Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1877 din 20 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

ÎNTRE DOUĂ HOTARE, TIMPUL ŞI VIAŢA. DINCOLO, ETERNITATEA !
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO : 
  
„Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. 
  
Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. 
  
Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui.” 
  
( Emil Cioran ) 
  
Voi începe această disertaţie privitoare la o temă extrem de interesantă pentru fiinţa umană, continuitatea existenţei după moartea trupului, cu o experienţă personală. 
  
În facultate am practicat sportul, fiind membrul unui club de judo. La unul dintre antrenamente am avut un accident stupid, luxându-mi accidental umărul stâng. 
  
Deşi durerea era atroce (mereu am fost un orgolios), nu l-am anunţat pe senseiul-antrenor şi în baia sălii de sport am reuşit cu chiu şi vai să-mi pun singur umărul la loc. 
  
Ei bine, de atunci, la orice mişcare bruscă a braţului stâng, îmi sărea umărul din locaşul lui. De fiecare dată reuşeam să mi-l pun singur la loc, acest neajuns obligându-mă să mă las de sportul practicat. 
  
După câţiva ani de chin m-am hotărât să apelez la un medic ortoped din Petroşani, renumitul pe vremea aceea doctor Subin, un foarte bun profesionist în domeniu. 
  
Acesta, după ce m-a consultat cu mare atenţie, uimit şi neîncrezător în puterea mea de a-mi repune de fiecare dată singur umărul la loc şi spunându-mi că marea majoritate nu suportă o asemenea durere, m-a diagnosticat prezumtiv cu ruptură sau întindere de ligament braţ-umăr. Mi-a explicat că pentru rezolvarea problemei trebuie o intervenţie chirurgicală numită sutură sau scurtare de ligament, intervenţie pe care o va face chiar el. 
  
Fireşte, am acceptat. 
  
Aşa se face că începutul lunii decembrie anul 1989, doar cu câteva săptămâni înaintea loviturii de stat sau de palat din acel an, m-a prins pe un pat de spital în aşteptarea operaţiei propriu-zise. 
  
A treia zi după internare, la vizită, doctorul Subin mi-a spus : 
  
- Mâine la orele nouă vei intra în sala de operaţie. La cuţit. Să fii pregătit sufleteşte. 
  
Râdea. Instinctiv am început şi eu să râd. Era prima operaţie din viaţa mea, dar nu conta nimic altceva decât să-mi fie rezolvată problema care mă supăra de atâta timp. 
  
************************** 
  
Întins pe masa de operaţie, cu privirile ţintuite în tavan, aşteptam. O asistentă drăguţă mi-a introdus în gură un tub subţire din cauciuc plasticat, iar medicul anestezist care asista la operaţie m-a înţepat într-una dintre venele braţului drept cu o seringă prin care trebuia să intre în organism soluţia pentru anestezia generală. 
  
Am simţit la început o uşoară ameţeală. 
  
- Numără până la zece, mi-a spus anestezistul. 
  
Am început fireşte să număr şi ţin bine minte că ultimul număr pe care am apucat să-l mai spun, din ce în ce mai ameţit, a fost şapte. 
  
După care am adormit, un fel de-a spune, deoarece întregul trup mi-a fost anesteziat. 
  
************************** 
  
Până aici, nimic neobişnuit. 
  
La un moment dat însă am realizat că ceva nu era în ordine. 
  
Ce mama dracului căutam eu, treaz şi extrem de conştient, un conştient cum nu l-am mai trăit vreodată, mult prea intens, deasupra mesei de operaţie, deasupra unui corp care cu stupoare am constatat că era al meu, cu un chip pe care numai în oglinzi îl mai văzusem, dar acum urât şi schimonosit, cu buzele strâmbe şi aplecat într-o parte. 
  
Am realizat apoi că mă simţeam extrem de uşor şi ceva (sau cineva) mă împingea în sus către tavanul alb din sala de operaţie în care mă regăseam eu (dar care eu ?) şi … trupul inert întins pe masă. 
  
Am remarcat instantaneu, pierdusem noţiunea timpului, că pot vedea în acelaşi timp corpul meu, dar şi tavanul încăperii. Ca şi cum aş fi avut un ochi pe ceafă. Vedeam totul panoramic, la trei sute şaizeci de grade, dar ce m-a deranjat cel mai mult era vânzoleala din jurul mesei, precum şi chipurile disperate ale celor doi medici, ortopedul şi anestezistul, ale asistentelor, chiar dacă aveau toţi partea de jos a feţei acoperită cu banalul tifon alb folosit în timpul operaţiilor. 
  
Atunci am început să aud un ţiuit supărător, nu foarte tare, dar enervant, nu ştiu de unde venea şi mă deranja enorm. Totuşi mă simţeam bine, uşor, liniştit, o pace dumnezeiască extraordinară pusese stăpânire pe mine, după care m-am pomenit lipit ( poate nu este chiar termenul corect ) de tavan, într-un anumit fel mă simţeam un tot unitar cu acesta. 
  
Îi auzeam pe cei de jos, nu-mi venea să cred, ei jos, eu sus, vorbindu-şi unul altuia, ambii medici răcneau unul la celălalt, poate la asistente, naiba ştie, pentru că nu puteam distinge ce spuneau, era ca şi cum m-aş fi aflat, din acest punct de vedere, foarte departe de ei sau auzul meu, din pricina ţiuitului continuu, slăbise cu mult sub valori normale. 
  
Apoi am zărit o lumină albă (nemaiîntâlnit de intensă în strălucire) primprejurul meu, apropiindu-se încet, foarte încet, învăluind totul din încăpere, lucrurile de jos se distorsionau ca într-un film vechi la care pelicula de şaisprezece milimetri începe să ardă, iar eu (iarăşi mă întreb: care eu ?) mă simţeam împins din ce în ce mai departe de spaţiul ciudat de ireal aflat încă sub mine. 
  
În acel moment am văzut ceva care, în loc să mă înspăimânte, m-a bucurat la culme. 
  
Bunica mea după mamă, moartă de un an de zile, apăru ca din senin lângă mine. Deşi n-o recunoscusem la început, instinctiv am ştiut că este ea. Ciudat mi s-a părut faptul că întinerise între timp, nu i-aş fi dat mai mult de treizeci de ani. 
  
Iar în spatele ei am zărit - incredibil ! - o mulţime de sfere de lumină roşie în mişcare continuă. 
  
M-am îndreptat fericit către ea ( mă crescuse de la o vârstă fragedă, părinţii mei având amândoi servici la stat). 
  
Dar, în acel moment fulminant, am realizat înciudat că nu puteam să fac acest lucru deoarece întregul peisaj din jurul meu s-a schimbat brusc. 
  
M-am trezit într-un salon de spital unde o femeie tânără se regăsea în chinurile facerii. Am privit-o cu atenţie şi am recunoscut-o. Era mama mea care mă aducea pe lume. 
  
După care, cu o viteză ameţitoare, dar extrem de clar şi lucid, mi-am revăzut copilăria, pubertatea, adolescenţa, tinereţea şi maturitatea. 
  
