Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1919 din 02 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

EXISTENŢA SPIRITUALĂ DUPĂ DISPARIŢIA TRUPULUI FIZIC (NU CREZI, NU CITI ! GREU ÎŢI VA FI ÎNSĂ CÂND, VRÂND-NEVRÂND, TE VEI LOVI DE ASTA …)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO: 
  
„Ştii de ce eşti depresiv şi nu eşti capabil să iei viaţa în piept ? 
  
Simplu : pentru că, fără să ştii, ţi-e frică de moarte şi nu vei fi pregătit niciodată pentru ea. 
  
Teama de necunoscut !” 
  
(Liviu Pirtac) 
  
Anul Domnului 2001. 
  
Anul în care am cunoscut-o pe Alina, femeia-mister care a trecut printr-o trăire extracorporală, în urma căreia s-a trezit cu anumite puteri paranormale în planul material. 
  
******************************* 
  
Am cunoscut-o vara. 
  
Sfârşitul lunii august m-a prins pe litoralul mării, în primul meu concediu după un divorţ lung, mizerabil (ca orice divorţ în fapt) şi dureros. 
  
Eram trist, dar, paradoxal, extrem de optimist în acelaşi timp. 
  
Nu mă consideram încă bătrân, peste câteva zile urma să împlinesc patruzeci de ani. Aveam încă o mare parte din viaţă în faţă, trebuia doar să întind mâinile şi s-o cuprind. 
  
Nu mă consideram defel un ratat, aşa cum de nenumărate ori mă persifla Maria. Mă trece şi acum un fior de gheaţă ori de câte ori îmi amintesc de ea. A fost o vreme în care am iubit-o la nebunie, o adulam prin toţi porii mei materiali. 
  
Acum, acest personaj care mi-a devenit mai apoi soţie vreme de un deceniu şi ceva, ţine de domeniul trecutului. A fost frumos la început, ca un vis, dar a trecut. Ca orice vis frumos. 
  
Doar prezentul şi viitorul contează în această lume sălbatică şi rea. Restul este palid şi şters ca un fum iluzoriu de ţigară ieftină, de proastă calitate, cumpărată la contrabandă. 
  
Soarele dogorea puternic, iar briza mării îmi răscolea părul, la fel de duios ca o mână gingaşă de femeie. 
  
Ea îşi întinse cearşaful la câţiva paşi de mine, zâmbindu-mi vinovat, parcă îşi cerea iertare pentru că-mi violase intimitatea prin prezenţa ei unduitoare, ca un val de vreme bună, ca un voal de mireasă. 
  
Închipuiţi-vă un vis înalt şi subţire, cu plete blonde şi un chip angelic, cu sâni bine conturaţi sub costumul de baie dintr-o singură bucată, totul parcă pogorât dintr-un tablou renascentist. 
  
Undeva acolo sus cineva mă iubeşte. Am trecut în revistă rapid o mulţime de modalităţi de abordare, dar n-am mai apucat să pun vreuna în aplicare, deoarece un glas minunat răzbi către mine dinspre ea: 
  
- Mă scuzaţi, aveţi cumva o ţigară ? 
  
Avea ochii verzi. Inima mea încetă să mai bată pentru câteva secunde, în timp ce-i întindeam pachetul cu ţigări , lăsându-mă cu trupul într-o parte pe nisipul fierbinte. Mâinile îmi tremurau uşor. 
  
- Vă rog frumos, serviţi ! 
  
Luă cu două degete o ţigară şi se aplecă spre mine în aşteptare. Flacăra brichetei mă trezi pentru moment din starea de năucire. 
  
Trase un fum lung în piept, după care întinse o mână gingaşă către mine. 
  
- Alina Petrescu, spuse ea scurt. 
  
(Nu este numele ei real. Atunci când m-am apucat să scriu acest material despre viaţa de după moarte, păstrând legătura cu ea, am întrebat-o dacă îmi dă liber să-i folosesc adevăratul nume. Mi-a interzis foarte scurt, în mod categoric.) 
  
- Liviu, îmi pare bine, bâiguii eu cu o voce pe care nu mi-o recunoşteam, în timp ce-i strângeam uşor mâna. 
  
Atingerea fină a pielii ei îmi provocă un fior de plăcere în corp, de la tălpi, în deplină urcare către creştet. Hipotalamusul reacţionă brutal, aducând cu sine un început uşor de erecţie. 
  
Firesc. 
  
Nu mai avusesem o femeie o bună perioadă de timp. M-am întors pe burtă, mascând astfel uşoara umflătură de pe slip şi am întrebat-o: 
  
- Veniţi des la mare ? 
  
În urechile mele a sunat ca o întrebare idioată, chiar îmi păru rău că am pus-o, dar ea fu deosebit de încântată. 
  
- An de an, gânguri angelica fiinţă. 
  
- Vă place soarele, marea ? 
  
- Oh, mult de tot, spuse ea cu ochii daţi peste cap. Dacă aş putea, m-aş muta undeva la malul mării. Să fiu mereu aproape de îmbrăţişarea ei … 
  
Apoi adăugă scurt: 
  
- Dar dumneavoastră ? 
  
Încep prin a-i mărturisi cât de mult mă încântă concediile pe litoral. Cum an de an vin la mare, omiţând să-i spun de Maria, cea care până anul trecut mă însoţise în vacanţe. Razele soarelui cădeau pieziş pe chipul ei surâzător. Mă asculta gânditoare, privindu-mă drept în ochi. Brusc, zise: 
  
- Aveţi ochii verzi-albaştri … 
  
M-am înroşit instantaneu. Simţeam că-mi arde faţa ca un cuptor încins. Pe o căldură ca asta ? Stupid. 
  
