Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1947 din 30 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

MIZERABILA POVARĂ DIN IUBIRILE PIERDUTE ÎN CONTINUUMUL SPAȚIU-TIMP
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO :  
 
Moartea şi Învierea nu ne arată scopul pentru care am venit pe lume, nici pentru care am trăit.  
Chiar şi cel mai înfocat ateu îţi închipuie că în clipa morţii va afla Marele Adevăr, va vedea cu adevărat dacă există sau nu un Dumnezeu.  
Iar surpriza lui va fi extraordinar de mare !”  
 
(Liviu Pirtac)  
 
 
 
 
Cami mă privi veselă cu ochii ei superbi, albaştri.  
- Şi tu crezi în toate prostiile astea ? întrebă candid.  
Apucasem să-i povestesc despre experienţa prin care trecusem în timpul operaţiei ortopedice, experienţa de decorporare care pe mine m-a marcat pentru toată viaţa.  
- Ai visat ursuleţ, continuă ea, zâmbind şăgalnic. Nu există nimic după moarte, doar întuneric şi un vid inconştient, etern.  
Se ridică din pat, îşi îmbrăcă pe trupul gol halatul de casă, după care se îndreptă cu paşi de căprioară spre baia apartamentului, aruncându-mi o privire scurtă înainte de a închide uşa.  
- Prostuţule, mai apucai eu să prind din zbor, înainte de-a auzi cum femeia dădu drumul apei în cabina de duş.  
M-am ridicat şi eu din pat, m-am îmbrăcat şi m-am îndreptat către bucătărie. Am deschis uşa frigiderului, scoţând o sticlă rece cu suc din care am băut cu nesaţ.  
 
*******************************  
 
Camelia A. a fost dragostea vieţii mele.  
Ne-am cunoscut încă din primul an de liceu, eu începusem un liceu teoretic care în al doilea an se transformase (datorită cerinţelor partidului comunist de atunci ) în liceu de matematică-fizică, cu profil informatic.  
În cadrul liceului exista o clasă cu profil sanitar, dar numai pentru clasele a noua şi a zecea, treapta a doua elevii trebuind s-o continue într-un liceu din localitatea hunedoreană Hunedoara (pe vremea aceea, după primele două clase de liceu, se dădea un examen eliminatoriu care se numea „examen de treaptă”).  
Camelia era din oraşul Lupeni. Făcea naveta în Petroşani.  
Era înaltă, deosebit de frumoasă, blondă naturală cu părul lung, ochi albaştri şi un trup asezonat cu standardele în vigoare în anii aceia.  
În primul an de liceu am tatonat terenul, eu, dar şi ea.  
Treceam în pauze unul pe lângă celălalt, ne salutam, ne zâmbeam reciproc, uneori schimbam câteva cuvinte, amabilităţi, dar nimic altceva.  
Semi-maturizarea din anul doi m-a îndemnat s-o opresc în primele zile de şcoală şi să-i cer prietenia (cel puţin aşa se proceda în vremea aceea), iar după acordul ei - care m-a ridicat în culmea fericirii - am invitat-o la un „ceai” (aşa se numeau pe atunci petrecerile dansante pe care le ţineam acasă la noi, la prieteni, rând pe rând, sâmbătă noaptea).  
A fost o iubire platonică de un an, după care ea - dând treapta şi reuşind cu o notă demnă de invidiat - a trebuit să continue anul trei de liceu şi pe cel terminal la instituţia de învăţământ cu profil sanitar din Hunedoara, iar eu - fireşte ! - după acelaşi examen luat cu o notă bunicică (peste opt), am rămas la acelaşi liceu din Petroşani.  
 
