Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   



Interviu cu Lorena Craia - Poet (Dimineţile unui anotimp)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. De ce scrii poezie şi nu proză?  
 
Consider că poezia te înalţă pe scara ierarhică a literaturii tuturor timpurilor. De exemplu, aş fi preferat ca acest interviu să fie exclusiv în versuri, mi-era mai uşor. Şi poate şi inedit. Poezia, nu întreaga literatură, face parte din cele şapte arte. Poate că există şi un motiv. Există de mii de ani, deşi se încearcă acum îngroparea ei, împreună cu toţi cei care mai scriu azi poezie.  
 
Era mai bună întrebarea de ce am ales să scriu în vers clasic și nu în vers liber sau alb. Definiția versului sună cam așa: este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă și măsură. Aceasta este definiția versului, în general. Iar eu, din ce știam, poezia are versuri. Mai apoi, au apărut și versurile libere (un rând dintr-o poezie, în care regulile enunțate mai sus sunt aplicate după cum dorește poetul) – iar eu, ca poet, mi-am luat această libertate acum vreo doisprezece ani, prin 2004, când într-o singură zi am scris vreo cinci-șase poezii în vers liber. Am decis că nu au valoare de poezie. Mai mult decât o etalare de metafore, o listă de sentimente, puse una sub alta, nu au nimic. Degeaba sunt cititori de-ai mei cărora le plac acele versuri mai mult, poate, decât cele în vers clasic. Pesemne le place proza și nu își dau seama.  
 
Sunt o persoană care mânuiește foarte bine limba română. Consider că pentru a scrie poezie, mai ales în vers clasic, este nevoie să controlezi în primul rând punctuația. Dar cine mai studiază gramatică la școală...? Acum este simplu să scrii poezii fără semne de punctuație. Și asta pentru că din păcate așa-zișii scriitori nu mai sunt la curent cu normele de ortografie și ortoepie. Sau le este lene, știu eu? Aceste rupturi au fost puse pe seama curentului postmodernist, care permite, carevasăzică, exprimarea liberă a sentimentelor raportate la această lume exterioară, care, după ce că se degradează într-un ritm aproape de neoprit, mai este și versificată. Iubirea, onoarea, respectul, mântuirea, patriotismul, lirismul, tot, absolut tot, din punctul meu de vedere, au murit în postmodernism. Limba română este ciopârțită, sentimente sublime sunt târâte prin mocirlă și duse la periferia existenței umane, cititorul este lăsat în ambiguitate, pentru că, nu-i așa... este la modă! Deja nu mai vorbim de o estetică a urâtului, ci de urâțenia esteticii.  
 
Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o “neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984). Și eu, mai demult, spuneam, că versul alb ar trebui încadrat la proză fragmentată, nicidecum la poezie. Unii mi-au spus „E progres, ce vrei?” Păi cine a zis că progresăm în direcția bună? Faptul că ducem literatura la un alt nivel, nu înseamnă și că o ducem la nivelul bun. Este doar altul.  
 
Pentru a reveni la întrebare, aș vrea să precizez câteva aspecte: scriu poezie pentru că poezia a murit. Poate reușesc să o resuscitez. Sau poate mă voi îngropa și eu alături de ea. Aș putea să mă axez pe scriere în proză, dar nu consider că aș îmbogăți cu mult literatura actuală. Talentul meu pare a fi cu precădere pentru vers. Şi rimă. Am şi proză scrisă… pe undeva, prin nişte sertare prăfuite. Este mai greu să scrii poezie. Lucrezi mai mult cu talentul pe care îl ai. Credeți că nu există sculptori și pictori actuali, care au renunțat la munca asiduă pentru un rezultat final de excepție, preferând să expună în galerii de artă și muzee materialele brute? Anul trecut am vizitat Reina Sofia, muzeul de artă contemporană din Madrid, Spania. Am văzut un tablou. La început am crezut că este doar suportul pe care trebuia să fie așezat tabloul. Nu, era tabloul în sine. Alb, lucios, cu un punct negru în mijloc. Se numea Vid (Void). În altă cameră, era expus un mastodont din marmură. Am crezut că este sala în construcție. Nu, nu era. Era opera unui sculptor. Iar unii vor spune că Venus din Milo este desuet. Da, suntem vinovați exclusiv cu toții că aruncăm în desuetudine stiluri, opere, capodopere, doar din dorința de a fi unici, diferiți. O aroganță care ne va ucide, începând cu spiritul nostru. Pentru că fără artă, Nimicul își va schimba definiția în Tot.  
 
