Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Reflectii > Mobil |   


Autor: Irina Lucia Mihalca         Publicat în: Ediţia nr. 1974 din 27 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Irina Lucia MIHALCA - CERUL (POEME)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CERUL DIN INIMA MEA  
 
Eternul prezent, totul trece şi curge,  
în acea linişte nimic nu respiră,  
nimic nu se mişcă,  
scufundat în adâncuri, adevărul îşi va găsi calea,  
chiar dacă voalul ivoriu al uitării  
te-acoperă mereu şi mereu.  
 
Inima mea şi-a ta sunt într-o clepsidră.  
Poţi să o spargi de vrei.  
Un timp de o zi e tot ce-ţi doreşti.  
Ajunge, zilei, trăirea ei,  
să nu luăm mai mult decât putem duce!  
 
Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense,  
sărut cerul acesta, un anotimp al iubirii,  
un anotimp al nostru.  
 
Contopită-n tine, încep să mă cunosc.  
Purtată de tine, zările se deschid,  
distanţele se risipesc,  
imaginea prinde contururi nebănuite.  
 
Păşesc în Sălile Amenti, respir aerul mistic al serii,  
primesc fragmente, copleşită, o putere  
mă ţine parcă legată în tărâmul în care eşti.  
În inima mea, trăirile tale au luat  
drumuri fără număr. Ce e imposibil?  
Un izvor se deschide mereu spre lume.  
Tot ce am nevoie port lăuntric.  
- Vino să te sărut peste tot  
- contururi, linii, puncte -  
sunt răscolit, din mine smulgi  
o fântână săpată-n adâncul pământului!  
 
Îmi ţii faţa în mâinile tale  
şi mă priveşti în ochi, îmi simt inima,  
totul se conturează în mine.  
Mă aşez în locul cel mai curat,  
acolo unde vibrează  
iubirea de noi, o dependenţă,  
ne simţim întregi, ne descoperim.  
 
Cu inima deschisă comunicăm,  
apare scânteia, se naşte legătura,  
parcă-l cunoşti de-o veşnicie.  
- Îţi simt cum zvâcneşte tot trupul.  
Atinge-mi inima, bate ca la o turturea  
prinsă-n mânile mele.  
Cu disperare se zbate, nu ştie ce se-ntâmplă,  
dorinţa de viaţă şi libertatea zborului.  
Vreau buzele tale,  
acolo simt zborul purtat spre infinit!  
- şopteşti în dansul iubirii, în dansul vieţii...  
 
 
SCARA CERULUI  
 
Doamne, ca un pământ sec  
şi neudat de-atâta vreme te doresc!  
Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,  
baţi mereu în inima mea,  
oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!  
Amintirile tale înoată înapoi,  
pergamentul lor arde în interior,  
focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,  
în camera mea, încuietorile sunt sacre,  
tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!  
 
Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă  
spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc,  
cu aceeaşi plăcere prin care  
Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.  
 
Alături de mine pe drumul cunoaşterii,  
undeva în mine te-ai pierdut,  
nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte,  
demult în lumea din tine,  
undeva pe urmele mele erai,  
acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată  
ca un cerşaf ce despică cerul  
şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea,  
mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,  
încărcată de pasiune,  
ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei.  
În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso!  
Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra,  
întunericul dispare şi lumina e-n toi!  
Rămâi în mine ca o stea luminoasă,  
vestind mereu o naştere, o străfulgerare  
venită din neant a căzut peste mine,  
împins de-o forţă nevăzută  
am intrat în acele adâncuri,  
cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,  
atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur  
că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici,  
aerul tău e mereu altundeva,  
drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.  
 
O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!  
Dumnezeu există şi l-am văzut în tine  
pe când totul era unul şi unul era-n toţi!  
Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte,  
treizeci de stări  
şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.  
 
Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?  
Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână,  
mergi înainte, legată de el arată-i calea,  
numai în ochii tăi poate privi cerul!  
Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!  
 
 
PRIVEŞTE CERUL...  
 
Priveşte cerul, în liniştea nopţii,  
chiar dacă lacrimile căzute  
pe obrajii fierbinţi  
lasă, în urmă, o durere amară,  
priveşte cerul, de la marginea lumii,  
chiar de cortina cade  
şi dâre-adânci se zăresc în nisipul vieţii.  
 
Ritmul dansului, ca şi ritmul existenţei,  
în spirala timpului, îşi poartă paşii  
la marginea prăpastiei,  
luminând calea celor din urmă.  
 
Priveşte cerul, în liniştea nopţii,  
mergi mai departe, deschide noi uşi,  
credinţa să-ţi fie nemărginită  
şi, Cupidon,  
încă o dată, va poposi pe umărul tău!  
 
