Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1794 din 29 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

MARELE CUTREMUR VA LOVI FOARTE CURÂND ! ( AGONIA ŞI DECESUL UNUI ORAŞ ) ( PARTEA A PATRA )
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mineritul este o ramură a industriei, prin acest termen înțelegându-se totalitatea procedeelor de extracție a minereurilor situate în subteran (sub un strat de pământ) sau la suprafață.  
Mineritul are două faze mai importante:  
• Prospectarea unui zăcământ din regiune, prin care se cercetează zăcământul prin metode geologice și geo-fizice (radiometrie, electrometrie, magnetism). Metodele geologice cele mai frecvente sunt: - șanțurile de suprafață, forajele geologice, - galerii (lucrare minieră orizontală) - sau puțuri de cercetare (lucrare minieră verticală). Prin aceste metode se află informații utile despre zăcământ ca: - așezarea lui în spațiu - bogăția lui (rentabilitate) - adâncimea și întinderea lui. Toate aceste informații determină mai târziu metoda de exploatare.  
• Exploatarea sau extragerea minereului se poate face prin: - exploatare la suprafață (cariere, când zăcământul este aproape de suprafața pământului) - sau exploatare subterană (mină).  
 
Exploatarea minieră constă din: - lucrări miniere de deschidere - de pregătire - exploatare propriu zisă. Lucrările miniere după orientarea lor în spațiu sunt:  
1. Orizontale: galeria, abatajul;  
2. Înclinate: planul înclinat, rostogolul;  
3. Verticale: puțul, suitorul.  
 
 
 
Pentru a reface rănile pricinuite de Primul Război Mondial, transportul feroviar, naval, industria siderurgică aveau nevoie de tot mai mult cărbune. Înţelegând situaţia gravă în care se aflau minele de cărbune din Valea Jiului, conducerile acestora, pentru a se salva de la un dezastru economic spre care se îndreptau, căutau soluţii tehnice, organizatorice şi sociale, aplicând în acest sens, uneori, măsuri dure, menite să redreseze activitatea minelor.  
După cum se ştie, în perioada interbelică minele de cărbuni din Valea Jiului erau reprezentate de capitalul bancar, îndeosebi cel austriac, maghiar, francez şi german, care profitau în urma valorificării bogatelor zăcăminte de cărbune din această zonă a Transilvaniei.  
După înfăptuirea marelui act al Unirii de la 1 decembrie 1918, statul român, specialişti în economie, jurişti şi politicieni, îndeosebi membri ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Român s-au pronunţat după îndelungate dezbateri pentru crearea cadrului juridic care să consfinţească prin lege înfăptuirea actului de „naţionalizare” a bunurilor şi a bogăţiilor naturale ale subsolului, aflate în prezent în patrimoniul marilor societăţi miniere finanţate de capitalul străin şi transformarea acestora în Societăţi anonime Române, cu capital şi conducere majoritar românească.  
La 7 decembrie 1918, prin J.C.M. nr. 1064 se dispune trecerea minelor de cărbune din Valea Jiului în administrarea statului român. Ca urmare, singura mină aparţinând statului ungar, mina Lonea, a fost supusă sechestrului asiguratoriu şi trecută în patrimoniul statului român.  
La sfârşitul anului 1918, societatea Salgotarjan, pentru a se salva de la faliment, oferă din proprie iniţiativă spre vânzare Consiliului Dirigent Cluj minele sale, împreună cu dreptul de exploatare evaluat la 100 milioane de lei, din care 90 milioane de lei reprezenta aportul în natură al grupului maghiar.  
În aşteptarea hotărârii Conferinţei de la Paris, autorităţile române, prin Decretul Lege nr. 2162 din 6 iunie 1919 interzic acordarea oricăror titluri de descoperitor, autorizaţii de concesionare şi de exploatare a cărbunelui, prevăzută la art. 2 din „Legea Minelor”, iar Decretul lege nr. 4241 din 7 octombrie 1919 interzice până la 6 luni după încheierea păcii generale orice tranzacţii şi cesiuni referitoare la bunuri miniere şi industriale pe întreg teritoriul ţării.  
În aceste condiţii, Consiliul Dirigent Cluj, pe motiv că statul român nu dispune în prezent de banii necesari, amână negocierile la o dată potrivită.  
La 20 aprilie 1920 negocierile sunt reluate, partea română, formată dintr-un consorţiu de bănci în frunte cu Banca Românească, ajunge la un prim acord cu „Grupul maghiar”, prin care s-a convenit asupra formării unei Societăţi Anonime pe Acţiuni, cu un capital de 100 milioane de lei, din care 10 milioane de lei să fie avansaţi în numerar, în cote egale de către fiecare parte, iar restul de 90 milioane era considerat aportul în natură al grupului Salgotarjan. La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon Acordul de pace. Urmare a acestui eveniment, banca Comercială Maghiară la 16 iunie 1920 şi Consiliul de Administraţie al societăţii Salgotarjan la 17 iunie 1920 l-au delegat pe Dr. Ferencz Chorin jr. pentru a participa la negocierile de la Bucureşti cu privire la constituirea primei Societăţi Anonime pentru exploatarea minelor de cărbune din Valea Jiului.  
Părţile contractante participante la negocierile de la Bucureşti au semnat Actul Constitutiv al noii societăţi.  
Prin Actul Constitutiv au fost stabilite modalităţile prin care societatea Salgotarjan urmează să predea către noua societate Petroşani aportul în natură, bunurile mobile şi imobile, într-un cuvânt, toate drepturile de orice natură aflate în proprietate, societatea Petroşani obligându-se să înregistreze toate bunurile preluate la Cartea Funduară şi Registrul Minelor, pentru a putea obţine dreptul de proprietate asupra acestora.  
Adunarea generală a societăţii Salgotarjan şi-a dat acordul asupra negocierilor purtate de Dr. Ferencz Chorin jr. la Bucureşti şi a documentelor elaborate, aprobând ca minele societăţii Salgotarjan din Petroşani să se constituie într-o societate anonimă independentă pentru exploatarea cărbunelui, împuternicind societatea să realizeze în acest sens toate convenţiile şi acordurile discutate.  
La 20 aprilie 1920 Banca Românească şi Credit Extern, îndeplinindu-şi mandatul acordat, au fost eliberate de misiunea ce lea fost încredinţată. Ca urmare, grupul român format din 19 instituţii bancare a recunoscut Banca Românească ca bancă directoare, iar grupul Salgo Commerce recunoaşte Banca maghiară din Pesta ca bancă fondatoare a Societăţii Anonime Române - Petroşani.  
Cele 19 societăţi bancare care formau grupul român au fost reprezentate prin următoarele bănci:  
- Banca Albina din Sibiu;  
- Banca Agricolă din Bucureşti;  
- Banca Comercială Română din Bucureşti;  
- Banca Comerţului din Craiova;  
- Banca de Credit Român din Bucureşti;  
- Banca Crissoloveni din Bucureşti;  
- Banca Franco-Română din Bucureşti;  
- Banca generală a Ţării Româneşti din Bucureşti;  
- Banca Naţiunii din Bucureşti;  
- Banca Românească din Bucureşti;  
- Banca Ţărănească din Bucureşti;  
- Banca de Scont a României din Bucureşti;  
- Banca Viticolă a României din Bucureşti;  
- L. Berkovitz Banquer din Bucureşti;  
- Creditul Extern din Bucureşti;  
- Creditul Tehnic din Bucureşti;  
- Creditul Minier din Bucureşti;  
- Creditul Tehnic Transilvănean din Bucureşti;  
- Industria Ardealului din Braşov.  
 
