Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1975 din 28 mai 2016        Toate Articolele Autorului

CĂRĂUŞIA ŞI EXACERBAREA SENTIMENTELOR ÎN AMOR DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII …
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO :  
 
„Iubirea ?  
Ce-i iubirea ? se gândea el.  
Iubirea stă în calea morţii.  
Iubirea este viaţa.  
Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc.  
Tot ce există, există pentru că iubesc.  
Totul e legat numai de iubire.  
Iubirea este Dumnezeu şi - când mori - înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.”  
 
(Lev Nicolaevici Tolstoi)  
 
 
 
Stăteam întinşi pe spate.  
Braţele noastre se atingeau undeva la nivelul umerilor, creându-mi stări confuze, excitante. Mă simţeam în al nouălea cer. Dacă aş fi putut să opresc timpul, sau măcar să lungesc clipa, acolo, undeva către infinitul mic sau mare, aş fi făcut-o fără să stau pe gânduri.  
Prezenţa femeii trezea în mine simţuri pe care le credeam demult pierdute. Eram răscolit până în ultima celulă vie a trupului meu fierbinte.  
La un moment dat, îngerul meu se întoarse pe o parte şi îşi sprijini capul în palma mâinii stângi, privindu-mă în ochi.  
Pletele blonde îi fluturau uşor, adiate de briza mării. Mă întrebă brusc, cu un aer curios: - De unde sunteţi?  
- Din Valea Jiului, mai exact din Petroşani, i-am răspuns cu o voce stinsă. Dar dumneavoastră ?  
- Bucureşti …  
Pronunţă denumirea capitalei cu un aer de mândrie, parcă dorind prin asta să arate o anumită doză de superioritate faţă de mine.  
Nu reuşise. Continuă seria întrebărilor:  
- Şi ce profesie aveţi ?  
De data asta a fost rândul meu să încerc puţină mândrie personală.  
- Sunt inginer la o exploatare minieră. Pot să vă întorc întrebarea ?  
- Asistentă medicală.  
Nu ştiu de ce nu m-a mirat răspunsul ei.  
Undeva în străfundul sufletului meu am bănuit că lucrează într-un domeniu benefic pentru semenii ei.  
Nu ştiu în ce fel, dar părea că aduce alinare în jur, ca şi cum aura energetică pe care i-a dăruit-o natura învăluia pe toţi din preajmă cu energii pozitive. Mi-o şi închipuiam într-un halat alb, imaculat, plimbându-se agale printre paturile din spital, aruncând gratuit cu zâmbete galeşe în toate părţile, vindecând printr-o simplă atingere boli incurabile şi suflete chinuite.  
Mai ales pe cele din urmă.  
În plus, vedeam cu ochii minţii cum un întreg stol de medici roia în jurul ei, uitând cu totul de pacienţii aflaţi în agonie, nedorind altceva decât să-i fie robi pe viaţă. Ceea ce, mărturisind sincer, îmi doream şi eu în acel moment.  
Ştiu. Am avut mereu în viaţă tendinţa de a exagera prin prisma propriei imaginaţii. Un defect incorigibil de altfel, nu prea departe aflându-se şi explicaţia. Sunt şi rămân un visător, un suflet rătăcit pe alei întunecate şi nesigure, un sentimental nevindecabil, din păcate.  
Am privit-o lung şi apăsat în ochii verzi.  
M-am încruntat puţin pentru a da chipului meu o expresie facială de om dur. Am întrebat-o:  
- Şi cum se împacă munca pe care o prestaţi cu un fizic atât de… mirific, spre exemplu ?  
- Minunat, răspunse cu un zâmbet uşor ironic pe buzele-i pline. Căsătorit ?  
Întrebarea ei căzu peste mine ca o bombă. Nu o aşteptam. Cel puţin nu aşa de repede.  
- Fost, o lămurii eu. Divorţat destul de proaspăt şi extrem de singur. Un liber profesionist sentimental…  
Abia după ce mi-au ieşit pe gură aceste cuvinte, am realizat la ce porumbel am dat drumul în zbor razant către inima ei şi cum se puteau interpreta ele.  
Dar îmi făcusem griji în zadar.  
Fermecătoarea fiinţă de lângă mine începu să râdă şi îmi atinse obrazul cu degetele-i lungi şi fine, o atingere uşoară ca de fluture zburdalnic.  
- Nici eu nu sunt căsătorită, ţinu să precizeze Mădălina. Nu am fost, de altfel, niciodată. Nici nu ştiu dacă aş putea să mă acomodez la o viaţă în doi. Îţi poţi închipui că am împlinit treizeci şi cinci de ani ?  
A vrut parcă să mai adauge ceva.  
S-a încruntat niţel şi a întors privirile către mare. Un timp păstră acea tăcere apăsătoare care te poate strivi - la figurat fireşte - psihologic la un moment dat, după care schimbă brusc subiectul discuţiei. Spuse:  
- Deseară se ţine o discotecă în aer liber, aici pe plajă. Vreţi să venim ?  
Un nou şoc pentru mine. Se pare că în ultima vreme sunt folosit de către anumite forţe superioare spiritual pe post de cobai, căruia i se testează rezistenţa la lovituri de orice fel.  
M-am ţinut însă bine şi - cu o voce înecată de emoţie - i-am spus:  
- Plăcerea … este de partea mea. Oricum nu aveam nici un program pentru seara asta.  
- Şi încă ceva, continuă Mădălina. Hai să ne tutuim. Bine ?  
Nici nu-mi doream altceva.  
Ziua de azi începuse sub bune auspicii şi se părea că se va termina la fel. O zi banală de miercuri se transformase dintr-o dată într-un vis adevărat, de nesperat.  
Cu gândurile încă răvăşite de trăiri contradictorii, m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi am întins mâna spre ea. În scurt timp am simţit degetele ei între degetele mele. Am spus icnind uşor:  
- Mădălina, eşti… eşti o femeie minunată !  
Şi nu greşeam.  
În acel moment al timpului fizic, în acel spaţiu tridimensional, pur material, chiar era. Şi chiar mai mult decât atât.  
 