- Nu este niciodată timp suficient  
pentru noi, iubito,  
cu tine, lângă mine, un marinar sunt,  
pe o mare bătută de vânturi! îmi spui.  
Culcaţi pe nisip, în timp ce luna palidă  
atrage fluxul de pasiune,  
corpul tău  
m-acoperă cu primul sărut,  
înainte de a continua explorarea.  
 
Clipe, clipe adunate împreună,  
fiecare moment e o călătorie spre final,  
un şirag de clipe este viaţa noastră,  
fragilă lume de lumini şi umbre,  
clipe, magice clipe, lasă-le să plece!  
 
Priveşte cerul, de la marginea lumii,  
înflorit de palida lună şi muguri de stele,  
şi lasă visul să se-nalţe,  
acele sunete uitate, un cer spre alt cer,  
ca un timp pierdut,  
până când vom găsi dragostea  
în inimile noastre, în primul rând.  
 
Distanţa ne trage în braţele ei,  
doar marea, seducătoare,  
te reţine, acum, în braţele ei.  
 
Clipe, sanctuar de clipe,  
clipe-adunate împreună  
către acea unică, ultimă, clipă  
 
 
CÂNDVA DESPĂRŢITE DE CALEA LACTEE  
 
Doi aştri se căutau eoni de ani  
şi nu reuşeau să se întâlnească...  
 
Două stele,  
cândva despărţite de Calea Lactee,  
trebuiau să se întâlnească,  
pe un pod ,  
o dată în viaţă,  
în cea de-a şaptea zi,  
a celei de-a şaptea renaşteri,  
când vântul de primăvară  
îmbrăţişează roua dimineţii.  
 
Într-o clipă se scurge pasiunea lor,  
un vis, doar, le pare ziua lor hărăzită.  
Vor suporta un alt drum spre casă?  
Dacă iubirea lor e nemărginită,  
oare de ce, cu durere în inimă,  
dorul le strigă,  
noapte şi zi, împreună să fie?  
 
Parcă numai în inima unei femei  
cuvântul se modelează  
până ajunge lacrimă,  
se cristalizează până devine ciob,  
iar în timp, cu noi cuvinte,  
cioburile devin nisip  
şi uite-aşa,  
la un moment dat,  
începi, cu teamă, să crezi  
că inima unei femei  
seamănă cu o clepsidră  
în care, poate, într-o zi n-o să mai ai loc...  
 
Ciudată clepsidră!  
 
Incertitudinea ta e-un bulgăre  
ce zace-n stare latentă,  
la o uşoară adiere,  
privire sau şoaptă a minţii,  
se va rostogoli în abisul mlaştinilor  
din meadrele Styxului,  
un tăvălug ce va târî prin focul patimii,  
în ceaţă şi umbre, amintiri calde,  
lumina şi zâmbetul, spre a uitarii lui Lethe...  
 
Clepsidro, ciudato,  
fă-te bulgăre sau incertitudine,  
apoi fă-te că zaci peste noi  
ca în poezia aceea cu braţele tale  
şi fixează-te  
spre starea noastră latentă de cărbune...  
 
Părea clepsidră şi şoaptă părea  
când ne rostogoleam păcatele  
unul spre celălalt  
şi uite-aşa  
totul părea tăvălug cu patimi,  
ceaţa părea umbră,  
amintirea părea caldă  
şi lumina părea zâmbet,  
de-aceea clepsidro, ciudato,  
uită-te de acum spre noi  
ca spre o călătorie  
peste cele cinci râuri...  
 
Doua aripi stinghere la intrare  
încearcă să se-atingă,  
să simtă aerul  
primului şi ultimului zbor,  
clipa trăită în nimbul eternităţii.  
 
Ca stelele moarte, demult sunt vorbele,  
în fiecare frunză te măsori,  
spre soare-ai fugit  
- necunoscutul din voi odată aprins -,  
privind infinitul din ochii ei  
( întreaga frumuseţe a lumii )  
lumina te conduce spre tine...  
 
 
ARIPILE DE ÎNGER  
 
Mâinile mamei, frumoase, calde - prima atingere simţită,  
mâini delicate ce te-alină, te vindecă şi îţi surâd,  
mâini magice prin care toate prind contur  
- povestea lucrurilor sădite şi crescute;  
păstrate, apoi, în amintire -  
mâini harnice ce trudesc neobosite,  
mâini dragi care te leagănă, te-nalţă şi-o viaţă te susţin,  
mâini călăuzitoare care te-nvaţă să scrii şi paşii să-ţi continui,  
mâini liniştite care te ţin în braţe, te-ngrijesc şi te îmbrăţişează,  
mâini line recunoscute-n somn şi-n vis, în febră sau durere,  
mâini puternice în care-ţi găseşti şi sprijin, şi tărie,  
mâini ce se dăruie şi-ţi dăruiesc tot ce-i mai bun,  
mâini strânse într-o rugăciune, Cerului trimisă,  
mâini pline de duioşie ce lacrimile-ţi şterg.  
 
