Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1968 din 21 mai 2016        Toate Articolele Autorului

EXTAZUL ŞI AGONIA UNOR IUBIRI TRECUTE PRIN TIPARNIŢE DE SENTIMENTE VOPSITE ÎN ALB ŞI NEGRU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO :  
 
„Suntem cu toţii puţin ciudaţi. Şi viața este puţin ciudată.  
Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudăţenie este compatibilă cu a noastră, creăm cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste.  
Dragoste adevărată.”  
 
(Robert Fulghum)  
 
 
 
Am cunoscut-o vara.  
Sfârşitul lunii august m-a prins pe litoralul Mării Negre, în primul meu concediu după un divorţ lung şi dureros. Eram trist dar, paradoxal, extrem de optimist în acelaşi timp. Nu mă consideram bătrân; abia împlinisem patruzeci şi trei de ani. Aveam o mare parte din viaţă în faţă, trebuia doar să întind mâinile şi s-o cuprind în braţe. Nu eram nici măcar un ratat, aşa cum de nenumărate ori mă persifla Mariana.  
Mă trece şi acum un fior de gheaţă ori de câte ori îmi amintesc de ea. A fost o vreme în care am iubit-o la nebunie, o adulam ca pe o nebuloasă unică în felul ei. Acum, acest personaj care mi-a devenit apoi soţie vreme de un deceniu şi ceva, ţine de domeniul trecutului.  
A fost frumos la început, un vis euforic, însă a trecut foarte repede.  
Doar prezentul şi viitorul contează în această lume sălbatică şi rea. Trecutul este palid şi şters, ca un fum iluzoriu şi urât mirositor de la o ţigară ieftină.  
Soarele dogorea puternic, iar briza mării îmi răscolea părul la fel de duios ca o mână gingaşă de femeie.  
Ea îşi întinsese cearşaful la câţiva paşi de mine zâmbindu-mi vinovat, parcă cerându-şi astfel iertare pentru că-mi violase intimitatea prin prezenţa ei unduitoare ca un val de vreme bună, un voal de un alb imaculat de la o mireasă virgină.  
Închipuiţi-vă un vis înalt şi subţire cu plete blonde şi un chip angelic, cu sâni bine conturaţi sub costumul de baie dintr-o singură bucată, totul parcă pogorât dintr-o revistă de profil cu imagini având în prim plan modele superbe.  
Undeva acolo sus cineva încă mă mai iubeşte.  
Am trecut în revistă rapid o mulţime de modalităţi de abordare, dar n-am apucat să pun vreuna în aplicare, deoarece un glas minunat răzbi către mine dinspre ea:  
- Mă scuzaţi, aveţi cumva o ţigară ?  
Avea ochii verzi. Inima mea încetă să mai bată pentru câteva secunde în timp ce-i întindeam pachetul cu ţigări, lăsându-mă cu trupul într-o parte, pe antebraţ, în nisipul fierbinte. Mâinile îmi tremurau uşor.  
- Vă rog, serviţi !  
Luă cu două degete o ţigară şi se aplecă spre mine în aşteptare. Flacăra brichetei mă trezi pentru moment din starea de năucire.  
Trase un fum lung în piept, după care întinse o mână gingaşă către mine. Eram terminat.  
- Mădălina Popescu, spuse ea scurt.  
- Remus Fabian, îmi pare bine , bâiguii eu cu o voce pe care nu mi-o recunoşteam, în timp ce-i strângeam uşor mâna. Încântat !  
Atingerea fină a pielii ei îmi provocă un fior de plăcere în corp, de la tălpi, în deplină urcare către creştet.  
Hipotalamusul meu reacţionă brutal, aducând cu sine un început uşor de erecţie, firesc de altfel. Nu mai avusesem o femeie o bună perioadă de timp.  
M-am întors pe burtă, mascând astfel uşoara umflătură de pe slip şi am întrebat-o:  
- Veniţi des la mare ?  
În urechile mele a sunat ca o întrebare idioată, chiar îmi păruse rău că am pus-o, dar ea păru a fi deosebit de încântată.  
- An de an, gânguri angelica fiinţă.  
- Vă place soarele, marea ?  
- Oh, foarte mult, spuse ea cu ochii daţi peste cap. Dacă aş putea, m-aş muta undeva la malul mării. Să fiu mereu aproape de îmbrăţişarea ei !  
Apoi adăugă scurt:  
- Dar dumneavoastră ?  
Încep prin a-i mărturisi cât de mult mă încântă concediile pe litoral. Cum an de an vin la mare - omiţând să-i spun de Mariana - cea care până anul trecut mă însoţise în vacanţe.  
Razele soarelui cădeau pieziş pe chipul ei surâzător. Mă asculta gânditoare, privindu-mă drept în ochi. Brusc zise:  
- Aveţi ochii verzi-albaştri.  
M-am înroşit instantaneu. Simţeam că-mi arde faţa, transformându-se parcă într-un cuptor încins.  
- Şi părul blond, frumos, continuă ea, lăsând capul într-o parte.  
De foarte multă vreme nu mi-a mai făcut cineva complimente. Au căzut asupră-mi ca un tăvălug, accentuându-mi roşeaţa feţei.  
Bâiguii încurcat:  
- Şi dumneavoastră …, şi dumneavoastră sunteţi foarte …, foarte frumoasă !  
Râse ascuţit şi se ridică în picioare.  
- Mergem în apă ?  
Peste câteva clipe ne bălăceam în apa înspumată, loviţi uşor de valuri.  
Acesta a fost începutul.  
 
