Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Iulian Chivu         Publicat în: Ediţia nr. 2077 din 07 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Iulian CHIVU - PREFAŢĂ LA VOLUMUL „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Interviul, literar sau jurnalistic, îşi revendică neîndoielnic identitatea ca gen, şi într-un caz, şi în altul, mai înainte de toate, prin relevanţă; personalitatea intervievatului, abil provocată, fiind singura în măsură să confirme sau să infirme supoziţii, teze, subtilităţi şi, de ce nu, intenţii, teorii, speculaţii. Practicat în literatură din vechime, el, astăzi mai mult ca oricând, scurtează căi rătăcitoare, spulberând ipoteticul şi misteriosul, iar celui care reverberează prelung la remanenţele lecturii îi iluminează orice nepătruns. Asta vrea şi reuşeşte să facă în chip elevat conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Literele Universităţii timişorene, printr-un eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, intitulat „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI”, remarcabilă carte de interviuri, după ce a izbutit nu de mult o ediţie critică [1] a operei cunoscutului poet timişorean.  
 
Libertatea autorului de a alege tema, cunoaşterea fără aproximări a personalităţii intervievate, documentarea şi profunzimea înţelegerii operei, modalităţile abordării sunt doar câteva dintre condiţiile sensibil esenţiale ale genului. Precăderea unora sau altora se repercutează nemijlocit în finalizările colocuţiei, în estetica ei. Aşa se explică şarmul Convorbirilor Ioanei Revnic[2] cu Alex. Ştefănescu şi tot aşa se explică investigaţiile hermeneutice din cartea Mirelei-Ioana Borchin. După substanţialul eseu conexiv din Nirvana[3], autoarea constată că ar mai fi câte ceva de spus, că dialogul cu Eugen Dorcescu ar putea continua dincolo de poetica treptelor – o aplicată trimitere la perspectiva hiperlucidităţii metafizice, a cuprinderii arhi- în arhe- şi invers – şi că fericirea poetului[4] nu se poate concepe decât în libertatea lui, în receptare, în spirit; modalitatea cea mai relevantă, iată, fiind interviul. Poate că premisele întregii cărţi de interviuri a Mirelei-Ioana Borchin se concentrează în teza formulată de poet, atunci când îşi proclamă identitatea: „Eu nu sunt nici teolog, nici filosof; eu sunt poet”, deşi poezia lui  
 
Eugen Dorcescu, în metafizica ei, nu poate ocoli nici onticul, nici epistemicul.  
 
Dumnezeul lui, mărturisit cu fervoare, se relevă dincolo de religie, într-un numinos hibrid. El este un El Shaddai, care remodelează adânc în spirit: „De câte ori v-a omorât El Shaddai?” (întreabă autoarea – n.n.). „De multe ori. Cel mai recent, când mi-a luat-o pe Olimpia-Octavia. Oricum, de fiecare dată când am fost mai mult duh decât carne.”[5] Între revelaţie şi epistemă, pentru poet primează cunoaşterea prin suferinţă[6] şi, pe culmile ei, are loc revelaţia[7] desăvârşită, care nu anihilează, ci comunică în chip abisal. Aşadar, interviurile Mirelei-Ioana Borchin, aproape uneori de spiritul Dialogurilor platoniciene, vin să confirme, în acord cu poetul, ceea ce, sintetic, se consemna în eseul din ediţia critică. Prea puţin contează dacă autoarea a avut în intenţie o carte de interviuri, dar demersul lor exploratoriu evidenţiază contiguitate ideatică şi algoritm analitic aplicat, structurat pe niveluri constitutive care, cu atât mai mult, fac utilă apariţia editorială. Cele zece titluri din sumar o confirmă: Despre avatar, Despre forma poetică, Despre asocierea marilor religii, Despre O arhi-amintire, Despre libertatea poetului, Despre receptare, Despre un proiect de cercetare semiotică, Despre Shunyata, Despre Bătrân, Despre beatitudine şi spirit.  
 
Volumul stă sub semnul unui motto ales cu inspiraţie din discursul poetului, prilejuit de lansarea ediţiei critice, la care am făcut trimitere mai sus, şi care vizează fericirea desăvârşirii artistului în operă: un topos karatos dincolo de materie şi spirit, unde fiinţa tinde spre eul profund al Fiinţei, percepute după o filosofie compozită, la interferenţa dintre vacuitate şi El Shaddai, asupra căreia Mirela-Ioana Borchin insistă suficient mai apoi. Se ştie însă că un interviu reuşit este o operă colectivă, în care autorului îi revine, fireşte, gloria, numai prin răspunsurile pe care le primeşte, dar pe care le-a provocat prin tehnici de valorificare a întrebării. În cazul Mirelei-Ioana Borchin, chiar dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Dorcescu numai cu ocazia realizării ediţiei critice Nirvana.  
 