Mâinile mamei, calde, iubitoare, pline,  
ce te cuprind când vii  
şi flutură, în urmă, la plecare.  
Sunt mâinile de care fire nevăzute te leagă,  
sunt mâinile din care ţi-ai luat, cu timpul, zborul,  
sunt mâinile care au-ndurat, în dragostea nemărginită,  
şi răni, şi frig, dureri şi-atâtea greutăţi.  
 
În calmul lor, mâinile mamei, tăcute, reci şi vlăguite,  
pe ultimul ei drum le simt,  
mâini adormite pe care  
râurile fierbinţi  
de lacrimi şi suspine  
nu le mai pot trezi la viaţă, acum, aici.  
 
 
ARIPILE NOASTRE UITATE  
 
Într-o particulă misterioasă  
încape întregul univers.  
În noi s-a creat,  
acum cuvântul există  
şi-odată cu el  
viaţa  
pulsează  
în stele, planete,  
natură, om, lumi infinite.  
 
Lumina  
îşi cere întruparea.  
Ne naştem, murim,  
revenim în lumină. Suntem.  
Nici început, nici sfârşit, nu există!  
 
Totul este lumină,  
în razele ei ne e scris viitorul.  
Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!  
Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare,  
vei prinde, până la urmă, una.  
 
Asculţi glasul culorilor?  
Sunetul, odată creat, continuă  
să existe etern,  
chiar şi-n adâncă tăcere.  
Cu toate simţurile atingi lumina muzicii,  
eternul ciclu al paradisurilor stelare,  
în infinit se-ating liniile paralele.  
 
Respiră, priveşte şi-ascultă  
prin respiraţia,  
ochii şi-auzul universului!  
 
Cândva aripile ni se vedeau,  
încă le mai avem,  
copiii şi tinerii  
le folosesc în zborul lor  
prin lumi nevăzute.  
Cu aripile tinereţii, gândul  
prinde înveliş în azurul cerului.  
 
Asculţi bătăile inimii?  
Sunt părţi din simfonia pământului  
ce-şi poartă în noi  
mesajul - viaţa are un sens -,  
nu uita cine şi de ce suntem aici.  
 
 
LUMINĂ-N VEŞNICIE  
 
Suntem călători pe cont propriu,  
trenul pornit în călătoria  
descoperirii de sine,  
adunând toate sunetele împrăştiate,  
acea uimire a deschiderii ochilor  
şi provocării simţurilor,  
abur nediminuat la marginea prăpastiei.  
 
La un moment dat,  
fiecare înoată în propria durere,  
calcinându-şi mlaştinile,  
uscându-le la soare,  
lăsându-le să se-albească  
de trecut, de prezent,  
căci viaţa, acea moarte deghizată,  
singurul gardian al inscripţiei votive,  
nu te-atinge  
cu primul şi ultimul sunet,  
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,  
niciun apel  
nu sună în ultima secundă,  
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.  
 
La final, nicio prăpastie  
nu este căscată,  
poate, doar, un punct închis,  
nicio oboseală parcursă,  
poate un alt relief,  
nicio durere nu mai este,  
nimic, nimic, numai cuvinte moarte.  
 
Ultimul sărut  
se concentrează pe un cuvânt,  
pendulul se leagănă impasibil,  
crescând tempoul de cursă lungă,  
prin durerile naşterii de frunze moarte.  
 
O şansă există,  
ruga pentru răscumpărare,  
aşteaptând cerul  
să ţi se deschidă-n inimă,  
să-nvie stelele moarte,  
să reaprindă focul  
cu flăcările contopite  
de flacăra stelei ce arde-n noi,  
lumina ei, lumina ta,  
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.  
 
 
FIR ROŞU ŞI ALB ÎMPLETIT DE LUMINĂ  
 
Câţiva paşi până la primăvară...  
De câteva săptămâni, în acuarelă-curcubeu,  
zăpada a căzut peste vise.  
Deşi zilele sunt numărate,  
la jumătatea drumului, întunericul iernii  
pare să respire etern.  
 
Câţiva paşi până la căldură...  
În faţa ferestrei, în grădina mamei,  
din vişinul uscat de timp,  
două tulpini puternice au ţâşnit spre cer,  
împletind, în spirală,  
mlădiţele de verde-crud crescute.  
 