Era ca şi cum un film în relief - care mă înconjura din toate părţile - se derula în mare grabă în spaţiul în care mă aflam, iar eu, un simplu observator intern, conştientizam lucrurile bune şi rele pe care le trăisem pe parcursul vieţii. 
  
Am scris „conştientizam” pentru că viaţa mea, privită prin prisma faptelor rele, net negative, mă determinau să resimt o durere şi un regret uriaş care puneau - ca şi ghearele unui vultur hulpav - stăpânire, încetul cu încetul, pe ego-ul meu neîntrupat. 
  
Mai ştiu că aş fi vrut să intervin în acel mozaic şi să-mi îndrept faptele rele, dar concomitent realizam că acest lucru nu-mi era permis. 
  
Am luat parte la cea mai cruntă, cea mai nemiloasă, cea mai intensă şi vie auto-judecată care mi-a fost dată s-o trăiesc vreodată. 
  
Suferinţa pe care am adus-o multora de-a lungul anilor trecuţi ardea în mine, eu eram cel care suferea în locul lor, parcă aş fi trăit un propriu iad interior. Nu există cuvinte care să descrie aceste stări şi simţăminte care - deşi le vedeam panoramic în juru-mi - trăirile în sine erau groaznic de dureroase. 
  
Apoi, brusc, toate acestea dispărură şi am zărit intrarea într-un tunel, ca o gură imensă de peşteră semi-întunecată, care se apropia vertiginos de mine, iar eu de ea. Era în fapt un vortex, o punte Einstein-Rosen, o banală gaură de vierme care ducea cel mai probabil ÎN LUMEA DE DINCOLO. 
  
STOP JOC … 
  
Am realizat mut de uimire cum, dintr-odată, gura tunelului se opreşte o fracţiune de timp (care timp?), după care - cu aceeaşi viteză - se îndepărtează de mine. 
  
M-am trezit levitând din nou în încăperea sălii de operaţie, în fapt simţeam cum sunt tras în jos către trupul meu material („nu, nu vreau înapoi ! „ - m-am pomenit ţipând, de parcă m-ar fi putut auzi cineva). 
  
Reintrarea în acel trup „murdar” s-a realizat prin creştetul capului, acest lucru nu-l voi uita niciodată. 
  
Cunoaşteţi senzaţia pe care o simţiţi atunci când vă trageţi pe mână nişte banale mănuşi chirurgicale, foarte strâmte, care vă obturează parţial mişcările degetelor şi vreţi să vă scăpaţi cât mai repede de ele ? 
  
Ei bine, o stare asemănătoare am simţit eu, sau conştientul meu, în momentul în care mi-am reocupat corpul plămădit de Dumnezeu din ţărână. 
  
După care n-am mai simţit nimic, întunericul propriului meu creier acoperindu-mă întru-totul într-un giulgiu de necunoştinţă. 
  
****************************** 
  
M-am trezit, întrupat de data asta, horcăind, pe masa de operaţie. Nu puteam respira. Plămânii mei nu primeau aerul pe care încercam cu mare dificultate să-l trag în piept. Ca şi cum trupul meu refuza acest dar dumnezeiesc, fără de care nu poţi supravieţui. 
  
- Hai, nu te mai prosti ! mi-aduc foarte bine aminte că mi-a spus medicul anestezist, după care m-a lovit de câteva ori cu latul palmelor în zona celor doi plămâni. 
  
Ciudat ! Deşi încă nu puteam respira, mă simţeam extrem de fericit. Nu-mi era frică de moarte, o moarte groaznică, cea printr-o posibilă asfixiere din lipsă de aer. Era ca şi cum aş fi lăsat undeva în urmă instinctul meu de conservare, în călătoria pe care o făcusem departe de materie. 
  
Încetul cu încetul mi-am revenit totuşi. Respiram normal, ahtiat parcă după aerul cu miros de iod şi medicamente din încăpere. 
  
- Operaţia a reuşit, a spus doctorul Subin, ortopedul, în timp ce una dintre asistente îi ştergea cu tifon broboanele de sudoare de pe frunte. Duceţi pacientul la terapie intensivă ! 
  
Atunci am realizat că umărul şi mâna mea stângă erau imobilizate în gips. 
  
- Să nu-ţi mişti mâna, m-a atenţionat cel care mă operase, să se întărească bine gipsul. Să puneţi un radiator lângă pat ! 
  
- Am înţeles dom’ doctor şi vă mulţumesc, am spus eu zâmbind, după care am fost scos din sala de operaţie şi dus în salonul de terapie intensivă unde am stat doar o noapte, a doua zi dimineaţa fiind readus în patul meu din salonul de ortopedie. 
  
****************************** 
  
Am mai stat o săptămână în spital, după care am fost externat. 
  
Dar nu pot să trec fără să vă povestesc ce mi-a spus doctorul Subin atunci când - părăsind salonul după ce mi-am luat rămas bun de la ceilalţi pacienţi, urându-le sănătate maximă - am intrat în cabinetul lui de la capătul culoarului de pe secţie. 
  
Eram doar noi doi, eu şi cu el, când - uşor încruntat - m-a întrebat: 
  
- Eşti sperios de felul tău ? 
  
- Nici vorbă, dom’ doctor, i-am răspuns eu amuzat, bănuind ce-avea să-mi spună. 
  
- Nu vreau să-ţi ascund faptul că în timpul operaţiei ai fost circa două minute în moarte clinică. Inima ta a încetat să mai bată. A trebuit să recurgem la metodele de resuscitare. M-ai speriat de moarte ! Ce-a fost în capul tău ? 
  
- Păi, în cazul acesta, dumneavoastră sunteţi cel sperios, i-am răspuns eu râzând în hohote. Nu eu ! 
  
- Măi tinere, cu aşa ceva nu-i de joacă. Ai murit, înţelegi ? 
  
- Cât încă mai respir sunt mai viu ca niciodată, am spus, eu venisem să vă mulţumesc încă o dată pentru reuşita operaţiei. 
  
N-aveam de gând să-i relatez despre experienţa T.A.M. (Trăire în Apropierea Morţii) prin care trecusem. Mă întreb şi acum: dacă i-aş fi povestit, m-ar fi crezut oare ? 
  
Răspunsul la această întrebare nu-l voi afla vreodată. 
  
- Şi să vii săptămânal în policlinică la mine la control, ai auzit măi, trezitule din morţi ? 
  
- Am să vin dom’ doctor, sigur c-am să vin, am spus eu părăsind încăperea. 
  
****************************** 
  
FEMEIA CU VOALUL NEGRU 
  
Mistuitoarele incendii 
  
Ale inimii podişuri 
  
Pentru suflete remedii 
  
Coborâşuri şi suişuri. 
  
Focul roş’ ce nu-mi dă pace 
  
Gheena chinului din mine 
  
Stă chezaş să nu m-atace 
  
Cea care mereu revine. 
  
E femeia de culoare 
  
Parte din infernul negru 
  
Ea dorind în plin ardoare 
  
Trupul meu mizer - integru. 
  
Mi-aş dori s-o pot supune 
  
S-o strivesc de pragul porţii 
  
Visul meu de dor minune 
  
E s-o scot din calea sorţii. 
  
Nesatisfăcută zace 
  
În patul ei cu negre perne 
  
Aşteptând să mă atace 
  
Din labirinturi şi caverne. 
  