Cea mai frumoasă poezie, e uşor de presupus că se poate angaja cu acesta în interviuri documentate, interesante. Or, şi aşa, reperele dialogului, formularea întrebărilor, conducerea discuţiilor presupun o stăpânire riguroasă a tehnicilor interviului: stabilirea scopurilor, a tipologiei întrebărilor, conceperea acestora, evidenţierea cauzalităţilor etc. Sunt excluse, deci, din start, întrebările închise, întrebările dirijate, întrebările nesincere, sibilinice, se evită blocajele şi doar rareori se ajunge la nevoia clarificării punctelor de vedere, ceea ce, implicit, dă vioiciune dialogului: „E.D.[8]: [...]Dacă ţin minte bine, la început tu nu ai fost foarte entuziasmată de ea [despre arhi-amintire – n.n.], dar, treptat, te-ai tot apropiat, până la stadiul de acum. M.-I.B.[9]: Cum nu am fost entuziasmată?!... Am considerat-o artă poetică. Coagula toate poeziile Dumneavoastră cu spiritul ei… E.D.: Ai fost, dar parcă nu o situai neapărat între cele de frunte.”[10] De regulă, dialogul decurge calm, printr-un ritm dictat de preambul şi precăderea interpretărilor sclipeşte evident: „Poezia Dumneavoastră trebuie reevaluată, fiindcă sunteţi un Poet ascendent, cu semnificative volume apărute după 2000, despre care este imperativ să se pronunţe specialiştii. În Spania, aţi fost promovat începând din 2008. Interesant este că v-a recomandat hispanicilor tot Virgil Nemoianu, cel ce vă considera unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.”[11] Răspunsurile urmează cu acelaşi calm relevant: „Întâlnirea cu mediul literar şi universitar hispanic poate părea de-a dreptul providenţială. Un eseu al Profesorului Virgil Nemoianu a fost publicat de o revistă spaniolă şi, instantaneu, mi s-au cerut texte, ba chiar mi s-a propus să mi se traducă acolo un volum. Am fost onorat de propunere. Şi am publicat El camino hacia Tenerife, în tălmăcirea minunatului meu prieten, poetul, eseistul şi profesorul Coriolano González Montañez.”[12] Mirela-Ioana Borchin simte uneori nevoia de a extinde informaţiile şi atunci, fără a divaga, adaugă doar: „Care v-a luat şi un interviu, v-a tradus, a scris eseuri despre Poemas del Viejo şi despre Las Elegías de Bad Hofgastein, a învăţat limba română. E inimaginabilă devoţiunea lui. Motivată de convingerea că a descoperit un mare Poet.”[13] Suficient ca Eugen Dorcescu să completeze cu precizări pertinente şi importante, nu doar pentru poet: „Trebuie spus că iniţiativa a aparţinut, întotdeauna, spaniolilor, începând cu Rosa Lentini, care a dorit să-mi citească poemele traduse în franceză. Au urmat alţii. Spre exemplu, poetul, eseistul şi profesorul Andrés Sánchez Robayna, după ce a citit El camino hacia Tenerife, mi-a scris pentru a-mi cere să-i trimit toată poezia mea în spaniolă. Şi mi-a prefaţat al doilea volum, Poemas del Viejo, publicat de poeta Rosa Lentini, în Editura Igitur, din Montblanc, Tarragona. Această prefaţă, preluată la scurt timp de revista argentiniană „Analecta Literaria”, al cărei editor principal este Doamna Mónica Delia Pereiras, va rămâne un reper în exegeza poeziei mele.”[14] Mirela-Ioana Borchin este atentă ca întrebările să asigure continuitatea ideilor şi, după caz, ele sunt când explorative[15] (preponderent ale determinării), când recurente[16] (sau de autoreglare) şi chiar de etichetă[17] (simple constatări care direcţionează tacit). Nivelul de cunoaştere reciprocă a colocutorilor şi a subtextului poetic conduce spre un nivel de exprimare în consecinţă, colocuţia implicând acordul registrelor, ca de pildă: „M.-I.B.: Poemele în care apare Atotputernicul sunt limpezi şi luminoase, ca un cer de vară... Şi câtă uşurinţă a rostirii, câtă inocenţă, în toate acestea! E.D.: Întâlnirea cu Domnul în pridvor? E aidoma celei din Poiană („Domnul străbate Poiana”) sau celei din zori, tot din Poiană („urma Lui”). E clipa revelaţiei, precum în poezia ce se încheie cu versul „Şoptind, ca ucenicul: Domnul este! (Cf. Evanghelia după Ioan, 21).” [18] Însă, dincolo de aceste aspecte, să le spunem tehnice, care scapă de regulă ochiului neavizat şi asupra cărora nici noi nu insistăm mai mult, în cartea Mirelei-Ioana Borchin strălucesc analizele – ca demers şi sintezele – ca orizont, de aceea subtitlul ei, Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, se cere considerat cum se cuvine, fiindcă, de facto, poetul Eugen Dorcescu este coautor al eseului dialogat, o observaţie ce se cere consemnată cu onestitate. Întregul este o singură partitură, comprehensiunea îşi are incidenţa în contiguităţile colocuţiei, argumentele – covârşitor-persuasive – întemeiază inferenţe care nu prisosesc, cu atât mai mult când se statornicesc în metatext. Iată de ce rezervăm acestui fapt în continuare spaţiul cuvenit şi, chiar dacă reluăm ideea, merită să o facem: fiecare interviu are suficientă identitate, exprimată în titlu, dar, toate la un loc, realizează ceea ce reţine subtitlul cărţii, adică un eseu hermeneutic în dialog cu poetul. În deschiderea acestuia, Mirela-Ioana Borchin decide să vorbească despre avatar cu o falsă vanitate: [...]„De pildă, am vrut să înţeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?” Şi este adevărat: prea puţini s-au apropiat înaintea Mirelei-Ioana Borchin de acest subiect, deşi despre poezia lui Eugen Dorcescu s-a scris destul de mult şi cu temei. „Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri (sau, mai rar, avatare, ori avatari), după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit”, ele fiind, de fapt, o străveche dimensiune psihologică, abia recent intrată în atenţia mentalului colectiv, mărturiseşte poetul. Din deschiderea acestui interviu, se face o apreciere generală a operei poetice dorcesciene, ceea ce a determinat, cu siguranţă, aşezarea lui la începutul sumarului: „Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă postromantică.  
 
Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: [...] În poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când, cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină.[19] De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor.” [20] Uluirea colocutoarei de a descoperi mecanismele subtile ale trăirii poetice, de a le scoate din inefabil conduce spre „conştiinţa lucidă care ne separă de noi înşine şi cea supralucidă care ne readuce în noi înşine”, în contextul unor paradoxuri, dincolo de care totul e vacuitate, libertate, iluminare, Nirvana, El Shaddai – nonconveţionalul, nondiferenţierea[21]. Surjectivitatea ideilor accede spre piscurile metafizicului, cu predilecţie în interviul despre asocierea marilor religii (III), în cel despre Shunyata (VIII), ori în cel despre Bătrân (IX). Pe de altă parte, dar pe aceleaşi temelii textuale şi în aceleaşi întemeieri ale reflectării, se situează discuţiile despre forma poetică (II), despre libertatea Poetului (V), despre un proiect de cercetare semiotică (VII) şi, nu în ultimul rând, cele despre receptare (VI). Eseul final, despre beatitudine şi spirit (X), coronat opus, fără îndoială. Primul dialog, cel despre avatar, deschide către toate celelalte. Prin plurivalenţa lui, avatarul, cu etimologia lui în religiile hinduse, trimite, prin semnificantul şi semnificaţiile, care l-au consacrat ca simbol, spre reîncarnări succesive, spre surprinzătoare modalităţi de penitenţă, sau chiar spre începuturile epifaniei, spre proto-epifania orientală. Mirela-Ioana Borchin identifică, aşadar, în poezia lui Eugen Dorcescu, reflexe ale opţiunilor sale pentru cultura orientală, pentru reprezentări din hinduism şi buddhism, care se conjugă, alături de cele din marile religii occidentale, în conştiinţa care nu poate fi neant şi nu poate fi stinsă; de pildă, şi Apocalipsa vorbeşte despre continuitate prin Cartea vieţii veşnice. Discuţiile în metatextual ating probleme spirituale înalte, sensibile chiar, fără a fi simple divagaţii erudite: „E.D.: Asta e altceva. [...] Or, religia e cult. [...] Buddhismul nici nu neagă, nici nu afirmă existenţa unui creator, în timp ce Biblia vorbeşte de un început, de Creaţia lui Dumnezeu. Dar există şi alte diferenţe importante.” [22] Potrivit spiritului creştin, Mirela-Ioana Borchin ştie că „omul religios îşi găseşte în textele sacre speranţa că există o cale spre zeu, spre binele suprem, dorindu-şi ca, măcar prin ritual, prin rugăciune, să fie într-o relaţie cu acesta”, însă poetul se identifică într-o diferenţiere: „Religia e calea instituţionalizată spre zeu.  
 