Visul frumos al unei veri pe malul mării, în şoaptele valurilor înspumate şi adieri de vânt răcoritor. Simţeam că viaţa mea se regăseşte în pragul unei schimbări majore, o cumpănă dincolo de care pot - şi trebuie - să întâlnesc fericirea mult căutată.  
Pe atunci, la acele începuturi, nu bănuiam marile catastrofe pe care avea să mi le aducă viitorul apropiat în viaţa mea zbuciumată.  
Doamne, dacă aş fi ştiut…  
 
*****************************  
 
Visam cu ochii aţintiţi în tavan.  
Mă simţeam din nou împlinit, aşa cum nu mai fusesem de foarte multă vreme. Lângă mine Mădălina respira uşor, regulat. Dormea un somn de copil, fără griji. Părul ei blond şi răsfirat se întindea şerpuitor pe suprafaţa albă a pernei, părând că emană energii latente, leneşe.  
Eram uşor vlăguit.  
Am întins cu grijă mâna, am băgat-o sub cearşaf şi am început un periplu fin peste corpul ei gol, superb, sculptat parcă de un artist michelangelic al veacurilor trecute.  
Brusc, tresări în somn, icnind uşor. Un zâmbet abia vizibil îi apăru pe buzele-i pline. Visa ceva frumos.  
 