Este singura din lume 
  
Ce mizere lucruri drege 
  
Are un vertij renume 
  
Suferinţele culege. 
  
Mă va avea până la urmă 
  
Căci e o perseverentă 
  
Şi voi serba într-a ei turmă 
  
Moartea mea cea inerentă. 
  
…………………… 
  
Mă trezesc ud de sudoare 
  
În patul meu murdar de vise 
  
Şi mă simt fără valoare 
  
Un actor de prin culise. 
  
Sătul în plin mi-s iar de toate 
  
Golul sufletului doare 
  
Dar e o zi şi mâine poate 
  
Unii se nasc şi-un altul moare. 
  
( Autorul poeziei : subsemnatul ) 
  
****************************** 
  
Păşind pe culoarul secţiei de ortopedie, mă gândeam la tunelul acela prin care ar fi trebuit să trec. Ce-aş fi găsit oare la capătul acestuia ? 
  
Neîndoielnic, LUMEA DE DINCOLO, un univers pur spiritual, în care vom ajunge cu toţii atunci când ne va veni sorocul. 
  
ASTRALUL. 
  
****************************** 
  
Experienţa aceea m-a marcat pentru toată viaţa. 
  
Dar mai este ceva ce am omis să vă spun : 
  
După această trăire în afara trupului, timp de câteva luni bune de zile, am constatat că - mai ales în liniştea nopţii - auzeam acel zumzet supărător pe care îl recepţionasem în perioada despărţirii de trup. 
  
Şi tot după această trăire în afara trupului am început să fiu interesat de domeniul experienţelor T.A.M. (Trăiri în Apropierea Morţii). 
  
Instinctul de conservare îmi slăbise şi începusem să nu mai pun o bază prea mare, ca înainte, pe partea materială a vieţii, concentrându-mă mai mult asupra celei spirituale. 
  
UN LUCRU ESTE FOARTE CLAR PENTRU MINE: 
  
DUMNEZEU CHIAR EXISTĂ ! 
  
Înainte eram un ateu convins … 
  
************************************ 
  
Raymond Moody, unul dintre cei mai respectaţi cercetători în domeniul T.A.M., spune într-una din cărţile lui : 
  
„Există totuşi o altă viziune, una care respinge ideea că moartea este anihilarea conştiinţei. Potrivit acestei tradiţii, mult mai veche probabil, un aspect al fiinţei umane supravieţuieşte , chiar şi după ce trupul fizic încetează să mai funcţioneze şi este distrus în ultimă instanţă.. Acest aspect persistent a fost numit în mai multe feluri: psihic, suflet, minte, spirit, eu, fiinţă şi conştiinţă. 
  
Dar oricum ar fi numit acest aspect, ideea că cineva ar trece într-un alt cadru de existenţă, este printre cele mai venerabile credinţe umane. 
  
Există în Turcia un cimitir folosit de oamenii de Neanderthal în urmă cu aproximativ 100.000 de ani. Acolo anumite urme fosilizate au dat posibilitatea arheologilor să descopere că aceşti oameni primitivi îşi îngropau morţii în ghirlande de flori, fapt care arată că ei vedeau probabil moartea ca o ocazie de sărbătoare (vezi şi exemplul dacilor !), de celebrare - ca o trecere a mortului din această lume în următoarea. 
  
Într-adevăr, morminte din cele mai timpurii civilizaţii de pe tot cuprinsul pământului aduc dovezi în legătură cu credinţa în supravieţuirea omului peste moartea trupească.” 
  
Raymond Moody a întâlnit un mare număr de persoane care au fost implicate în ceea ce el numea „experienţe aproape de moarte”. 
  
În anul 1965 - pe când studia filosofia la Universitatea din Virginia - a cunoscut o persoană care era profesor de psihiatrie clinică la Facultatea de Medicină. 
  
Încă de la început a fost uimit de căldura, amabilitatea şi umorul lui. Apoi a devenit o surpriză mare atunci când mai târziu a aflat un fapt foarte interesant despre el - şi anume că murise (fusese mort) nu numai o dată, ci în două ocazii câte zece minute, povestindu-i ceva extrem de fantastic în legătură cu cele ce i se întâmplaseră în timp ce fusese „mort”. 
  
Mai târziu l-a auzit relatând cele întâmplate şi unui grup mic de studenţi care erau interesaţi. 
  
În acel timp, deşi Raymond a fost foarte impresionat, de vreme ce nu prea avea cunoştinţe în domeniu spre a putea judeca asemenea experienţe, a pus întâmplarea „la dosar” atât în mintea lui, cât şi sub forma unei casete cu înregistrarea celor povestite de el. 
  
După câţiva ani, după ce obţinuse doctoratul în filozofie, preda într-o universitate din Carolina de Nord. 
  
La unul din cursuri a cerut studenţilor să citească „Phaedo” a lui Platon, o lucrare în care printre subiectele discutate este şi nemurirea. În prezentările sale din curs sublinia celelalte doctrine abordate de Platon în lucrare şi nu a insistat asupra discuţiei despre viaţa de după moarte. 
  
După ora de curs, într-una din zile, un student a trecut pe la cabinet. A întrebat dacă era posibil să discute cu el despre subiectul nemuririi. Era interesat în acest subiect pentru că bunica lui „murise” în timpul unei operaţii şi - revenind la viaţă - povestise o experienţă uimitoare. 
  
Raymond l-a rugat să-i povestească şi lui, dar spre marea sa surpriză, studentul i-a relatat aproape aceeaşi serie de întâmplări cea pe care i-o prezentase cu ani în urmă profesorul de psihiatrie. 
  
Şi de aici a pornit inevitabilul. 
  
Moody a devenit interesat de subiect şi s-a impus de-a lungul anilor, din acel moment, un excelent cercetător în domeniu. 
  
Un alt mare titan în cercetarea parapsihologică, dar şi un medium foarte bun, Arthur Ford, scria într-una din lucrările lui : 
  
„Nu suntem trimiși nici în rai, dar nici în iad. Pur şi simplu trăim mai departe. Există o lume de dincolo şi mai trebuie să ştim că ne trăim viaţa în umbra veşniciei.” 
  
Dr. Aurel Popescu-Bălceşti afirmă într-unul din volumele lui: 
  
„Numai omul, dintre toate speciile create de Dumnezeu, are în conștiința sa convingerea că într-o zi va muri. O ştie nu din experienţa sa proprie, căci omul moare o singură dată, iar odată cu moartea intervine neantul şi el nu se mai poate întoarce la viaţă în corpul aceleiaşi persoane. 
  
El nu din prezenţa propriei morţi cunoaşte acest fenomen, ci din experienţa pe care şi-o formează asistând la moartea semenilor săi. 
  
Numai specia umană ştie că trebuie să moară şi aceasta o ştie numai datorită experienţei, omul fiind conştient că trebuie şi poate să moară în orice clipă. 
  
Spre deosebire de om, animalele nu sunt conştiente că trebuie să moară odată şi odată, ele având numai un presentiment al morţii şi aceasta numai atunci când ameninţarea morţii este imediată, iar atunci se resemnează cu demnitate şi se culcă la pământ în aşteptarea ei. 
  
