Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Reflectii > Mobil |   


Autor: Irina Lucia Mihalca         Publicat în: Ediţia nr. 1973 din 26 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Irina Lucia MIHALCA - CÂNTUL (POEME)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CÂNTUL VIORII  
 
Prin cântul viorii  
se-aude lacrima viselor.  
Cântă vioară, cântă-ţi  
tânguirea inimii!  
 
Prin glasul ei  
suspină adânc sufletele  
care nu au atins stelele cerului lor.  
 
Plânge vioara, plânge uşor,  
cum plânge cerul  
din ochiul paradisului,  
cum plânge ploaia  
mărgăritare lângă crucea răstignirii,  
cum plânge râul  
ce-şi poartă florile durerii,  
cum plânge salcia albastră la mal,  
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,  
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,  
cum plânge vântul galben  
peste nisipul deşertului.  
 
E imposibil să tacă  
sunetul corzilor ei pe undele vântului.  
 
O, vioară!  
Inimă rănită de tăişul pumnalelor,  
Cântă vioară, cântă-ţi  
tânguirea inimii!  
 
 
SUNETUL UNIC  
 
În vârtejul vieţii, amestecul straniu  
de bine şi rău, aparent deşart,  
doar Absolutul este deplin, eliberându-se.  
 
Pe pereţii templului dansează  
spectre terifiante, ridic felinarul,  
în adierea vântului, doar umbrele goale.  
 
Continui să merg pe marginea  
prăpastiei de lumină,  
un cer lichid cade printre pietrele arse,  
sunete plăcute urcă în soare,  
gheţarii muntelui  
schimbă pietrele în nestemate,  
deşertul se-nalţă foc şi culoare,  
iar apa înfloreşte singurătatea.  
 
Inima mea,  
o lume de vise străvezii  
cu lumini de poveste  
şi reflectări tulburătoare,  
abisul unde lupta nu încetează o clipă  
şi unde durerea nu poate striga  
în acest tărâm al tăcerii.  
 
Sub argintul razelor lunii,  
adorm în braţele tale,  
în timp ce stelele cad ca roua din cer,  
adăpostul în care zorii se-nchid  
până dragostea  
ne surâde la ruperea unei noi zile,  
o filă strălucitoare  
din cartea deschisă a memoriei.  
 
Cercurile muzicii ne-nconjoară,  
în noi e muzica, o putem coborî de înţelegem asta,  
aştept, simt şi las acum să-mi apară  
sunetul unic.  
 
 
ARIRANG, ARIRANG, ARARYIO  
 
În camera scăldată de razele lunii,  
ascult, într-o seară de mai,  
acordurile unui cântec tulburător.  
O voce diafană, vibrant-tânguitore,  
menţinută de respiraţia sa ritmată,  
asemeni unei eşarfe luată uşor de vânt,  
Arirang, Arirang, Arariyo...  
 
Printre corzile ciupite ale zitherei,  
sunetele clare, pure, se sting brusc,  
reaprinse, din eter, de magia oboiului  
şi-a tamburului, înfrigurându-mă.  
Lăsată în voia nadei muzicii,  
timpul pare să nu existe,  
spaţiul nu are limite.  
Simt o uşoară bătaie pe umăr,  
am impresia că mă-ntâlnesc cu mine,  
cea de dincolo de timp.  
Cu zâmbetul cald mă priveşte adânc,  
devoalând lumina de chihlimbar  
din lumina oglindită.  
Uitând de mine, călătorim  
în teritorii vaste,  
spulberând materia şi umbrele ei.  
 
Timpul suspendat îşi revine,  
alert o ia la fugă, în briza serii  
năluca se pierde,  
întind mâna s-o prind,  
în zadar încerc  
să reţin acest eu profund.  
 
În nicio oglindă n-o voi putea striga,  
în nicio oglindă n-o voi putea privi.  
 
Un regret intens străbate  
ultimele acorduri ale cântecului,  
ce copleşesc spaţiul camerei, umplându-l,  
Arirang, Arirang, Arariyo...  
 