- Şi părul blond, frumos - continuă ea - lăsând capul într-o parte. 
  
De foarte multă vreme nu mi-a mai făcut cineva complimente. Au căzut asupră-mi ca un tăvălug, accentuându-mi roşeaţa feţei. Bâiguii încurcat: 
  
- Şi dumneavoastră … şi dumneavoastră sunteţi … sunteţi foarte frumoasă ! 
  
Râse ascuţit şi se ridică în picioare. 
  
- Mergem în apă ? 
  
Peste câteva clipe ne bălăceam în apa mării, loviţi uşor de valurile înspumate. 
  
Acesta a fost doar începutul. 
  
************************************ 
  
Stăteam întinşi pe spate. 
  
Braţele noastre se atingeau undeva la nivelul umerilor, creându-mi stări confuze. Mă simţeam în al nouălea cer. 
  
Dacă aş fi putut să opresc timpul, sau măcar să lungesc clipa acolo, undeva către infinit, aş fi făcut-o fără să stau pe gânduri. Prezenţa femeii trezea în mine simţuri pe care le credeam pierdute. 
  
Le regăsisem. 
  
Eram răscolit până la ultima celulă vie a trupului meu fierbinte. 
  
La un moment dat îngerul meu se întoarse pe o parte şi îşi sprijini capul în palma mâinii stângi, privindu-mă în ochi. 
  
Pletele blonde îi fluturau uşor, adiate de briza mării. Mă întrebă brusc, cu un aer curios: 
  
- De unde sunteţi? 
  
- Din Valea Jiului, i-am răspuns cu o voce stinsă. Dar dumneavoastră ? 
  
- Bucureşti … 
  
Pronunţă cuvântul cu un aer de mândrie, parcă dorind prin asta să arate o anume doză de superioritate faţă de mine. Nu reuşise. 
  
Continuă seria întrebărilor: 
  
- Şi ce profesie aveţi ? 
  
De data asta a fost rândul meu să încerc o mică doză de mândrie. 
  
- Sunt inginer la o exploatare minieră. Pot să vă întorc întrebarea ? 
  
- Asistentă medicală … 
  
Nu ştiu de ce nu m-a mirat răspunsul ei. Undeva în străfundul sufletului meu am bănuit în permanenţă că lucrează într-un domeniu benefic pentru semenii ei. 
  
Nu ştiu cum, dar părea că aduce alinare în jur, ca şi cum aura pe care i-a dăruit-o natura învăluia pe toţi din preajmă cu energii pozitive. 
  
Mi-o şi închipuiam într-un halat alb, imaculat, plimbându-se agale printre paturi, aruncând gratuit cu zâmbete galeşe în toate părţile, vindecând prin simplă atingere boli incurabile şi suflete chinuite. 
  
Mai ales pe cele din urmă … 
  
În plus, vedeam cu ochii minţii cum un întreg stol de medici roia în jurul ei, uitând cu totul de pacienţii în agonie, nedorind altceva decât să-i fie robi pe viaţă. Ceea ce, mărturisind sincer, îmi doream şi eu în acel moment. 
  
Ştiu. Am avut mereu în viaţă tendinţa de a exagera prin prisma propriei imaginaţii. Un defect incorigibil de altfel, nu prea departe aflându-se şi explicaţia. 
  
Sunt şi rămân un visător, un suflet rătăcit pe alei întunecate şi nesigure, un sentimental de nevindecat din nefericire. 
  
Am privit-o lung şi apăsat în ochii verzi. M-am încruntat puţin pentru a da chipului meu o anumită expresie facială de om dur. 
  
Am întrebat-o: 
  
- Şi cum se împacă munca pe care o prestaţi cu un fizic atât de… mirific de exemplu ? 
  
- Minunat, răspunse cu un zâmbet uşor ironic pe buzele-i pline şi cărnoase. Căsătorit ? 
  
Întrebarea ei căzu peste mine ca o bombă cu hidrogen. 
  
Nu o aşteptam. Cel puţin nu acum. 
  
- Fost, o lămurii eu. Divorţat destul de proaspăt şi extrem de singur şi descumpănit. Un liber profesionist sentimental poate ? 
  
Abia după ce mi-au ieşit pe gură aceste cuvinte am realizat la ce porumbel am dat drumul pentru zbor razant către inima ei şi cum se puteau interpreta ele. 
  
Dar îmi făcusem griji în zadar. 
  
Fermecătoarea fiinţă de lângă mine începu să râdă şi îmi atinse obrazul cu degetele-i fine, o atingere uşoară ca un fluture zburdalnic. 
  
- Nici eu nu sunt căsătorită, ţinu să precizeze. Nu am fost de altfel niciodată. Nici nu ştiu dacă aş putea să mă acomodez la o viaţă în doi. Îţi poţi închipui că am împlinit treizeci şi cinci de ani ? 
  
A vrut parcă să mai adauge ceva. 
  
S-a încruntat niţel şi a întors privirile către mare. Un timp păstră acea tăcere apăsătoare care te poate strivi psihologic la un moment dat, după care schimbă brusc subiectul discuţiei. 
  
Spuse: 
  
- Deseară se ţine o discotecă în aer liber aici pe plajă. Vreţi să venim ? 
  