În baza Decretului Lege nr. 2447/1920 şi al J.C.M. nr. 3943/1920, Guvernul Român a emis la 12 ianuarie Autorizaţia de Funcţionare a noii societăţi miniere „SOCIETATEA ANONIMĂ ROMÂNĂ PETROŞANI”, cu sediul la Bucureşti, str. Aurel Vlaicu nr. 22. După primirea Autorizaţiei de Funcţionare au început la Petroşani activităţile de preluare şi lichidare a fostei societăţi Salgotarjan.  
În şedinţa de constituire a noii societăţi acţionarii prezenţi au ales Consiliul de Administraţie, în următoarea componenţă:  
 
PREŞEDINTE:  
Corneliu R. Manoilescu Prim preşedinte onorific al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;  
 
VICEPREŞEDINTE:  
Francois Chorin senior Preşedintele Uniunii Industriaşilor din Ungaria  
George Mârzescu, fost ministru;  
 
ADMINISTRATORI DELEGAŢI:  
Tancred Constantinescu Inginer, Inspector general;  
Francois Chorin junior Director general societatea Salgotarjan;  
 
ADMINISTRATORI:  
Al. G. Alexandridi Fost Secretar General în Ministerul de Finanţe;  
Virgil Alimănişteanu Inginer minier, administrator delegat al Creditului Minier;  
Andrei Bârzeşanu Preşedintele Consiliului de Administraţie al Creditului Tehnic Transilvănean;  
Tiberiu Eremia Inginer, Administrator al societăţii Creditul Tehnic;  
Henry Fellner Industriaş;  
Gustav Gratz Fost Ministru de Stat în Ungaria;  
Victor Miclescu Administrator al Băncii Agricole, avocat, fost deputat;  
C. P. Olănescu Fost Ministru, fost Preşedinte al Camerei;  
Em. Pantazi Avocat, fost deputat;  
Dieudonnne Rau, Director de mină;  
N. P. Ştefănescu, inginer, inspector general, director Geolog al Băncii Române;  
Lazăr Reiman, Vicepreşedinte al Consiliului e Administraţie al societăţii Salgotarjan;  
Eduard Reiner, avocat;  
Ion G. Stoian, fost deputat;  
Pavel Szasz, avocat  
Philippe Weisz, Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii Comerciale Maghiare.  
Director general al noii societăţi a fost ales Nicolae Teodorescu.  
Consiliul de Administraţie delega o parte din atribuţiile sale unui Comitet de Direcţie, în compunerea căruia intrau administratorii generali şi directorul general. Conducerea executivă era exercitată de o Direcţie Generală subordonată Consiliului de Administraţie, având în frunte un director general angajat de societate pe bază de contract.  
Direcţia Generală avea rolul de a reprezenta societatea în relaţiile cu statul şi instituţiile sale, cu partenerii de activităţi tehnice şi comerciale, în justiţie şi de a coordona nemijlocit activitatea Direcţiei Minelor, care se găsea în Valea Jiului (sediul direcţiei se afla în actuala clădire I.G.C.L. Petroşani, din spatele gării).  
 
La rândul său, Direcţia Minelor Petroşani, cu structura organizatorică arătată în schema alăturată, avea rolul de a pune în aplicare, direct sau prin intermediul exploatărilor aflate în subordine, politica impusă de Adunarea generală. Direcţia Minelor avea în frunte un director tehnic - trei, în toată perioada interbelică: ing. Ioan Winklehner (1921 – 1928), fost director general al societăţii Salgotarjan din 1911; ing. Tiberiu Timoc (1929 – 1939) şi ing. Alexandru Bădărău (1939 – 1945).  
Noua societate, sub titulatura Societatea Anonimă Română pentru exploatarea cărbunilor Petroşani şi-a desfăşurat activitatea prin două grupuri de mine:  
- GRUPUL PETROŞANI – format din minele Deak Petrila Petroşani Est, Petroşani Vest, Dâlja şi Aninoasa;  
- GRUPUL VULCAN – format din minele Vulcan Est, Vulcan Vest şi Mina Chorin, fiind în anul 1921 cel mai mare producător de cărbune din ţară.  
 