După rugăciune, închid ochii,  
în surdină, sunetele lente  
îşi continuă  
ritmul interior la marginea lumii.  
Păşind în tărâmul viselor,  
o adiere de mătase  
şi-o strângere delicată a mâinii.  
 
 
CA FLOAREA DE CIREŞ ÎN LUNĂ PLINĂ  
 
Lumina s-a născut, în templul liniştii,  
din pântecul Mamei Divine...  
 
Viaţa înseamnă destin  
în acea bulă de aer numită clipă,  
- mereu mai cerem un timp -  
iar cei din jur  
peisajele, decorul,  
fragmente, amintiri, reverii,  
crochiuri de nostalgii, uitări,  
scântei de lavă vulcanică  
ce ies din matriţa peliculei  
derulate pe un fundal alb,  
în labirintul vieţii.  
Un contrast de lumini şi umbre  
prin care-şi vor căuta sensurile,  
întâmplări stârnite de adierea sorţii,  
în realitatea unui  
"nimic nu este întâmplător"!  
Iartă şi mergi mai departe,  
nu te opri, evoluţia asta înseamnă,  
mergi înainte,  
un nou cerc de lumină te-aşteaptă!  
 
Spiritul poate să accepte provocările  
sau, doar, să se opună lor,  
asemeni bujorilor roşii şi galbeni,  
ce ies în evidenţă, în briza vântului,  
din aceeaşi tulpină,  
rubine  
din picăturile inimilor însângerate  
ale celor care-au trecut pe-acolo.  
Un conflict intern  
prin care soarele învinge în culoarea lor.  
 
Un om şi o femeie dorită de om...  
O şoaptă-i iubirea lor,  
ca floarea de cireş în lună plină,  
o şoaptă din irizările începutului  
în sufletele ce se caută,  
frânturi prin care totul se contopeşte!  
Un diamant ce vine din moarte  
şi merge în lumină,  
o noua vedere  
din cântul sufletului nostru,  
o cheie prin care  
primim toate darurile lăuntrice.  
 
 
MINUNATA POVESTE DIN OGLINDA APELOR VII  
 
Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu  
s-a răsucit în jocul combinatoriu!  
 
Vrei să deschizi  
partitura simfoniei universale,  
uşor prinde viaţă, dialogul începe,  
în spiritul timpului  
- o nouă ars combinatoria -,  
laşi muzica sferelor  
să vină ritmic, uşor, spre tine,  
pui semne în sunetul fundamental  
şi-adânc forjezi resorturile telurice.  
Un fir întins, în intervale perfecte,  
se termină la punctul de rupere.  
 
Sub cupola cerului am împărţit atâtea.  
O insolită alternanţă  
între tensiune şi relaxare!  
În zgomotul furtunii din travaliul durerii  
urmele au dispărut  
în intervalul exilat, neintegrabil,  
dar în oglinda apelor vii  
e-atâta linişte  
şi dragoste în eufonia inimilor!  
 
Grăbit, fitilul verde deschide energia  
de la tulpina lujerului florii, acea  
mică explozie de viaţă  
ne dăruie covorul întins de petale roşii.  
 
Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi  
atâta dorinţă, ce nu-nţelegem,  
unde ne rătăcim,  
e asta adevărata trăire, de ce iubirea  
e cea care deschide de ai impresia că zbori?  
Sunt surprins de putera ei nelimitată,  
ca un vulcan ce stă să erupă. - îmi spui.  
Eliberezeaza-l pe “Da!”,  
priveşte, îl ţii strâns încătuşat!  
 
Sărutul e poarta spre locul tainic  
- "Simfonia Jupiter"- ,  
în "Armonia Lunii", cu vibrația iubirii  
deschidem cartea inimii.  
Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra!  
Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm.  
Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea  
descoperi când i-am găsit sensul?!  
De la tine ştiu, rămâne doar trăirea,  
asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet!  
 