Un nou şoc pentru mine. Se pare că în ultima vreme sunt folosit de către forţe superioare spirituale pe post de cobai, căruia i se testează rezistenţa la lovituri de bici vitale de orice fel. M-am ţinut însă bine şi cu o voce înecată de emoţie i-am spus: 
  
- Plăcerea este de partea mea. Oricum nu aveam nici un program pentru seara asta. 
  
- Şi încă ceva, continuă femeia. Hai să ne tutuim. Bine ? 
  
Nici nu-mi doream altceva. 
  
Ziua de azi începuse sub bune auspicii şi se părea că se va termina la fel. O zi banală de miercuri se transformase dintr-o dată într-un vis adevărat, de nesperat. 
  
Cu gândurile încă răvăşite de trăiri contradictorii m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi am întins mâna spre ea. În scurt timp am simţit mâna ei între degetele mele. 
  
Am spus icnind uşor: 
  
- Alina … eşti o femeie minunată ! 
  
Şi nu greşeam. În acel moment al timpului fizic, în acel spaţiu tridimensional material, chiar era. Mai mult decât atât. 
  
Visul prea frumos al unei veri pe malul mării, în şoaptele valurilor înspumate şi unduiri de vânt răcoritoare. 
  
Simţeam cum viaţa mea se găseşte în pragul unei schimbări majore, o cumpănă dincolo de care pot - şi trebuie - să întâlnesc fericirea mult aşteptată. 
  
******************************* 
  
Visam cu ochii aţintiţi în tavan. 
  
Mă simţeam din nou împlinit aşa cum nu mai fusesem de foarte multă vreme. Lângă mine Alina respira uşor, regulat. 
  
Dormea un somn de copil, fără de griji. 
  
Părul ei blond şi răsfirat se întindea şerpuitor pe suprafaţa albă a pernei, părând că emană energii frumos mirositoare, latente şi leneşe. 
  
Eram uşor vlăguit. 
  
Am întins cu grijă mâna, am băgat-o sub cearşaf şi am început un periplu fin peste corpul ei gol, superb, sculptat parcă de un artist clasic al veacurilor trecute. 
  
Brusc tresări în somn, icnind uşor. Un zâmbet abia vizibil îi apăru pe buzele-i pline. Visa frumos. 
  
În orele care au trecut am posedat-o cu sălbăticie şi poftă, penetrând-o de mai multe ori cu sete. Trupurile noastre goale deveniseră instantaneu un tot unitar aflat într-un acord perfect cu întregul univers material (despre cel spiritual vom vorbi puţin mai târziu!). 
  
Doar eu şi cu ea. Nimeni altcineva … 
  
Seara debutase cu un dans frenetic pe plaja cu nisipul încă încins după canicula de peste zi. 
  
Ea purta o rochie uşoară care îi scotea perfect în evidenţă formele minunate. După ce glandele noastre sudoripare s-au revoltat îndeajuns pentru o singură seară din pricina muzicii mult prea ritmată, tinerească, ne-am retras discret pe o terasă cu vedere către mare. 
  
Un suc rece şi o îngheţată ornamentată şmechereşte ne-au potolit setea biologică, sete care ne răscolise trupurile. 
  
Am vorbit mult, amândoi dorind parcă - într-un timp cât mai scurt - să aflăm totul despre celălalt. 
  
Mâinile noastre s-au atins de nenumărate ori pe tăblia lăcuită a mesei, iar picioarele noastre s-au aflat într-o continuă căutare de contact fizic cu celelalte două. 
  
Ne doream reciproc. 
  
Hormonii tropăiau prin corpurile noastre materiale mai ceva ca o herghelie de cai sălbatici aflată într-o goană nebună prin prerie. 
  
Am simţit o imensă bucurie şi uşurare atunci când cu o voce voalată m-a întrebat: 
  
- Unde mergem ? La tine sau la mine ? 
  
Aveam la hotelul unde eram cazat o cameră cu un pat dublu, graţie unei mici atenţii dăruită recepţionerului-şef. 
  
Era locul ideal pentru ce avea să urmeze. 
  
- Evident că la mine, am spus roşind uşor. 
  
- Să purcedem atunci, exclamă Alina teatral. 
  
Dincolo de uşa camerei timpul s-a comprimat dintr-odată. 
  
Nu ştiu prin ce miracol şi cum, hainele noastre lejere de vară s-au volatilizat pur şi simplu de pe noi. 
  
Ne-am trezit goi, înlănţuiţi unul de altul, un singur trup îmbibat în dorinţe şi nevoi. Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată că într-o noapte senină ca asta - la mare - voi ţine o zeiţă în braţe, l-aş fi trecut pe tip cu vorbele lui cu tot la capitolul fantastic. 
  
Dar viaţa îţi pregăteşte zi de zi, clipă de clipă, surprize de tot felul. Bune sau rele, frumoase sau urâte. 
  
- Acum … aici … te doresc cu ardoare ! 
  
Cuvintele ieşeau şuierate printre buzele ei ocupate cu sărutatul trupului meu, metodic, parte cu parte, bucată cu bucată. 
  
Palmele mele îi frământau şi remodelau trupul gol, poposind cel mai adesea pe zonele ei cele mai erogene: pulpele, fesele, sânii şi organul genital, care devenise o cavitate ce te implora să te prăbuşeşti în ea. 
  
O dată, iarăşi, din nou şi încă o dată. 
  