În orele care au trecut, am posedat-o cu sălbăticie şi poftă, penetrând-o de mai multe ori cu sete. Trupurile noastre goale deveniseră instantaneu un tot unitar, aflat într-un acord perfect cu întregul univers.  
Doar eu şi cu ea. Nimic şi nimeni altcineva.  
Seara debutase cu un dans frenetic pe plaja cu nisipul încă încins după canicula de peste zi. Ea purta o rochie uşoară, care îi scotea perfect în evidenţă formele minunate.  
După ce glandele noastre sudoripare s-au revoltat îndeajuns pentru o singură seară, din pricina muzicii mult prea ritmate, tinereşti, ne-am retras discret pe o terasă cu vedere către mare. Un suc rece şi o îngheţată ornamentată şmecher ne-au potolit biologica sete care ne răscolise trupurile.  
Am vorbit mult, amândoi dorind parcă - într-un timp cât mai scurt - să aflăm totul despre celălalt. Mâinile noastre s-au atins de nenumărate ori pe tăblia lăcuită a mesei, iar picioarele noastre s-au aflat într-o continuă căutare de contact fizic cu celelalte două.  
Ne doream reciproc.  
Hormonii tropăiau prin corpurile noastre, mai ceva ca o herghelie de cai sălbatici aflată într-o goană nebună prin preerie.  
Am simţit o imensă bucurie şi uşurare atunci când, cu o voce voalată dar sigură, m-a întrebat:  
- Unde mergem ? La tine sau la mine ?  
Aveam, în hotelul unde eram cazat, o cameră cu pat dublu, graţie unei mici atenţii dăruită recepţionerului-şef.  
Era locul ideal pentru ceea ce avea să urmeze.  
- Evident că la mine, am spus roşind uşor.  
- Să purcedem atunci, exclamă Mădălina puţin teatral.  
 
Dincolo de uşa camerei, timpul s-a comprimat dintr-odată. Nu ştiu prin ce miracol şi cum, hainele noastre lejere s-au volatilizat pur şi simplu de pe noi.  
Ne-am trezit goi, înlănţuiţi unul de altul, un singur trup îmbibat în dorinţe şi nevoi.  
Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată că într-o noapte senină ca asta, la mare, voi ţine o zeiţă în braţe, l-aş fi trecut pe tip, cu vorbele lui cu tot, la capitolul fantastic.  
 
Dar viaţa îţi pregăteşte zi de zi, clipă de clipă, surprize de tot felul. Bune sau rele, frumoase ori urâte.  
- Acum… şi aici … te doresc cu ardoare !  
Cuvintele erau şuierate printre buzele ei ocupate cu sărutatul trupului meu, metodic, parte cu parte, bucată cu bucată. Palmele mele frământau şi îi remodelau trupul gol, poposind cel mai adesea pe zonele ei cele mai erogene: pulpele, fesele, sânii şi organul genital, care devenise parcă o cavitate ce te implora să te prăbuşeşti în ea.  
O dată, iarăşi şi încă o dată.  
 
După un timp, relaxaţi şi liniştiţi, ne-am privit în ochi puţin jenaţi, dar plini pe dinăuntru, satisfăcuţi şi foarte fericiţi.  
- Îţi pare rău ?  
Mă întrebase pe un ton uşor maliţios, dar - dincolo de asta - am recepţionat cu un al şaselea simţ mulţumirea de sine specifică unei femei care a trecut prin câteva orgasme totale.  
- Nu, am răspuns scurt. Dimpotrivă !  
- Ştii, n-aş vrea să mă crezi o femeie uşoară, continuă ea, dar faţă de tine am simţit o atracţie foarte puternică din prima clipă în care te-am văzut.  
- De ce oare ?  
- Nu ştiu. Am avut senzaţia că te-am mai văzut undeva, cândva, că mi-ai fost un apropiat, sau că te cunoşteam de când lumea.  
- Poate într-o altă viaţă, glumii eu cu un zâmbet pe buze. Sau într-o altă lume…  
- Crezi în prostiile astea ?  
- O vreme am fost ferm convins că într-o încarnare anterioară am trăit în pielea unui călugăr sihastru. Poate pentru că am căutat mereu singurătatea, pacea şi liniştea sufletească. Dar acum nu ştiu, nu mai sunt atât de sigur.  
- Ai vrea să fi doar cu mine, singur, undeva departe, pe o insulă tropicală pustie ?  
Această deviere de la subiectul anterior mi-a adus o adiere de binefacere.  
Nu-mi făcea o deosebită plăcere să vorbesc cu cineva despre tendinţele mele de a sta retras, însingurat, undeva la periferia societăţii.  
Mai ales că eu, fiind născut într-o zodie feciorelnică, aveam un fel de a gândi pe care tot eu - dar nu numai - îl consideram foarte logic, extrem de raţional.  
Doar Marianei nu-i plăcea de mine.  
Mă considera de multe ori prea pătrunzător prin gândurile mele, exagerat de scormonitor cu ceilalţi. Şi acest lucru o enerva la culme.  
Brusc, îmi veni o idee.  
- În ce semn zodiacal eşti născută ?  
- Sunt o vomitatoare. Debordez de energie şi când vreau, dar şi când nu. Simţi asta ?  
Îşi strecură mâna sub cearşaful imaculat, poposi pe pieptul meu, după care o lăsă să alunece cu voie în jos.  
Peste câteva minute, îmbrăţişaţi vulcanic, icneam amândoi în mişcări spasmodice.  
 