**********************************  
 
Sfârşitul poveştii, o cumpănă în viaţa mea !  
Am fost un ghinionist viaţa întreagă în privinţa femeilor.  
Trei zile am trăit într-un adevărat rai, aici pe pământ, cu Mădălina.  
A patra zi, o uşoară indigestie - determinată probabil de somonul consumat cu o seară înainte într-un restaurant select - m-a ţintuit la pat.  
Mădălina a vrut să rămână alături de mine, dar - vremea era superbă ! - am rugat-o să plece singură pe plajă, să nu piardă ultravioletele.  
M-a ascultat până la urmă şi a fost ultima oară când am văzut-o în viaţă.  
 
Televizorul era deschis pe un post local şi am auzit interviul luat unui salvamar care sfătuia turiştii să nu se avânte în larg, datorită valurilor mari şi înspumate.  
Am avut instantaneu o presimţire.  
M-am ridicat din pat pregătit să ies după Mădălina, dar o ştiristă anunţă înecul unei femei care ignorase avertismentele.  
Nu s-a dat nici un nume, nici o descriere a victimei, dar am ştiut premonitiv că era vorba de ea.  
 
Atunci, dintr-o dată, fără nici o explicaţie logică de moment, oglinda de pe peretele camerei hotelului explodă pur şi simplu în mii şi mii de cioburi.  
Dumnezeule mare !  
Eram un înotător foarte bun. Dacă aş fi fost acolo aş fi putut poate s-o salvez. Sau aş fi murit împreună cu ea.  
A fost ultimul meu an de concediu petrecut la mare.  
Punct.  
 
***********************************  
 
Moartea este un mister pe care nimeni nu a reuşit până în ziua de azi să-l descifreze. Chiar dacă părerile despre moarte sunt împărţite, cercetătorii susţinând că atunci când creierul încetează să mai funcţioneze totul se sfârşeşte, există diverse mărturii care contrazic această teorie.  
 
Una dintre persoanele care a avut şansa să viziteze „lumea de apoi”, dar să se şi întoarcă la viaţă este Amanda Cable. Ea a fost întotdeauna sceptică cu privire la viaţa de apoi, până în clipa în care într-o dimineaţă s-a trezit cu dureri foarte mari de burtă.  
În cele din urmă a ajuns la urgenţă, unde medicii au diagnosticat-o cu sarcină extrauterină. În timpul operaţiei, pentru că s-au produs mai multe complicaţii, Amanda a păşit pe tărâmul celor drepţi.  
Dar a avut noroc pentru că experienţa ei s-a terminat prin revenirea la viaţă şi astfel în ziua de astăzi Amanda are posibilitatea să-şi expună experienţa în mod public.  
 
