Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Liviu Pirtac         Publicat în: Ediţia nr. 1653 din 11 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

NOROC BUN ORTACUL MEU ! (PARTEA A TREIA)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ceasul deșteptător sună lung, alungând liniștea nopții.  
 
Istrate deschise un ochi, unul singur, cu care privi în direcția obiectului care îl trezise. Trei și cinci minute. Îl închise la loc. Încă zece minute mai putea trândăvi, în stare de veghe firește, până la ridicarea din pat. Pericolul cel mare care îl putea atinge era să adoarmă la loc în acest interval. Dar în douăzeci de ani de serviciu la mină, la schimbul unu de șut, nu pățise încă așa ceva.  
 
Trei și un sfert. Se ridică din pat (dormea singur în cameră; dincolo, în cealaltă încăpere dormea nevastă-sa cu ăla micu) și porni cu pași moi, împleticiți, către baie. După ce avu un prim contact cu apa rece, se simți revigorat, orice urmă de somnolență dispărându-i ca luată cu mâna. Se îmbrăcă rapid cu ochii la ceas (se făcuseră orele trei treizeci), trecu prin bucătărie și luă de pe masă suplimentul pregătit de femeie de cu seară, o jumătate de pâine, niște salam sau parizer și - firește ! - nelipsita bucată de slană cu o ceapă roșie sau albă, mare cât o mingiucă de tenis.  
 
Stinse luminile și ieși din apartament. La patru fără un sfert pleca autobuzul-convenție către mină. Istrate era navetist. Locuia la municipiu și se mândrea cu asta, pe când locul de muncă îl avea în orășelul vecin. Nu foarte departe. O jumătate de oră făcea autobuzul până în incinta minei. Se obișnuise cu naveta. Chiar îi plăcea. Pe mașină mai schimba și el o vorbă-două cu ortacii lui, navetiști și ei, mai glumeau, își mai bârfeau șefii, nevestele uneori, orice numai să treacă timpul mai repede. Adevărul era că unii mai obișnuiau să ațipească pe drum, ăstora nu le făceau plăcere conversațiile lor, îi deranjau la scurtul somn până la mină, dar erau prea puțini dintr-aceștia, așa că cei de teapa lui Istrate nu-i băgau în seamă.  
 
După ce ajunseră la destinație, coborâră din vehicul și se îndreptară către vestiarul unde își lăsau hainele de oraș, îmbrăcând salopetele albăstrii cu dungi fosforescente (ca să fie cât mai vizibili în subteran când o lampă își ațintea lumina asupra lor), casca pe cap, după care, cu mărcile personale, din metal, pregătite din timp, se îndreptară către lămpăria minei unde lămpăresele de serviciu din tura respectivă le dădură lampa de miner și masca de autosalvare. Fiecare marcă avea un număr pe ea, același număr fiind trecut și pe cele două obiecte ridicate de la lămpărie.  
 
Apoi, cu pași repezi, Istrate și ortacii lui se îndreptară către sala de pontaj unde un maistru sau un inginer le făcea pontajul pentru intrarea în subteran. Exista, firește, și un contra-pontaj, dar acela se făcea la sfârșitul șutului, după ce lucrătorii își făceau baia și se îmbrăcau în hainele de oraș. Treceau pe la sala de pontaj ca să-i vadă șeful că sunt în regulă.  
 
Același traseu, aceeași rutină zi de zi, dar se obișnuiseră cu asta.  
 
Toate acestea deveniseră, după atâția ani de muncă, banale reflexe condiționate pentru Istrate și pentru toți ortacii lui.  
 
În sala de pontaj Istrate se așeză lângă Ghiorghiţă, pe una din multele băncuțe din lemn pe care așteptau să fie pontați și, eventual, repartizați la un alt loc de muncă decât cel în care fuseseră cu o zi înainte.  
 