*******************************  
 
Ne-am căsătorit toamna, în luna octombrie.  
Am avut o cununie discretă, ferită de priviri curioase, doar noi şi câteva cunoştinţe apropiate, fără mult tam-tam sau cheltuieli mari.  
Mai greu a fost cu transferul ei în Vale. La început, Mădălina, ca o bucureşteancă sadea, a insistat enorm să ne mutăm în capitală. Argumentul ei cel mai puternic era că nu se putea compara Bucureştiul cu nici un oraş din provincie, aproape m-a convins să-mi las serviciul de la mină.  
Dar, până la urmă, i-am explicat pe îndelete avantajele de care puteam beneficia într-un oraş mai mic, monoindustrial, care mai avea şi statut de zonă defavorizată.  
A înţeles şi a acceptat.  
Dar nu înainte de a mă face să-i promit că dacă nu va reuşi să se acomodeze cu noua locaţie, în decurs de şase luni, să ne mutăm în capitală. Am fost de acord. Speram să nu întâmpin probleme în încercarea mea de a o face să se simtă cu adevărat bine într-un oraş mineresc, la poalele Parângului.  
 
Deţineam o garsonieră modestă în centrul civic din municipiul Petroşani.  
Ne-am spus că, pentru început, ne era suficient. Cu timpul, dacă vom considera că ne sufocă spaţiul, vom accede către un posibil apartament. Ne-am înţeles ca din banii obţinuţi de Mădălina - după vânzarea locuinţei din capitală - să ne cumpărăm o maşină autohtonă.  
I-am rezolvat, cu ajutorul unor cunoştinţe apropiate, cu propte tari, transferul la spitalul de urgenţă din localitate.  
Cu secţia de psihiatrie la care a fost repartizată nu a fost defel mulţumită. Considera că munca cu un bolnav mintal era, oarecum, sub nivelul ei de pregătire.  
I-am promis că, cu timpul, voi face tot posibilul s-o mut la o secţie aflată pe placul ei. Nici nu bănuiam pe atunci cât de repede aveam să mă conving de strânsa ei legătură cu acest domeniu, atât de puţin cunoscut din medicină.  
- Nu ştiu dacă mă voi putea descurca, îmi repeta la nesfârşit. Este greu şi mi-e tare frică de ei. Nici în brancardierii din ture nu prea am încredere. Par atât de ciudaţi, de fioroşi.  
- Sunt convins că vei face faţă, o linişteam eu. Chiar mai mult de atât, ai să vezi că toţi te vor aprecia şi vei rămâne mai departe în centrul atenţiei. Totul este să ai încredere în tine. Nu-i aşa ?  
Se încrunta puţin, după care mă îmbrăţişa tandru.  
Moment în care eu uitam de toate, de problemele de la mină, de Mariana, de viaţă în general.  
Mă aruncam orbeşte, cu capul înainte, în orice joc provocator care pornea de la ea. Îmi şi făcea o enormă plăcere.  
Savuram totul, momentul, clipa, pe Mădălina, zilele şi nopţile petrecute alături de ea, tot ce ţinea de existenţa ei benefică pentru marele gol din inima mea.  
 