„Muream, dar eram conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Mi-am simţit trupul atras în lumină albă de deasupra mea, iar apoi m-am trezit într-un tunel alb. Am ştiut că am murit şi aveam o minunată senzaţie de calm. Nu mă durea nimic, nu mi-era teamă. Ştiam că mă voi alătura celor dragi pe care îi pierdusem„ - a povestit Amanda despre trecerea ei pentru „Daily Mal”.  
După cum era de aşteptat, Amanda trebuia să fie aşteptată de o rudă care murise înaintea ei, însă, lucrurile nu au stat chiar aşa. Fiica sa cea mare, cu codiţele împletite, s-a apropiat de Amanda şi a ghidat-o spre viaţă.  
„Am fost surprinsă pentru că niciodată nu m-a lăsat să-i fac codiţe. Mi-a zâmbit, m-a luat de mână şi m-a implorat să merg cu ea. Am urmat-o, iar ea tot privea în urmă şi mă grăbea. Am ajuns la o poartă. M-am oprit şi voiam să mă întorc în tunel, dar Ruby a insistat să păşesc dincolo de poartă.  
Am făcut-o, iar ea a trântit poarta. A fost momentul în care mi-am simţit trupul zguduit şi sigur a fost momentul în care medicii mi-au repornit inima. Apoi nu îmi mai amintesc nimic, până când m-am trezit la terapie intensivă” - susţine Amanda.  
 
La câteva ore după operaţie, soţul Amandei a venit la spital şi i-a adus o fotografie cu copiii săi. Spre surprinderea Amandei, Ruby zâmbea frumos, fiind mândră de uniformă, dar şi de codiţele pe care i le făcuse tatăl ei. Era exact la fel cum o văzuse Amanda la capătul tunelului.  
Nu şi-a putut explica niciodată ce căuta Ruby în lumea de dincolo, dar acum este sigură că după fenomenul numit generic moarte începe o altă viaţă.  
O viaţă nouă în care totul este atât de diferit faţă de aici.  
 
Iată şi opinia unui neurochirurg celebru, dr. Eben Alexander, autorul cărţii “Poof of Heaven” („Dovada că Raiul există”), scrisă după ce a stat în comă şi a experimentat lucruri pe care nu credea vreodată să le facă : o călătorie de după moarte.  
 