Se spune că ochii care nu se văd se uită.  
Nimic mai adevărat.  
Un timp destul de îndelungat ne scriam aproape zilnic, după care - din nefericire ! - scrisorile ei s-au rărit, (am aflat ulterior că se cuplase cu un tip mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, care practica boxul amator).  
Apoi, în ultima scrisoare (pe care - culmea ! - o mai păstrez şi astăzi) m-a rugat să nu-i mai scriu, s-o uit, căci ea cunoscuse un băiat deosebit, campion pe ţară la boxul amator, categoria semigrea.  
Dacă v-aş spune că nu m-a durut lucrul acesta, v-aş minţi. Singurul sport pe care îl practicam eu la vremea aceea era … şahul !  
Greu de făcut faţă unui boxer.  
Dar nu este timpul cel mai bun medic pentru suflete chinuite de iubiri neîmpărtăşite ?  
Fireşte, m-am convins de asta pe propria-mi piele.  
 
***********************************  
 
Apoi am cunoscut-o pe Maria.  
Ne-am plăcut reciproc încă de la primul „ceai dansant” , am fost la început prieteni, apoi logodnici până la terminarea Facultăţii de mine din oraşul meu natal, Petroşani.  
Dar nu despre Maria am de gând să scriu în acest material, poate într-unul viitor, ci … despre Camelia.  
Prima iubire a vieţii mele.  
 
***********************************  
 
În anul 1999, aflat în plin divorţ de Maria (aveam un serviciu bunicel pe vremea aceea, la separaţia şi încărcarea minei Lupeni), m-am mutat cu domiciliul în apartamentul unui prieten - plecat în străinătate la lucru - situat chiar în oraşul Lupeni.  
Cochetam, pe lângă serviciul de inginer miner, cu jurnalistica, eram colaborator permanent la un cotidian local din Petroşani.  
Într-una din zile, după sărbătorirea unuia dintre colegii de la ziar la cabana Căprişoara din Vulcan - şi exagerând puţin cu consumul de alcool - a doua zi (era într-un week-end), având o durere groaznică de cap, am intrat în prima farmacie care mi-a ieşit în cale (nu prea obişnuiam să frecventez farmaciile pentru că nu aveam, în general, de ce), pentru a cumpăra singurul medicament anti-mahmureală care îşi făcea efectul la mine, celebrul şi bătrânul antinevralgic.  
Am deschis uşa farmaciei …  
 
***********************************  
 
… şi mahmureala mi-a trecut instantaneu.  
 
Ce medicamente, ce antinevralgice ?  
Am recunoscut-o, deşi au trecut douăzeci de ani de la platonica noastră relaţie, parcă se mai îngrăşase puţin, nu prea mult, suficient să-i scoată în evidenţă - acum, mai mult ca oricând - superbele-i forme.  
Fireşte, m-a recunoscut şi ea. A roşit puternic şi s-a sprijinit cu palmele de tejgheaua din faţa ei, ca şi cum ar fi simţit o acută nevoie de a se aşeza.  
- Bună Camelia; ce surpriză plăcută !  
Uitasem de mahmureală, de banalele antinevralgice, aveam în minte doar clipa în care intrasem brusc, nepregătit emoţional, acel moment care m-a reintrodus într-o perioadă din viaţă când aş fi fost în stare să-mi dau şi viaţa pentru ea.  
M-am întrebat mai apoi: care EA ? Merita ?  
Răspunsul, foarte simplu: CAMELIA A.  
Dar Maria ? Am iubit-o şi pe ea, deşi nu a meritat vreodată o „investiţie sentimentală”. Să fiu totuşi sincer: nu sută la sută.  
- Tu aici ?  
Şi vocea ei se schimbase, se îngroşase puţin. Am placat direct pe ideea: vocea unei fumătoare.  
- Wow ! Ce surpriză !  
Au fost singurele cuvinte pe care am reuşit să le îngân atunci, după care am spus, extrem de serios:  
- O cutie cu antinevralgice, te rog.  
- Sigur, cum să nu ! Cu mare plăcere !  
(Exprimare nedemnă pentru o asistentă farmacist, care ar trebui să ofere medicamente clienților cu compasiune şi nu cu … plăcere !)  
Am luat cutia cu pastile, am plătit-o şi … ceva , sau cineva, m-a îndemnat - pe o cale spirituală, cred - să mă întorc cu spatele şi mă îndrept către ieşire.  
Asta am şi făcut.  
Am apucat să prind clanţa uşii în palma mâinii stângi, am apăsat-o în jos, când …  
- Liviu ! Nu pleca ! Mai stai puţin !  
 