Nici măcar nu bănuiam că - destul de curând - un abis şi mai mare va lua locul celeilalte.  
 
**********************************  
 
N-aş fi crezut vreodată că persoana de care mă îndrăgostisem nebuneşte acolo, pe malul înspumat al mării, poate fi atât de schimbătoare de la o zi la alta, atât de ciudată, dar şi unică în propriul ei fel de a fi.  
Mi-au trebuit câteva luni să constat că femeia de care îmi legasem destinul, chipurile pentru întreaga viaţă, suferea de o ciudată şi urâtă formă de dedublare a personalităţii. Realizam, cu destulă tristeţe de altfel, că destinul îmi pregătise o nouă surpriză.  
Şi nu una dintre cele plăcute.  
Grea era crucea pe care trebuia s-o duc cu mine, demn şi cu mult curaj, pe ghebu-mi mânjit de eres.  
Dar, din nefericire, fiecare cu Golgota lui.  
 
**********************************  
 
Cadavrul fusese aruncat de apele învolburate ale Jiului într-un intrând nisipos de sub unul din podurile apropiate de centura oraşului.  
Cele patru lovituri de cuţit aplicate în zona abdominală păreau nefiresc de mari în comparaţie cu structura firavă a decedatului.  
Comisarul se întoarse către cei trei specialişti criminalişti care căutau cu minuţiozitate probe pe terenul din jur şi - deosebit de încruntat ( nu dormise toată noaptea din pricina unei dureri lombare) - se răsti la ei:  
- N-aţi găsit nimic încriminator care să ne apropie de autorul faptei ?  
Cu glasul tremurând - toţi cei din secţie cam ştiau de frica celebrului comisar - unul dintre specialiştii criminologi spuse:  
- Încă nu, domnule comisar. Noaptea trecută a plouat cu averse şi tocmai din această pricină s-au şters toate urmele.  
- Sunteţi nişte incapabili, nişte incompetenţi cu toţii ! Nu ştiu de ce dracu’ vă mai ţin ăştia în poliţie !  
O linişte apăsătoare se lăsă asupra tuturor, spartă însă de maşina medicinii legale care frână scurt lângă cei patru.  
Cadavrul fu ridicat şi dus la morgă pentru necropsie.  
Comisarul îşi aprinse o ţigară, a cincea pe ziua de azi - promitea la fiecare sfârşit de săptămână să se lase în următoarea de acest viciu ucigător - şi se urcă în maşina secţiei judiciare cu care demară în trombă, dar nu înainte de a le arunca celor doi agenţi rămaşi în zonă următoarele cuvinte:  
- Rămâneţi aici şi interogaţi oamenii care locuiesc în apropiere, poate au văzut ceva; interogaţi şi curvele de pe centură, descurcaţi-vă - ce naiba ! - doar nu pe degeaba vă plăteşte statul !  
 
********************************  
 
Ajunsesem acasă mai repede, plecasem de la serviciu şi o găsii pe Mădălina picotind în fotoliu, în faţa televizorului.  
Îmi sări în braţe, ca de obicei, după care gânguri cu voce mieroasă:  
- Domnule Remus Fabian, ce program îmi faci deseară ? Ieşim undeva ?  
Nu mă gândisem la asta, dar ideea nu era defel rea. Aveam un restaurant preferat, unul cu specific medieval, cu preţuri acceptabile, un ambient discret şi liniştit.  
- De acord. Mergem la restaurant ! am decis eu.  
 