Misticismul e calea individuală, a fiecăruia, e o relaţie nemijlocită cu zeul.” Cu care zeu, însă? Cu unul necontroversat, cu un zeu al începuturilor, revelat patriarhilor ca El Shaddai, nume canaanean, cu rădăcini în Sumer, probabil un zeu al munţilor. Or, căutarea aceasta nu se face în scop cultic, ci pentru a împăca zeul cu eul însuşi, un lucru imposibil ca atare, atât pentru creştin, cât şi pentru buddhist, posibil însă la zeul începuturilor, care nu face diferenţe: El Shaddai. Discuţia se detaliază cât se poate de interesant cu evocarea unor amănunte, cum ar fi citarea îndemnului adresat de Buddha discipolilor săi: Nu sunt eu lumina voastră. Fiţi propria voastră lumină![23] Simultan, îmi vin în minte trei versete din Evanghelia după Matei 5.14-16: Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Eugen Dorcescu preia anumite orientări din buddhism, după cum îi mărturiseşte interlocutoarei sale, dar nu a renunţat la convingerea că această lume este totuşi creaţie şi, cu toate acestea, mărturiseşte „o religiozitate independentă, o sinteză, sau un misticism sincretic, de fapt, o metafizică”, elaborată îndelung: „S-a şi vorbit de influenţe reciproce între creştinism şi buddhism. Buddhiştii au studiat atent Noul Testament, Predica de pe Munte (care este, de fapt, Legea creştină) şi au spus despre creştinism că e adevărat, că e un buddhism... încă nedesăvârşit.” [24] Discuţiile Mirelei-Ioana Borchin cu Eugen Dorcescu, de fiecare dată pe suportul poeziei acestuia, la nevoie cu reproduceri de text, sunt captivante, deschise intervenţiilor, chiar şi controverselor. „Întrebărilor li se răspunde, în creştinism, prin revelaţie; în buddhism, prin iluminare, prin trezire. E vreo diferenţă? Doar că buddhiştii spun că şi revelaţia vine din noi înşine, nu ne e trimisă din afară.” [25] Teologia creştină însă, cum ştim, susţine cunoaşterea apofatică alături de cea catafatică şi de revelaţie.  
 
Poetul, aşa cum se afirmă, se situează prin poezia lui într-un „cronotop sacru, mistic, acolo unde gândul a depăşit filosofiile, ştiinţa, tot.” Credinţele lui de un sincretism original („Eu am creat pornind de la sinteza dintre hiperluciditatea subiectivă şi triada spirit-conştiinţă-vacuitate”[26]) ating limanul desăvârşirii în Poemele Bătrânului (Poemas del Viejo). Acolo se atinge libertatea, prin iluminare, după depăşirea avatarurilor – o dramă metafizică, existenţială, în care duhul (altceva decât spiritul) depăşeşte în Samsara perisabilul material, trupul, apropiindu-se de Nirvana. „Bătrânul este centrul poeziei Dumneavoastră. Trimite raze spre toată opera”, constată Mirela-Ioana Borchin.[27] Elementele hinduse, corect asimilate în poezia lui Eugen Dorcescu, printr-o bogată şi temeinică lectură a marilor opere din literatura universală, îşi revarsă simbolismul pentru cei mai mulţi doar ca ecouri adânci şi numai celor mai avizaţi li se relevă cu tot denotativul: „M.-I.B.: De când aţi asimilat noţiunea de vacuitate? E.D.: Prin lectură, i-am dat un nume. Eu o ştiam din experienţă, din intuiţie. Spiritul e încă definibil. Vacuitatea nu, e orizontul cel mai îndepărtat, esenţa esenţelor, Marele Simbol, Mahamudra. M.-I.B.: Ce bine sună cuvintele sanscrite! Samsara, Nirvana, Karuna, Karma, Mahamudra. [...] E.D.: Da, sună splendid. Vacuitatea mai e numită Shunyata. [...] M.-I.B.: Shunyata!!! Ce simbol solar, câtă lumină!”[28] Sunt destule motive pentru Mirela-Ioana Borchin să constate că poezia lui Eugen Dorcescu nu admite o lectură literară obişnuită, sau, dacă o admite, nu se relevă în toată splendoarea. Ea invită la relectură, la întâmpinarea elementelor-surpriză, cu turnúri spre liricul ascendent, la respectul pentru cultura limbii în care scrie poetul, fără a o silui: „Eu simt că am ceva de spus, nu am nevoie să chinuiesc cuvintele.  
 