La început de drum, 14 februarie 1921, organigrama S.A.R. Petroşani număra 8 mine: Deak Petrila, Petroşani Est, Petroşani Vest, Dâlja, Aninoasa, Vulcan Est, Vulcan Vest şi Chorin, înşirate în lungul bazinului şi în partea lui nordică. Unele scoase parţial din funcţiune pentru o perioadă de timp, altele grav afectate din punct de vedere tehnic şi economic, datorită tăvălugului mistuitor al Primului Război Mondial ce a trecut şi peste bazinul Jiului, lăsând în urma sa consecinţe fără precedent.  
În timpul ostilităţilor, goana după tot mai mult cărbune care să alimenteze maşina de război a monarhiei austro-ungare, lipsa de personal calificat au condus la o exploatare haotică a zăcământului de cărbune. În subteran au fost neglijate lucrările de deschidere şi de pregătire a noilor capacităţi de producţie, întreţinerea lucrărilor miniere aflate în exploatare, galeriile de transport erau presionate şi parţial prăbuşite, apa neevacuată din subteran a inundat galeriile, iar în abatajele rămase în paragină, în special stratele aflate în exploatare, nr. 3 şi nr, 5, şi-au făcut apariţia focurile endogene. La toate aceste deficienţe tehnice s-a mai adăugat şi lipsa de materiale specifice lucrărilor de exploatare, cât şi lipsa pieselor de schimb şi a unor utilaje strict necesare unei exploatări raţionale ş.a. Toate acestea au afectat grav activitatea minelor ale căror randamente erau în continuă scădere.  
De exemplu, dacă în anul 1913 vechea societate Salgotarjan a produs 1.285.540 tone de cărbune, cu un număr de 7416 muncitori, în anul 1919, primul an după război, producţia extrasă din minele societăţii a fost de numai 547.424 tone, realizată cu 7180 muncitori, iar în anul 1920, cu 3951 muncitori s-a realizat o producţie de doar 508.210 tone cărbune.  
Febra revoluţionară a muncitorilor transilvăneni dintre anii 1918 şi anul 1920 a cuprins şi Valea Jiului unde puterea a fost preluată de către Consiliile Muncitoreşti. Printre primele măsuri luate pentru protecţia muncitorilor s-a numărat organizarea activităţilor productive la mine pe trei schimburi de lucru cu program de 8 ore, în locul programului de lucru de 12 ore, care a avut consecinţe negative asupra randamentelor şi producţiei realizate.  
Introducerea de la 1 septembrie 1920 a monedei naţionale „LEUL”, care a înlocuit „koroana”, a constituit un nou factor al creşterii costurilor de producţie, deoarece costurile materialelor specifice nu au urmat raportul stabilit leu – koroană, datorită devalorizării continue a leului. Dacă în anul 1921 raportul era de 1 la 21, în anul următor acest raport s-a redus de la 1 la 6 cenţi.  
Conducerea S.A.R. Petroşani hotărâtă să redreseze activitatea economică a minelor sale, acţionează cu hotărâre asupra Căilor ferate care achită o mare parte din datoriile lor avute către S.A.R.  
De asemenea, obţine de la banca Românească în condiţii avantajoase un împrumut de 80.000.000 lei care îi permite să declanşeze un amplu program de investiţii, care să-i permită redresarea activităţii minelor.  
Investiţiile sunt importante, ele se cifrează la 161.117.786 lei între anii 1921 – 1923 şi 121.063.000 lei în anul 1926.  
Greutăţile inerente începutului au fost treptat depăşite, creându-se condiţii favorabile pentru reglementarea raportului dintre cerere şi ofertă. Căile ferate au rămas principalul beneficiar al societăţii, care impunea legea în domeniu. Deşi au apărut pe parcursul timpului sincope în activitatea de preluare ritmică a producţiei de cărbune, cauzate în deosebi de lipsa de vagoane CFR, totuşi, principalul beneficiar a reuşit ca în anul 1921 să preia 75,97% din producţia minelor.  
În acelaşi timp societatea a mai desfăcut clienţilor săi tradiţionali însemnate cantităţi de cărbune, dintre care numai uzinelor electrice din Valea Jiului, în anul 1924, a livrat cantitatea de 29.415 tone, iar în anul 1925 – 30.950 tone de cărbune.  
 