După un timp - relaxaţi şi liniştiţi - ne-am privit în ochi puţin jenaţi, dar plini pe dinăuntru, satisfăcuţi şi foarte fericiţi. 
  
- Îţi pare rău ? 
  
Mă întrebase pe un ton uşor maliţios, dar - dincolo de asta - am recepţionat cu un al şaselea simţ mulţumirea de sine specifică unei femei care a trecut prin câteva orgasme totale. 
  
- Nu, am răspuns scurt. Dimpotrivă ! 
  
- Ştii, n-aş vrea să mă crezi o femeie uşoară, continuă ea, dar faţă de tine am simţit o atracţie foarte puternică din prima clipă în care te-am văzut. 
  
- De ce oare ? 
  
- Nu ştiu. Am avut senzaţia că te-am mai văzut undeva, cândva, că mi-ai fost un foarte bun apropiat, sau că te cunosc de când lumea. 
  
- Poate într-o altă viaţă, glumii eu cu un zâmbet pe buze. Sau într-o altă lume ! 
  
- Crezi în astea ? 
  
- O vreme am fost ferm convins că într-o încarnare anterioară am trăit în pielea unui călugăr sihastru. Poate pentru că am căutat mereu singurătatea, pacea şi liniştea sufletească. Şi ştii de ce ? Am avut în timpul unei operaţii banale o experienţă de decorporare. Dar acum nu ştiu, nu mai sunt atât de sigur de mine. 
  
Se blocase. Abia mai târziu aveam să aflu de ce. 
  
- Ai vrea să fi doar cu mine singur, undeva departe, pe o insulă tropicală pustie ? 
  
Această deviere de la subiectul anterior mi-a adus o adiere de bun augur. 
  
Nu-mi făcea o deosebită plăcere să vorbesc cu cineva despre tendinţele mele de a sta retras, însingurat, undeva la periferia unei societăţi măcinată de energii negative. Mai ales că eu - fiind născut într-o zodie feciorelnică - aveam un fel de a gândi pe care tot eu ( dar nu numai ) îl consideram foarte logic, extrem de raţional. 
  
Doar Mariei nu-i plăcea de mine. 
  
Mă considera de multe ori prea pătrunzător prin gândurile mele, exagerat de scormonitor cu ceilalţi din jur. 
  
Şi acest lucru o enerva mereu la culme. 
  
Brusc îmi veni o idee. 
  
- În ce semn zodiacal eşti născută ? 
  
- Sunt o vomitătoare. Debordez de energie şi când vreau, dar şi când nu. Simţi ? 
  
Îşi strecură mâna sub cearşaful imaculat, poposi pe pieptul meu, după care o lăsă să alunece cu voie în jos. 
  
Peste câteva minute - îmbrăţişaţi vulcanic - icneam amândoi printre mişcări spasmodice. 
  
************************** 
  
- Ai o aură interesantă, mi-a spus ea dintr-odată. 
  
Am zâmbit. 
  
- Poţi să-mi vezi aura ? 
  
- Sigur, îmi replică ea. Uite, spre exemplu partea ta stângă este mai închisă la culoare decât cea dreaptă. Asta înseamnă că eşti dreptaci. 
  
N-o luam în serios, dar îmi plăcea jocul ăsta. Mă deconecta de realitatea materială din jurul meu. 
  
- Mai spune-mi ! 
  
- Iar în jurul capului tău culoarea este de un verde deschis, constant către luminos. Ştii ce înseamnă asta ? 
  
- Ce ? întrebai eu distrat. 
  
- Demonstrează că eşti un om inteligent şi gândeşti mult. 
  
Mă privi apoi fix şi - puţin încruntată - întrebă: 
  
- Nu mă crezi, aşa-i ? 
  
- Şi de când ai darul acesta ? intrai eu în jocul ei. 
  
- De când am murit, răspunse ea prompt. Am fost moartă circa zece minute, îţi vine să crezi ? Când am înviat am constatat că pot uneori vedea aurele celor de lângă mine. 
  
Brusc am devenit atent. Mi-am adus aminte de experienţa prin care trecusem şi eu în timpul operaţiei din anul 1989, luna decembrie. 
  
- Povesteşte-mi, iubire. Sunt numai ochi şi urechi. 
  
Alina se întoarse pe o parte, către mine, lăsând la vedere o pereche de sâni goi, defel mici şi foarte rotunzi. 
  
- Acum cinci ani eram asistentă pe o maşină SMURD. La una dintre intervenţii un bolid de mare putere ne lovi în plin, deşi trebuia să ne acorde prioritate conform legii. Maşina noastră se răsturnă şi se propti într-un pom de pe marginea drumului. Şoferul muri pe loc, un asistent şi medicul scăpară doar cu câteva zgârieturi şi cu câte o luxaţie la picioare, iar eu care mă aflam în faţă lângă şofer am rezistat până la spital într-o stare foarte gravă, cu rupturi de organe interne. 
  
Făcu o pauză, timp în care îşi aprinse o nouă ţigară. 
  
Eram numai ochi şi urechi. 
  
- La puţin timp după ce am ajuns la spital am murit. Nu glumesc. Medicilor le-au trebuit zece minute să mă resusciteze. Au reuşit până la urmă. De undeva de sus eu am văzut toate aceste manevre. Nu mă crezi, aşa-i ? 
  
Rămăsesem fără grai. Încă nu eram pregătit să-i spun că trecusem şi eu printr-o experienţă asemănătoare. 
  