Ele nu cunosc o necesitate a morţii aşa cum cunoaşte omul.” 
  
Astăzi, ca întotdeauna, moartea poate surveni în orice clipă a vieţii şi de aceea clipa este singura existenţă sigură a traiului uman. CARPE DIEM ! 
  
Mulţi sfinţi şi-au prevăzut ceasul morţii prin meditaţie, însă şi oameni obişnuiţi pot avea acest presentiment care se află întipărit în subconştient, infraconştient sau supraconştient, cum mai este interpretat, denumit, din punct de vedere metafizic şi filosofic, acest loc ascuns unde ne regăsim în fapt cu adevărat, dar nu material, ci doar spiritual. 
  
********************************* 
  
Iată un caz relatat de dr. Aurel Popescu-Bălceşti şi care dovedeşte nemurirea spirituală: 
  
Lordul Brougham, un ilustru politician şi istoric englez avea un prieten cu care vorbise despre nemurirea sufletului. 
  
Ei au făcut un legământ - că acela care va muri primul să revină şi să se manifeste celuilalt, pentru a confirma continuarea vieţii după moarte. 
  
În timp ce se regăsea într-o cadă de baie în Suedia, lordul Brougham, aruncându-şi privirea către scaunul pe care erau hainele lui, a văzut aşezat în scaun pe prietenul său despre care ştia că plecase în India. 
  
Aceasta se întâmpla în data de 19 decembrie, iar după ce s-a întors în Anglia, la Edinburgh, a găsit o scrisoare din India care anunţa moartea prietenului său şi care avusese loc - culmea ! - chiar în data de 19 decembrie. 
  
********************************* 
  
Pentru cei mai mulţi, o experienţă T.A.M. este atât de plăcută încât nu vor să se mai întoarcă din spirit. Sunt în general furioşi pe medicii care au încercat din răsputeri - şi au reuşit, fireşte ! - să-i readucă la viaţă. 
  
Într-unul dintre cazuri, unul dintre pacienţii reanimaţi după un stop cardiac s-a arătat foarte furios şi a spus medicului: 
  
- Doctore, să nu-mi mai faci niciodată aşa ceva ! 
  
Medicul rămase înmărmurit. 
  
- Nu înţeleg. La ce anume te referi ? 
  
- Nu am vrut să mă întorc, înţelegi ? M-ai tras înapoi în trup cu forţa ! 
  
Bănuind despre ce este vorba, doctorul l-a rugat pe pacientul readus în plan material să-i povestească ce se întâmplase. 
  
- Acolo este minunat, este locul ideal pentru existenţa mea. Am văzut la început, după ce mi-am părăsit corpul, pe mulţi dintre prietenii mei care muriseră de-a lungul timpului. 
  
********************************** 
  
Anul Domnului 2001. 
  
Anul în care am cunoscut-o pe Alina, femeia-mister care a trecut printr-o trăire extracorporală, în urma căreia s-a trezit cu anumite puteri paranormale în planul material. 
  
Am cunoscut-o vara. 
  
Sfârşitul lunii august m-a prins pe litoralul mării, în primul meu concediu după un divorţ lung, mizerabil (ca orice divorţ în fapt) şi dureros. 
  
Eram trist, dar, paradoxal, extrem de optimist în acelaşi timp. 
  
Nu mă consideram încă bătrân, peste câteva zile urma să împlinesc patruzeci de ani. Aveam încă o mare parte din viaţă în faţă, trebuia doar să întind mâinile şi s-o cuprind. 
  
Nu mă consideram defel un ratat, aşa cum de nenumărate ori mă persifla Maria. Mă trece şi acum un fior de gheaţă ori de câte ori îmi amintesc de ea. A fost o vreme în care am iubit-o la nebunie, o adulam prin toţi porii mei materiali. 
  
Acum, acest personaj care mi-a devenit mai apoi soţie vreme de un deceniu şi ceva, ţine de domeniul trecutului. A fost frumos la început, ca un vis, dar a trecut. Ca orice vis frumos. 
  
Doar prezentul şi viitorul contează în această lume sălbatică şi rea. Restul este palid şi şters ca un fum iluzoriu de ţigară ieftină, de proastă calitate, cumpărată la contrabandă. 
  
Soarele dogorea puternic, iar briza mării îmi răscolea părul, la fel de duios ca o mână gingaşă de femeie. 
  
Ea îşi întinse cearşaful la câţiva paşi de mine, zâmbindu-mi vinovat, parcă îşi cerea iertare pentru că-mi violase intimitatea prin prezenţa ei unduitoare, ca un val de vreme bună, ca un voal de mireasă. 
  
Închipuiţi-vă un vis înalt şi subţire, cu plete blonde şi un chip angelic, cu sâni bine conturaţi sub costumul de baie dintr-o singură bucată, totul parcă pogorât dintr-un tablou renascentist. 
  
Undeva acolo sus cineva mă iubeşte. Am trecut în revistă rapid o mulţime de modalităţi de abordare, dar n-am mai apucat să pun vreuna în aplicare, deoarece un glas minunat răzbi către mine dinspre ea: 
  
- Mă scuzaţi, aveţi cumva o ţigară ? 
  
Avea ochii verzi. Inima mea încetă să mai bată pentru câteva secunde, în timp ce-i întindeam pachetul cu ţigări , lăsându-mă cu trupul într-o parte pe nisipul fierbinte. Mâinile îmi tremurau uşor. 
  
- Vă rog frumos, serviţi ! 
  
Luă cu două degete o ţigară şi se aplecă spre mine în aşteptare. Flacăra brichetei mă trezi pentru moment din starea de năucire. 
  
Trase un fum lung în piept, după care întinse o mână gingaşă către mine. 
  
- Alina Petrescu, spuse ea scurt. 
  
(Nu este numele ei real. Atunci când m-am apucat să scriu acest material despre viaţa de după moarte, păstrând legătura cu ea, am întrebat-o dacă îmi dă liber să-i folosesc adevăratul nume. Mi-a interzis foarte scurt, în mod categoric.) 
  
- Liviu, îmi pare bine, bâiguii eu cu o voce pe care nu mi-o recunoşteam, în timp ce-i strângeam uşor mâna. 
  
Atingerea fină a pielii ei îmi provocă un fior de plăcere în corp, de la tălpi, în deplină urcare către creştet. Hipotalamusul reacţionă brutal, aducând cu sine un început uşor de erecţie. 
  
Firesc. 
  
Nu mai avusesem o femeie o bună perioadă de timp. M-am întors pe burtă, mascând astfel uşoara umflătură de pe slip şi am întrebat-o: 
  
- Veniţi des la mare ? 
  
În urechile mele a sunat ca o întrebare idioată, chiar îmi păru rău că am pus-o, dar ea fu deosebit de încântată. 
  
- An de an, gânguri angelica fiinţă. 
  
- Vă place soarele, marea ? 
  
- Oh, mult de tot, spuse ea cu ochii daţi peste cap. Dacă aş putea, m-aş muta undeva la malul mării. Să fiu mereu aproape de îmbrăţişarea ei … 
  
Apoi adăugă scurt: 
  
- Dar dumneavoastră ? 
  
