de a desemna ceva anume, atunci, în mod evident, sunt în stare a declanşa spontaneu nu numai cantitatea de energie pozitivă specifică, pe care şi-o conţin, cât şi - mai ales, am putea spune - puterea nestăvilită a unei forme de rău ucigaş, cu o viteză ce poate depăşi însăşi limita maximă recunoscută, momentan, la nivel ştiinţific (300 000 km/s). Lena Constante a ştiut să vibreze cu emoţie şi obiectivitate cuvintele scrise într-un sigur sens, cel benefic, fireşte, alcătuind, astfel, un soi de „calendar mental” al propriei sale suferinţe, căruia-i putem regândi cu largheţe coordonatele, transformându-l dintr-un jurnal intim obişnuit într-unul de căpătâi, cu semnificaţii multiple pentru întreaga comunitate a condamnaţilor politic din România. Căci a cunoaşte pedagogia complexă a durerii pe acest pământ devine totuna cu pătrunderea Fiinţei în adevărata ei umanitate lăuntrică.  
 
„Orice societate normală, indiferent de stadiul civilizaţiei sale, se află încrustată într-un fel de tipare sau medii asemănătoare, analoage cu receptaculele fagurelui.”, scria Profesorul Papu despre argentinianul Martinez Estrada. În anul 1952 însă, lucrurile nu mai puteau fi privite astfel, tocmai pentru că „Nu mai eram o ţară liberă. Ştiam în numele cui acţiona.”, iar „Ca să arestezi pe cineva ai nevoie de ceva mai mult decât de bănuieli.”, mărturisea L. Constante, învinovăţită, ca şi Harry Brauner, în urma unui lung şir de anchete contrafăcute (ancheta în genere, în acea perioadă, „nu ţinea seama de limitele niciunei legi.”), pe care s-a sprijinit, de altfel, întregul dosar al fostului ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu. La rejudecarea din 1968 a acestui caz, publicista avea să obţină, desigur, verdictul de nevinovăţie (împreună cu soţul ei, etnomuzicologul Harry Baruner). Noua sentinţă reparatorie a instanţei însă nu avea să-i şteargă niciodată din suflet Lenei Constante capacitatea distructivă a unui trecut dominat de crime la ordin. Fizice, morale, nu contează. Toate erau crime ale Fiinţei umane îndreptate împotriva ei înseşi. Diferenţa dintre om şi câine, sesiza la un moment dat autoarea evadărilor tăcute şi imposibile din realitate în Sinele propriu, era aceea că „Măcar el, câinele, se poate târî să-şi găsească un adăpost. (...) Să găsească un colţ de pâine, un os.”, pe când el, Omul, redus la orizontul strâmt al imperiului maladiv al fricii, nu mai poseda de mult libertatea-i firească de a-şi alege, fără constrângeri, drumul. O concluzie mai mult decât potrivită îi adaugă Lena Constante finalului de paragraf, la care am făcut referire cu anterioritate, şi anume: „Trebuie să-i invidiem pe câini.”, dar, în acelaşi timp, „Să-i plângem pe oameni.” cu asupra de măsură. Personal, cred că, indiferent de secol, umanitatea a tot avut mereu motive întemeiate de plâns în raport cu propria condiţie. Şi, din nefericire, va mai avea multă vreme de aici înainte.  
 
