Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Lilia Manole         Publicat în: Ediţia nr. 1988 din 10 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

POSTMODERNISMUL: ÎNTRE ONIRISM ŞI METALITERATURĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Conceptul de literatură este un fapt socio-cultural, destul de vast şi multidirecţional, este o condiţie transcedentală, metafizică, simbolică şi onirică a experienţei. Studiul de faţă consemnează, în parte, una din cele trei ştiinţe, care se ocupă de literatură- istoria literaturii.  
 
Alături de alte articole scrise în acest domeniu, îmi propun să deschid o nouă latură în evoluţia literaturi române, axându-mă pe perioada postmodernistă, atât de mult în vogă la ora actuală, şi elementele căreia care ne fac, uneori, să ne contrazicem. Ţin să accentuez, că între Istoria literară şi Istoria literaturii mă situez, însă am ales anume Istoria literară, pentru că voi analiza transformarea unor fapte literare, găsind anumite chei, soluţii, repercursiuni sociale ale faptului literar dat. Deşi, din capul locului, recunoaştem faptul, că istoria literară e miezul criticii literare.  
 
În anul 1994, scriam şi-mi apăram teza de diplomă (licenţă) la literatura română, ce avea ca obiect de studiu “Postmodernismul. Optzecismul.” Ţin mult la această lucrare, chiar aş îndrăzni să revin la conţinutul ei, care este destul de actual şi acum, cu o simplă cerinţă către alma-mater, să-mi ofere şi mie lucrarea, susţinută cu brio. Dacă tot literatura cu vise mă incită, fapt pentru care îi sunt acestei ştiinţe recunoscătoare, încercam în una din zile să profilez câteva idei, care m-ar incita, de ce nu, acestea din urmă să mă inspire, pentru a o iubi şi mai mult.  
 
Şi iată ce cauzalitate m-a interesat: Cum s-a produs trecerea de la modernitate spre evazionism, prin ce non-clişeu, s-a bagatelizat modernismul, ce salt s-a produs şi prin intermediul cărui alt gust estetic, criteriu literar, de dinafara, s-a ajuns la postmodernism? De ce nu s-a resuscitat în literatură curentul modernismului şi ce balanţă le-a susţinut pe ambele perioade (curente literare)? Or, mi-am propus să definesc, în termeni precişi, literatura devenită o artă a prezentului, a zilei curente, a cotidianului şi a marilor convalescenţe de ordin oniric, eteric, poetic, religios, existenţial.  
 
Uneori, ne dăm seama, că vorbim despre acest gen al artei, interesându-ne mai mult de lumea de dincolo de ea, decât de ceea ce se întâmplă şi se declanşează în interiorul acestui atom de trăiri şi simţăminte, de emoţii şi exaltări, de idei şi tangenţe etc.. Am vrea să nu ne complacem în acest rol de critici prea docili, cu fraze, care să irite. Literatura este mama tuturor cărţilor, întâi de toate. Pe bună dreptate, literatura e din literatură; o carte e din alte cărţi citite, în final.  
 
Pe măsură ce ne contrazicem, în aspect teoretic, visându-ne, că îmbrăţişăm unul sau altele din curentele literere, sau fie ca îl apropiem de sufletul nostru pe Rimbaud sau Baudelaire, pe Poe, sau Lamartine, literatura e devenită o corelaţie dintre carte şi societate , datorită, mai ales, cărţilor de proză citite. De aici, mă îndoiesc, că un poet ar scrie poeme, dacă ar lectura numai poezie.  
 
