Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: Liviu Gogu         Publicat în: Ediţia nr. 1522 din 02 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Ioan-Vodă cel Viteaz – 440 de ani de la mişelescu-i sfârşit
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cine şi-a plimbat măcar odată privirea peste filele marii cărţi a istoriei neamului românesc, fie ele scorojite şi îngălbenite de vreme, fie încă proaspete, lucioase şi mirosind intens a contemporaneitate, n-are cum să nu înţeleagă un fapt evident şi anume că, indiferent cine au fost cei care au avut interese pe aceste meleaguri – de oriunde ar fi venit ei, dinspre Orient, ori dinspre Occident – nu şi-au dorit niciodată să aibă de-a face aici cu patrioţi, cu iubitori de libertate, de neam şi de ţară. Au căutat întotdeauna indivizi lipsiţi de scrupule, conduşi de interese meschine, gata să se vândă pe un pumn de arginţi. Numai cu sprijinul acestora din urmă puteau să-şi atingă uşor propriile scopuri, de jaf şi asuprire. Acest fapt poate chiar să ni se pară firesc, dacă-l analizăm din punctul de vedere al „seniorului”, al asupritorului, care n-a avut, de când e lumea, interese comune cu ale „vasalului”, adică asupritului. Patriotul e cel care vrea binele neamului său, iar asta-l face indezirabil în ochii asupritorului. El, chiar dacă acceptă uneori compromisuri, mai mari sau mai mici, o face doar pentru a dobândi la schimb ceva vital pentru neamul său. Spre deosebire de acesta însă trădătorul şi-ar vinde tot neamul, începând cu propriii părinţi şi copilul nenăscut din pântecele consoartei sale, dacă din asta ar obţine un profit convenabil. Prin urmare, dacă aţi fi liderul unei mari puteri care domină o naţiune mai mică, pe cine v-aţi dori să vă reprezinte interesele în sânul acesteia din urmă? Răspunsul, cred eu, nu mai e necesar a fi scris aici… Când şi când, din păcate nu prea des, în lunga şi chinuita noastră istorie, vigilenţa „seniorului” a putut fi înşelată şi în fruntea naţiei asuprite a mai scăpat câte un patriot, care însă a fost repede înlăturat, sau, de cele mai multe ori, ucis mişeleşte. Un astfel de moment a fost, pare-se şi ajungerea pe tronul Moldovei a lui Ioan-Vodă. 
  
Despre Ioan-Vodă – numit de unii „cel Viteaz”, de alţii „cel Cumplit”, ori „Armeanul” – s-a scris destul de mult, de-a lungul timpului. Personalitatea domnitorului a fost una puternică, iar domnia sa, deşi scurtă, de aproape doi ani şi jumătate, a lăsat o pildă însemnată pentru posteritate (din păcate, de mulţi înţeleasă, dar de foarte puţini urmată), atât prin ceea ce s-a înfăptuit pe parcursul ei din punct de vedere economic şi militar, cât şi prin ceea ce s-ar fi putut să însemne ea pentru Europa secolului al XVI-lea, dacă unitatea lumii creştine n-ar fi fost aşa de şubredă şi interesele reprezentanţilor ei, atât de diferite. Referitor la acest aspect, Haşdeu, ca încheiere a periplului său prin guvernările europene ale perioadei respective, spune atât de frumos, chiar dacă prea puţin argumentat: „Tocmai atunci, într-o ţărişoară română apare un principe, pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei, fondând pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin.” 
  
Ioan-Vodă vine la domnia Moldovei cam pe la sfârşitul lui ianuarie 1572. El reuşeşte, se pare, să-şi netezească drumul către domnie, plătind preţul cerut de Înalta Poartă cu banii din comerţul cu pietre scumpe pe care-l practicase, dar şi cu sprijinul unei părţi a boierimii moldovene, nemulţumite de orientarea către Polonia, precum şi de viaţa desfrânată pe care o ducea a predecesorului său, Bogdan Lăpuşneanul – fiul lui Alexandru Lăpuşneanul. Se pare, de asemenea, că mijlocitorul în stabilirea relaţiilor sale cu boierii Moldovei, fusese tocmai cel care avea, doi ani mai târziu, să-l trădeze la modul cel mai josnic cu putinţă. 
  