Încep prin a-i mărturisi cât de mult mă încântă concediile pe litoral. Cum an de an vin la mare, omiţând să-i spun de Maria, cea care până anul trecut mă însoţise în vacanţe. Razele soarelui cădeau pieziş pe chipul ei surâzător. Mă asculta gânditoare, privindu-mă drept în ochi. Brusc, zise: 
  
- Aveţi ochii verzi-albaştri … 
  
M-am înroşit instantaneu. Simţeam că-mi arde faţa ca un cuptor încins. Pe o căldură ca asta ? Stupid. 
  
- Şi părul blond, frumos - continuă ea - lăsând capul într-o parte. 
  
De foarte multă vreme nu mi-a mai făcut cineva complimente. Au căzut asupră-mi ca un tăvălug, accentuându-mi roşeaţa feţei. Bâiguii încurcat: 
  
- Şi dumneavoastră … şi dumneavoastră sunteţi … sunteţi foarte frumoasă ! 
  
Râse ascuţit şi se ridică în picioare. 
  
- Mergem în apă ? 
  
Peste câteva clipe ne bălăceam în apa mării, loviţi uşor de valurile înspumate. 
  
Acesta a fost doar începutul. 
  
************************************ 
  
Stăteam întinşi pe spate. 
  
Braţele noastre se atingeau undeva la nivelul umerilor, creându-mi stări confuze. Mă simţeam în al nouălea cer. 
  
Dacă aş fi putut să opresc timpul, sau măcar să lungesc clipa acolo, undeva către infinit, aş fi făcut-o fără să stau pe gânduri. Prezenţa femeii trezea în mine simţuri pe care le credeam pierdute. 
  
Le regăsisem. 
  
Eram răscolit până la ultima celulă vie a trupului meu fierbinte. 
  
La un moment dat îngerul meu se întoarse pe o parte şi îşi sprijini capul în palma mâinii stângi, privindu-mă în ochi. 
  
Pletele blonde îi fluturau uşor, adiate de briza mării. Mă întrebă brusc, cu un aer curios: 
  
- De unde sunteţi? 
  
- Din Valea Jiului, i-am răspuns cu o voce stinsă. Dar dumneavoastră ? 
  
- Bucureşti … 
  
Pronunţă cuvântul cu un aer de mândrie, parcă dorind prin asta să arate o anume doză de superioritate faţă de mine. Nu reuşise. 
  
Continuă seria întrebărilor: 
  
- Şi ce profesie aveţi ? 
  
De data asta a fost rândul meu să încerc o mică doză de mândrie. 
  
- Sunt inginer la o exploatare minieră. Pot să vă întorc întrebarea ? 
  
- Asistentă medicală … 
  
Nu ştiu de ce nu m-a mirat răspunsul ei. Undeva în străfundul sufletului meu am bănuit în permanenţă că lucrează într-un domeniu benefic pentru semenii ei. 
  
Nu ştiu cum, dar părea că aduce alinare în jur, ca şi cum aura pe care i-a dăruit-o natura învăluia pe toţi din preajmă cu energii pozitive. 
  
Mi-o şi închipuiam într-un halat alb, imaculat, plimbându-se agale printre paturi, aruncând gratuit cu zâmbete galeşe în toate părţile, vindecând prin simplă atingere boli incurabile şi suflete chinuite. 
  
Mai ales pe cele din urmă … 
  
În plus, vedeam cu ochii minţii cum un întreg stol de medici roia în jurul ei, uitând cu totul de pacienţii în agonie, nedorind altceva decât să-i fie robi pe viaţă. Ceea ce, mărturisind sincer, îmi doream şi eu în acel moment. 
  
Ştiu. Am avut mereu în viaţă tendinţa de a exagera prin prisma propriei imaginaţii. Un defect incorigibil de altfel, nu prea departe aflându-se şi explicaţia. 
  
Sunt şi rămân un visător, un suflet rătăcit pe alei întunecate şi nesigure, un sentimental de nevindecat din nefericire. 
  
Am privit-o lung şi apăsat în ochii verzi. M-am încruntat puţin pentru a da chipului meu o anumită expresie facială de om dur. 
  
Am întrebat-o: 
  
- Şi cum se împacă munca pe care o prestaţi cu un fizic atât de… mirific de exemplu ? 
  
- Minunat, răspunse cu un zâmbet uşor ironic pe buzele-i pline şi cărnoase. Căsătorit ? 
  
Întrebarea ei căzu peste mine ca o bombă cu hidrogen. 
  
Nu o aşteptam. Cel puţin nu acum. 
  
- Fost, o lămurii eu. Divorţat destul de proaspăt şi extrem de singur şi descumpănit. Un liber profesionist sentimental poate ? 
  
Abia după ce mi-au ieşit pe gură aceste cuvinte am realizat la ce porumbel am dat drumul pentru zbor razant către inima ei şi cum se puteau interpreta ele. 
  
Dar îmi făcusem griji în zadar. 
  
Fermecătoarea fiinţă de lângă mine începu să râdă şi îmi atinse obrazul cu degetele-i fine, o atingere uşoară ca un fluture zburdalnic. 
  
- Nici eu nu sunt căsătorită, ţinu să precizeze. Nu am fost de altfel niciodată. Nici nu ştiu dacă aş putea să mă acomodez la o viaţă în doi. Îţi poţi închipui că am împlinit treizeci şi cinci de ani ? 
  
A vrut parcă să mai adauge ceva. 
  
S-a încruntat niţel şi a întors privirile către mare. Un timp păstră acea tăcere apăsătoare care te poate strivi psihologic la un moment dat, după care schimbă brusc subiectul discuţiei. 
  
Spuse: 
  
- Deseară se ţine o discotecă în aer liber aici pe plajă. Vreţi să venim ? 
  
Un nou şoc pentru mine. Se pare că în ultima vreme sunt folosit de către forţe superioare spirituale pe post de cobai, căruia i se testează rezistenţa la lovituri de bici vitale de orice fel. M-am ţinut însă bine şi cu o voce înecată de emoţie i-am spus: 
  
- Plăcerea este de partea mea. Oricum nu aveam nici un program pentru seara asta. 
  
- Şi încă ceva, continuă femeia. Hai să ne tutuim. Bine ? 
  
Nici nu-mi doream altceva. 
  
Ziua de azi începuse sub bune auspicii şi se părea că se va termina la fel. O zi banală de miercuri se transformase dintr-o dată într-un vis adevărat, de nesperat. 
  
Cu gândurile încă răvăşite de trăiri contradictorii m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi am întins mâna spre ea. În scurt timp am simţit mâna ei între degetele mele. 
  
Am spus icnind uşor: 
  
- Alina … eşti o femeie minunată ! 
  
Şi nu greşeam. În acel moment al timpului fizic, în acel spaţiu tridimensional material, chiar era. Mai mult decât atât. 
  
Visul prea frumos al unei veri pe malul mării, în şoaptele valurilor înspumate şi unduiri de vânt răcoritoare. 
  
Simţeam cum viaţa mea se găseşte în pragul unei schimbări majore, o cumpănă dincolo de care pot - şi trebuie - să întâlnesc fericirea mult aşteptată. 
  