Complexitatea literaturii e atât de vastă, încât trebuie să recunoaştem, nu mai avem o literatură română pură. Nici până la Eminescu nu se întâmpla acest lucru, însă clasicismul reuşise să domine întreaga Europă, inclusiv spaţiul românesc. De la “Ţiganiada” lui Budăi Deleanu, la “ O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale şi spre “Scrisoara a treia” de Mihai Eminescu, acest curent literar reprezintă, în fond, starea politică şi socială de atunci; se dezvoltă acele genuri literare pure, varind între ele, de la un scriitor la altul. Acest curent a avut un puternic răsunet în literatura română, dominat în mare măsură de originalitatea scriitorilor, poeţilor, de severitatea şi luciditatea lor, unii din ei erijându-se de la stările de romantism şi fantezie.  
 
În cele ce va urma, într-un alt secol, se va realiza această trecere spre neoclasicism, şi spre visare, spre vis, ca “parte injectantă” (aşa cum afirmă Corin Braga) în conţinutul unui text artistic, şi pe cât nu ni s-ar părea de paradoxal, creat într-un spaţiu diminuat, dar şi dominat de textualitate şi de realitate stradală, de recuperare sufletească, prin simpla acceptare a conştiinţei de sine.  
 
Între altele, clasicismul secolelor 18-19, caracterizat atât de efervescent de George Călinescu, avea să demonstreze, că dincolo de afinităţile cu poezia şi arta franceză, literatura română, din perioada clasicismului, e una lipsită de amprente străine, e originală, dominată de elemente ale esteticului, dar şi de critica vehementă a păturilor societăţii.  
 
G. Calinescu, autorul “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, a încercat să pledeze pentru ideea, că această literatură are un univers de sine stătător, fiind, şi printre altele, în relaţii de analogie cu literatura europeană. Omologarea, pe care a reuşit la acel moment să o instituţionalizeze Călinescu, pentru literatura română, nu era nicidecum depăşită, ci respecta şi îndeplinea cerinţele spirituale ale acelor timpuri. În acest context, Roland Barthes, unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze, reprezentantul de seamă al antimodernismului, în “Mitologii” scria, că literatura este un cod pe care trebuie să-l descifrezi.  
 
S-ar fi simţit şi în actualitate acea izolare a literaturii române de restul lumii literare, mai ales, prin încercările de a se trece de la modernism la postmodernism, prin negare de tot ce e modern, prin negare de tot ce a fost clasic şi romantic. Ceea ce a şi realizat George Călinescu, anihilând corelaţia existentă, parcă, dar ireală, dintre estetic şi antimodern, dintre inestetic şi modern. Or, în acest sens, Călinescu a apreciat, ca un mare critic literar, toţi moderniştii crezuţi aşa-zişi antimoderni, precum era Tudor Argezi, Ion Barbu, etc.. Să negăm ceea, ce a creat George Călinescu, negând astfel şi literatura română, ar fi cea mai pericilitată lacrimă pentru creaţia şi arta, în fond, românească.  
 
O altă latură a literaturii ar fi cea ideologică, politică, dar şi filosofică. Or, statutul literaturii este definit, în mare, de părerile şi evoluţiile criticilor, scriitori şi ei, care investighează landşaftul literar în integritatea şi complexitatea acestuia.  
 
În interviul realizat de Georgiana Avram cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, Domnia Sa exclamă: “Ei bine, dintre toate, eu găsesc că simbolurile religiei creştine sunt cele mai subtile. Şi mai onirice!” Sunt decisă a crede, că de aici, de la Dumitru Ţepeneag şi grupul oniric, literatura română cunoaşte un salt prolific, din care a pornit o nouă generaţie de scriitori tineri pe atunci. (Revista Argeş, ianuarie, nr.1, 2010).  
 