**************************  
 
Cami mă privi senină cu ochii ei superbi albaştri.  
- Şi tu crezi în toate prostiile astea ? întrebă candid.  
Apucasem să-i povestesc despre experienţa prin care trecusem în timpul operaţiei ortopedice, experienţa de decorporare care pe mine m-a marcat pentru toată viaţa, cea din anul 1989, pe când ea se tăvălea - foarte probabil - în pat cu boxerul.  
- Ai visat ursuleţ, continuă ea, zâmbind şăgalnic. Nu există nimic după moarte, doar întuneric şi un vid inconştient etern.  
Se ridică din pat, îşi îmbrăcă pe trupul gol halatul ei rozaliu de casă, după care se îndreptă cu paşi de căprioară spre baia apartamentului, aruncându-mi o privire scurtă înainte de a închide uşa.  
- Prostuţule, mai apucai eu să prind din zbor, înainte de-a auzi cum femeia dădu drumul apei în cabina de duş.  
M-am ridicat şi eu din pat, m-am îmbrăcat şi m-am îndreptat către bucătărie. Am deschis uşa frigiderului, scoţând o sticlă rece cu suc din care am băut cu nesaţ.  
Zâmbeam caustic. Ştiam şi de ce.  
Relaţia, apoi căsătoria ei cu boxerul, nu a mers ca pe roate. Un copil născut după ani de tratamente, înseminarea artificială (Camelia avea RH-ul negativ cu grupa sanguină A2, cea mai proastă combinaţie posibilă) şi care a decedat la numai şase luni, a determinat ruperea relaţiei, divorţul, după ce fostul ei soţ (care între timp se lăsase de sport şi se apucase de băutură în ritm performant) o băga aproape lunar în spital din pricina bătăilor, motivaţia principală fiind gelozia absurdă, fără nici un sens.  
Fapt care a determinat-o să apeleze la instituţiile statului, iar fostul ei soţ a fost „cazat”, pe drept în fapt, acolo unde îi era locul, adică în puşcărie. Fiind recidivist (conflicte multiple în stare de beţie cu mai multe persoane, infracţiuni sancţionate - spre norocul lui - cu închisoare cu suspendare, au dus până la urmă la încarcerarea lui în penitenciarul din Bârcea Mare.  
 
***************************  
 
Mereu am fost un individ deştept, cu resurse suficiente pentru o inteligenţă peste media societăţii.  
Ştiam că relaţia mea cu Camelia va merge bine doar până la eliberarea fostului ei soţ.  
Aşa a şi fost.  
Într-o stupidă bătaie cu persoana în cauză, acesta folosind un cuţit de bucătărie în propriul meu apartament, mi-a spintecat tendonul principal din laba piciorului drept.  
Punct.  
 
El a ajuns din nou după gratii, iar eu pe mâna medicului plastician Brătilă de la Spitalul de Urgenţă din Petroşani, care, într-o operaţie reuşită, a suturat tendonul tăiat.  
Dar, în acest material, restul nu mai contează, ţinând cont de ceea ce vreau eu să vă aduc în atenţie.  
Fireşte, relaţia mea cu Camelia a încetat brusc (se dezvoltase în ea un sindrom al „temerii într-un viitor asemănător şi pentru ea” ), a plecat din Valea Jiului, iar din ultimele mele informaţii lucrează într-o farmacie privată din Iaşi, ea fiind, după tată, moldoveancă.  
 