Începând cu anul 1921 mina Petrila trece la aplicarea unui amplu program de modernizare, rod al gândirii inginerilor minei şi al specialiştilor din cadrul Direcţiei societăţii, prin care se urmărea concentrarea tuturor activităţilor din subteranul şi de la suprafaţa minei, care vizau refacerea totală a minei afectată de urmările războiului, creşterea constantă a producţiei de cărbune în condiţiile reducerii costurilor de producţie, creşterea productivităţii muncii, încadrarea în indicatorii de calitate, funcţie de cererea beneficiarilor, precum şi modernizarea şi mecanizarea principalelor activităţi, transportul, aerajul minier, îmbunătăţirea şi extinderea rambleiajului hidraulic prin construirea de noi instalaţii în limita de est şi de vest a câmpului minier. Aplicarea acestor măsuri a permis obţinerea în scurt timp a unor rezultate notabile, asupra cărora merită ca, în măsura posibilităţilor, să facem o succintă prezentare.  
În anul 1922 la mina Petrila lucrările de exploatare a cărbunelui se desfăşurau între orizonturile nr. 3 şi 4 şi numai pentru valorificarea zăcământului din stratul principal (nr. 3), întrucât stratele de cărbune nr. 4, 5, 6, 7, 9, 13 şi 14 au fost exploatate prin orizonturile superioare nr. 1 şi 2, închise în totalitate prin prăbuşire şi rambleiaj, urmând ca exploatarea lor să fie reluată de la orizontul nr.3, imediat după exploatarea cărbunelui din stratul principal.  
În subteranul minei, lucrările de amenajare a orizontului principal de transport nr. 5, lucrările de deschidere şi pregătire a noilor capacităţi de producţie se aflau în stare avansată. Puţul orb nr. 1 se afla în adâncire între orizonturile nr. 4 şi 5, la fel şi puţul Deak, care urmează ca în viitorul apropiat să preia de la acest nivel producţia de cărbune. Au fost intensificate lucrările care vizau combaterea gazelor explozive de mină (CH4) cât şi a gazelor nocive, prin îmbunătăţirea sistemului de aeraj general al minei ş.a.  
Întrucât vechiul puţ de extracţie Deak, construit în anul 1869, nu mai făcea faţă cerinţelor actuale, în imediata apropiere, în culcuşul stratului principal, la cota 633, se reiau lucrările de săpare, betonare şi amenajare a noului puţ de extracţie, adâncit iniţial până la 189 m, apoi până la 300 m. Amenajarea puţului s-a terminat în anul 1926.  
În imediata apropiere a puţului prevăzut cu un turn metalic înalt de 30 m au început lucrările de construire a unui complex de deservire compus din: sala cazanelor, sala maşinii de extracţie, sala compresoarelor, circuitul pentru vagonete şi un punct de distribuţie a energiei electrice, iar în imediata apropiere s-a construit baia pentru mineri (clădirea fostei dulgherii).  
 