- Mi-am revăzut întreaga viaţă, după care m-am trezit aspirat într-un tunel semi-întunecat, la capătul căruia am zărit o lumină albă cu care simţeam instinctiv că vreau şi trebuie să mă contopesc. Acea lumină emana o dragoste fără margini şi o pace cum nu-ţi este dat să simţi în corpul tău material. 
  
Se opri pentru o clipă, trase un fum din ţigara mentolată, după care continuă : 
  
- Am ajuns la capătul tunelului, am ieşit din el şi am simţit în acea lumină unică, nemaiîntâlnită (ciudat - defel orbitoare !), prezenţa unei fiinţe pe care nu o vedeam, dar ştiam instinctiv că se regăsea acolo, ocrotindu-mă cu nemăsurata ei dragoste. Am auzit apoi o voce caldă venind dinspre lumina aceea de nedescris în cuvinte, o voce foarte sonoră şi bărbătească, care m-a întrebat : „Ce-ai făcut cu viaţa ta ?”. 
  
Îşi lăsă capul într-o parte şi două lacrimi plumbuite se zăriră în colţul ochilor ei. 
  
- Mi-era ruşine, o ruşine de neimaginat faţă de entitatea din lumină care mă întrebase asta. Nu am fost vreodată uşă de biserică şi acest lucru, acolo şi atunci, m-a durut sfâșietor. Nu cred că existe cuvinte care să reflecte uriaşele mele păreri de rău. După care, brusc şi extrem de dureros, m-am simţit trasă înapoi în corpul meu material … 
  
*************************** 
  
Concediile noastre s-au terminat în curând şi ne-am reluat fiecare dintre noi, eu şi Alina, viaţa rutinată de zi cu zi. Eu în Valea Jiului, iar ea în Bucureşti. 
  
O vreme am ţinut legătura, vorbeam des la telefon, apoi convorbirile noastre se răriră din ce în ce, oprindu-se la un moment dat cu totul. Ultima ştire de la ea am primit-o rece, fără să mă mai intereseze în vreun fel. 
  
Se angajase la un spital privat din capitală ca asistentă-principală şi era extrem de mulţumită de noul ei loc de muncă. 
  
Alina Petrescu dispăru pentru totdeauna din viaţa mea. 
  
Punct. 
  
************************** 
  
Să se fi întâlnit Alina cu Fiinţa Supremă de Lumină despre care catolicii spun că este Dumnezeu sau Iisus ? 
  
În funcţie de apartenenţa lor religioasă, unii dintre oamenii reveniţi din moarte spun că l-au întâlnit pe Buddha sau Allah. 
  
Dar - oricum ar fi - toţi subiecţii se pun de acord într-o singură privinţă: acea „Entitate de Lumină” radiază o iubire şi o înţelegere infinite. 
  
De aceea cei mai mulţi dintre subiecţi nu vor să mai revină în corpul material. 
  
Atenţie : se simt cu toţii ca şi cum s-ar fi întors acasă dintr-o lungă şi dureroasă călătorie suferindă, care a fost chiar viaţa lor pe Pământ ! 
  
Cu o definiţie clasică, putem numi moartea starea din care nu se mai revine, o stare în fapt ireversibilă. 
  
Deci din moment ce subiecţii care au avut o experienţă T.A.M. (Trăire în Apropierea Morţii) au revenit la viaţă, ei nu au murit în sensul strict al cuvântului. Pur şi simplu fuseseră îndeplinite toate condiţiile decesului. Inima lor încetase să mai bată un anumit timp, iar respiraţia se oprise. 
  
Se cunosc cazuri în care activitatea cerebrală a dispărut complet, pentru ca după aceea să se reia brusc. 
  
În cazurile de hipotermie (scăderea spectaculoasă a temperaturii corpului) se întâmplă să nu mai fie nici o urmă de undă cerebrală până când corpul începe să se reîncălzească. 
  
Toţi aceşti oameni se găsesc extrem de aproape de moarte dar - prin definiție - încă nu au murit. 
  
Aceste situaţii pun însă în discuţie regula celor zece minute conform căreia, în caz de stop cardiac cu o durată mai mare de cifra zece, nu mai există nici un motiv de a continua reanimarea întrucât creierul ar fi serios deteriorat din pricina lipsei de oxigen. 
  
Tehnicile moderne de reanimare ar trebui să determine medicii să revadă această regulă. 
  
În cartea „Drumul spre omega” ( de Elisabeth Kubler-Ross ) se descrie acest uimitor fenomen pe care autoarea l-a întâlnit la muribunzi. Ea descrie mărturiile făcute de oameni care ajung în pragul morţii, omega reprezentând sfârşitul alfabetului grec şi - prin analogie - moartea ca sfârşit al vieţii, „omega” fiind scopul evoluţiei umane ca ultimă destinaţie către care tinde, inexorabil, umanitatea. 
  
Relatările acestor oameni ajunşi în pragul morţii sunt identice, indiferent de rasă, religie, naţionalitate, grad de cultură. 
  
Este foarte semnificativ faptul că aceşti oameni - reveniţi din moarte la viaţă - şi-au schimbat profund viaţa lor morală şi spirituală, devenind fiinţe mai iubitoare şi mai compătimitoare, prototipuri ale unei noi rase mai avansate a speciei umane. 
  
Ce alte dovezi referitoare la o viaţă spirituală după moartea corpului fizic mai putem găsi ? 
  
O sumedenie, dacă vrei cu adevărat să deschizi ochii, aş spune eu. 
  