*******************************  
 
Am reîntâlnit-o cu totul şi cu totul întâmplător în anul 2009, pe când îmi vizitam nişte rude în Alexandria, în parcarea unui mall de la marginea oraşului, aşteptându-şi noul soţ, un banal IT-ist din „Târgul Ieşilor”.  
- Ce faci, Cami ?  
Mă privi surprinsă şi temătoare.  
- Bi… binişor ! se bâlbâi ea.  
După câteva cuvinte de curtoazie schimbate, mi-a pus dintr-odată:  
- Îmi pare rău că nu te-am crezut.  
- Când ? am întrebat eu uimit.  
- Atunci când mi-ai povestit de experienţa ta din timpul morţii clinice.  
- Păi ? Ce te-a făcut să te răzgândeşti ?  
Am aflat că, după ce ne-am despărţit (pentru a doua oară), bătută de cel care m-a spintecat cu cuţitul, a ajuns într-un spital în stare de inconştienţă, la terapie intensivă, după care a trecut şi ea printr-o experienţă T.A.M. (Trăire în Apropierea Morţii).  
Aproape identic cu ceea ce trăisem eu.  
Cu mica diferenţă că - în locul tunelului prin care era să fiu eu aspirat - ea trecuse peste un pod, dincolo de care se vedea un câmp înverzit, unde o aşteptau părinţii ei morţi, precum şi Entitatea de Lumină.  
Nu apucase să ajungă însă la ei, altfel n-am mai fi stat în ziua aceea de vorbă.  
 
De atunci, Camelia a rămas un nume, un sentiment, o amintire, o iubire sărată, alături de câteva banale poze alb-negru şi color dintr-un album pe care - până acum cel puţin - am vrut de zeci de ori să-l arunc în pubela cu gunoi.  
Dar nu am putut şi nu cred că voi putea face aşa ceva.  
De ce ?  
Mă întreb şi eu de foarte multe ori. Sunt, din nefericire, mult prea sentimental.  
Am încercat de mii de ori să fiu altfel, mai insensibil, mai rece.  
Nu am putut, nu pot şi nu cred că voi putea vreodată.  
Punct.  
 
********************************  
 
Experienţele de viaţă după moarte au devenit atât de obişnuite încât aproape că sunt considerate clişee.  
Un pacient a cărui viaţă atârna de un fir de aţă, este “transportat” printr-un tunel de lumină, se întâlneşte cu cineva (îngeri, Dumnezeu, părinţi etc.) care îi spune că trebuie să se întoarcă pe pământ.  
Scenariile T.A.M. (Trăiri în Apropierea Morţii) nu sunt deloc un clişee pentru doctorul Jeffrey Long, care a studiat aproximativ 1300 de experienţe de viaţă de după moarte şi pe care le-a publicat în cartea “Dovezi ale existenţei Lumii de dincolo: Ştiinţa experienţelor de viaţă după moarte”.  
 
Potrivit cărţii lui Long, indiferent de vârsta şi de nivelul intelectual, oamenii trăiesc aproximativ acelaşi scenariu de viaţă de după moarte.  
Printre experienţele menţionate în cartea lui Long, se numără şi cea a psihologului Mary Joe Rapini.  
În virtutea meseriei sale, Rapini a lucrat cu foarte mulţi pacienţi aflaţi în stadii terminale de cancer, care i-au povestit mai multe episoade de viaţă de după moarte.  
Ea a pus de multe ori aceste povestiri pe seama tratamentelor medicale puternice pe care aceşti oameni le primeau.  
În aprilie, 2003, însă, Rapini a experimentat ea însăşi un astfel de episod, în urma unui anevrism.  
“Îi vedeam pe medici agitându-se în jurul meu, înfigând tot felul de lucruri în mine, apoi l-au sunat pe soţul meu. Când m-am uitat în sus, am văzut această lumină puternică. Nu era ca orice lumină obişnuită. Era cu totul diferită… Era luminiscentă… Şi creştea din ce în ce mai mare.  
Mă tot uitam mirată la ea, întrebându-mă “Ce e asta?”. Apoi a crescut atât de mare, încât m-a înghiţit şi m-am trezit în acest tunel, care m-a dus în această frumoasă încăpere. Dumnezeu mă ţinea în braţe şi mi-a spus:  
“Mary Jo, tu nu poţi rămâne aici!”. Dar eu voiam să rămân, aşa că am protestat. “Nu pot rămâne?! De ce?”.  
Şi am început să enumăr toate motivele pentru care ar fi trebuit să rămân.  
Şi atunci mi-a spus:  
“Ai iubit vreodată în viaţa ta pe cineva, aşa cum te-ai simţit tu iubită aici?”.  
Şi am răspuns:  
“Bineînţeles că nu. Este imposibil. Eu sunt om!”.  
Şi atunci mi-a spus:  
“Poţi mai mult decât atât!”.  
 