Mă-ntreb ce căutăm, de fapt,  
ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva?  
Îmi spui, mereu, că tot noi suntem,  
asta mă-nveţi, de-atâta vreme.  
Parcă sunt surd sau orb,  
unde suntem noi cei adevăraţi? - mă întrebi.  
În noi timpul dispare,  
suntem numai măsura iubirii,  
în toate şi-n tot suntem doar noi,  
eu, tu, acel întreg armonios,  
sfânta unitate desăvârşită,  
fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi  
atât de-aproape ca-n noi înşine,  
prin tine se naşte totul...  
 
 
FEREASTRĂ SPRE NOUA LUME  
 
Sunetul pianului răsună  
în jurul meu,  
îl simt aproape, amplu,  
puternic şi delicat,  
mă cheamă, m-aşteaptă,  
intrările  
şi ieşirile respiră  
prin fiecare notă suplă,  
prin alungiri,  
ecouri, reverberaţii.  
Cufundă lumea-n tăcere.  
Alunec şi rămân cu el,  
e parte din mine  
în notele ce se leagănă  
să m-adoarmă.  
Niciun sunet în plus.  
 
Trezită într-o mare de alb,  
privesc în jur,  
perdeaua flutură  
la ferestrele larg deschise.  
Lumina împânzeşte  
toată camera lungă  
şi trandafirii  
albi, surâzători,  
par să se bucure de ea.  
 
Lângă vaza cu flori  
este o cheie,  
nu ştiu la ce foloseşte.  
Merg mai departe.  
 
Undeva, retras,  
dar nu lipsit de lumină,  
pe o măsuţă este un carnet  
cu coperţi aurii.  
Îl deschid,  
nu înţeleg niciun cuvânt,  
doar nişte semne frumos pictate.  
Lângă carnet, o pană de scris.  
 
În faţa ferestrei stau desculţă,  
într-o cămaşă albă,  
subţire şi largă,  
uşor transparentă,  
legănată de adierea brizei,  
şuviţele rebele ce-mi cad  
pe umerii dezgoliţi  
sunt în completarea  
undelor sonore  
ce curg din claviatură,  
parcă se joacă şi ele  
în adierea caldă.  
 
Simt miresmele primăverii,  
schiţez un zâmbet,  
îmi place.  
Acel sunet albastru,  
inconfundabil,  
mă pătrunde,  
mă simt vie şi toată a lui,  
un fulg  
alături de vântul  
ce mă-mbrăţişează  
şi soarele ce mă sărută...  
 
 
IMPROMPTU PENTRU TINE  
 
Am aruncat în neant  
toate semnele de punctuaţie,  
toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.  
Lumina are distanţe sau e necuprinsă?  
Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârâu limpede  
ce vrea să treacă şi prin pietre.  
Una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!  
 
Dincolo de vânt nu este niciun vânt,  
dincolo de cântec nu este niciun cântec,  
dincolo de vis nu este niciun vis,  
dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu,  
spaţiul, chiar dacă de necucerit,  
uneori e vântul, uneori e cântecul,  
uneori e visul în care păşim nedumeriţi.  
 
Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi?  
Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult.  
Măreşte la infinit punctul acela  
şi vei vedea ce înseamnă - un punct abisal -,  
un punct legat de un altul, construit în spirala  
când ascendentă, când descendentă.  
 
Nu cred în punctul tău implantat  
la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare.  
Nu cred în acel punct fără întoarcere,  
după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi.  
Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună,  
nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare,  
nu cred în penitenţa impusă.  
Aurorele nu obosesc în puncte de suspensie,  
ascund gânduri şi preced dialoguri.  
 
Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic,  
am mereu un vis în care  
cuvintele tale se contopesc cu el.  
Dincolo de fulgerele ploii ai revenit,  
îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie?  
Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte,  
visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen  
din oaza deşertului de nisip al patului tău.  
 