Originea sa este destul de controversată. El se prezintă în actele de cancelarie, ca fiind „fiul lui Ştefan voievod” şi strănepot al lui „Ştefan voievod cel Bătrân”, de unde istoricii au dedus că acesta a fost fiul nelegitim al lui Ştefan-vodă cel Tânăr şi strănepot al lui Ştefan cel Mare. Există şi o variantă, total nerealistă însă, care-l prezintă ca fiu, tot nelegitim, al lui Ştefan Tomşa. Denumirea de „Armeanul” îi vine de la originea armenească a mamei. În acelaşi timp, un alt izvor istoric îi cufundă în ceaţă originea: „Nu ştiu cine era şi de unde se trăgea…”, spune călugărul Azarie în letopiseţul său. Iar cronicarul leşesc Martin Paskovski, trage spuza pe turta naţiei sale, încercând să acrediteze ideea că Ioan-Vodă ar fi fost polonez. Oricare i-ar fi fost însă obârşia, aşa cum frumos spune Dinu C. Giurescu, „…Ion Vodă rămâne, în primul rând, fiul faptelor sale.” 
  
Despre perioada anterioară domniei, din viaţa celui care avea să devină Ioan-Vodă cel Viteaz, se cunosc puţine. Îl vedem pe la 1551 făcând o primă încercare nereuşită de a ajunge pe tronul Moldovei, cu sprijin polonez. De aici se refugiază la Moscova, unde se şi căsătoreşte cu Maria, fiica cneazului de Rostov, cu care are un băiat, ce va purta numele de Petru. Părăseşte pe la 1557 Moscova şi ajunge, se pare, în Polonia, de unde, la 1561 apare într-o nouă încercare de a ajunge la domnie, cu sprijinul unui magnat polonez. Însă susţinerea sa fiind mai slabă decât cea a lui Despot Eraclid (cel care avea să devină Despot-Vodă), acesta din urmă câştigă competiţia şi reuşeşte să se instaleze pentru vreo doi ani pe râvnitul tron al Moldovei. După această a doua nereuşită, părăseşte Polonia şi ne apare în Crimeea, unde se refugiază la curtea hanului, câştigând încrederea şi poate chiar prietenia lui Mehmed Calga, moştenitorul tronului tătărăsc. De la acesta, se pare, că primeşte chiar o scrisoare de recomandare către regele polon, Sigismund August, pentru a-l sprijini să obţină domnia Moldovei. Scrisoarea însă nu-i e de niciun folos, puterea regelui polon fiind extrem de redusă, atât în propria-i ţară, cât şi în relaţia cu Imperiul Otoman care lua deciziile în astfel de situaţii. Îl mai vedem o scurtă perioadă în Germania, la curtea împăratului Maximilian al II-lea, de la care primi, pare-se, o funcţie în armata austriacă şi care-i i-ar fi promis şi sprijin militar pentru gonirea lui Alexandru Lăpuşneanul de pe tronul Moldovei. Nu se întâmplă nimic însă nici de astă dată şi, în ultimii ani de dinaintea domniei îl vedem pentru puţină vreme la Constantinopole, iar, la foarte scurt timp apare în documente ale vremii, exilat, nu se ştie din ce motive, în insula Rodos şi făcând negoţ cu pietre preţioase. 
  
Pe la sfârşitul lui 1571 şi începutul lui 1572, împrejurările îi devin favorabile, iar viitorul domn capătă sprijinul sultanului pentru accederea la domnie Moldovei. Intrarea sa în Moldova şi urcarea pe tron se făcură fără emoţii, predecesorul său, Bogdan, fiind deja plecat din ţară. Şi cum, evident, fostul domnitor n-avea de gând să renunţe cu una, cu două, la dorinţa de a reveni la domnie, cea dintâi preocupare a lui Ioan-Vodă fu aceea de a-şi consolida poziţia, extrem se şubredă, pe tronul Moldovei. Astfel, porni fără zăbavă o acţiune de depistare şi eliminare a boierilor fideli vechii domnii, care culmină cu executarea marelui vornic al ţării de jos, Ionaşcu Zbierea, în chiar ziua de Paști. În locul acestuia, Ioan-Vodă îşi numi un om de încredere, pe Dumbravă, care, pare-se, era de origine munteană şi despre care Haşdeu spune că „…era de neam mic, dar avea o inimă mare.” Vornicului Dumbravă îi încredinţă proaspătul domnitor comanda unei trupe de vreo 6000 de oameni, încropite în grabă, pe care fu nevoit s-o opună oştii polone, ce pătrunsese deja în Moldova, cu gând de a-l goni pe Ioan-Vodă şi de a-l reînscăuna pe Bogdan. Mica oaste moldavă întoarseră cu uşurinţă din drum pe sprijinitorii fostului domnitor şi îi împinse înapoi peste graniţă, în Polonia. 
  