2. Cine e cel mai mare critic al tău?  
 
Soţul meu, fără doar şi poate! Din prima zi. În el am cea mai mare încredere atunci când vine vorba de o recenzie familială. Sunt două poezii de-ale mele pe care nu le agreează nicicum. O glosă scurtă, „Simțurile stau de pază” și o altă poezie, scrisă recent, „Ochiul suflă așchii de lemn”. Mi-a argumentat cum că aș avea un limbaj destul de variat, iar în acestea repet versuri sau strofe întregi. I se par sub nivelul meu. Și el mereu compară orice poezie de-a mea cu una care este în lucru acum. Va conține aproximativ 9600 de versuri, extinsă pe 12 cânturi a câte 100 octave fiecare. Nu vreau să dezvălui mai mult, e posibil să aibă un impact major, dar nu am idee când o voi finaliza. Ani de zile, poate și un deceniu, dar până mor, ceva tot o să iasă.  
 
Apoi ar mai fi Cătă (Doar Cătă – nu vrea alte titulaturi; oricum nu aș ști cum să-i spun alt fel). El m-a descris în câteva cuvinte: autodistructivă, pierdută (desigur!), umitoare (nu în sensul bun, a zis), frumoasă (nu fizic), egocentristă, nebună (cum n-a mai întâlnit), lipsită de empatie (uneori – datorită egocentrismului). A spus că se bucură că am apărut în viața lui și că NU sunt alături de el tot timpul. Nici nu am cum să fiu. Sunt preocupată de poezie în ultimul timp și în fiecare săptămână, când vine la noi să bea o bere, îl trag de mânecă și îi spun: Haiii să îți citesc ce am mai scris, lasă alte discuții!! E genial. Silviu și Cătă, doi oameni care au fost martori deseori la momentele când îi lăsam baltă din senin și fugeam cu o foaie și un pix în altă cameră să mai scriu o strofă. Apoi le citeam. Despre ceea ce scriu, critică de multe ori din perspectiva comprehensibilității lui (Cătă, cuvântul e pentru tine! știu că îl urăști). Îi place și nu-i place, a spus că se pierde, așa cum și eu mă pierd, revin la idei, reiau, rescriu. În schimb, avem discuții interminabile despre facerea lumii, extratereștrii, muzică, filme, pictură. Mereu contradictorii, mereu frumoase.  
 
Altcineva... Hmm, a, da! Alex (Lint Lord – vrea să i se spună Lordul Scamelor). E nebun și deloc terestru. Acid, tranșant, cu zâmbetul pe buze. Exact cum le place tuturor. Nu cred că are alți prieteni în afară de noi, ăștia doi-trei, alături de care mai are ceva de spus. În lumea asta superficială, câți prieteni pot avea oamenii sinceri și deștepți? L-am rugat să îmi spună câteva cuvinte despre mine, să mă descrie și a reorganizat toate întrebările interviului. Am zis că mă las de scris! El scrie proză în limba engleză, face recenzii pentru filme, se pricepe omu’. I-am arătat câteva răspunsuri din interviul cu dumneavoastră și m-a criticat aspru. Mi-a spus să fiu și mai acidă. Să fiu eu însămi. Sunt, sunt, dar părțile negre le păstrez pentru cei mai apropiați. Să ne cunoaștem mai bine și mai discutăm.  
 
Momentan, din afara spațiului domestic nu am alți critici. În schimb, cu siguranță voi avea o mulțime după acest interviu. Sunt pregătită.  
 
3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?  
 