Am intrat în baie şi mi-am schimbat hainele de oraş cu cele de casă. Din nefericire, pantalonii îmi fuseseră stropiţi de un nesimţit aflat la volanul unei maşini sport care - neţinând cont de groapa plină cu noroi pe lângă care treceam agale către casă - trecu în viteză pe lângă mine, pictându-mi cu pete mari de lut ud blugii personali.  
Am îmbrăcat halatul de casă şi am deschis capacul maşinii de spălat.  
Pur şi simplu întâmplător, mi-am aruncat privirile pe o bluza albastră, îmbrăcămintea pe care o purtase Mădălina mea de dimineaţă, atunci când îmi spusese că va ieşi după cumpărături.  
Nu ştiu ce anume m-a făcut s-o scot din cuva maşinii şi s-o privesc cu atenţie.  
Am rămas consternat şi am simţit cum picioarele mă lasă, făcându-mă să mă aşez pe marginea căzii gâfâind, uşor speriat.  
 
Patru pete mari de sânge se regăseau pe bluza ei, patru guri diabolice care păreau că vor să mă înghită, nimicindu-mi definitiv liniştea interioară.  
 
*********************************  
 
Dar, revenind acum la partea pur spirituală din materialul meu, voi relata câteva experienţe T.A.M. (Trăiri în Apropierea Morţii), aşa cum v-am obişnuit deja, în fapt cum o fac de fiecare dată.  
Cine poate fi mai aproape de moarte decât asistentele medicale dintr-un „hospice”, care au grijă zilnic de oameni aflaţi pe ultima sută de metri, oameni în suferinţă şi rude îndurerate ?!  
Revista Americana „Guidepost” a prezentat povestea unei asistente medicale (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) dintr-un hospice.  
Ea este convinsă că viaţa de după moarte există şi că toţi pacienţii ei au ajuns în rai. Iată care sunt experienţele ei:  
 
„Leonora era pe moarte.  
Avea 54 de ani şi suferea de cancer, inoperabil. Stătea în pat înconjurată de perne şi de flori parfumate. Eram singure în cameră.  
- Doamna asistentă, îmi zise la un moment dat, arătând spre coltul camerei, vedeți îngerul ăsta, care vine spre patul meu zâmbind ? Mereu îmi zâmbește. Doamna asistentă, când văd îngerul ăsta, credeți că-l văd cu adevărat ?  
Privirea ei era fixă şi îndreptată spre locul unde ar fi trebuit să văd îngerul.  
Ceva din tonul Leonorei îmi spunea că a încercat să-şi convingă familia de existenţa îngerului şi n-a reușit.  
Cu câțiva ani înainte, la începuturile carierei mele de asistentă de „hospice”, probabil că aş fi ezitat să-i răspund la această întrebare. Doar știu foarte bine ce efecte au medicamentele şi epuizarea asupra unui creier pe moarte.  
Dar în ziua aceea am știut exact ce să-i răspund. Știam pentru că, după ani şi ani în compania unor oameni aflați la capătul drumului, am învățat să văd altfel moartea.  
Știam că Leonora vede mult mai mult decât noi, ceilalți.  
- Da. Chiar vezi acel înger, Leonora. Stă exact lângă tine !  
 
Nu am plănuit niciodată să ajung asistenta de „hospice”.  
În fapt, când am terminat școala de asistente, în anul 1950, nici nu exista conceptul de „hospice”, programul oficial de îngrijire a bolnavilor în stadiu terminal.  
Ca asistentă medicală voiam să vindec oamenii, să-i salvez ca să trăiască.  
Şi nu să fiu alături de ei când mor. Dacă m-ați fi întrebat atunci, probabil că aş fi spus că mai toți oamenii din jurul meu: cât de deprimant trebuie să fie să ai de-a face cu moartea în fiecare zi ?!  
Dar nu e deloc deprimant.  
Dimpotrivă.  
Aniversez în fiecare an, ziua în care am început să lucrez într-un „hospice”.  
Ziua în care după douăzeci de ani de când am terminat școala de asistente, am învățat ce înseamnă de fapt să aduci oamenilor speranță şi bucurie.  
Am învățat că moartea nu este ceva de care să te temi.  
E ceva care te apropie de Dumnezeu, iar mâinile lui Dumnezeu sunt ușa către pace şi viața veșnică.  
 