Voi relata încă o întâmplare la care am fost chiar eu martor, în anul 2008, pe când mă aflam la căpătâiul unui muribund bolnav de cancer. 
  
Se spune că în clipele ultime de viaţă, cel aflat în agonie are - pe lângă vederea spaţială tridimensională - şi o vedere astrală. Ceea ce înseamnă că vede în … lumea de dincolo ! 
  
Respectivul muribund (nu are importanţă cine era persoana) se regăsea foarte aproape de marea trecere. Brusc, îşi întoarse faţa lividă către mine şi - cu o voce slăbită, sacadată - mă întrebă mirat. 
  
- Cine sunt cei doi bărbaţi care stau la masă ? Nu-i cunosc. Ce caută ei în casa mea ? 
  
În încăpere se aflau fiica persoanei în cauză, eu şi cu el. Fireşte, nimeni altcineva ! 
  
După care muribundul se însenină dintr-odată la faţă, zâmbi şi încercă să se ridice în pat pe coate. Privirile lui erau aţintite undeva peste umărul meu stâng, înspre tavanul văruit în alb. 
  
- Mamă, tu aici ? bâgui tremurând. 
  
După care recăzu pe pernă şi îşi dădu duhul. 
  
Cred că este inutil să precizez faptul că mama lui era moartă de douăzeci şi ceva de ani. 
  
Venise spiritul femeii după băiatul ei ca să-i uşureze trecerea din planul material în cel astral ? 
  
Extrem de probabil din punctul meu de vedere - având şi eu o experienţă T.A.M. - în care mi-am revăzut bunică moartă de un an de zile. 
  
************************* 
  
În volumul „Misterul morţii” (autor C. Firu) este descris un caz de decorporare extrem de interesant. 
  
„Într-o noapte călduroasă a anului 1919, Jane Barett (născută Babrowicz) fu lăsată singură acasă de către părinţii ei, care plecară la New York, la înmormântarea mătuşii Lucy. 
  
Fată de doisprezece ani, Jane respinsese propunerea părinţilor ei de a aduce o îngrijitoare care să o supravegheze cât timp ei urmau să lipsească. 
  
În timp ce lenevea în pat, încercând să adoarmă în noaptea toridă, Jane începu să înoate prin acele limburi dintre trezie şi somn. 
  
Deodată, avu impresia că se înalţă spre tavan. Îşi spuse că poate este pe cale de a muri. 
  
Traversă tavanul şi porni plutind în noaptea de vară, împinsă parcă de o forţă necunoscută. 
  
Văzu în îndepărtare o luminiţă spre care părea că se îndreaptă. Când ajunse la ea, fu surprinsă să se regăsească într-o încăpere ce îi părea întrucâtva familiară. 
  
Printre oamenii din încăpere se aflau unchiul Harry, bunica şi alţii, pe care nu-i cunoştea, stând toţi în cerc şi vorbind în şoaptă. Apoi i-a văzut pe mama şi pe tatăl ei şi a înţeles imediat unde se afla; la înmormântarea mătuşii Lucy. 
  
Când părinţii ei se întoarseră, Jane le povesti tot ce văzuse. Le descrise poziţia sicriului, culoarea hainelor cu care era îmbrăcată mătuşa Lucy, felul în care îi fusese coafat părul. 
  
Nu fără o oarecare nelinişte, părinţii îi confirmară spusele. Totul se petrecuse aşa cum le povestise ea. Asistase în vis la înmormântarea mătuşii Lucy.” 
  
************************* 
  
Se cunosc multe relatări care descriu trăirile după moarte, ele există de când lumea. 
  
Nu este astfel o noutate faptul că prin moarte - sau prin stări apropiate morţii - se produc anumite evenimente şi trăiri mistice, sau chiar fenomene de iluminare. 
  
În această stare spiritul este eliberat de corpul material şi se orientează spre adevărul veşnic. Putem considera că subiectul suferă într-un astfel de caz „un proces de evoluţie individuală.” 
  
Sunt multe religii mistice, comunităţi ezoterice, unde se practică şi astăzi un aşa-zis „ritualul al iniţierii”, deoarece - consideră adepţii - numai prin moartea fizică devine accesibilă intuirea adevărului şi astfel „o desăvârşire umană”. 
  
Creştinii adoptă un model asemănător prin taina morţii şi învierii lui Iisus. 
  
În fapt, una dintre cele mai stranii experienţe prin care poate trece o fiinţă umană materială este să-şi părăsească trupul. 
  
Gândirea noastră europeană este mult prea puţin pregătită să accepte o asemenea idee. 
  
Formaţi în spiritul materialist şi pozitivist modern, suntem înclinaţi să credem că spiritul este o simplă funcţie a organismului şi că nu poate supravieţui în afara acestuia. 
  
Totuşi, de-a lungul istoriei, sunt mult mai numeroase concepţiile religioase şi filozofice care susţin că spiritul nu depinde decât temporar şi oarecum întâmplător de suportul său organic (vezi termenul „simbiot”) şi că el este destinat a se elibera din închisoarea sa materială. 
  
Se poate spune că, în linii mari, desprinderea spiritului de trup este experienţa fundamentală care stă la baza credinţelor despre nemurirea sufletului. 
  
Este această experienţă o simplă superstiţie şi halucinaţie sau, dimpotrivă, un fenomen extrem de real ? 
  