Sala cazanelor – avea în dotare trei cazane de înaltă presiune de fabricaţie „Babcock – Willcox” fiecare cu o suprafaţă de încălzire de 300 mp, având grătare rotative cu suprafaţa de 81 mp, viteza de rotaţie a grătarului se regla cu ajutorul unui reductor, acţionat de un motor electric de 3 CP. Supraîncălzitorul cu suprafaţa de 81 mp ridica temperatura aburului la 300 grade celsius. Tirajul focarului se asigura pe cale naturală, printr-un coş zidit din cărămidă, cu înălţimea de 50 de metri.  
Cazanele aflate în funcţiune foloseau la început drept combustibil cărbunele mărunt, griş şi mixt de 0 – 10 mm, rezultat de la separatorul Petroşani est, iar după construirea preparatorului Petrila, şlamul flotat (0 – 0,5 mm).  
Aburii produşi erau folosiţi ca sursă de energie pentru alimentarea maşinii de extracţie, a compresoarelor pentru producerea aerului comprimat, a băii miniere, iar mai târziu, după construirea preparatorului, şi la fabricarea brichetelor.  
 
Sala compresoarelor – cele două compresoare de tipul Ingersoll, fiecare cu capacitatea de 10 mc, produceau aer comprimat la presiunea de 6 atmosfere şi erau acţionate de o maşină cu aburi având pistoane gemene.  
 
Sala maşinii de extracţie – a fost dotată cu o maşină de extracţie acţionată de forţa aburului, primită de la Vulcan.  
 
Rambleul hidraulic – domeniu în care mina Petrila a obţinut rezultate notabile şi o experienţă acumulată încă din anul 1900, când a fost instalată prima staţie mobilă cu capacitatea de 33 mc/oră. În anii următori metoda rambleiajului hidraulic a fost extinsă, prin construirea a încă două staţii, situate la limita de est şi vest a câmpului minier. Reţeaua de transport a materialului concasat se extinde pe o lungime de 4322 m, acoperind nevoile de rambleiaj ale tuturor lucrărilor miniere. În vederea asigurării apei necesare, staţia de pompare a apelor a fost completată cu încă trei pompe centrifuge cu capacitatea de 3000 l/minut fiecare.  
 
Bilanţul economic pe anul 1923 prezentat de către Consiliul de Administraţie al societăţii, în cuvântul introductiv, arăta: „La 14 februarie 1924 s-au împlinit trei ani de când societatea noastră îşi socoteşte existenţa sa, trei ani de când, printr-o muncă încordată şi cu importante sacrificii materiale, această societate a putut să aducă la o situaţie normală exploatările sale atât de greu încercate în timpul năprasnicului război mondial, dar să execute multe şi însemnate investiţii care să-i asigure pe de o parte, o mai bună organizare a exploatărilor atât din punct de vedere al siguranţei minelor cât şi al vieţii muncitorilor.  
Cu toate sacrificiile, ce de rândul au fost făcute în dauna producţiunii, aceste lucrări au fost duse la curent şi astăzi aproape că nu se mai cunoaşte situaţiunea în care rămăseseră minele noastre la sfârşitul acelui război”.  
În scopul bunei funcţionări, creşterii cantitative şi calitative a producţiei, reducerea costurilor de producţie, creşterea productivităţii muncii, precum şi îmbunătăţirea măsurilor de siguranţă a muncii, conducerea minei Petrila a acţionat cu hotărâre pentru menţinerea în stare de siguranţă a lucrărilor miniere precum şi dotarea tehnică a acestora, în care scop a urmărit înfăptuirea a trei priorităţi:  
„Tăierea”, „susţinerea” şi „transportul” cărbunelui. În scopul înfăptuirii acestor obiective, ing. August Buttu a întocmit un studiu tehnic şi organizatoric care, dezvoltat în 12 puncte, viza măsurile şi metodele care să conducă la creşterea producţiei de cărbune şi care făcea referire la:  
- abandonarea stratelor şi minelor nerentabile din cauza tectonicii şi calităţii inferioare a cărbunelui;  
- reducerea volumului la lucrările de pregătire;  
- restabilirea ordinii şi disciplinei în rândul muncitorilor;  
- prelungirea timpului efectiv de lucru;  
- folosirea raţională a forţei de muncă prin reducerea posturilor neproductive, în favoarea posturilor direct productive din abataje;  
- selectarea pentru încadrarea posturilor de conducere-supraveghere şi control a unor persoane bine pregătite profesional şi devotate societăţii;  
- ridicarea valorii profesionale a cadrelor tehnice, de supraveghere şi a muncitorilor, prin procesul de şcolarizare;  
- studiul fiziologic şi psihotehnic al muncitorului;  
- protecţia muncitorilor prin măsuri de siguranţă, serviciu medical şi asistenţă socială;  
- acordarea unor salarii şi prime echitabile;  
- perfecţionarea utilajelor tehnice, introducerea în subteranul minei a noilor tehnologii;  
- modernizarea şi adoptarea unor metode noi de exploatare specifice zăcământului, optându-se pentru introducerea abatajelor frontale cu front lung, unde noile tehnologii să poată înlocui în mare măsură forţa fizică a muncitorului.  
 