O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv,  
nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum.  
Deschide uşa cu piciorul  
şi caută acolo cheia strigătului tău,  
aştept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele!  
Dansează cu viaţa, iubitule!  
Cred în câmpia infinită din noi,  
în fiecare petală depusă fundaţiei construite  
şi-n zborul nemărginit spre aştri.  
Am nevoie de clipele care vin  
şi trec prin noi din clepsidra veşniciei,  
de muzica  
ce lasă să curgă timpul  
în inimile noastre,  
ca un foc ascuns în exilul unui destin,  
răscolind tot universul,  
de pierderea mâinilor noastre  
ce-alunecă liber în briză şi culoare,  
de fascicolul sărutului  
ce trece prin lumina stelelor,  
de interludiul parcurs de ceaţa  
ce-adună praful nopţii,  
lăsând, în urmă,  
o dâră a tăcerii şi melancoliei.  
 
Dacă tu eşti Cerul, atunci  
mâna mea e întinsă spre lumina din tine!  
Când Totul se oglindeşte într-un punct,  
acel punct se revarsă în Totul.  
De tine, de mine, de noi, am nevoie...  
 
 
SĂRUTUL LACRIMEI TALE  
 
- Nimic nu mă răvăşeşte mai mult  
ca zâmbetul tău! îmi spui.  
Aerul tremură, stelele cad  
şi luna luminează de bucuria ta care  
se-agaţă de un mugur de speranţă  
cuibărit în crăpăturile insulei noastre,  
în timp ce-mi aştepţi cuvintele  
ce vor pluti, în ritmul bătăilor de inimă,  
prin liniştea de a şti  
că dragostea nu va trece...  
- o floare dorită ce se deschide  
pentru a ne dezvălui nectarul vieţii -  
 
Mercur volatil prin coridorul timpului,  
inima departe îţi fuge să mă cuprinzi,  
emoţiile îţi sunt unde  
care-ţi electrocutează corpul.  
Nu ai mai simţit asta parcă niciodată,  
abia dacă-ţi mai întrezăreşti paşii,  
ştii că sunt un strigăt al sufletului tău,  
singurul semn este cel al tăcerii.  
Vântul serii ne-a risipit cântecul  
şi-o primă stea urcă treptele templului.  
 
- Pot să te sărut,  
cu lacrima mea, pe flori şi pe buze,  
să-ţi gust adierea viselor  
care m-au răscolit? mă întrebi,  
prin ploaia de lumină  
ce curge, în spirale, peste noi.  
 
Totul în tine se împrăştie,  
parcă nu mai există nicio ordine,  
lumea ţi-e smulsă din temelii,  
peste măsura trăirii,  
curgerea ta, prin lumea viselor,  
îţi sfâşie orice linişte,  
acea curgere a trăirilor,  
atât de uşoară  
şi totuşi atât de puternică,  
încât nu ştii niciodată  
când ai mai făcut un pas.  
 
Trupurile noastre unite  
plutesc în derivă, printre constelaţii,  
acea fericire prin care îmbrăţişaţi  
coborâm împreună în cursuri mari de apă.  
 
 
DEPARTE, DINCOLO DE VISUL TĂU  
 
În miez de noapte,  
întunericul te-nvăluie.  
Prin aburii uşori  
ce-ascund albeaţa lunii,  
şoapte tandre se-aud,  
gândurile dorm  
şi stelele sclipesc.  
 
În sunet pierdut de flaut,  
la înălţimi ameţitoare,  
fără bariere,  
ca-n dansul cocorilor  
cu aripile larg deschise,  
te-arunci printre astre.  
Totul e posibil, lumea din noi  
şi lumea de-acolo  
sunt, parcă, una şi-aceeaşi.  
Departe, inima îţi fuge  
să mă cuprindă.  
 
Dincolo de visul tău  
ai păşit să mă găseşti,  
văluri palide îţi bântuie teama,  
Dând deoparte  
ramurile înflorite de prun,  
intri în grădina mea,  
Odată cu ultima speranţă,  
ca bambusul înălţat spre cer,  
între tăcere şi sunet  
apare mireasma prezenţei mele.  
Un murmur dulce pluteşte,  
între noi, în derivă  
- petale de azalee şi lotus - ...  
Simţi atingerea mea senină  
în timp ce ochii noştri  
se-ntâlnesc şi strălucesc?  
Cu lacrimi în ochi  
eşti copleşit  
de iubirea din mine,  
dincolo de tot ce ştiai că există,  
singurul semn e cel al tăcerii.  
E pentru prima dată când  
ai vrea să te pierzi,  
rămas în visul nostru!  
 