******************************* 
  
Visam cu ochii aţintiţi în tavan. 
  
Mă simţeam din nou împlinit aşa cum nu mai fusesem de foarte multă vreme. Lângă mine Alina respira uşor, regulat. 
  
Dormea un somn de copil, fără de griji. 
  
Părul ei blond şi răsfirat se întindea şerpuitor pe suprafaţa albă a pernei, părând că emană energii frumos mirositoare, latente şi leneşe. 
  
Eram uşor vlăguit. 
  
Am întins cu grijă mâna, am băgat-o sub cearşaf şi am început un periplu fin peste corpul ei gol, superb, sculptat parcă de un artist clasic al veacurilor trecute. 
  
Brusc tresări în somn, icnind uşor. Un zâmbet abia vizibil îi apăru pe buzele-i pline. Visa frumos. 
  
În orele care au trecut am posedat-o cu sălbăticie şi poftă, penetrând-o de mai multe ori cu sete. Trupurile noastre goale deveniseră instantaneu un tot unitar aflat într-un acord perfect cu întregul univers material (despre cel spiritual vom vorbi puţin mai târziu!). 
  
Doar eu şi cu ea. Nimeni altcineva … 
  
Seara debutase cu un dans frenetic pe plaja cu nisipul încă încins după canicula de peste zi. 
  
Ea purta o rochie uşoară care îi scotea perfect în evidenţă formele minunate. După ce glandele noastre sudoripare s-au revoltat îndeajuns pentru o singură seară din pricina muzicii mult prea ritmată, tinerească, ne-am retras discret pe o terasă cu vedere către mare. 
  
Un suc rece şi o îngheţată ornamentată şmechereşte ne-au potolit setea biologică, sete care ne răscolise trupurile. 
  
Am vorbit mult, amândoi dorind parcă - într-un timp cât mai scurt - să aflăm totul despre celălalt. 
  
Mâinile noastre s-au atins de nenumărate ori pe tăblia lăcuită a mesei, iar picioarele noastre s-au aflat într-o continuă căutare de contact fizic cu celelalte două. 
  
Ne doream reciproc. 
  
Hormonii tropăiau prin corpurile noastre materiale mai ceva ca o herghelie de cai sălbatici aflată într-o goană nebună prin prerie. 
  
Am simţit o imensă bucurie şi uşurare atunci când cu o voce voalată m-a întrebat: 
  
- Unde mergem ? La tine sau la mine ? 
  
Aveam la hotelul unde eram cazat o cameră cu un pat dublu, graţie unei mici atenţii dăruită recepţionerului-şef. 
  
Era locul ideal pentru ce avea să urmeze. 
  
- Evident că la mine, am spus roşind uşor. 
  
- Să purcedem atunci, exclamă Alina teatral. 
  
Dincolo de uşa camerei timpul s-a comprimat dintr-odată. 
  
Nu ştiu prin ce miracol şi cum, hainele noastre lejere de vară s-au volatilizat pur şi simplu de pe noi. 
  
Ne-am trezit goi, înlănţuiţi unul de altul, un singur trup îmbibat în dorinţe şi nevoi. Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată că într-o noapte senină ca asta - la mare - voi ţine o zeiţă în braţe, l-aş fi trecut pe tip cu vorbele lui cu tot la capitolul fantastic. 
  
Dar viaţa îţi pregăteşte zi de zi, clipă de clipă, surprize de tot felul. Bune sau rele, frumoase sau urâte. 
  
- Acum … aici … te doresc cu ardoare ! 
  
Cuvintele ieşeau şuierate printre buzele ei ocupate cu sărutatul trupului meu, metodic, parte cu parte, bucată cu bucată. 
  
Palmele mele îi frământau şi remodelau trupul gol, poposind cel mai adesea pe zonele ei cele mai erogene: pulpele, fesele, sânii şi organul genital, care devenise o cavitate ce te implora să te prăbuşeşti în ea. 
  
O dată, iarăşi, din nou şi încă o dată. 
  
După un timp - relaxaţi şi liniştiţi - ne-am privit în ochi puţin jenaţi, dar plini pe dinăuntru, satisfăcuţi şi foarte fericiţi. 
  
- Îţi pare rău ? 
  
Mă întrebase pe un ton uşor maliţios, dar - dincolo de asta - am recepţionat cu un al şaselea simţ mulţumirea de sine specifică unei femei care a trecut prin câteva orgasme totale. 
  
- Nu, am răspuns scurt. Dimpotrivă ! 
  
- Ştii, n-aş vrea să mă crezi o femeie uşoară, continuă ea, dar faţă de tine am simţit o atracţie foarte puternică din prima clipă în care te-am văzut. 
  
- De ce oare ? 
  
- Nu ştiu. Am avut senzaţia că te-am mai văzut undeva, cândva, că mi-ai fost un foarte bun apropiat, sau că te cunosc de când lumea. 
  
- Poate într-o altă viaţă, glumii eu cu un zâmbet pe buze. Sau într-o altă lume ! 
  
- Crezi în astea ? 
  
- O vreme am fost ferm convins că într-o încarnare anterioară am trăit în pielea unui călugăr sihastru. Poate pentru că am căutat mereu singurătatea, pacea şi liniştea sufletească. Şi ştii de ce ? Am avut în timpul unei operaţii banale o experienţă de decorporare. Dar acum nu ştiu, nu mai sunt atât de sigur de mine. 
  
Se blocase. Abia mai târziu aveam să aflu de ce. 
  
- Ai vrea să fi doar cu mine singur, undeva departe, pe o insulă tropicală pustie ? 
  
Această deviere de la subiectul anterior mi-a adus o adiere de bun augur. 
  
Nu-mi făcea o deosebită plăcere să vorbesc cu cineva despre tendinţele mele de a sta retras, însingurat, undeva la periferia unei societăţi măcinată de energii negative. Mai ales că eu - fiind născut într-o zodie feciorelnică - aveam un fel de a gândi pe care tot eu ( dar nu numai ) îl consideram foarte logic, extrem de raţional. 
  
Doar Mariei nu-i plăcea de mine. 
  
Mă considera de multe ori prea pătrunzător prin gândurile mele, exagerat de scormonitor cu ceilalţi din jur. 
  
Şi acest lucru o enerva mereu la culme. 
  
Brusc îmi veni o idee. 
  
- În ce semn zodiacal eşti născută ? 
  
- Sunt o vomitătoare. Debordez de energie şi când vreau, dar şi când nu. Simţi ? 
  
Îşi strecură mâna sub cearşaful imaculat, poposi pe pieptul meu, după care o lăsă să alunece cu voie în jos. 
  
Peste câteva minute - îmbrăţişaţi vulcanic - icneam amândoi printre mişcări spasmodice. 
  
************************* 
  
- Ai o aură interesantă, mi-a spus ea dintr-odată. 
  
Am zâmbit. 
  
- Poţi să-mi vezi aura ? 
  
- Sigur, îmi replică ea. Uite, spre exemplu partea ta stângă este mai închisă la culoare decât cea dreaptă. Asta înseamnă că eşti dreptaci. 
  
N-o luam în serios, dar îmi plăcea jocul ăsta. Mă deconecta de realitatea materială din jurul meu. 
  