Amurgul libertăţii de a fi avea drept semantică definitorie în infernul negru al terorii din România anilor '50 avalanşa nemiloasă a “Proceselor fără dreptate.” şi a „Condamnărilor dictate.”. Pentru că, într-adevăr, din solul reavăn stalinist, „Timpul anchetelor prelungite fără termen.”, a supliciilor de orice fel, dar şi „anotimpul automobilelor negre oprindu-se în plină noapte în faţa caselor adormite.”, după cum nota fosta condamnată politic Lena Constante, sosiseră ambele fără să întrebe, în prelabil, pe cineva. Nici în cazul renumitului Profesor şi comparatist Edgar Papu, arestat cu o brutalitate specifică segmentului istoric de la mijlocul secolului XX, sub acuzaţia de... „uneltire contra ordinii sociale”, lucrurile nu au stat cu nimic diferit. „Această perioadă (n.n. perioada stalinistă) a fost pentru mine îngrozitoare.”, deoarece „Urmăritorii mei adesea intrau şi în biserică să vadă ce fac. Ce puteam face altceva în biserică decât să mă rog?!...”, îşi amintea ilustrul cărturar român. Însă nici Papu şi nici Constante nu şi-au pierdut vreodată simţul moral şi îndârjirea de a rezista opresiunii comuniste. Dimpotrivă, amândoi au pus pe seama suferinţei înseşi soliditatea ulterioară a propensiunii individuale spre infinitul spaţiului divin. Căci, în acel întunecat imperiu al fricii provocate, pentru ei şi pentru mulţi alţi pătimitori cu vini inexistente, credinţa şi nădejdea constituiau unicele resorturi palpabile de care îşi puteau atârna cu temeinicie viaţa. „Eram sigură că, într-o zi, voi părăsi această celulă.”, scria nepoata lui Iuliu Maniu, publicista Nicole Valéry-Grossu (care cunoscuse, la rândul ei, lagărele de muncă forţată şi închisorile româneşti Malmaison, Ghencea, Mislea, Ferma Roşia, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Târgşor). Cuvintele ei repezentau acel gând premonitoriu că evadarea din mijlocul infernului roşu cu suflu stalinist se va produce curând. Şi exact aşa avea să se întâmple.  
 
Mărturii consistente, după cum se poate observa (şi bine detaliate, de altfel, în cărţile unor autori trecuţi prin surghiunul izolării şi al relelor tratamente psihosomatice din mediul carcerelor comuniste), despre un episod umbrit de nedreptăţi şi moarte din cuprinsul vast al istoriei poporului român, exemplificări relevante ale unor personaje reale, cu biografii complexe în această direcţie, care au cunoscut, iată, etapele dezmărginirii de sine, dar şi hiatusul limpid de povara unor conglomerate mentaliste lipsite de semnificaţii aparte între zidurile ameninţătoare cu milioane de trepte ale timpului (nereturnate vreodată, sub o formă sau alta, posesorilor fireşti de către călăii lor cu rânjete macabre, care le-au ucis, la comandă fermă, cândva, trupul) numite simplu închisoare. Dacă Lena Constante şi Harry Brauner au fost întemniţaţi doar pentru că făceau parte din cercul de prieteni ai fostului ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu (Lena Constante fiind angajată în acea vreme ca scenograf la teatrul bucureştean „Ţăndărică” alături de soţia ministrului, Elena Pătrăşcanu), dacă una dintre cele mai nobile şi mai curate inteligenţe creatoare ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă, Profesorul Edgar Papu, a fost, la rându-i - în urma unei banale discuţii cu un coleg de catedră pe stradă -, trecută prin chingile iadului cu vizetă şi mâini murdare al carcerei staliniste, dacă Nicole Valéry-Grossu a petrecut ani buni dincolo de zidul ce desparte lumina de întuneric şi posibilul de imposibil, deoarece legăturile sale de rudenie indicau faptul că era nepoata liderului ţărănist Maniu - şi cazurile anchetaţilor fără vină pot continua la nesfârşit -, atunci nu trebuie stat prea mult pe gânduri spre a te întreba de ce sinistrul imperiu al fricii şi-a durat cu atâta repeziciune templul în inima şi conştiinţa publică ale acelor vremi. Cu toate că libertatea proprie le devenise o ţintă plină de incertitudini, ceea ce mi se pare însă a avea o deosebită relevanţă pentru aceşti martiri ai poporului român, obligaţi să îşi respire viaţa în falset la umbra deciziilor voit eronate ale cioclilor stalinişti, stă aşezat în faptul că nici unul dintre ei nu a acceptat ca în sufletul lui să se cuibărească - fie măcar şi pentru o trecătoare fracţiune de secundă -, aidoma unui zeu împăiat al lumii, ura. Nobleţea de caracter avea să le metamorfozeze, peste ani, suferinţa în cuvinte.  
 