Dacă în veacurile trecute desprinderea spiritului de trup a fost considerată întotdeauna ca ţinând de domeniul religiei, în ultimele decenii s-au înmulţit relatările venite din partea unor oameni normali din punct de vedere psihic, fără nici o legătură cu mistica, uneori chiar … atei ! 
  
Obiect al religiei şi al practicilor oculte, decorporalizarea a sfârșit prin a atrage atenţia minţilor lucide a oamenilor de ştiinţă. 
  
Numită în cele mai diverse moduri, după domeniul în care este abordată - disociere, transcendere, bilocaţie, călătorie mentală, separare, proiecţie astrală - decorporalizarea se vădeşte a fi, în mod tot mai evident, un fenomen real ce anunţă, poate, o adevărată mutaţie antropologică a umanităţii : transformarea lui „homo sapiens” în treapta următoare evolutivă, mult aşteptatul „homo divinitas” … 
  
******************************* 
  
Mereu - de când mă ştiu - am fost o fire curioasă, neadaptabilă explicaţiilor banale date de oameni de ştiinţă incompetenţi, mult prea legaţi de planul material, pentru a o înţelege pe cea non-materială. 
  
M-a pasionat orice care pe lumea asta - şi nu numai ! - nu prezenta explicaţii logice, raţionale. 
  
În anul 1982- student fiind în anul întâi - am înfiinţat în Petroşani, împreună cu un grup de prieteni şi colegi la fel de entuziaşti ca şi mine, un club de tineret denumit „MINER - CLUB 2001”, format dintr-un cenaclu de literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, precum şi un grup de studiu în enigmologie şi chiar speologie. 
  
Bineînţeles, am întâmpinat greutăţi mari din partea cadrelor comunisto-securiste, care ne-au acuzat ne foarte multe ori de cosmopolitism. 
  
Aveam până şi informatorii lor înfiltraţi printre noi, de aceea trebuia să fim mereu extrem de atenţi despre ce discutam sau ce anume scriam. 
  
Pe vremea aceea exista în România o puternică mişcare de literatură science-fiction, denumită FANDOM. 
  
**************************** 
  
În anul 1981 am făcut armata - la termen redus (nouă luni) - în localitatea Lugoj, în cadrul Ministerului de Interne, arma Securitate Militară. 
  
Când am revenit în Petroşani, în anul 1982, am cunoscut-o pe Maria. 
  
Îi plăcea să i se spună Mariana, deşi numele de buletin era (şi este) Maria. 
  
Am fost prieteni trei ani, alţi trei logodiţi şi în anul 1986 (eram în penultimul an de facultate) ne-am căsătorit. 
  
Maria, deşi este ortodoxă, a fost de acord ca ceremonia de cununie s-o facem în biserica catolică (cacofonie permisă). 
  
Ştiaţi că la cultul catolic nu te mai poţi cununa cu altă femeie, spre deosebire de cel ortodox ? 
  
Din punctul lor de vedere, cea cu care intri în biserică şi te cununi în cultul catolic, bărbatul şi femeia - în faţa lui Dumnezeu - rămân soţ şi soţie pentru eternitate. Ceea ce nu se întâmplă la cultul ortodox. 
  
De aceea, deşi divorţul meu de Maria s-a produs în anul 2001, după cincisprezece ani de convieţuire sub acelaşi acoperiş, ea, în faţa lui Dumnezeu, precum şi în sufletul meu mai ales, rămâne soţia mea spirituală, indiferent de bucata aceea banală de hârtie pe care ne-a eliberat-o Judecătoria din Petroşani şi pe care scrie: SENTINŢĂ DE DIVORŢ. 
  
Vacs. 
  
Să nu uităm ce scrie în Cartea Sfântă: 
  
„Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să desfacă.” ! 
  
Maria a fost mereu o femeie de casă. Nu-i plăcea să participe la şedinţele de cenaclu ţinute în fiecare sâmbătă după-amiază, nefiind o adeptă a literaturii science-fiction sau a enigmelor care ne înconjurau şi ne gâdilau curiozitatea. 
  
Dar avea o încredere oarbă în mine. 
  
Îi plăcea să facă ordine pe biroul meu unde care se regăseau, în cea mai mare dezordine, materiale legate de ciudatele dispariţii din Triunghiul Bermudelor, despre fenomenul O.Z.N., despre viaţa spirituală după moartea fizică în care ea nu credea (chiar, mă întreb şi acum: oare de ce nu ?). 
  
Ortodoxismul este un cult religios care promovează continuitatea vieţii sufletului după moarte, în rai sau, mai grav, în iad. 
  
Firesc ar fi fost să creadă în asta, să fie de acord cu cercetările mele în domeniu. 
  
****************************** 
  
- Te iubesc, Mariana ! 
  
- Şi eu ţin mult la tine, Liviu, spunea mereu ea. 
  
O priveam, întins pe patul dublu din dormitor, cum îşi lepăda hainele de casă şi se cuibărea la pieptul meu, gângurind uşor. 
  
Partidele noastre de amor se întindeau pe parcursul multor ore, în care schimbam puţine cuvinte. 
  
Maria nu era o vorbăreaţă. 
  
Poate şi lipsa de comunicare a avut un aport însemnat în despărţirea noastră. 
  
- Ador să fac dragoste cu tine, îmi şoptea deseori la ureche. 
  
- Eşti minunată, draga mea, eşti sufletul meu pereche, îi răspundeam eu docil. 
  
- Dacă mor, o să-ţi fie dor de mine ? 
  