Câţiva paşi până la vise...  
Prin frigul crud, razele soarelui îi înconjoară.  
La fiecare adiere de vânt,  
ocrotite de privirea copacilor din jur,  
ninsoare de petale, albe şi roz.  
La fiecare adiere de vânt,  
crengile celor doi vişini se-ating, se-nfioară,  
se mângâie, se-mbrăţişează.  
Un dans ameţitor! Explozie de lumină.  
Prin respiraţia iubirii, seva  
coboară-n adâncuri,  
spre rădăcinile lor nevăzute,  
urcând, apoi, prin primii boboci de floare.  
 
Câţiva paşi în călătoria inimii...  
Simbol al credinţei. Totul!  
De la un grăunte de nisip la galaxii necuprinse.  
Într-o lume cu bariere, fără bariere, veşnicul!  
 
Pe marginea subţire al cuvântului,  
din lumea tăcerii, un prim semn adie,  
şoapta mamei  
purtată în intervalul de alb:  
- Am plecat să-mi regăsesc  
firul roşu din mine!  
Suntem şi vom fi cu tine!  
De la-nceput  
până la ultima clipă...  
 
În înălţimi,  
o pasăre albă îşi desface larg aripile.  
 
 
ULTIMA FILA DIN VIAŢA MEA  
 
E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh,  
fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani,  
maltratată şi judecată a fi executată  
prin spânzurătoare  
pentru împotrivirea întinării ei.  
În noaptea aceea blestemată  
ar fi fost moartă,  
după ce ar fi fost pângarită,  
de nu ar fi înfruntat, cu un stilou,  
frica şi demonul atacator.  
 
Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască.  
Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit.  
În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă,  
n-a vărsat lacrimi, n-a implorat,  
n-a plâns, nu s-a lamentat,  
pentru a fi absolvită de crima comisă.  
Încrederea i-a fost în lege  
şi-n forţa justiţiei în care şi-a lăsat destinul.  
 
Din prima zi de carceră a înţeles.  
Acolo, drepturile îi sunt călcate în picioare,  
acolo, frumuseţea nu are ce căuta.  
Aşa a lepădat orice semn din trup, din gânduri, din voce,  
din scris, din priviri, din vise.  
Astăzi i-a venit rândul să înfrunte Qisas  
(legea iraniană a retribuţiei).  
 
Să nu plângi, Reyhaneh! Moartea nu este sfârşitul tău.  
Ai fost învăţată să te comporţi cu demnitate,  
ai fost învăţată că trebuie să lupţi,  
oricât de greu ţi-ar fi.  
O şcoală cu multiple lecţii şi responsabilităti  
este viaţa. Aşa ai fost învăţată.  
 
O singură dorinţă i-a transmis mamei,  
nu vrea să fie îngropată în pământ.  
Fără mormânt, fără lacrimi, fără jelire!  
Cuvântul redus la tăcere.  
Ochiul, inima şi tot ce-ar putea fi luat din trupul ei,  
oricui să fie date, fără să se ştie de unde.  
Îmbrăţişează liniştită moartea,  
iar vântul departe s-o poarte.  
 
Să nu-ţi fie ruşine pentru nimic, Reyhaneh!  
Nici pentru tristeţea mamei,  
nici pentru că nu ai apucat să mai săruţi,  
pentru ultima dată, mâna mamei şi-a tatălui.  
Tu vei cânta, asemeni păsărilor!  
Lumina a pătruns prin rănile tale,  
povestea ta nu va putrezi.  
 
Bucurie şi suferinţă umană.  
Tu eşti puternică, asemeni izvorului,  
devenit râu, devenit mare, devenit ocean,  
devenit nor, devenit ploaie!  
În miezul tăcerii vei găsi adevărul,  
prezent şi uitat,  
devenit spaţiul de amintiri.  
 
Aduşi de viscol, ca o rugăciune,  
fulgii de zăpadă  
luminează cerul dimineţii.  
Frumuseţe eterică.  
Azur. Lumină. Paşi în neant. Tăcere.  
Albastru de cobalt ca acuarelele,  
albastru ultramarin ca adâncimea şi liniştea mării,  
risipă de azur ca misterul cerului.  
 
Un punct fără întoarcere! Intens este totul.  
În lumina strălucitoare, nepământeană,  
lumea pare ireală, evantai de clipe,  
timpul se accelerează,  
respiri gânduri atât de vii,  
uimitor de rapide,  
cu noi înţelesuri,  
cu înţelegeri străfulgerătoare,  
derulată în viteză, viaţa pare a fi un vis.  
O, Doamne, câtă iubire, câtă pace şi cât senin!  
---------------------------  
Irina Lucia MIHALCA  
Bucureşti  
februarie 2016  
Referinţă Bibliografică:
Irina Lucia MIHALCA - CERUL (POEME) / Irina Lucia Mihalca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1974, Anul VI, 27 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Irina Lucia Mihalca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Irina Lucia Mihalca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!