Deşi unii pot spune că experienţa trăită de Rapini poate fi o reinterpretare a poveştilor pe care le-a tot auzit de-a lungul carierei sale, Jeffrey Long spune că aceste experienţe sunt aproximativ la fel atât pentru cei care au cunoştinţe despre experienţe de viaţă de după moarte, cât şi pentru cei care n-au discutat în viaţa lor despre un asemenea subiect.  
“Am şi mărturiile unor copii mai mici de 5 ani, care au experimentat astfel de situaţii şi care sunt aproape identice cu ale unor copii mai mari şi cu ale adulţilor. Nu contează nivelul intelectual la care ajunge o persoană, experienţele vieţii de după moarte sunt aproape identice”, a explicat Long.  
De asemenea, Long spune că şi persoane nevăzătoare din naştere au descris scene asemănătoare cu persoanele văzătoare.  
 
Potrivit lui Long, experienţele de viaţă după moarte au câteva caracteristici comune: lumina puternică, simţuri dezvoltate, reunirea cu rudele decedate şi schimbarea pentru totdeauna a omului care a revenit la viaţă.  
 
În cartea „Viaţă după moarte”, cercetătorul Deepak Chopra descrie cele şapte etape prin care trece sufletul, în momentul în care se desprinde de trupul material:  
 
„1. Corpul fizic se opreşte din funcţionare. Este posibil ca persoana să nu îşi dea seama de acest lucru, chiar de la bun început;  
2. Lumea fizică dispare. Acest lucru se poate întâmpla în etape. Subiectul poate simţi că pluteşte în sus, ori că priveşte în jos spre locurile familiare, pe măsură ce acestea se îndepărtează;  
3. Subiectul se simte mai uşor, brusc eliberat de constrângeri;  
4. Mintea şi, uneori, simţurile continuă să opereze. Totuşi, treptat, ceea ce se percepe devine non-fizic;  
5. Este simţită tot mai puternic o prezenţă Divină. Această prezenţă poate fi înveşmântată într-o lumină sau într-un trup de înger sau zeu şi îi poate comunica muribundului;  
6. Personalitatea şi memoria încep să se atenueze, dar sentimentul "Eu-lui" rămâne;  
7. Acest "Eu" are sentimentul copleşitor că se mută în altă fază a existenţei.  
 
Această trezire în şapte etape nu este acelaşi lucru cu plecarea în Rai.  
Cercetătorii o numesc adesea faza "inter-viaţă" - o tranziţie între starea mentală din timpul vieţii şi starea mentală pe care o are subiectul, atunci când realizează că a murit.  
Nu toţi cei care trec prin experienţe T.A.M. (Trăiri în Apropierea Morţii) "merg înspre lumină".  
Unii pacienţi relatează călătorii spre diverse planete sau spre alte lumi, în funcţie de credinţele lor religioase.  
Alţii trăiesc un sentiment al judecăţii, care poate fi dur sau chiar infernal; cu toate acestea, el poate aduce şi multe satisfacţii.”  
 
**********************************  
 
Oare câţi dintre noi nu am trăit - de-a lungul vieţii noastre mai mult sau mai puţin tulburată de energiile negative - măcar o singură cumpănă, destins denumită : O BANALĂ TRAGEDIE ?  
 
 
 
 
( va urma )  
 
Referinţă Bibliografică:
MIZERABILA POVARĂ DIN IUBIRILE PIERDUTE ÎN CONTINUUMUL SPAȚIU-TIMP / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1947, Anul VI, 30 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!