Directorul general al societăţii aprecia că toate obiectivele stabilite în planul de măsuri tehnico-organizatorice trebuie considerate de întregul personal tehnic ca o „directivă” obligatorie care trebuie pusă neapărat în aplicare până la 1 septembrie 1929, întrucât în perioada premergătoare anului 1929 prevestea accentuarea tot mai puternică a crizei economice ce se apropia. Impozitul minier s-a triplat, preţul cărbunelui livrat către căile ferate s-a redus cu până la 8%, apare concurenţa altor surse energetice, creşterea salariilor, greutăţi în plasamentul cărbunelui din cauza slabei activităţi economice la nivel naţional, recolta slabă din cauza secetei ş.a. au obligat conducerea minelor să aplice măsuri organizatorice dure, care se refereau la: evitarea creării stocurilor de cărbune, închiderea minelor nerentabile, reducerea programului de lucru la 5 zile pe săptămână, în contrast puternic cu timpurile când se solicita minerilor să efectueze schimburi suplimentare.  
La 14 decembrie 1929 Consiliul de Administraţie al societăţii, după completarea şi amendarea proiectului de exploatare pe anul 1930 şi a programului de lucrări extraordinare pentru anii 1930 – 1932, aprobă lucrările prevăzute şi alocă pentru înfăptuirea lor un fond de investiţii în valoare de 395.510.000 lei, din care 212.110.000 lei au revenit pentru realizarea lucrărilor de concentrare de la mina Petrila.  
Creşterea prognozată a producţiei de cărbune la minele Aninoasa – Piscu, datorită sporirii capacităţii de transport cu noul funicular, împreună cu producţia minelor Petrila şi Petroşani-est au acoperit necesarul cererii de cărbune şi a permis ca în luna mai 1928 să se închidă mina Petroşani-vest, iar în luna mai 1931 şi mina Dâlja.  
După aplicarea primei etape de concentrare din anii 1929 – 1931, în Valea Jiului au rămas în funcţiune doar minele Petrila, Aninoasa, Lupeni, Lonea şi Sălătruc.  
 