"Şi nu numai atât, am văzut-o si eu.  
Am fost plasat într-o lume în care noi suntem mai mult decât corpurile şi creierele noastre, în care moartea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă o călătorie cât se poate de pozitivă.  
Nu sunt prima persoană care descoperă ceva evident: conştiinţa noastră există şi dincolo de existenţa trupului. Însă sunt prima persoană (cel puţin din câte ştiu eu), care a avut o astfel de experienţă în timp ce cortexul meu era complet nefuncţional.  
Colegii mei m-au urmărit secundă cu secundă. Toate studiile de până acum relevau faptul că oamenii trăiesc aceasta experienţă doar când cortexul le funcţionează cât de puţin.  
Experienţa mea, însă, a avut loc în timp ce cortexul meu nu funcţiona deloc. Iar asta este cu evidenţă relevată de tomografiile computerizate făcute de colegii mei.  
Mi-au trebuit luni să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Nu numai că îmi imaginam că medical este imposibil să fi fost conştient în timpul comei, însă nu-mi explicam nici ce s-a întâmplat în acel timp.  
La începutul aventurii mele, eram înconjurat de nori, mari, pufoşi, albi şi roz, care se suprapuneau contrastant pe un cer albastru-închis. Deasupra lor, mult, mult mai sus, se vedeau stoluri de vietăţi transparente care traversau cerul, lăsând dâre în urma lor.  
Să fi fost păsări ? Să fi fost îngeri ?  
Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte şi mi le-am reamintit când am început să scriu despre experienţa mea. Însă nu erau nici păsări, nici îngeri. Erau nişte vietăţi foarte diferite de lumea mea reală de pe această planetă. Era ceva mult mai avansat.  
Nişte forme de existenţă mult superioare.  
Dintr-o dată am auzit un zgomot puternic, ca un imn glorios care venea de mai sus. Mă gândeam dacă zgomotul era produs de acele vietăţi. Apoi, când mi-am revenit, mă gândeam dacă nu cumva zgomotul era produs de bucuria acelor vietăţi care alergau de colo-colo.  
Zgomotul era foarte palpabil, aproape material, asemănător cu picăturile de ploaie pe care le simţi pe piele, dar care nu te udă.  
Simţurile văzului şi auzului nu erau separate ca pe Pământ. Puteam să aud frumuseţea acelor corpuri argintii care fluturau deasupra mea şi puteam să văd cântecul lor vesel şi zglobiu.  
În această lume nu puteai să te uiţi sau să auzi ceva fără să devii o parte din acel lucru şi totuşi, în mod misterios, nu atingeai acel lucru. Din perspectiva mea prezentă, cred ca ar trebui să înţelegem că nu te poţi uita la lume separat. Totul era distinct - şi totuşi - orice avea legătură cu celelalte lucruri.  
Povestea mea devine şi mai ciudată. Nu eram singur în călătorie, eram cu o femeie. O femeie tânără cu obraji puternici şi ochi mari şi albaştri. Faţa ei frumoasă era mărginită de un păr auriu.  
Când am văzut-o prima dată, mergeam alături pe o suprafaţă cu un model complicat, pe care apoi l-am recunoscut ca fiind aripile unui fluture. De fapt, erau milioane de fluturi în jurul nostru, care se duceau în inima pădurii şi care apoi reveneau şi ne înconjurau.  
Era ca un râu de viaţă şi culoare în jurul nostru.  
Femeia era îmbrăcată simplu, însă în nişte culori pline de viaţă: albastru, indigo, portocaliu, piersiciu.  
Se uita la mine cu acea privire pe care, dacă o vezi cinci secunde, îţi dai seama că viaţa ta merită trăită de-aici încolo, indiferent de ce s-a întâmplat înainte.  
Nu era o privire romantică.  
Era o privire extrem de prietenoasă, diferită de cele pe care le vedem noi pe pământ.  
Fără să-mi rostească ceva, a vorbit cu mine. Mesajul venea la mine ca un vânt. Şi atunci mi-am dat seama că este reală. La fel de reală ca viaţa mea pe pământ.  
Nu era o fantasmă trecătoare. Mesajul ei a fost compus din trei părţi:  
“Eşti foarte iubit si apreciat, pentru totdeauna !”  
“Nu ai de ce te teme !”  
“Nu ai cum să faci ceva greşit !”  
Mesajul a venit spre mine ca o senzaţie de uşurare. Era ca şi cum cineva îmi înmâna acum regulile jocului pe care îl jucasem deja toată viaţa mea, dar fără să-l înţeleg vreodată.  
“Îţi voi arăta multe lucruri aici, dar te vei întoarce”, mi-a spus femeia, fără să folosească aceste cuvinte.  
I-am răspuns:  
“Mă voi întoarce aici ?”  
Un vânt cald a început să bată, ca o briză divină. Şi-apoi totul s-a schimbat şi am ajuns într-o lume cu o vibraţie mai mare.  
Deşi aveam funcţiile limbajului (aşa cum îl ştim noi pe pământ), am început să vorbesc “fără cuvinte” cu acest vânt.  
“Ce este locul acesta ?”  
“Cine sunt eu ?”  
“Unde sunt ?”  
De fiecare dată când puneam aceste întrebări, urma răspunsul, o explozie de culoare, lumină, dragoste şi frumuseţe, ca un val care se spărgea de mine. Gândurile intrau în mine direct.  
Dar nu erau ca pe pământ, vagi, imateriale sau abstracte.  
Erau solide, mai fierbinţi ca focul şi mai ude ca apa şi pe măsură ce le primeam eram capabil, instantaneu şi fără efort, să înţeleg concepte pe care le-aş fi înţeles în ani de zile pe pământ.  
Pe măsură ce înaintam, m-am trezit într-un gol imens, întunecat complet, de măsuri nedefinite, şi totuşi confortabil.  
Şi - dintr-o dată - a apărut o lumină pe care am simţit-o lângă mine. Acea lumină era interpretul meu care îmi traducea această prezenţă vastă din jurul meu.  
Era ca şi cum mă năşteam într-o lume nouă, iar universul părea un pântece uriaş, iar acea lumină, conectată cu mine cumva (parcă era identică cu acea femeie pe aripile fluturilor), mă ghida prin el.  
 