Deşi domnia i-a fost foarte scurtă, ea a fost una rodnică. Ioan-Vodă a reuşit în numai doi ani să înfăptuiască reforme economico-financiare şi fiscale la care alţii nici n-au îndrăznit să viseze în perioade de domnie mult mai lungi şi mai liniştite. Astfel, reduce taxele şi extinde baza de impozitare, prin supunerea la dări şi a boierimii, care, până atunci fusese scutită de la acestea, înăsprind, în acelaşi timp, sancţiunile pentru sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fapt care – spune Haşdeu – „…umplu visteria ca niciodată”. Apoi, pentru a sprijini micile activităţi comerciale, care erau puternic înfrânate de circulaţia cu precădere a monedelor de valoare mare (aur, argint) şi care, în aceste condiţii se limitau doar greoiul şi nesigurul schimb în natură, bate o monedă de aramă – prima monedă de aramă bătută în ţările române. 
  
În planul politicii externe, Ioan-Vodă a aplicat un soi de joc periculos, dar care nu contravenea spiritului vremii, încercând influenţarea alegerii regelui polon, însă şi învrăjbirea Imperiului Otoman cu vecinii (Polonia, Ardealul, Muntenia). Acest gen de politică arată că domnitorul luase încă de la început în calcul arogarea unei oarecare independenţe faţă de Poartă, dacă nu chiar eliberarea totală de sub dominaţia acesteia. 
  
Ioan-Vodă însă nu este doar un bun organizator şi diriguitor al treburilor statului, ci este şi un conducător de oşti desăvârşit. Reuşitele sale în plan militar, par întrucâtva o reeditare la scară mai mică a epocii glorioase a străbunului său, Stefan cel Mare. Afirmaţia aceasta ar putea părea o exagerare, dacă n-am ţine seama de faptul că adversarul pe care l-a avut de înfruntat domnitorul moldovean cu o armată de doar 25-30.000 de oameni, era cea puternică forţă militară a lumii în acea perioadă, era un Imperiu Otoman aflat la apogeul dezvoltării sale. În faţa unei astfel de puteri, a cărei oştire era constituită în totalitate din profesionişti, căliţi în nenumărate bătălii anterioare purtate pe alte meridiane ale lumii, Ioan-Vodă opune o armată mult inferioară numeric şi din componenţa căreia, mai puţin de o treime poate erau oşteni de meserie, majoritatea fiind răzeşi luaţi direct de la coarnele plugului. 
  
În doar două luni, viteazul domnitor şi oastea sa, dau lovitură după lovitură oştilor otomane, sprijinite de cele muntene şi transilvane. Mai întâi, la Jilişte, spulberă armata turco-munteană, condusă de Petru Şchiopul şi fratele său, domnitorul Munteniei, Alexandru al II-lea Mircea şi care era menită să-l instaleze pe cel dintâi pe tronul Moldovei. Imediat după aceasta, marele vornic Dumbravă se îndreaptă spre Bucureşti cu un mic corp de oaste, îl ocupă şi instalează, din păcate, doar pentru câteva zile, pe Vintilă-Vodă, pe tronul Ţării Româneşti. 
  
Ca o paranteză, este interesant de subliniat faptul că după şaptezeci de ani de la moartea străbunicului său, Ştefan cel Mare, ca şi acesta, Ioan-Vodă încearcă să pună pe tronul Munteniei un domn prieten. Din păcate, la fel ca şi acest mare înaintaş al său, demersul nu-i reuşeşte decât într-o mică măsură. Noua domnie de la Bucureşti, apărată doar de o mână de oşteni conduşi de vornicul Dumbravă, se încheie după numai patru zile, când o mică oaste strânsă de câţiva dregători munteni, lovesc capitala, înfrâng mica gardă şi-l ucid pe proaspătul înscăunat, Vintilă-Vodă. Despre marele vornic Dumbravă se ştie că a reuşit să scape cu greu şi să fugă în Transilvania, unde, câteva luni mai târziu este prins, adus în Muntenia şi executat. 
  
Urmează confruntări armate sângeroase la Brăila, Tighina, Cahul, Cetatea Albă, unde geniul militar al domnitorului face ca oştile sale să triumfe asupra trupelor otomane care asigurau protecţia acestor oraşe precum şi a celor care le vin în ajutor. 
  