MINA PETRILA în aceşti ani exploata aproape în totalitate numai stratul principal (nr. 3), între cotele 580 – 397 m, iar mai târziu, după ce s-a ajuns cu exploatarea stratului principal la orizontul 457m, reîncepe şi exploatarea stratelor subţiri nr. 13 şi 14 prin folosirea metodei de exploatare cu „trepte răsturnate”.  
La solicitarea directorului general I.E. Bujoiu, biroul tehnic realizează un nou „Studiu tehnic cu privire la elementele raţionalizării”, care prevedea concentrarea subterană a minelor Petrila şi Petroşani-est la un singur puţ de extracţie principal situat în zona sterilă dintre cele două exploatări, concentrare care s-a realizat la nivelul orizontului 400 m, până la care era adâncit puţul nou de la Petrila şi până la care puţul de aeraj est mai avea 15 m, iar puţul Floris al minei Petroşani-est 80 de m.  
Acest proiect mai prevedea construirea unui funicular care să facă legătura între Aninoasa şi noua preparaţie Petrila, care urma să se construiască. Funicularul avea o lungime de 5.889,1 m şi a fost construit de către firma „I. Pohling” din Viena. Noul funicular avea o capacitate de 100 t/oră şi era acţionat de o maşină cu motor electric de 68 CP montată la Aninoasa. Cablurile de oţel ale funicularului au fost susţinute pe 45 de piloni metalici, cu fundaţii de beton şi dispunea de trei staţii duble de întindere a cablurilor. Noul funicular dat în folosinţă în anul 1931 înlocuia funicularele construite în anul 1892 şi 1914, uzate şi incapabile să preia producţia minei Aninoasa din anii următori.  
Un alt funicular care lega viitoarea Preparaţie Petrila cu mina Petroşani-est s-a construit în acelaşi an şi avea o lungime de 484 m şi o capacitate de transport de 54 t/oră, fiind acţionat de un motor electric cu puterea de 15 kW. Cablurile de rulaj şi de tracţiune erau susţinute pe cinci piloni de lemn fixaţi în fundaţii de beton.  
Uzura fizică şi morală a separaţiilor de la Petroşani-est şi Petroşani-vest a impus adoptarea unui nou proiect care prevedea concentrarea la Petrila a instalaţiilor de preparat cărbunele care să se compună din: instalaţie pentru separarea cărbunelui mai mare de 80 mm, o spălătorie construită din beton armat până la cota 18 m, deasupra schelet metalic şi pereţi de cărămidă, având o capacitate de 160 t/oră şi o fabrică de brichete. Costul întregului complex a fost evaluat la 129,9 milioane de lei.  
Programul de concentrare la Petrila a instalaţiilor de preparare a cărbunelui, a depozitelor de lemne, materiale şi a stocurilor de cărbune şi-a adus contribuţia la micşorarea substanţială a cheltuielilor neproductive.  
Pentru asigurarea eficienţei economice a măsurilor propuse, în cadrul programului de concentrare s-a prevăzut ca mina Petrila să fie legată de gara CFR Petroşani printr-o linie ferată normală cu lungimea de 1.416 m, plus ramificaţii în lungime de 5.283 m. Linia ferată, după ce traversa pârâul Bolii, 14 m lungime, intra în tunelul săpat în dealul Dărăneşti, cu o lungime de 214 m şi înălţimea de 6,30 m. La ieşirea din tunel linia ferată traversa drumul comunal Petroşani – Petrila, apoi podul metalic în lungime de 32 m peste râul Jiul de est şi podul metalic suspendat deasupra liniei ferate industriale Lonea – Petroşani.  
În activitatea de rentabilizare a activităţii minei, obţinerea unei producţii de bună calitate care să se încadreze în cerinţele consumatorilor, a constituit o preocupare constantă a conducerii societăţii şi minelor sale. În acest scop au fost consultate mai multe firme germane constructoare de utilaje pentru minerit: „Demag” din Duisburg, „Humboldt” din Kőln, „Krupp” din Magdeburg şi altele, testate pentru obţinerea unor informaţii cu referire la construirea la Petrila a unei separaţii moderne, mai eficiente şi cu capacităţi sporite de prelucrare, faţă de vechile separaţii aflate încă în funcţiune în Valea Jiului.  
În deceniul doi al secolului al XX-lea, belgienii France Fouquet şi Habets construiesc Rheo-spălătoarele în care aranjarea dispozitivelor de spălare şi a jgheaburilor în serie, paralel, în cascadă şi folosirea unui curent de apă orizontal şi a unui curent inferior ascendent au determinat rezultate bune în separarea cărbunilor. Noul procedeu va avea o largă răspândire în Europa: Belgia, Franţa, Anglia, Germania etc.  
 
După un studiu premergător şi două călătorii de studii (1926 şi 1928), Societatea Petroşani se decide asupra sistemului „Rheo”, care funcţiona cu rezultate bune în multe ţări care au optat pentru acest sistem de spălare a cărbunelui.  
Programele de exploatare pe anul 1930 şi programul de lucrări extraordinare pe anii 1930 – 1932 prevedeau concentrarea activităţii de preparare mecanică a cărbunelui prin două staţii complexe şi moderne la Petrila şi la Lupeni, care să înlocuiască vechile separaţii aflate încă în funcţiune în Valea Jiului.  
La 18 august 1929 se încheie un contract cu firma „Companie Internationale des Rheo – Laveur a France” din Liege (Belgia), prin care Societatea Petroşani cere şi obţine un proiect pentru construirea la Petrila a unei spălătorii capabile să prelucreze 150 t cărbune tout-venant, în separaţie, 16 ore/zi şi 270 t cărbune 0 – 80 mm, prin spălare, 8 ore/zi.  
La 21 octombrie 1929 se încheie un alt contract cu firma cehoslovacă „Skoda” din Pilsen pentru executarea separaţiei şi a spălătoriei. Au mai fost încheiate contracte şi cu firmele româneşti „Schmidt şi Nicolau” din Braşov, pentru lucrările de excavaţii, betonări, lucrări de artă, cale ferată ş.a., iar cu firma „Astra” din Arad, pentru construcţia şi montajul părţii metalice a spălătoriei, ca şi a funicularului Aninoasa – spălătoria Petrila. Pentru derularea acestui contract, care prevedea terminarea lucrărilor până la 15 aprilie 1931, inginerul I.E. Bujoiu solicită Comitetului de Direcţie al Societăţii Petroşani să aprobe construirea, la 250 de m faţă de puţul nou, a spălătoriei de la Petrila, în valoare totală de 62.428.000 lei, din care 22,5 milioane lei pentru construcţia de beton armat, 31.955.000 lei pentru dotări tehnice şi 7.972.000 lei pentru alte lucrări. Spălătoria urma să fie formată din triajul pentru separarea blocurilor de cărbune peste 80 mm, cu o capacitate de 150 t/oră, un siloz pentru înmagazinarea de pe un schimb a cărbunelui 0 – 80 mm şi spălarea de cărbune 8 – 80 mm, 0 – 8, 8 – 20, 20 – 80 mm, cu posibilitatea fie de a recompune 0 – 80 mm în proporţiile dorite, fie de a separa în plus dimensiunile 20 – 30, 30 – 50, 50 – 80 mm. Efectivul necesar pentru deservirea instalaţiilor era estimat la 32 de lucrători, iar cheltuielile de exploatare la 19,44 lei/tonă.  
La 15 noiembrie 1929 direcţiunea Societăţii solicita Inspectoratului IV Minier Petroşani aprobarea pentru executarea întregului program de raţionalizare, în care se cuprindea şi construcţia separaţiei şi spălătoriei de cărbune sistem Rheo – Laveur, iar la 12 august 1931, aceeaşi instituţie era informată, cerându-se autorizaţia pentru punerea în funcţiune, pentru că lucrările de construcţie, printre care şi instalaţia de preparare mecanică Petrila, funicularele, circuitele de manevrare a vagoanelor ş.a., conform planului de concentrare la Petrila, sunt terminate.  
 