Orice asemănare dintre anii '50 ai secolului precedent şi cei ai începutului de veac XXI poate fi realizată, desigur, sub reyerva păstrării proporţiilor de rigoare. Ca şi în cazul judecării fostului ministru Lucreţiu Pătrăşcanu, când sala era umplută până la refuz de activişti cu simbrie la partid - şi care primiseră de dinainte “ordinul să râdă.” (Lena Constante), iar ei, punctează soţia lui H. Brauner, “Orbi, surzi, goliţi de orice sentiment omenesc, umflaţi de isterie colectivă, de frazeologie goală, de ură, de lăcomie şi de frică ( ... ).”, tocmai asta şi făceau fără scrupul -, se pare că asistăm acum la desfăşurarea unei forme asemănătoare de teatru al iraţionalului contondent, emiţându-se, exact ca pe 6 aprilie 1954 (momentul începerii procesului politic sus-amintit, a cărui sentinţă avea să se pronunţe cu asprime pentru toţi „inculpaţii” după doar şase zile de abominabil circ „justiţiar”), tot atât de iresponsabil şi de nedemn pentru o Fiinţă umană (sau pentru ceea ce a mai rămas acum din ea), un potop de râsete vulgare în eter (deşi, se ştie că, în genere, râsul nesăbuit în raport cu necazul cuiva se transformă, indubitabil, în lacrimi, mâine). Au trecut, iată, nici mai mult şi nici mai puţin de 60 de ani de la controversatul proces Pătrăşcanu. Cu toate acestea, viaţa a devenit o scenă la fel de goală de sensuri ca atunci, lumea şade închisă în aceeaşi aparent nedemontabilă capsulă a tăcerii (de tip polichinéllic, adăugăm noi), iar actorii sociali, pătrunşi până-n esenţă de spiritul postmodern, se consumă existenţial în interpretarea lipsită de glorie a câtorva roluri omoloage celor jucate de către antecesorii lor în perioada fiinţării temutului cor al executanţilor stalinişti. (Este şi motivul pentru care ideea de înfiinţare a unui Memorial al Libertăţii, ca simbol definitoriu pentru multiplele sacrificii făcute constant de poporul român de-a lungul istoriei sale milenare, se arată drept una binevenită acum.)  
 
Eşafodajul actualului imperiu al fricii - frică văzută, evident, ca mijloc de anulare completă a libertăţii de a fi - se clădeşte, din păcate, în acest moment, pe luxul maladiv al urii făţiş declarate în raport cu Celălalt - o expresie fidelă a catalogărilor de tot felul, dar şi a neputinţei interioare a individului de a-şi recunoaşte mizeria înfiptă în carnea propriului chip. Privind cu durere către controversata noastră istorie recent apusă, pare că lumina cenuşie a contemporaneităţii încearcă, la rându-i, din răsputeri să acopere în totalitate urletul nestăvilit al unei vremi cu faţă de monstru. Altfel spus, rinocerizarea sferei societalului de la început de veac XXI nu s-a încheiat, ci, nestingherit, continuă. Şi continuă într-un sens defavorabil actului democratic al prezentului, instaurat prin sânge şi moarte la finele lui 1989. Libertarul contemporan al lui Marcel Moreau îşi gustă deja cu amărăciune porţia uriaşă de sclavie (vârâtă pe gât cu forţa, precum se întâmpla în anii '50 ai veacului precedent). Încercarea sa de evadare dintre iţele unei realităţi zilnic descompuse în organicitatea-i consacrată poate fi una tăcută, dar deloc imposibilă. Metoda sapienţială propusă cândva de Alexandr Soljeniţîn, anume aceea de a reuşi să desluşeşti în răul provocat o veritabilă formă de binecuvântare, ce îţi modelează sub toate aspectele sufletul, este capabilă să ofere imediat roade concrete numai în măsura naşterii unei conexiuni strânse la nivelul Fiinţei umane între conştiinţa individuală şi Sinele divin. Până acolo calea pare, cel puţin deocamdată, destul de anevoioasă la suit, iar omenirea profund slăbită interioriceşte de vacarmul exterior. Libertatea Omului ne apare, din nefericire, azi aidoma unui zid zdrobit cu năvălnicie între capetele de interval ale propriei lui existenţe. Se vede că amurgul zeului împăiat n-a sosit încă ...  
 
Magdalena ALBU  
16 august 2014  
Sfinţii Martiri Brâncoveni  
Bucureşti  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - MALADIA FRICII ŞI ZEUL ÎMPĂIAT / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1334, Anul IV, 26 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!