Mai târziu, când m-am trezit, am găsit un citat din poetul creştin din secolul al XVII-lea, Henry Vaughan. Părea că descrie exact locul magic în care m-am aflat care era, potrivit descrierii, Divinitatea însăşi.  
“Dumnezeu există într-un întuneric orbitor”. Exact aşa a fost în cazul meu : un întuneric desăvârşit, dar totuşi plin de lumină.  
Ştiu că sună complet extraordinar şi - sincer - greu de crezut.  
Dacă cineva mi-ar fi spus aceste lucruri - chiar şi doctor să fi fost - aş fi fost sigur că a luat-o puţin razna.  
Însă am trăit asta, şi nu e deloc nebunie. Este ceva extrem de real, chiar mai real decât orice eveniment din viaţa mea pământeană, inclusiv nunta mea şi naşterea celor doi copii.  
Ce am trăit eu are nevoie de explicaţii !  
 
Fizica modernă ne spune că universul este unitar, nu este divizat. Dincolo de suprafaţa unui obiect sau eveniment, totul în univers este legat de orice alt obiect sau eveniment.  
Totuşi, noi trăim într-o lume a separării şi a diferenţierilor.  
Înainte de aceasta, experienţa acestei idei mi se părea abstractă. Acum sunt realităţi.  
Nu numai că universul este definit de unitate, ci şi de dragoste. Universul pe care eu l-am experimentat, fiind în comă, a fost şocant şi totuşi plăcut.  
Acelaşi univers de care Einstein şi Isus vorbeau, însă fiecare în felul său.  
 
Mi-am petrecut ani din viaţa mea, ca neurochirurg, studiind la cele mai prestigioase instituţii medicale din ţară. Ştiu ca mulţi elevi de-ai mei - ca şi mine de altfel înainte de comă - susţin teoria conform căreia creierul (în special cortexul) generează conştiinţa şi că trăim în univers datorită emoţiilor, şi mai puţin datorită iubirii necondiţionate pe care Dumnezeu şi universul o au pentru noi.  
Însă experienţa trăită mi-a dat peste cap credinţele.  
Şi sunt pregătit să-mi petrec restul vieţii investigând adevărata natură a conştiinţei umane şi să demonstrez că suntem mult mai mult decât creierul nostru.  
Nu cred că va fi o misiune uşoară.  
Puţină lume vrea să accepte ceea ce spun eu.  
Singurul loc în care lumea mi-a acceptat povestea a fost biserica. Prima dată când am intrat într-o biserică după ce mi-am revenit, am văzut totul cu alţi ochi.  
Culorile care răzbăteau prin vitralii îmi aminteau de acea lume, de dincolo. Sunetele joase de la orgă îmi aduceau aminte de gândurile şi emoţiile din lumea de dincolo.  
Iar imaginea lui Isus, rupând pâinea pentru discipolii lui, mi-a evocat din nou mesajul că Dumnezeu ne acceptă şi ne iubeşte necondiţionat, mult mai puternic decât orice părinte care îşi iubeşte copiii.  
Sunt încă doctor, sunt încă om de ştiinţă, însă cred cu tărie că sunt o altă persoană."  
 
**********************************  
 
Moartea nu există.  
 
Doar IUBIREA, doar DRAGOSTEA …  
 
Omenirea va trebuie să se obişnuiască - vrând-nevrând - cu această idee, care îi va schimba radical viziunea asupra vieţii fizice, cea din planul material.  
Noi am existat dintotdeauna (fiind parte din Divinitate) şi - fireşte ! - vom exista pentru totdeauna.  
Punct.  
 
 
 
( va urma )  
 
Referinţă Bibliografică:
EXTAZUL ŞI AGONIA UNOR IUBIRI TRECUTE PRIN TIPARNIŢE DE SENTIMENTE VOPSITE ÎN ALB ŞI NEGRU / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1968, Anul VI, 21 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!