- Mai spune-mi ! 
  
- Iar în jurul capului tău culoarea este de un verde deschis, constant către luminos. Ştii ce înseamnă asta ? 
  
- Ce ? întrebai eu distrat. 
  
- Demonstrează că eşti un om inteligent şi gândeşti mult. 
  
Mă privi apoi fix şi - puţin încruntată - întrebă: 
  
- Nu mă crezi, aşa-i ? 
  
- Şi de când ai darul acesta ? intrai eu în jocul ei. 
  
- De când am murit, răspunse ea prompt. Am fost moartă circa zece minute, îţi vine să crezi ? Când am înviat am constatat că pot uneori vedea aurele celor de lângă mine. 
  
Brusc am devenit atent. Mi-am adus aminte de experienţa prin care trecusem şi eu în timpul operaţiei din anul 1989, luna decembrie. 
  
- Povesteşte-mi, iubire. Sunt numai ochi şi urechi. 
  
Alina se întoarse pe o parte, către mine, lăsând la vedere o pereche de sâni goi, defel mici şi foarte rotunzi. 
  
- Acum cinci ani eram asistentă pe o maşină SMURD. La una dintre intervenţii un bolid de mare putere ne lovi în plin, deşi trebuia să ne acorde prioritate conform legii. Maşina noastră se răsturnă şi se propti într-un pom de pe marginea drumului. Şoferul muri pe loc, un asistent şi medicul scăpară doar cu câteva zgârieturi şi cu câte o luxaţie la picioare, iar eu care mă aflam în faţă lângă şofer am rezistat până la spital într-o stare foarte gravă, cu rupturi de organe interne. 
  
Făcu o pauză, timp în care îşi aprinse o nouă ţigară. 
  
Eram numai ochi şi urechi. 
  
- La puţin timp după ce am ajuns la spital am murit. Nu glumesc. Medicilor le-au trebuit zece minute să mă resusciteze. Au reuşit până la urmă. De undeva de sus eu am văzut toate aceste manevre. Nu mă crezi, aşa-i ? 
  
Rămăsesem fără grai. Încă nu eram pregătit să-i spun că trecusem şi eu printr-o experienţă asemănătoare. 
  
- Mi-am revăzut întreaga viaţă, după care m-am trezit aspirat într-un tunel semi-întunecat, la capătul căruia am zărit o lumină albă cu care simţeam instinctiv că vreau şi trebuie să mă contopesc. Acea lumină emana o dragoste fără margini şi o pace cum nu-ţi este dat să simţi în corpul tău material. 
  
Se opri pentru o clipă, trase un fum din ţigara mentolată, după care continuă : 
  
- Am ajuns la capătul tunelului, am ieşit din el şi am simţit în acea lumină unică, nemaiîntâlnită (ciudat - defel orbitoare !), prezenţa unei fiinţe pe care nu o vedeam, dar ştiam instinctiv că se regăsea acolo, ocrotindu-mă cu nemăsurata ei dragoste. Am auzit apoi o voce caldă venind dinspre lumina aceea de nedescris în cuvinte, o voce foarte sonoră şi bărbătească, care m-a întrebat : „Ce-ai făcut cu viaţa ta ?”. 
  
Îşi lăsă capul într-o parte şi două lacrimi plumbuite se zăriră în colţul ochilor ei. 
  
- Mi-era ruşine, o ruşine de neimaginat faţă de entitatea din lumină care mă întrebase asta. Nu am fost vreodată uşă de biserică şi acest lucru, acolo şi atunci, m-a durut sfâșietor. Nu cred că existe cuvinte care să reflecte uriaşele mele păreri de rău. După care, brusc şi extrem de dureros, m-am simţit trasă înapoi în corpul meu material … 
  
*************************** 
  
Concediile noastre s-au terminat în curând şi ne-am reluat fiecare dintre noi, eu şi Alina, viaţa rutinată de zi cu zi. Eu în Valea Jiului, iar ea în Bucureşti. 
  
O vreme am ţinut legătura, vorbeam des la telefon, apoi convorbirile noastre se răriră din ce în ce, oprindu-se la un moment dat cu totul. Ultima ştire de la ea am primit-o rece, fără să mă mai intereseze în vreun fel. 
  
Se angajase la un spital privat din capitală ca asistentă-principală şi era extrem de mulţumită de noul ei loc de muncă. 
  
Alina Petrescu dispăru pentru totdeauna din viaţa mea. 
  
Punct. 
  
************************** 
  
Să se fi întâlnit Alina cu Fiinţa Supremă de Lumină despre care catolicii spun că este Dumnezeu sau Iisus ? 
  
În funcţie de apartenenţa lor religioasă, unii dintre oamenii reveniţi din moarte spun că l-au întâlnit pe Buddha sau Allah. 
  
Dar - oricum ar fi - toţi subiecţii se pun de acord într-o singură privinţă: acea „Entitate de Lumină” radiază o iubire şi o înţelegere infinite. 
  
De aceea cei mai mulţi dintre subiecţi nu vor să mai revină în corpul material. 
  
Atenţie : se simt cu toţii ca şi cum s-ar fi întors acasă dintr-o lungă şi dureroasă călătorie suferindă, care a fost chiar viaţa lor pe Pământ ! 
  
Cu o definiţie clasică, putem numi moartea starea din care nu se mai revine, o stare în fapt ireversibilă. 
  
Deci din moment ce subiecţii care au avut o experienţă T.A.M. (Trăire în Apropierea Morţii) au revenit la viaţă, ei nu au murit în sensul strict al cuvântului. Pur şi simplu fuseseră îndeplinite toate condiţiile decesului. Inima lor încetase să mai bată un anumit timp, iar respiraţia se oprise. 
  
Se cunosc cazuri în care activitatea cerebrală a dispărut complet, pentru ca după aceea să se reia brusc. 
  
În cazurile de hipotermie (scăderea spectaculoasă a temperaturii corpului) se întâmplă să nu mai fie nici o urmă de undă cerebrală până când corpul începe să se reîncălzească. 
  
Toţi aceşti oameni se găsesc extrem de aproape de moarte dar - prin definiție - încă nu au murit. 
  
Aceste situaţii pun însă în discuţie regula celor zece minute conform căreia, în caz de stop cardiac cu o durată mai mare de cifra zece, nu mai există nici un motiv de a continua reanimarea întrucât creierul ar fi serios deteriorat din pricina lipsei de oxigen. 
  
Tehnicile moderne de reanimare ar trebui să determine medicii să revadă această regulă. 
  
În cartea „Drumul spre omega” ( de Elisabeth Kubler-Ross ) se descrie acest uimitor fenomen pe care autoarea l-a întâlnit la muribunzi. Ea descrie mărturiile făcute de oameni care ajung în pragul morţii, omega reprezentând sfârşitul alfabetului grec şi - prin analogie - moartea ca sfârşit al vieţii, „omega” fiind scopul evoluţiei umane ca ultimă destinaţie către care tinde, inexorabil, umanitatea. 
  
Relatările acestor oameni ajunşi în pragul morţii sunt identice, indiferent de rasă, religie, naţionalitate, grad de cultură. 
  