Spălătoria de la Petrila prezentată, pe parcursul timpului a suferit o seamă de modificări tehnice, prin implantarea unor instalaţii noi, ca respălarea cărbunelui pentru forjă, uscătoria, flotarea.  
Modificările aduse în instalaţii după anul 1938 s-au referit la mărirea gradului de recuperare, creşterea posibilităţilor de obţinere a unei calităţi superioare şi de produse intermediare ce erau valorificate, purificarea apelor. Lucrările începute în acest domeniu după anul 1938 au dus la creşterea capacităţii de prelucrare de la 310 t/oră, cât a fost prevăzut iniţial, la 450 t/oră, după 1943.  
După rezultatele obţinute în anul 1931 la mina Vulcan, unde a funcţionat experimental o presă de fabricat brichete ovoidale de tipul „Sahul – Corneur” cu capacitatea de 10 t/oră, care presa cărbunele mărunt sub 5 mm în amestec cu smoală de ţiţei, a determinat conducerea societăţii să monteze şi la Petrila o instalaţie modernă de fabricat brichete. „BRICHETAJUL” prelucra tot surplusul de cărbune „mărunt” (griş) al Societăţii Petroşani şi avea ca liant smoala de ţiţei şi smoala provenită din oxidarea gudronului în procesul de carbonizare.  
În anul 1933 la Petrila se montează o instalaţie de fabricat brichete de tip „Fohr – Klein Schmidt” cu capacitatea de 12 t/h, compusă din două prese care fabricau brichete ovoidale cu greutatea de 50 – 60 gr., precum şi o altă presă tip „Connfinal” cu capacitatea de 7 t/h, producând brichete cubice de 1,5 – 3 kg. Brichetajul s-a dezvoltat şi perfecţionat mereu, în 1934 – 1935 şi 1937. fabrica de brichete era formată din:  
- două tobe de amestec pentru cărbune crud şi alta pentru semicocs;  
- două dezintegratoare;  
- două elevatoare principale;  
- patru prese cu malaxoarele lor:  
1. presă „Schuctemann & Kramer Barum” pentru brichete ovoidale cu capacitatea de 24 t/h;  
2. presă specială „Sahun – Barum” de brichete ovoidale cu capacitatea de 10 t/h;  
3. presă „Schuchtemann” de brichete prismatice cu capacitatea de 12 t/h;  
4. presă „Schuchtemann” de brichete cubice cu capacitatea de 8 t/h.  
În imediata apropiere a fabricii de brichete, în decembrie 1932 s-a dat în folosinţă „Carbonizarea”, care avea menirea să realizeze un combustibil superior din „mărunţii” de Valea Jiului, prin distilarea la temperatură joasă cărbunilor.  
*********************************  
Foarte curând, un mare cutremur se va resimţi în Valea Jiului. Nu va fi un cutremur de pământ.  
Va fi un CUTREMUR SOCIAL.  
Fie ca Dumnezeu să ocrotească pe locuitorii din noua Vale a Plângerii !  
 
(surse : Wikipedia şi www.greenstone bjc.ro. Constantin Jujan, Tiberiu Svoboda - MINA PETRILA 150 DE ANI DE ACTIVITATE ÎN MINERITUL INDUSTRIAL)  
 
 
 
 
 
( va urma )  
 
Referinţă Bibliografică:
MARELE CUTREMUR VA LOVI FOARTE CURÂND ! ( AGONIA ŞI DECESUL UNUI ORAŞ ) ( PARTEA A PATRA ) / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1794, Anul V, 29 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!