În general...? Sau poezia scrisă de mine? Poezia, în general, este respinsă aproape în totalitate, mai ales de generația tânără. Bine, mă refer la generația tânără, care, de bine, de rău, mai citește clasici. Apoi, dacă mă refer la generația tânără care poate nu ar fi citit vreodată ceva, dar ar fi reținut două catrene eminesciene și eventual le-ar fi folosit ca declarații emfatice sub clar de lună iubirii neîmplinite sau ne cucerite încă, pot spune că deloc. Resping literatura în general. Își dau ochii peste cap și poate și înjură, dacă nu sunt atentă. Și pe bună dreptate. Asta fac și eu. Îi suțin, le înțeleg dezamăgirea. Mulți profesori de limba și literatura română sunt de vină. Le bagă pe gât teorii ale unor critici și le impun elevilor să scrie exact ce au spus respectivii. Părerile elevilor nu contează, pentru că sunt... elevi.  
 
Mi s-a întâmplat același lucru, la olimpiada națională de literatură Mihai Eminescu, din 2004, la Galați. Eram clasa a XII-a. Ce vremuri... Era prima dată când participam la un concurs național de o așa amploare. Țin minte că pe vremea aceea, în deschidere, ne-a vorbit criticul literar Eugen Simion. Nu aveam nimic împotriva dumnealui, dar am avut după ce mi-a tăiat tot subiectul I, eseul, spunând “Cum își permite un elev de clasa a XII-a să mă contrazică?” Nici nu a citit restul lucrării. Și l-am contrazis pe bună dreptate și l-aș contrazice și acum, pe același subiect. Nu, nu sunt de acord că înfluențele europene ne îmbogățesc limba și limbajul. Sunt paraziți lingvistici, care o îmbolnăvesc. Avem o limbă excepțională, nu este nevoie să ne milogim altor popoare să ne găsească echivalente pentru a ne putea vorbi limba noastră, care este “o comoară, în adâncuri înfundată.”  
 
Un alt aspect ar fi mizeria literară, parodiile duse la extremul ridicolului. Copiii aceștia sunt nevoiți să studieze Poema chiuvetei, scrisă de Cărtărescu. Am înțeles că este o satiră a Luceafărului. O chiuvetă se îndrăgostește de o stea, apoi, se pare că nu îi merge relația și se axează pe o idilă cu gaura din perdea. Superb, aproape că mă duce cu gândul la Nunta Zamfirei, poate și Nuntă în cer. Mda, au dreptate elevii să fie indignați de ceea ce li se prezintă. Măcar de ar avea libertatea să își spună punctul de vedere.  
 
Iar dacă ne referim la cum este primită poezia mea, pot spune că momentan, doar două-trei persoane, ici colo, și-au exprimat nemulțumirea față de stilul meu.  
 
Deşi nu activez de mult timp în spaţiul virtual (mai exact din data de 20 aprilie a.c.), am primit deja destule reacţii, unele mai înflăcărate ca altele. Nu mă voi opri asupra celor laudative, ci asupra unei satire dedicate mie, de un domn, Octavian Clement, care a fost oarecum supărat, indignat, poate atins chiar de remarcile mele privitoare la scrierile dumnealui în proză, în costumaţie de versificaţie. Sonetul sună cam aşa:  
 
Doamnei C cu dragoste  
 
N-aveți metal și nu aveți nici daltă  
 
Brățări pe versuri nimeni nu vă pune  
 
Doar gura mare cât să-nghit-o lume  
 
Și-apoi s-o scuipe, spre succes vă saltă...  
 
De ați avea ureche cum se spune  
 
Madame vă jur n-ați da cu bâta-n baltă  
 
Și-ați medita, că tot e vremea caldă  
 
Un strop mai mult, nu zic de-nțelepciune...  
 
Din bob în bob apare și pilafu....  
 
Oricum ceva din mine vă iubește  
 
Nu știu ce e dar caut azi să aflu.  
 
Ce stă pe loc și-ntr-una se rotește?  
 
Cum se ridică sus la stele praful  
 
Și de pământ cu anii se lipește?...  
 