Iar în Interviul realizat de istoricul şi criticul literar Eugen Simion, Membru de onoare al Academiei Române, intitulat “Ideile sunt ultimele care mor”, (Revista “Cultura”, Nr. 7 / 24 februarie 2011) Dumitru Ţepeneag spune despre scrierile lui Eugen Negrici, referindu-se la literatura română şi fenomenul oniricului: “… Că literatura româna e o literatură mică, provincială, izolată. Asa e. Dar de ce nu se iau în considerare zvâcnirile acestei literaturi de la Urmuz şi pâna la grupul oniric? …”  
 
Grupul oniric ce s-a constituit în 1964 era format din scriitorii Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov, scriitori care, frecventând cenaclul Luceafărul, condus pe atunci de Eugen Barbu, spaţiu literar în care au avut prilejul de a-i cunoaşte pe Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, şi cărora li se vor alătura ulterior și Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase ș.a.  
Eugen Barbu e înlocuit la conducerea cenaclului de Miron Radu Paraschivescu şi care obţine acceptul editării unui supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei).  
Însă Revista este interzisă rapid. Din 1968, centrul atenției oniricilor se mută spre revista “Luceafărul”, unde, pe lângă scriitorii sus menționați, vor mai publica Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daniel Turcea ș.a., iar Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov își vor preciza și poziția teoretică.  
 
Au rămas foarte multe texte teoretice, adunate în volum recent de Corin Braga, un continuator al esteticii onirismului, care se prelungește până în post-modernism prin operele lui Mircea Cărtărescu.  
 
De la Istoria literaturii a lui George Călinescu ar fi necesară abordarea, în parte, a unui alt mare critic literar Eugen Simion, pentru a percepe modul în care s-a produs europenizarea deplină a literaturii române, sincronizarea ei cu literatura europeană.  
 
E neîndoielnic faptul, că prin traduceri (Dumitru Ţepeneag fiind un prolific traducător în limbile franceză şi română), dar şi prin scrierea unor Jurnale de călătorie, creându-se o metaliteratură cu profunde tangenţe şi referinţe la aspectul social.  
 
Am citit cu ceva timp în urmă Juralul parizian. Apoi citisem şi Jurnalul (2004-2010) de Mircea Cărtărescu, cărţi la care m-aş întoarce cu mare drag şi ardoare să le recitesc. Aceasta este metaliteratura, în esenţa ei, de la ţara de origine spre ţara în care călătoreşti, dar şi despre ceea ce contează mai mult în această viaţă socială a Parisului, (dacă e să –l citez pe Eugen Simion), contează cultura, literatură, scriitorii.  
 
Când publica “Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, în 1977, Eugen Simion mărturisea, că ar fi vrut ca „acest Jurnal parizian” să constituie o «mică vacanţă critică», după o carte grea, cu subiecte copleşitoare”. Tocmai publicase volumul II din “Scriitori români de azi”. Studiile despre Ionescu şi Eliade, altele de dinainte, nu mai sunt dublate de „mici vacanţe critice”. Dar nu e acest fapt consecinţa unei metamorfoze la nivelul scriiturii critice?  
 
Prin urmare, voi reveni la “Jurnalul parizian”, din care tocmai am citat, operă de creaţie înainte de toate, plină de idei, personaje, atmosferă şi rafinament. Este o carte scrisă în descendenţa marilor moralişti francezi, în stil balzacian, cum menţionează însuşi Eugen Simion. Dar scrisă de un român care întâlneşte Occidentul. Dezamăgit, la întâlnirea cu realul, că miturile au murit – de nu vor fi fost cumva numai proiecţia unui subiect căruia ceea ce le-a generat îi era inaccesibil –, el reuşeşte să le reinstituie prin scris.  
 
„Parisul este un mit pe care trebuie să-l meriţi”, scria Eugen Simion în Jurnalul parizian.  
 
În această carte confesivă, pe poetul Adrian Păunescu, de exemplu, venit din America, în trecere prin Paris, nimic nu-l impresionează: „O privire şi-atât, şi-a făcut o impresie, nu se arată copleşit şi, cu aerul omului venit de pe un continent prosper şi puternic, păşeşte mai departe, sceptic şi încruntat, prin bătrâna capitală a Franţei. Pentru el (mi s-a părut) nu există un mit al Parisului şi nici un complex spiritual legat de el. Bătrâna mătuşă îl cam plictiseşte...”. La fel de departe de mit este, abia ajuns la Paris, Marin Preda.  
 