Ghiorghiţă nu era navetist. Locuia la nici cinci minute de poarta minei, într-un cartier mărginaș. De mai multe ori, când după șut Istrate intra cu ortacii la crâșma din apropiere ca să dea pe gât o tărie-două, să-și mai curețe praful de cărbune din căile respiratorii, atunci când se întindeau la vorbă și băutură uitând de case și neveste, se făcea târziu și Istrate obișnuia să rămână la prietenul şi ortacul lui peste noapte. Nevasta lui Ghiorghiţă se obișnuise cu asta, nu se simțea deranjată, dețineau un apartament cu patru camere, așa că Istrate avea unde să doarmă.  
 
- Istrate … Ghiorghiţă … ! strigă maistrul cu pixul și cartea de pontaj în mână.  
 
- Prezent, aici şefu’, răspunseră cu o singură voce cei doi.  
 
Puțin încruntat, ăsta-i era felul, meșterul-obăr le spuse:  
 
- Astăzi coborâți la orizontul minus două sute, în abatajul cu banc subminat o sută treisprezece. Am trei oameni lipsă acolo, doi în concediu de odihnă de azi și unul în medical, mama lui de putoare, așa că voi doi și cu Sporea îi veți înlocui. Ați înțeles ?  
 
- Înțeles şefu’ ! răcniră, mai mult în glumă, cei doi.  
 
Sporea rămase tăcut. Nu era un vorbăreț. Îi plăcea mai mult singur, pentru ortacii lui, marea majoritate extrem de limbuți, putea să pară un ciudat. Dar era un miner harnic, oricând și în orice situație aveau bază în el.  
 
Toate rânduielile de zi cu zi fiind terminate, cei trei ortaci se ridicară și porniră către puțul centru, unde colivia avea să îi coboare în subteranele minei. Apucară să mai prindă din spate, ca din zbor, câteva cuvinte ale maistrului care reproșa unui miner mai tuciuriu faptul, nepermis de altminteri, că a venit mahmur și obosit la muncă.  
 
Intrară în colivie și - după semnalele de rigoare ale semnalistului și pornirea mașinii de extracție - porniră cu viteză în jos.  
 
Un „jos” care pentru ei însemna viață sau moarte. Știau când intrau în subteran, dar niciodată nu puteau fi siguri că vor mai ieși pe propriile lor picioare. Se obișnuiseră cu gândul acesta. Astfel își câștigau pâinea pe care o puneau zilnic pe masa lor de acasă.  
 
Altceva nu știau să facă.  
 
Doar un singur lucru: să fie mineri !  
 
…………………………………………………  
 
- Istrate, strigă meșterul-obăr din frontul de lucru, sunară ăștia de la întreținere. Cică s-a rupt craţerul paişpe și au nevoie de ajutor să-l repare. Ia-l repede pe Gheorghiţă și mergeți să-i ajutați ! Hai, mișcare …  
 
- Mergem şefu’, îi replică Istrate. Dar treaba nu prea miroase a bine. Ați auzit ce-au zis gazatorii după măsurători ? Ați dat de o pungă de metan și concentrația a sărit peste zece la sută.  
 
- Gura ! Știți voi mai bine ca mine ce trebuie să fac ? Hai, fuga marș la craţer ! Vreți să iau iarăși picioare în fund că nu mi-am făcut planu’ la cărbune ? Şi așa stăm ca naiba la aprovizionarea cu materiale. Nu sunt bani că nu dăm noi cărbune suficient cică ! Tu’le muma lor la ăștia de la aprovizionare. Mai sunteți aici ?  
 
Cei doi ortaci ieșiră din abataj îngândurați.  
 
Nu erau defel în apele lor. Riscau mult, riscau mult prea mult !  
 
Ajunseseră în galeria principală, mai aveau de mers până la transportorul paişpe cam vreo cinci-zece minute, când o bubuitură infernală se năpusti asupra lor, suflul exploziei aruncându-i la zece metri de locul unde se aflau. Limba de foc nu ajunsese la ei, doar o fierbințeală puternică, care le provocă arsuri pe față, mâini și picioare.  
 
Istrate se trezi despărțit din pricina suflulu de celălalt miner. Nimerise, fără să vrea, într-o nișă electrică. Întunericul îl înconjura din toate părțile. Își pierduse lampa, masca de salvare și tașca cu suplimentul încă nemâncat.  
 