(preluată direct aşa cum a fost scrisă de pe pagina dumnealui, în urma atenţionării că îmi este dedicată în special).  
 
Pe de altă parte, o admiratoare a versului meu obişnuieşte să îmi lase în comentariu versuri inspirate de poeziile mele. Ca exemplu, la poezia “Nunta cui…”, scrisă pe data de 23 iunie a.c., doamna Tudora Maia Marina mi-a lăsat următorul mesaj:  
 
M-am vindecat , nu vezi ? Si-s vinovata eu !  
 
Iubire nu mai este , si vina s-a prescris .  
 
Dansam cu intelesuri , pe rime de catran ,  
 
In care eu cu tine , visam si doar visam !  
 
Atatea zile scurte , atatea zile lungi , o trena au purtat ,  
 
Tinuta de solstitiu !  
 
Azi , uniforma vietii , o voi purta cu drag ,  
 
Ca sunt femeie simpla !  
 
Pe clipele traite , valsez , desi nu mi-s zeita ,  
 
Si-mi amintesc cu drag,  
 
De ielele ispite , primite cu onoruri ,  
 
In chiar subconstiinta .  
 
Sa rascolim doar lutul , cu pasi sa-l masuram ,  
 
Ca tot acolo-ajungem , intorsi din intuneric .  
 
Ne-om intalnim in gropi , lumina sa o cerem ,  
 
In hora sa jucam ,  
 
Ce n-am jucat la scena , regretul , doar regretul ,  
 
Atunci cand trebuia ...  
 
Alţii mi-au recomandat să mă îndrept înspre proză (de exemplu, scriitoarea Mona Lisa, care a câştigat premiul pentru literatură avangardistă neo-post-postmodernistă, în Liban, iar elevii de acolo o vor studia la şcoală. Poezia, la poezie mă refer. A dânsei.), pe motiv că nu prea mă pricep la poezie. (Pentru cei interesaţi de poeziile autoarei, să caute Mona Mona pe Facebook. Este pagina cu pricina.) Sau că este greu de citit, datorită limbajului ermetic. Îmi sugerase să îi trimit în privat poeziile mele şi dânsa să le „prelucreze”, evident în vers alb. Nu există absolut nimeni în măsură să rescrie versurile originale ale unui alt autor, doar de dragul de a arăta „cum ar fi scris el”. În ziua de azi, literatura, mai ales poezia, este tratată ca un „produs” din fabrică. Şi asta denotă faptul că ne plasăm sub nivelul pretenţiilor impuse de valorile umane.  
 
Diferite opinii, diferiți oameni. Așa este peste tot. Și e doar începutul, se pare. Posibil că voi avea mulți care vor arunca în mine cu roșii din public, dar se spune că dacă viața îți dă roșii, să faci o salată. Sau era cu lămâia și limonada. Tot pe-acolo.  
 
4. Cât e de greu să publici în România ?  
 
Nu cred că m-am întrebat acest lucru vreodată. Când observ în jurul meu atât de multă literatură proastă, de foarte proastă calitate, tind să spun că se publică extrem de uşor. Acum nu mai trebuie să fii acceptat de o editură, care își filtrează debutanții, mai ales! Acum poți să ai editura ta și să publici ce vrei. Nu te trage nimeni de mânecă. Libertate totală, bani să fie. Vrei să scrii Haiku, scrii Haiku și publici. Nu contează că Haiku nu presupune doar trei versuri, unul sub altul. Vrei să publici visul de azi noapte, dai bani, găsești editura care îl publică. Prefețele cărților se fac acum între scriitori, de la unii la alții. Pe tehnica trocului: faci o recenzie, fac și eu.  
 