În zori, suav, şoptesc inimii tale:  
- E timpul să pleci!  
 
 
REAMINTIREA  
 
Uneori trupul, prin sarea pământului,  
fără să vrea, fără să ştie,  
refuză să te-asculte, se clatină, nu urcă scări,  
o continuare a nopţii petrecute fără mine.  
Să nu calci frunzele căzute,  
acolo vibrează pământul,  
acolo speranţele nu mor,  
doar gândurile albite în noua zi!  
.....................................................  
În razele luminii neînserate urmăreai  
sclipirile din ochii mei atât de copilăreşti.  
Ai vrea să rămâi pentru totdeauna în camera mea.  
Ne-am sărutat, timpul se-oprise,  
iubirea-nflorea în atingerea noastră.  
M-am îndreptat spre bibliotecă  
şi-am luat un îngeraş de pe un raft:  
- Păstrează-l, să-ţi aducă aminte de ziua mea!  
Îţi va purta noroc, vei îndura multe,  
dar vei trăi mai mult!  
 
Cu degetele mele fine şi reci  
ţi-am atins buzele,  
ai simţit nevoia  
să te contopeşti, să rămâi,  
să te uiţi în mine  
ca un obiect pe o bancă.  
Am început să dansăm,  
un parfum subtil emana  
din căldura trupului meu,  
ca o grămăjoară de flori de tei.  
Tăceri şi pâlpâiri de lumină...  
Mi-ai mangait părul, gâtul, sânii,  
am început să plângem,  
zguduiţi ca un torent de-acel fluid.  
Nu-nţelegeai ce se întâmplă cu tine.  
Abia te-am regăsit, mi-e frică  
să nu te pierd, iubito!  
Am respirat parfumul cireşilor din tine,  
ai răsărit atunci când nu mai speram  
că ploaia binecuvântărilor divine o să reapară!  
Ştii să chemi adâncimile la suprafaţă,  
ştii să dai glas tăcerilor! - mi-ai spus.  
De ce te temi, de ce eşti trist, dragul meu?  
De moarte, de clepsidra în care suntem închişi!  
 
Învelită de braţele tale, între vis şi plutire,  
am simţit zidul uitării prăbuşit.  
E o iubire veche, o iubire reamintită,  
sufletele sunt unite pe vecie!  
Intri în locurile unde numai eu mă cunosc,  
reuşeşti ce eu nu pot,  
e împlinirea a tot ce sunt,  
rămân acolo unde mă regăsesc,  
aşezată-n inimă eşti,  
cuvintele nu ar fi îndeajuns  
să-ţi spun cât te iubesc.  
De unde foamea asta după iubire, iubito,  
nu înţeleg căutarea, zbaterea,  
zborul, freamătul acesta nestăvilit?  
Viaţa se manifestă,  
deschide-te, e tot ce-ţi trebuie!  
 
În adierea sărutului, gustul meu  
se-mplinea-n sângele tău  
ca o incantaţie revărsată peste tot,  
plângeai ascultând, n-ai fi vrut  
ca melodia să se termine  
şi n-ai fi vrut să ne mai despărţim.  
- Nu te mai îndoi, iubito,  
mai apar cutremure  
acolo unde sunt atâtea pătimi,  
esenţa însă e magie şi iubire!  
- mi-ai şoptit, risipindu-te uşor...  
--------------------------  
Irina Lucia MIHALCA  
Bucureşti  
ianuarie 2016  
Referinţă Bibliografică:
Irina Lucia MIHALCA - CÂNTUL (POEME) / Irina Lucia Mihalca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1973, Anul VI, 26 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Irina Lucia Mihalca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Irina Lucia Mihalca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!