Vorbind despre conceptul de literatură europeană, e necesar să amintim, că această noţiune a pătruns şi s-a aclimatizat în ideologia românească, bineînţeles, datorită traducerilor, mai ales, din alte limbi, dar şi prin formula de sincronizare a literaturilor.  
 
Bunăoară, conceptul de postmodernism a fost pus în lucru de scriitorii optzecişti, în timpul în care se inhiba regimul comunist. Mai mult ca atât, prin ceea ce s-a ivit, ei au maximalizat şi mai mult distanţa de până la ei, realizând şi intuiţia acelei distanţe. Respingând modernismul învechit, desuet, caz impus din interiorul literaturii noastre, aflată pe punctul de sincronizare, de elaborare a unor structuri noi.  
 
Mircea Cărtărescu motiva îndreptarea poeţilor optzecişti spre un postmodernism vast. Unele din trăsăturile care au fost atribuite postmodernismului sunt: antropologism (Mircea Nedelciu), noi sensibilităţi-( Ioan Bogdan Lefter), neoclassicism (Alexandru Muşina) romantism intors (Radu G. Ţeposu). Se declanşează integrismul spiritual, recuperarea spirituală, poezia coboară în stradă, printer oameni, poetul se angajează existenţial. Din acest motiv, “cartea ia locul lumii şi lumea s-a sfârşit în carte”, cum zicea Mallarme. Iar ficţiunea deliberată este un loc sigur al visului. Transcendenţa romantică se mută în retorică, în întrebări care conţin şi răspunsul existenţial, metatextual, paratextual.  
 
Contribuţia generaţiei 60, a fost remarcată şi de actualii critici literari, aceasta fiind considerabilă pentru posmodernitate. Deşi scriitorii 80 au folosit primii acest termen, deşi tot ei au avut conştiinţa, că aparţin generaţiei postmoderne. Ulterior, alţi critici au folosit un firesc decupaj de a exclude conştiinţa teoretică de sine pentru postmodernişti, iar, pe de altă parte, scriitoriii anilor 70, recuperând miturile şi oniricul, vădind o maturitate sporită a spiritului creator.“… Chiar dacă generaţia ’60 n-a folosit niciodată termenul, ceea ce indică doar faptul că ea n-a avut conştiinţa că aparţine epocii postmoderne, spre deosebire de generaţia ’80, care o are, şi încă în mod acut, contribuţia celei dintâi la postmodernitate este considerabilă” (Nicolae Manolescu, în ultima istorie a literaturii apărută)  
 
În acest sens, o mare parte din actualii critici sunt de acord să vadă mai mult în Nichita Stănescu şi Marin Sorescu reprezentanţii unui postmodernism organic, structural, chiar dacă lipsit de o conştiinţă terminologică de sine.  
 
“Postmodernismul, scrie Octavian Soviany, cel mai percutant din optzecişti, cum îl numeşte D.Ţepeneag, nu începe la noi în 1980, ci odată cu grupul oniric, Şcoala de la Tîrgovişte etc. Meritul optzeciştilor (nu neînsemnat!) a fost acela de a fi transformat postmodernismul într-un fenomen popular”. (Revista Echinox, anul 2011, nr.. Corin Braga 1995, publicat în data de 22 octombrie, Postmodernimul românesc, Bătălia dintre generaţii).  
 
“În linii mari, diversele accepţii, date postmodernităţii, pot fi regrupate în două clase. De o parte, se află cei, care definesc postmodernul în termeni de descentralizare, deconstrucţie, dispersie, fragmentarism, precum Ihab Hassan, Jean-François Lyotard, care a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”, Baudrillard, etc.  
 