Problema însă nu este cât de greu se publică în România, ci cât de uşor se promovează în România non-valori. M-am născut în anul în care Cenaclul Flacăra a fost desfiinţat. Dar am trăit acele momente prin părinţii mei, care mi-au arătat de mică şi mi-au povestit cum era atmosfera în acea perioadă. Şi sincer, ştiind toate acestea, lacrimile curg şiroaie când urmăresc secvenţe, filmuleţe, documentare despre acest eveniment unic în istoria României. Le mulţumesc înaintaşilor mei pentru că au dus spiritul de patriotism, valori umane şi esenţă sufletească mai departe, în generaţiile sărbezite de artişti închipuiţi. Cam tot ce avem cu adevărat de valoare izvorăşte din perioada în care Cenaclul Flacăra era puternic pe metereze. Tatiana Stepa, cântăreaţă şi poetă excepţională, de o sensibilitate aparte, alături de care o menţionez cu regret pe Constanţa Buzea (prima soţie a lui Adrian Păunescu), din nou versuri vibrante, tulburător de vibrante. S-au dus, aşa cum Adrian Păunescu se ducea acum şase ani.  
 
Astăzi, am plăcerea şi emoţia să mă refugiez într-un colţ de lume aparte şi departe de tot ce umbreşte profunzimea fiinţei umane, citind din poetul Eduard Zalle şi ascultând muzica lui Walter Ghicolescu. Am fost o perioadă desprinsă de viaţa artistică, preocupându-mă de familie. De carieră. Am fost plecată afară din ţară. M-am întors. Plângeam de singurătate şi totuşi, aveam destul de mulţi oameni pe lângă mine. Însă acum aproximativ trei luni, soţul meu, care păstrase contactul cu această lume ce i-a plăcut dintotdeauna, mi-a recomandat câteva melodii ale domnului Ghicolescu. Am înmărmurit în momentul în care am auzit melodicitatea, vocea şi chitara, acompaniate deseori de muzicuţă. Un artist care a debutat în Cenaclul Flacăra. Regretatul Adrian Păunescu i-a făcut introducerea pe scenă, interpretând „Telefon peste moarte”, versuri Adrian Păunescu.  
 
Apoi, reintroducându-mă în lumea poeziei actuale, descopăr poetul Eduard Zalle. Am atât de multe să spun, încât aproape cu o indignare feroce aş strânge oameni de găt pe stradă, pentru că nu îl cunosc. Vreau să pronunţ „Ochiul-agrafă”, este licenţa poetică a domnului Zalle, este poezia mea preferată, poate pentru că mi-a şi recitat-o la telefon, eu neştiind a cui este şi evident, dorind să ghicesc autorul, scormoneam prin literatura secolului trecut, gândind poate la Vasile Voiculescu...  
 
Revenind la întrebarea iniţială, „Cât e de greu să publici în România?”, pot spune doar atât. Este mai greu să fii acceptat ca o valoare substanţială, decât să fii notoriu. Este mai greu să îţi fie recunoscut talentul nativ, intrinsec, robust, fluid, parte din ceea ce eşti, decât să fii băgat, cel puţin, în aceeaşi oală cu toţi rataţii. Dacă le spui că scrii poezie, îşi dau ochii peste cap. Sunt saturaţi cititorii de scriitori parveniţi, seci, care caută neîncetat să fie talentaţi, aşezându-se în faţa computerului şi gândind ce ar mai putea scrie azi. Este strigător la cer că am ajuns în situaţia în care mă gândesc şi cu teamă, şi cu furie, la momentul când, printr-o nefericire, aş ajunge în vreo Antologie de texte literare, alături de necuvinte. Nu este greu să publici şi nici să devii public, este greu să te deosebeşti de pseudo-intelectuali şi semidocţi. Şi păcatul cel mai mare este că trebuie să dăm mâna cu timpul care trece şi, printr-un armistiţiu ilogic din punct de vedere artistic, să aşteptăm cuminţi aşezarea pe treptele istoriei.  
 
Dintr-o enervare tipică mie, am scris următorul pamflet:  
 
Paradisul desfrânării – suntem iar epigoni  
 
Dispare pasiunea din femeie,  
 
Totul devine consumatorism,  
 
Iubiţii stau ciorchine pe-o glămeie  
 
Şi practică de zor amatorism.  
 
Apare pe la câte-un colţ de stradă  
 
O haită de posaci, care muncesc  
 
Să-ntindă la uscat, pe balustradă,  
 
Iluzii care ne-ndobitocesc.  
 