Simţind, sau fiind probabil informat, că Poarta urmează să trimită împotriva sa forţe importate, pe la jumătatea lui mai, se retrage şi îşi consolidează poziţia la Huşi. Riposta otomană nu se lasă mult aşteptată, şi aceasta vine pe două direcţii: oastea turcească, dinspre sud şi cea tătărască, aflată oarecum în întârziere şi care urma să vină de la est. Planul şi riposta voievodului moldovean sunt bine ticluite şi organizate, promiţând sorţi mari de izbândă. Numai că, aşa cum s-a întâmplat aproape constant în istoria noastră, intervine trădarea – veşnicul inamic al marilor conducători – care răstoarnă definitiv şi iremediabil situaţia pe câmpul de luptă. Astfel că, la 14 iunie 1574, Ioan-Vodă e nevoit să se predea în mâinile inamicilor săi, cu condiţia ca el să fie dus viu la Constantinopole, iar oştenilor săi şi aliaţilor cazaci să li se permită să se întoarcă liberi la vetrele lor. Înţelegerea însă n-a fost respectată şi în aceeaşi zi este ucis mişeleşte, trupul îi e rupt în bucăţi, iar oastea-i e măcelărită, la fel de mişeleşte, până la ultimul om, pe câmpul de lângă satul Roşcani. 
  
N-aş vrea să închei scurta evocare a figurii legendare a viteazului domnitor, înainte să mă refer pe scurt la josnica trădare, care avea să pecetluiască soarta domnitorului, a oştirii sale, dar, mai ales, a bunului şi harnicului popor moldovean, pe care avea să-l condamne la câteva sute de ani de jug turcesc. Trădătorul – al cărui nume trebuie scris şi spus ori de câte ori se iveşte ocazia, pentru ca lumea să nu-l uite-n nicicând şi, mai ales, pentru a da posibilitatea generaţiilor viitoare să-l blesteme-n veci, clipă de clipă, aşa cum merită toţi trădătorii de pe faţa pământului – s-a numit Eremia Cernăuţeanul şi a fost o bună bucată de vreme, începând chiar de pe vremea pribegiei domnitorului, cel mai bun prieten, sfătuitor şi sprijinitor al acestuia. „Arginţii” pentru care şi-a vândut naţia şi sufletul au fost treizeci de mii de galbeni. Atât de puţin a costat aşezarea pentru câteva sute de ani a jugului pe grumazul unui popor. Trădarea Cernăuţeanului – hatman, se pare – se derulează în trei etape: prima, când, trimis să împiedice trupele turceşti să treacă Dunărea la Isaccea, nu-şi îndeplineşte misiunea, permiţând atacatorilor să forţeze fluviul, justificându-se apoi în faţa domnului că a ajuns prea târziu, adică după ce forţarea se produsese; a doua, când se întoarce la locul de cantonament al armatei moldovene şi-l dezinformează pe voievod despre mărimea efectivelor duşmane, prezentându-i, sub acest aspect, o situaţie mult mai roză decât era în realitate; şi a treia, când trece cu tot corpul de cavalerie pe care-l avea în subordine, de partea atacatorilor. 
  
Ioan-Vodă a domnit mai puţin de doi ani şi jumătate, însă într-o atât de scurtă perioadă a reuşit să dea fiori puternicului Imperiu Otoman. A fost un comandant de oşti de excepţie care a reuşit să scrie o pagină importantă în manualele de artă militară ale vremii. 
  
„Acest domn este cel de pe urmă erou al Moldovei. Încă unul trebuia să mai răsară din sămânţa românilor şi anume în Muntenia [Mihai Viteazul – n.a.] şi apoi să se stingă în ele izvorul sufletelor mari.” – conchidea A. D. Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 5. Poate că marele istoric a fost un pic prea dur când a scris această frază. Suflete mari a mai avut această naţie şi nu puţine, doar că ele n-au reuşit multă vreme să se coalizeze pentru a sfărma jugul greu şi aspru, pus pe grumazul neamului nostru de marile puteri în diverse momente ale istoriei, în principal pentru că acest jug a fost susţinut din interior de pilonii de granit a-i trădării şi intereselor meschine. Iar eu am senzaţia, greşită sper, că aceşti piloni continuă să existe şi că sunt din ce în ce mai solizi şi mai bine consolidaţi… 
  
Notă: Imaginile numismatice şi medalistice provin din colecţia personală a prietenului meu, Victor Bivolu. 
  
Bibliografie: 
  
- A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 5, Ed. Cartea Românească, pag. 86-107; 
  
- B.P. Haşdeu – Ion-Vodă cel Cumplit, Bucureşti, 1894; 
  
- Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. 2, partea I, pag. 207-215; 
  
- Dinu C. Giurescu – Ion Vodă cel Viteaz, Ed. Militară, Bucureşti, 1974; 
  
- N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol. II, pag. 185-186; 
  
- Theodor Holban – Ioan-Vodă Armeanul, Chişinău, 1938. 
  
Referinţă Bibliografică:
Ioan-Vodă cel Viteaz – 440 de ani de la mişelescu-i sfârşit / Liviu Gogu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1522, Anul V, 02 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Liviu Gogu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Gogu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!