Este foarte semnificativ faptul că aceşti oameni - reveniţi din moarte la viaţă - şi-au schimbat profund viaţa lor morală şi spirituală, devenind fiinţe mai iubitoare şi mai compătimitoare, prototipuri ale unei noi rase mai avansate a speciei umane. 
  
Este vorba despre omul spiritualizat, omul viitorului ( „homo divinitas" ), omul conştiinţei, care îşi valorifică traiul zilnic în primul rând prin iubire, compasiune şi înţelepciune ! 
  
******************************* 
  
Ce alte dovezi referitoare la o viaţă spirituală după moartea corpului fizic mai putem găsi ? 
  
O sumedenie, dacă vrei cu adevărat să deschizi ochii, aş spune eu. 
  
Voi relata încă o întâmplare la care am fost chiar eu martor, în anul 2008, pe când mă aflam la căpătâiul unui muribund bolnav de cancer. 
  
Se spune că în clipele ultime de viaţă, cel aflat în agonie are - pe lângă vederea spaţială tridimensională - şi o vedere astrală. Ceea ce înseamnă că vede în … lumea de dincolo ! 
  
Respectivul muribund (nu are importanţă cine era persoana) se regăsea foarte aproape de marea trecere. Brusc, îşi întoarse faţa lividă către mine şi - cu o voce slăbită, sacadată - mă întrebă mirat. 
  
- Cine sunt cei doi bărbaţi care stau la masă ? Nu-i cunosc. Ce caută ei în casa mea ? 
  
În încăpere se aflau fiica persoanei în cauză, eu şi cu el. Fireşte, nimeni altcineva ! 
  
După care muribundul se însenină dintr-odată la faţă, zâmbi şi încercă să se ridice în pat pe coate. Privirile lui erau aţintite undeva peste umărul meu stâng, înspre tavanul văruit în alb. 
  
- Mamă, tu aici ? bâigui tremurând. 
  
După care recăzu pe pernă şi îşi dădu duhul. 
  
Cred că este inutil să precizez faptul că mama lui era moartă de douăzeci şi ceva de ani. 
  
Venise spiritul femeii după băiatul ei ca să-i uşureze trecerea din planul material în cel astral ? 
  
Extrem de probabil din punctul meu de vedere - având şi eu o experienţă T.A.M. - în care mi-am revăzut bunică moartă de un an de zile. 
  
************************* 
  
În volumul „Misterul morţii” (autor C. Firu) este descris un caz de decorporare extrem de interesant. 
  
„Într-o noapte călduroasă a anului 1919, Jane Barett (născută Babrowicz) fu lăsată singură acasă de către părinţii ei, care plecară la New York, la înmormântarea mătuşii Lucy. 
  
Fată de doisprezece ani, Jane respinsese propunerea părinţilor ei de a aduce o îngrijitoare care să o supravegheze cât timp ei urmau să lipsească. 
  
În timp ce lenevea în pat, încercând să adoarmă în noaptea toridă, Jane începu să înoate prin acele limburi dintre trezie şi somn. 
  
Deodată, avu impresia că se înalţă spre tavan. Îşi spuse că poate este pe cale de a muri. 
  
Traversă tavanul şi porni plutind în noaptea de vară, împinsă parcă de o forţă necunoscută. 
  
Văzu în îndepărtare o luminiţă spre care părea că se îndreaptă. Când ajunse la ea, fu surprinsă să se regăsească într-o încăpere ce îi părea întrucâtva familiară. 
  
Printre oamenii din încăpere se aflau unchiul Harry, bunica şi alţii, pe care nu-i cunoştea, stând toţi în cerc şi vorbind în şoaptă. Apoi i-a văzut pe mama şi pe tatăl ei şi a înţeles imediat unde se afla; la înmormântarea mătuşii Lucy. 
  
Când părinţii ei se întoarseră, Jane le povesti tot ce văzuse. Le descrise poziţia sicriului, culoarea hainelor cu care era îmbrăcată mătuşa Lucy, felul în care îi fusese coafat părul. 
  
Nu fără o oarecare nelinişte, părinţii îi confirmară spusele. Totul se petrecuse aşa cum le povestise ea. Asistase în vis la înmormântarea mătuşii Lucy.” 
  
************************* 
  
Se cunosc multe relatări care descriu trăirile după moarte, ele există de când lumea. 
  
Nu este astfel o noutate faptul că prin moarte - sau prin stări apropiate morţii - se produc anumite evenimente şi trăiri mistice, sau chiar fenomene de iluminare. 
  
În această stare spiritul este eliberat de corpul material şi se orientează spre adevărul veşnic. Putem considera că subiectul suferă într-un astfel de caz „un proces de evoluţie individuală.” 
  
Sunt multe religii mistice, comunităţi ezoterice, unde se practică şi astăzi un aşa-zis „ritualul al iniţierii”, deoarece - consideră adepţii - numai prin moartea fizică devine accesibilă intuirea adevărului şi astfel „o desăvârşire umană”. 
  
Creştinii adoptă un model asemănător prin taina morţii şi învierii lui Iisus. 
  
În fapt, una dintre cele mai stranii experienţe prin care poate trece o fiinţă umană materială este să-şi părăsească trupul. 
  
Gândirea noastră europeană este mult prea puţin pregătită să accepte o asemenea idee. 
  
Formaţi în spiritul materialist şi pozitivist modern, suntem înclinaţi să credem că spiritul este o simplă funcţie a organismului şi că nu poate supravieţui în afara acestuia. 
  
Totuşi, de-a lungul istoriei, sunt mult mai numeroase concepţiile religioase şi filozofice care susţin că spiritul nu depinde decât temporar şi oarecum întâmplător de suportul său organic (vezi termenul „simbiot”) şi că el este destinat a se elibera din închisoarea sa materială. 
  
Se poate spune că, în linii mari, desprinderea spiritului de trup este experienţa fundamentală care stă la baza credinţelor despre nemurirea sufletului. 
  
Este această experienţă o simplă superstiţie şi halucinaţie sau, dimpotrivă, un fenomen extrem de real ? 
  
Dacă în veacurile trecute desprinderea spiritului de trup a fost considerată întotdeauna ca ţinând de domeniul religiei, în ultimele decenii s-au înmulţit relatările venite din partea unor oameni normali din punct de vedere psihic, fără nici o legătură cu mistica, uneori chiar … atei ! 
  
Obiect al religiei şi al practicilor oculte, decorporalizarea a sfârșit prin a atrage atenţia minţilor lucide a oamenilor de ştiinţă. 
  
Numită în cele mai diverse moduri, după domeniul în care este abordată - disociere, transcendere, bilocaţie, călătorie mentală, separare, proiecţie astrală - decorporalizarea se vădeşte a fi, în mod tot mai evident, un fenomen real ce anunţă, poate, o adevărată mutaţie antropologică a umanităţii : 
  
Transformarea lui „homo sapiens” în treapta următoare evolutivă, mult aşteptatul „homo divinitas” ! 
  
( AUTOR : LIVIU PIRTAC ) 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNTRE DOUĂ HOTARE, TIMPUL ŞI VIAŢA. DINCOLO, ETERNITATEA ! / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1877, Anul VI, 20 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!