Acum nu mai e timp de profunzime,  
 
Emoţiile par că nu contează  
 
În oameni, femecaţi cu sărbezime,  
 
Şi poezii care, cumva, nu mai vibrează:  
 
*  
 
Unde eşti, mioriţă dragă, laie,  
 
Ce mă-nvăţai cuvântul „bucălaie”,  
 
Unde-aţi fugit, luceferi din trecut,  
 
Lăsând graiul din cărţi aproape mut?  
 
Unde e floare-albastră a iubirii,  
 
Şi odele lui Voiculescu, mântuirii,  
 
Şi mucegaiul lui Arghezi din Baudelaire...  
 
Ah, binele şi răul lui Voltaire!  
 
Se mai vedea lumină în Stănescu  
 
Şi câteodată-n cel ce-a fost Sorescu,  
 
Tot ce-am numit vreodată nălţare şi lirism,  
 
S-a stins contemporan, în cel mai crud cinism.  
 
Aţi împuşcat piciorul metric, şchiopătează  
 
O poezie, azi aflată-n metastază,  
 
Şi văd cum ritmul versului se duce,  
 
Dintr-un condei, punându-i poeziei cruce.  
 
*  
 
Se pare că-i penurie de studiu,  
 
În tot şi-n toţi găsiţi pornografie,  
 
Şi dac-aţi căuta ce e preludiu,  
 
Nici n-ar conta... „Aşa a fost să fie!”  
 
Se folosesc doar termeni superfluu,  
 
De altfel, inutili în combinaţii,  
 
Sperând la recunoaşteri într-un clu,  
 
Prin onomatopee de ovaţii.  
 
Pe cine-ntrebi, mai toţi filosofează,  
 
Dar n-au citit în viaţa lor un Nietzsche,  
 
Se-nchină, fac trei cruci de bobotează,  
 
Sperând că Dumnezeu nu îi abzice.  
 
Şi nu m-abţin din a fi ambetantă,  
 
Ar fi facil un şoc de mare clasă,  
 
În ochii voştri sunt o diletantă,  
 
Pe când biblioteca-mi este casă.  
 
Însă, cu toate-acestea, mă-nfior,  
 
Când văd cum îmi răsare-o bahahuie,  
 
Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior,  
 
Cerşind, umil, prostiei, o statuie.  
 
5. Cand ai inceput sa scrii si unde ai publicat primele versuri?  
 
În clasa a II-a. Mereu zâmbesc de câte ori îmi aduc aminte de momentul când am luat creionul şi m-am apucat să scriu cele 8 versuri, care nici în ziua de azi nu au titlu. A fost după ce am citit de vreo nouăzeci şi ceva de ori povestea Bambi, scrisă de Felix Salten. Versurile sună cam aşa:  
 
Afară ninge cu fulgi mari,  
 
Mari, pufoşi şi argintii  
 
Şi face marile intrări  
 
Ale palatelor, lucii.  
 
În culcuşul de arţar,  
 
Căprioara puiu-şi linge  
 
Şi-n palatul de cleştar  
 
Ninge, ninge, şi tot ninge.  
 
În clasa a V-a am mai scris despre munți, și văi, și soare, și mamă, și fluturi, și lac, – copilării –, care acum au sens. Atunci le trăiam ideatic, acum le experimentez rând pe rând, așa cum sunt: munți și văi – cort, folk, chitară, mers pe jos, drumeție, foc de tabără, cântec, poezie. Cu mama mă cert mai tot timpul, mă enervează la culme cât de multă dreptate are, aș fi vrut să mă cunoască mai puțin. Cu ea semăn probabil la curajul de a spune ce cred, nu în cel mai diplomat mod. Fluturi? Am avut în stomac și încă mai am când mă uit câteodată în ochii lui Silviu. Lac – mi-e frică să merg pe marginea apelor fără mal. Din poze, de la distanță și din povestiri, da, admir. Asta e, nimeni nu e perfect. Am și eu o fobie de lacuri.  
 