- Ha ! … dar dacă mor eu, ţie ţi-ar fi ? Te-aş bântui o viaţă întreagă ! 
  
- Nu mă speria. Tu ştii că eu nu cred în viaţa de după moarte. Ceea ce ţi s-a întâmplat la operaţie, cu anestezia aia generală, nu a fost decât un vis. De ce nu vrei să pricepi ? Din moarte nu te mai întorci. Ai închis ochii şi … gata ! 
  
Merita să încerc s-o conving că nu are dreptate ? 
  
N-aş fi reuşit. 
  
O priveam cu plăcere când, satisfăcuţi ambii-amândoi (scuzaţi-mi pleonasmul intenţionat), mereu se ridica ea primul din pat, trupul ei gol asemuit de mine cu o trupul unei Afrodite (Maria făcea sport de performanţă, atletism), drumul către baie, după care rămâneam singur. 
  
Singur cu mine însumi. 
  
Viaţa este complicată, dragii mei ! Mi-s convins că mulţi dintre voi îmi daţi dreptate. 
  
Fiecare individ cu destinul propriu. Nu te poţi abate de la cele hotărâte pentru tine, în viaţă, de Creator. 
  
Şi - credeţi-mă vă rog ! - El ştie mult mai bine ce-i trebuie fiecăruia. Nici măcar nu trebuie să ceri. 
  
Punct. 
  
********************************* 
  
În cartea „Viaţa după pragul morţii” autorul Eugen Celan relata: 
  
„Apare aşadar evident faptul că, la limita vieţii, se produc fenomene guvernate cel puţin în parte de legile fizicii şi chimiei cunoscute nouă, care modifică dramatic starea de echilibru instabil ce caracterizează atributele vieţii. 
  
La limitele acestui hotar, în momentul când organismul începe să-şi piardă caracteristicile a ceea ce subînţelegem prin viu, se petrec fenomene care se repercutează nu numai în planul structurilor fizice şi mecanismelor fiziopatologice mai mult sau mai puţin bine cunoscute, ci îşi pun amprenta mai ales asupra trăirilor psihice ale conştientului, asupra zonei conştiinţei atât a subiectului care trece pragul vieţii, cât şi - nu de puţine ori - a altor persoane cu care acesta vine în contact. 
  
Acest contact este imediat sau mediat, fiind stabilit mai ales între persoane care au avut în timpul vieţii legături afective de o anumită intensitate a trăirilor, care se accentuează brusc în asemenea clipe.” 
  
*********************************** 
  
Pe când era intern la un spital din Georgia, celebrul Raymond Moody făcea un consult de rutină asupra unui pacient, Sam, un pacient de nouă ani care, din pricina unei boli a glandelor suprarenale, cu un an în urmă făcuse un stop cardiac şi fusese gata să moară. 
  
Vorbea cu el despre boala lui. 
  
Dar, deodată, i-a spus brusc, dar cu un glas extrem de scăzut. 
  
- Anul trecut am murit. 
  
Medicul l-a luat încetişor şi l-a făcut să-i povestească ce se întâmplase. I-a explicat că, după ce murise, plutise în afara corpului său. 
  
Vedea, dedesubtul lui, doctorul care îl apăsa pe piept pentru a-i reactiva inima. Sam, aflat în această stare de conştiinţă modificată, a încercat să-l împiedice pe medic în a-l mai lovi, dar nu a reuşit să-i atragă atenţia. 
  
În acel moment, Sam s-a simţit urcând foarte repede în aer, în timp ce Pământul se îndepărta sub picioarele sale. 
  
După aceea a traversat un tunel întunecos. 
  
La capătul tunelului a fost întâmpinat a fost întâmpinat de un grup de „îngeri”. Ray l-a întrebat dacă aceşti îngeri aveau aripi şi Sam a răspuns că nu. 
  
- Străluceau, a spus el. Erau luminoşi şi toţi mă iubeau foarte mult. 
  
A mai relatat că acolo totul era plin de lumină. Reuşea totuşi să zărească nişte peisaje campestre de o extremă frumuseţe. 
  
Locul acela ceresc era înconjurat de o … barieră ! 
  
Îngerii i-au explicat că, dacă trecea de acea barieră, nu se mai putea întoarce la viaţă. O fiinţă de lumină (Sam a numit-o Dumnezeu) i-a spus atunci că trebuia să plece înapoi şi să reintre în corpul lui. 
  
- Nu voiam să plec înapoi, dar am fost forţat ! a mai adăugat Sam. 
  
Ray a aflat de la Sam că nici măcar un singur moment nu i-a fost frică. 
  
Frica pe care ar fi trebuit să o aibă fusese înlocuită de plăcutele amintiri determinate de întâlnirea cu Fiinţa de Lumină. 
  
************************************* 
  
În mod extrem de sigur moartea nu există. Omenirea va trebuie să se obişnuiască - vrând-nevrând - cu această idee, care îi va schimba radical viziunea asupra vieţii fizice, cea din planul material. 
  
Noi am existat dintotdeauna (fiind o parte a lui Dumnezeu) şi - fireşte ! - vom exista pentru totdeauna. 
  
( va urma ) 
  
Referinţă Bibliografică:
EXISTENŢA SPIRITUALĂ DUPĂ DISPARIŢIA TRUPULUI FIZIC (NU CREZI, NU CITI ! GREU ÎŢI VA FI ÎNSĂ CÂND, VRÂND-NEVRÂND, TE VEI LOVI DE ASTA …) / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1919, Anul VI, 02 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!