Am ajuns într-un „hospice” din întâmplare.  
Lucram pentru un chirurg, până când m-am măritat şi au apărut şi copiii. A urmat o pauză în carieră. Până când iubitul meu socru - îi spuneam cu toții tataie - ne-a anunțat că are cancer la pancreas şi că nu mai are mult de trăit. T  
Tataie şi mamaie s-au mutat la noi, pentru că nu au crezut că vor face faţă singuri cumplitului diagnostic.  
Apoi am văzut o reclamă în oraș despre un „hospice” organizat de un preot - Paul Brenner - şi de o asistentă medicală, Dottie Dorion.  
Şi am ajuns la ei.  
- Nu știu cu ce vă ocupați exact, însă simt că am nevoie de voi, i-am spus lui Dottie.  
La scurt timp după aceea, Dottie avea grijă de tataie şi se asigura de confortul lui fizic şi psihic.  
După ce tataie a murit, Dottie mi-a spus:  
- Tu ești născută să fii asistentă de „hospice”. Am văzut cum ai avut grijă de socrul tău. Nu ţi-a fost deloc frică de moarte, așa cum i-ar fi fost oricui. Mi-ar plăcea să lucrezi cu noi.  
 
N-am știut ce să-i răspund.  
Dar eram împăcată cu gândul că aş putea avea grijă de oamenii aflați la sfârșitul vieții lor. Am făcut asta pentru tatăl meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu.  
Dar toți erau oameni apropiaţi, cunoscuți.  
Dottie m-a încurajat şi mi-a spus că am har. În cele din urmă am acceptat. M-am oferit voluntar pentru „hospice”.  
Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am înțeles menirea. Şi nu pentru că era plăcut să muncești din nou sau pentru că îi ajutam pe oameni să fie împăcați cu ei pe ultima bucată din drumul lor. Ci pentru că, din prima zi de lucru, am întâlnit oameni care mi-au arătat cât de greșit am interpretat eu moartea.  
Am înțeles la „hospice” bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.  
Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plămâni, mi-a spus într-o zi:  
- John este cu mine acum. Îl vezi? E acolo în scaun.  
John era fiul lui Frank. Fusese omorât în războiul din Vietnam.  
I-am spus că nu-l văd, dar apoi l-am întrebat  
- Cum arată John ?  
- Oh, e frumos în uniformă ! Mi-a spus că este timpul să plec !  
La scurt timp după aceea, Frank a murit împăcat, în somn.  
Şi atunci mi-am dat seama de ceva.  
Cu cât pacienții se apropie mai mult de moarte, cu atât ochii şi simțurile lor se deschid către o realitate la care noi nici nu visăm.  
Unul după altul, toți pacienții mei mi-au povestit despre spirite, îngeri, rude moarte sau nu.  
Şi mai presus de toate, cu toții îl simțeau mai aproape pe Dumnezeu.  
Indiferent cum a fost viața lor de dinainte, cu cât se apropiau mai mult de moarte, cu atât erau mai conștienți de Dumnezeu şi îi căutau iertarea.  
Dacă înainte se contraziceau cu mine despre credință şi Dumnezeu, într-un final, toți au sfârșit rugându-se.”  
 
*********************************  
 
Însă - după cum afirmam şi în episoadele anterioare - să nu uităm că :  
 
„Putem spune cu certitudine că în tot ceea ce este şi ce nu este, în orice loc şi non-loc, în Spaţiul Universal Infinit - în momentul morţii aşteptăm răspunsurile la toate întrebările pe care ni le-am pus vreodată.  
Dar :  
Scopul vieţii este bucuria…  
Fundamentul ei este libertatea…  
Consecinţa ei este creşterea !”  
 
 
 
( va urma )  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
CĂRĂUŞIA ŞI EXACERBAREA SENTIMENTELOR ÎN AMOR DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII … / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1975, Anul VI, 28 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!