Scriam mult într-un caiet. Scriam încontinuu. De-a lungul anilor, am strâns câteva poezii. Nu ştiu câte. Zeci, poate puţin peste sută. Un puseu de creaţie am avut în perioada liceului, când m-am simţit datoare faţă de noul curent să scriu şi eu în vers alb. Nu, acele câteva poezii, sub zece la număr, nu pot fi numite poezii. Este proză în toată regula. Vor fi transcrise în linii de proză şi poate, într-o zi, publicate ca atare. În schimb, anul acesta, am revenit asupra lor, transformându-le în varianta de vers clasic. Aşadar, pe unde veţi observa numerotare în caractere romane (II, III, IV ş.a.m.d.), să ştiţi că sunt variantele noi, cu versificaţie.  
 
În perioada liceului am participat şi la olimpiada naţională de limba română, printr-o întâmplare. Eram eleva liceului teoretic „Decebal”, din Constanţa. Doream să public la revista liceului şi am întrebat-o pe doamna profesor de limbă şi literatură română, Laura Ududec, dacă pot participa şi eu cu ceva scrieri. Răspunsul dumneaei a fost „Mergi la olimpiadă”. Fără semnul întrebării. Bine, merg. Ţin minte că după etapa judeţeană, am dorit să mă înscriu şi la olimpiada de filosofie, dar evident, nu m-a lăsat. Eram în cursa pentru naţională şi trebuia să mă concentrez pe o singură direcţie. Cred că am dezvoltat obsesii individuale de pe vremea aceea, deşi am şi acum câteva reminiscenţe de preocupări colective, bulucite în spaţiul meu imediat apropiat. M-am calificat la naţională. Era prima dată pentru mine, era ceva nou, dar era prima dată când mi se recunoştea valoarea scrierilor, fără a mi se cunoaşte numele, sorgintea sau anamneza. Şi spun „anamneză”, pentru că încă mai consider dorinţa mea de scris ca pe o boală incurabilă, de care aş vrea să scap în anumite momente şi să revin cu picioarele pe pământ. Am avut pentru asta, ca antidot temporar, relaţii eşuate de iubire eşuată, care îmi blocau spiritul atât de tare, încât eram nevoită să particip la diferite concursuri de cultură generală, pentru a nu risca să îmi scadă sub trei cifre IQ-ul.  
 
Cred că prin 2011, pe când eram prin Anglia, am mai scris două poezioare („Mărţişor” – mi-era tare dor de casă, a fost cadou pentru mama mea şi „Coral vitreg cu magia” – dintr-o disperare de a mă regăsi cu poezia). Apoi, tăcere.  
 
Anul trecut l-am cunoscut pe soţul meu. M-am îndrăgostit în momentul în care l-a menţionat pe Goliath. Voi lăsa această afirmaţie în suspensie, pentru că risc să scriu un roman autobiografic, în loc de interviu. Dar pot afirma atât: datorită lui şi numai datorită lui, nici măcar datorită mie, eu astăzi vă povestesc toate aceste întâmplări. Datorită lui, poezia a revenit în viaţa mea. Datorită lui, eu scriu cum nu am mai scris vreodată. Şi tot datorită lui, am renăscut în versurile care, atunci, demult, în copilăria şi adolescenţa mea, erau leagănul pe care mă balansam ori de câte ori aveam chef. El este cel care m-a inspirat anul trecut să scriu şi prima poezie în limba engleză („The Striving” – titlul este propus de el) şi tot el este cel care m-a convins anul acesta să contactez pe cineva din Constanţa, care mă poate îndruma cu măcar o opinie obiectivă în ceea ce priveşte calitatea compoziţiilor mele. Astfel mi-am făcut curaj şi am trimis un mesaj celor de la Cenaclul Literar „Mihail Sadoveanu”, din Constanţa. Răspunsul a venit imediat la două zile, din partea domnului preşedinte, Aurel Lăzăroiu, care m-a invitat în primă instanţă (dar nu în instanţă), pentru o discuţie despre ceea ce scriu. I-a plăcut cum scriu, am devenit membru colaborator şi în scurt timp, cel mai probabil la jumătatea lunii iulie anul acesta, voi avea şi debutul literar. În legătură cu acest lucru, voi face un anunţ public atât pe pagina poeziei, Ars Muriendi – Lorena Craia Poezii, cât şi pe pagina personală, Lorena Georgiana Craia, unde vor fi invitaţi toţi iubitorii de poezie să participe. Şi să aducă şi roşii, fireşte!  
 