Găsesc, pentru orice gând, singura exprimare posibilă în acea situaţie. Sunt atât de fireşti, încât se integrează imediat în flux.”[29] Rigorile limbii, presimţirea conexiunilor spirituale erudite, echilibrul constant menţinut la cote înalte, moderaţia care evită excesivul sunt gustate de cititorii tineri, cu atât mai mult de cei însetaţi de cultură, din mediul universitar, interesaţi inclusiv de receptarea poeziei dorcesciene în critica literară, lucru de care se ocupă criterial-axiologic Mirela-Ioana Borchin în dialogul VI (Despre receptare). Sunt amintite aici interpretările lui Virgil Nemoianu, Laurenţiu Nistorescu, Marian Popa şi ale altora, adăugate girului primit la apariţia volumului de debut, Pax magna (Ed. Cartea Românească, 1972), din partea lui Marin Preda, a lui Mircea Ciobanu, Mihai Gafiţa, Alexandru Philippide, apoi prin referinţele lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Mircea Şerbănescu, Boris Crăciun, ale Olimpiei Berca şi, mai apoi, prin ecourile din mediul hispanic, datorate unor nume avizate, precum Mónica Delia Pereiras, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, M. Cinta Montagut, Jaime Siles etc. Poezia lui Eugen Dorcescu, poet european în aprecierea lui Andrés Sánchez Robayna, şi nu numai a acestuia, aduce o respiraţie nouă în literatura română, fără îndoială graţie harului şi orizontului său cultural, care îi permit să se angajeze în teme filosofic şi teologic sensibile, în versificarea inspirată a Psalmilor şi a Ecclesiastului, cu convingerea că există [totuşi] un public capabil să înţeleagă – cu şansa unei cărţi ca aceasta – şi să iasă din străvechi anchiloze de sorginte spirit-materie[30], lucru care dă o energie uriaşă sufletului, minţii şi duhului, poate însăşi libertatea nemărginită a cugetării, încercarea Iluminării, fericirea de a nu mai avea aversiune faţă de vânarea de vânt şi de a nu mai fi copleşit de ea, ca să-l parafrazăm pe poet.  
 
O fericire a desăvârşirii, prin căutare şi acceptare, străină multora. Ea vine din raportarea la unul dintre cele trei corpuri ale lui Buddha, profunzimea în care spiritul existenţial, conştiinţa depăşesc materialitatea şi în care starea poetică exprimă o altă ontologie – poezia: Oratio sensitiva perfecta, cum spunea Baumgarten, citat de poet. Acest tip de percepere a realităţii este el însuşi beatitudinea cunoaşterii, „beatitudine care nu e simplă jubilaţie, ci trăire liberă, în vastitatea conştiinţei. Iar expresia acestei trăiri, comunicată semenilor, poate fi dureroasă, dar, indiferent cum ar fi, rămâne esenţialmente încrezătoare, fiindcă nu se mai teme de nimic...” [31] Poezia, în această situaţie, este tocmai fiinţarea Fiinţei, care a depăşit, aspaţial şi atemporal, şi bucuria, dar şi tristeţea; este Nirvana – dramatică nădăjduire a fiinţei individuale spre Fiinţa ca atare, tripartită, sub spectrul celor trei guna[32]. În religiile buddhiste, aceasta este tocmai Samsara, spaţiul spiritual în care suferinţa ajunge conştientă de propria-i cauză şi încearcă să i se sustragă. Astfel, într-o ciclicitate subtilă, se justifică şi mottoul ales de autoare. Şi, alături de aceste destăinuiri, Mirela-Ioana Borchin îi mai smulge poetului, în final, încă o confirmare: „Eu sunt un om credincios, dar nu sunt poet religios. Or, cei mai mulţi fac asemenea confuzii. Toţi marii scriitori de până în secolul al XX-lea, sau aproape toţi, au fost oameni religioşi. Dar nu înseamnă că au fost şi scriitori religioşi. Nimeni nu zice de Dante că e poet religios. Sau de Dostoievski, acel Dante al Ortodoxiei, că e prozator religios. Sau de Lamartine. Sau de Baudelaire etc.”[33] Şi, dacă aşa stau lucrurile, un gând insolit ar vrea să ştie ce mai este atunci Fericirea? Poetul se întunecă, ezită: Nu ştiu. În niciun caz, viaţa...[34]  
 
Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioana Borchin, prin aceste dialoguri/interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai o confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică, de care spiritul are necontenită nevoie.  
---------------------------------------------  
[1] Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ed. critică de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015.  
[2] Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Bucureşti, Ed. Alfa, 2013.  
[3] Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei.  
[4] „O, nefericitul de mine!/ O, Dumnezeul meu preaiubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nţeleg!/ Cât de crunt m-ai trezit!” (Nirvana, 11).  
[5] V (Despre libertatea Poetului), p. .  
[6] „Cea mai sigură/ cale către/ cunoaştere/ e suferinţa.” (Moartea tatălui).  
[7] „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin.../ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/ Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis.” (În tăcere; vol. Biblice).  
[8] Eugen Dorcescu.  
[9] Mirela-Ioana Borchin.  
[10] IV (Despre O arhi-amintire), p. .  
[11] VI (Despre receptare), p. .  
[12] Ibidem.  
[13] Ibidem.  
[14] Ibidem.  
[15] M.-I.B.: „Taina e mai puternică decât cuvântul care o ascunde??? Aşa cum sugeraţi în finalul din Ecclesiast?” VIII (Despre Shunyata), p. .  
[16] M.-I.B.: „Aşa am şi spus în eseu. Cu alte cuvinte. Şi cu încuviinţarea Dumneavoastră. Un alter-ego nu putea fi insensibil la avataruri.” E.D.: „Nu am o înţelegere clară asupra Bătrânului, nu m-am gândit şi mi-e greu să mă fixez pe o calificare a personajului. Eu cred însă că tu ai dreptate, cu precizarea că Bătrânul ar putea fi asemănat, şi e firesc să fie asemănat, cu cei ce îşi gândesc existenţa – de oricând şi de pretutindeni. Se distinge de avataruri, care nu sunt, neapărat, entităţi reflexive. Ele SUNT şi ACŢIONEAZĂ, după cum le e firea. Bătrânul mai întâi gândeşte, apoi este. Avatarurile sunt.” IX (Despre Bătrân), p. .  
[17] M.-I.B.: „Învăţătura vi s-a transmis cândva, în ascendenţa Dumneavoastră. De fapt, e irelevant cine a fost avatarul cui, dacă suspendăm factorul temporal.” VIII (Despre Shunyata), p. .  
[18] X (Despre beatitudine şi spirit), p.  
[19] „În 1 decembrie, la data când am luat acest interviu, Eugen Dorcescu nu scrisese încă recentul Avatar, în care lupul, feroce, corespunde arhetipului cultural” (n. – M.-I.B.).  
[20] I (Despre avatar), p. .  
[21] IV (Despre O arhi-amintire),p. .  
[22] III (Despre asocierea marilor religii), p. .  
[23] Ibidem.  
[24] Ibidem.  
[25] Ibidem.  
[26] IX (Despre Bătrân), p. .  
[27] Ibidem.  
[28] VIII (Despre Shunyata), p. .  
[29] II (Despre forma poetică), p. .  
[30] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .  
[31] Ibidem.  
[32] Sattva (calmul, comprehensiunea, virtuozitatea); rajas (agitaţia, incertitudinea, instabilitatea); tamas (obscuritatea, pasionalitatea, bestialitatea).  
[33] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .  
[34] Ibidem.  
------------------------------------------------  
Iulian CHIVU  
Roşiorii de Vede  
iulie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Iulian CHIVU - PREFAŢĂ LA VOLUMUL „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI” / Iulian Chivu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2077, Anul VI, 07 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Iulian Chivu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Iulian Chivu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!