De cealaltă parte, cei care definesc postmodernul în termeni de pluricentrism, eclectism, toleranţă, coabitare, precum John Barth, U. Eco, G. Vattimo, G. Durand, definiţie ce ar putea fi numită “noua antropologie” sau neohermetism.”(Corin Braga)Atunci să vedem unde se situează oniricii? Deci, onoricii erau cei care îmbrăţişau un postmodernism de coabitare, eclectic.  
 
Alex Ştefănescu remarca faptul, că” amestecul de ambiţie şi spirit ludic, specific unui jucător de şah, îl determină pe Dumitru Ţepeneag să “inventeze”, în colaborare cu Leonid Dimov, un nou curent literar, “onirismul”. Nu este vorba de o aventură estetică reală, ci de un act de teribilism căruia i se calculează dinainte “mutările”, de un joc de-a literatura. Totuşi, prin raportare la literatura convenţională şi previzibilă promovată de regimul comunist, acest răsfăţ estetic capătă semnificaţia unei încercări de insubordonare şi găseşte adepţi: Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacşu (când va face bilanţul, Dumitru Ţepeneag îi va adăuga pe listă şi pe Sorin Titel, Virgil Tănase şi să nu –l uităm pe Emil Brumaru!, care se apropie temporar de “grupul oniric”).)” (România literară, anul 2013, nr. 51-52, Dumitru Ţepeneag, Biografie de Alex Ştefănescu)  
 
Deci, reîntorcându-mă la Dumitru Ţepeneag, remarc, că pe Domnia Sa îl preocupă să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră un început al acelei mişcări literare juvenile. Programul estetic elaborat de oniristi, continea doza de vis, care urma a fi inoculată în fiecare text, dupa cum spune Alex Stefanescu.  
 
De altfel, şansa revistei Luceafărul, Revistă a Uniunii Scriitorilor din Români ( primul număr al căreia apare în 1958 la Bucureşti,) constă în faptul că prinde consistenţă odată cu tinerii scriitori ai generaţiei ’60, mulţi dintre aceştia debutând aici sau publicându-şi în paginile Luceafărului unele din cele mai bune scrieri ale lor. Printre ei: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Nicolae Velea, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Ioan Alexandru, Leonid Dimov, D. Ţepeneag ş.a..  
 
Această latură a dezvoltării literaturii doream să o tratez, şi anume faptul, că postmodernismul a apărut cu mult mai devreme în literatura română, susţinut de grupul onoric, avându-i pe cei doi teoreticieni, Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, dar şi pe scriitorii, enumeraţi mai sus, inclusiv şi pe Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Florin Gabrea, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel. E de menţionat şi interzicerea cuvântului –oniric, în acele timpuri, din motive politice.  
 
În “Dinamica imaginarului poetic: grupul oniric românesc”, Editura Eikon, 2012, Alina Ioana Bako, demonstrează, că interesul pentru această mişcare literară mai este încă viu. În acest volum, Alina Ioana Bako analizează creaţiile a cinci poeţi în textele cărora trăsăturile distinctive ale onirismului sunt mai mult sau mai puţin prezente: Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi Vintilă Ivănceanu.  
 
Deşi s-a vehiculat ideea tardivităţii postmodernismului românesc, totuşi sincopa ce a survenit în anii 70, deşi s-a părut pentru o scurtă perioadă, ni i-a remarcat şi apropiat de prezent pe creatorii ideii visului lucid, cu o scripturală tentă filosofică, împletită din metafizică şi intertextualitate, aşa precum spunea Heidegger despre poezia lui Holderlin “că omul locuieşte poetic”. Iar despre existenţa actuală şi proliferarea unei literaturi onirice, cât şi despre un alt current neo-, alternativ, se va demara un alt studiu literar.  
 
Lilia Manole,  
 
Poet, eseist, cercetator literar  
 
Referinţă Bibliografică:
POSTMODERNISMUL: ÎNTRE ONIRISM ŞI METALITERATURĂ / Lilia Manole : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1988, Anul VI, 10 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Lilia Manole : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lilia Manole
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!