6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?  
 
Vasile Voiculescu şi Lord Byron. Îmi place muzicalitatea versurilor lor. Voiculescu pentru temele religioase, Byron, pentru iubire. Cred că mă regăsesc cel mai bine în zona dintre cei doi: nici nu-mi bat joc de cruce, dar nici nu o aşez la căpătâi. Cred în divinitate, dar într-un mod mai abstract decât ar fi portretizat Voiculescu în poeziile sale.  
 
Toţi scriitorii pe care i-am răsfoit au avut un impact. Unul de schilodire, altul de înavuţire. Ce, nu este adevărat că cinefilii urmăresc şi filme demne de Zmeura de Aur? Am acumulat mult, este un amalgam, sunt un produs a ceea ce am citit, apoi am adăugat experienţa personală. Prin clasa a V-a scriam despre Munţii Carpaţi şi majoritatea poeziilor mele erau tributare lui Vasile Alecsandri.  
 
Nu îl menţionez pe Mihai Eminescu, pentru că mai toţi îl aduc în discuţie, dar nu prea ştiu că îşi scria versurile pe mânecile de la cămaşă. Şi mi-e silă deja să văd cum mulţi îl invocă drept muză, spirit liric absolut ce i-a înălţat până la cealaltă galaxie, dar scriu numai porcării. Să îl trateze ca pe un geniu, dacă tot spun asta! Sau dă bine să spui că îl iubeşti pe Eminescu şi Păunescu? Nu i-am menţionat, mi-ar fi ruşine. Oameni ca ei se nasc o dată pe secol. Secolul XXI de abia a început. Nu cred că mai apuc un al doilea Luceafăr şi nici un alt Cenaclu Flacăra.  
 
7. Ce dorinţe, vise ai in privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?  
 
Mai bine zis, ce dorinţe am în legătură cu literatura actuală... În primul rând, aş dori să se verifice la un doctor de boli mentale cei care doresc să scoată definitiv autorii canonici de valoare din programa pentru Bacalaureat. Le recomand eu. Am fost şi eu îndrumată, dar pe alte considerente. Poate sunt eu învechită, dar se spune că dragostea este ca vinul, care cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun. Aşa o fi. Aşa n-o fi. Cine mai ştie. Dacă ne uităm prin galantare, vedem sticle cu vin care au termen de valabilitate.  
 
În privinţa creaţiilor mele, visul a fost realizat în ziua când am primit prima critică obiectivă din partea unei persoane care nu mă cunoştea deloc.  
 
În viaţa particulară, mă tem. Îmi permit să îl citez pe marele Adrian Păunescu, spunând „Iubesc, am curaj şi mă tem!”. Mă tem de ceea ce urmează pentru copiii mei, pentru iubirea noastră, ca soţ şi soţie, ca suflete pereche. Mă tem de voluptatea cu care apune tot ce este frumos, tot ce a mai rămas frumos. Am scris şi o poezie pe această temă, „Să beau din pocal inocenţă şi pradă”. Ca la un ultim apel, am senzaţia că se aliniază la zid cei câţiva oameni decenţi şi de valoare, iar diletanţii trag în ei, legaţi la ochi, mai rău ca la ‘89.  
 
8. Cum ai defini tu poezia?  
 
Nu cred că pot defini eu poezia, cred că poezia mă definește pe mine.  
 
Interviu realizat de Arcidalia Ghenof (Literatura pe tocuri)  
 
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu Lorena Craia - Poet (Dimineţile unui anotimp) / Lorena Georgiana Craia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2045, Anul VI, 06 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Lorena Georgiana Craia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lorena Georgiana Craia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!