- Ghiorghiţă …, unde ești mă Ghiorghiţă ? strigă cu glasul sufocat.  
 
În clipa aceea se auzi o a doua bubuitură, mult mai puternică decât prima, iar limba de foc pătrunse adânc și pe galeria unde se găseau cei doi. Istrate fu ferit de focul ucigaș și de unda de șoc nimicitoare, aflându-se în acea nișă cu cofrete electrice.  
 
Trebuia să-și găsească ortacul. Cu el intrase în mină, cu el trebuia să iasă.  
 
- Ortacule …, unde ești ortacule ?  
 
Mergea în patru labe. De fapt mai mult se târâia din pricina arsurilor de pe brațe și picioare.  
 
- Mă Ghiorghiţă, răspunde odată mă, unde ești ?  
 
Galeria era cufundată în cel mai negru întuneric, cel al morții fără de întoarcere.  
 
- Vin Ghiorghiţă, vin către tine, las’ că te scot eu viu de aici !  
 
Pipăind, dădu de un obiect dreptunghiular pe care îl recunoscu instantaneu. Era o mască, masca lui sau poate masca altcuiva, dar care putea să-i salveze viața aici și acum.  
 
- Ah… de-aș găsi și o lampă, îngână pentru sine Istrate.  
 
Îl cuprinse o stare de leșin. Realiză instantaneu că inhalase monoxidul de carbon, fumul, emanat în urma celor două explozii. Cu greu scoase masca de salvare din husă, o desfăcu cu mâinile tremurânde și prinse strâns cu dinții muștiucul din cauciuc, după care își blocă nările cu clemele de metal. Trase în piept prima gură de aer și se liniști. Deși aerul inspirat era fierbinte, masca funcționa.  
 
„Lampă, trebuie să găsesc o lampă …, musai să găsesc o lampă, altfel nu știu încotro să mă îndrept.” - gândi confuz Istrate.  
 
După câteva minute lungi ca și orele (în care continuă să se târască prin întuneric) atinse cu dosul palmei stângi ceva moale și realiză că îl găsise pe cel pe care îl căuta. Trupul se afla întins pe spate și Istrate începu să-și plimbe amândouă mâinile - deși îl dureau groaznic din pricina arsurilor - pe corpul lui Ghiorghiţă, ortacul lui. Pe mâini, pe picioare, apoi pe partea de jos a trunchiului, după care mâinile lui urcară către pieptul acestuia și atunci simți lichidul cald care îi acoperi palmele.  
 
„Sânge!” - realiză îngrozit Istrate.  
 
Vru să prindă în mâini capul lui Ghiorghiţă, dar rămase încremenit.  
 
Ortacul lui nu-l mai avea.  
 
Îi fusese smuls de suflul celei de-a doua explozii…  
 
 
 
( va urma )  
 
 
 
 
 
Pericolele muncii în subteranele minelor din România (și aici m-aș referi mai ales la minele de huilă energetică din Valea Jiului) sunt multiple. Minerii le acceptă dintr-un motiv foarte simplu: zona în care locuiesc este una monoindustrială și alte alternative nu au.  
 
Trebuie musai să-și câștige pâinea pentru ei și familiile lor, chiar și în aceste condiții extrem de precare.  
 
Sunt obișnuiți cu munca grea, cu inhalarea prafului de cărbune sau de steril, cu bolile profesionale care apar din aceste pricini, o mare majoritate îmbolnăvindu-se de silicoză, boală profesională specifică muncii de zi cu zi în mină, datorată inhalării prafului de cărbune și piatră, maladie care distruge plămânii.  
 
Şi multe-multe altele !  
 
Dar viața merge înainte …  
 
Din nefericire, destinul vieții de miner este unul foarte dur.  
 
Referinţă Bibliografică:
NOROC BUN ORTACUL MEU ! (PARTEA A TREIA) / Liviu Pirtac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1653, Anul V, 11 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Liviu Pirtac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Pirtac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!