Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



FIERARUL NAZDRAVAN -DE EMANUEL ENACHE - MENTIUNE LA CONCURSUL MEMORIA SLOVELOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fierarul năzdrăvan  
 
A fost odată ca niciodată, demult, pe vremea poveștilor adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și noua de oca de oțel și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede; când iepurii purtau cornițe și iezii plete răsfirate, atunci și nu altădată, se spune, că trăia aici, în sătucul nostru liniștit, un meșteșugar gigantic, pe nume Marcel.  
Marcel era un om liniștit, ce-și vedea de slujba sa. Acesta făcea, de cele mai multe ori, zeci de lacăte ce nu puteau fi deschise decât de proprietar, cu o anumită cheie, într-un anumit mod; sute de căruțe ce goneau fără cal, în care puteai dormi, atât de puțin zgomot făceau; și mii și mii de unelte, de la topoare mari și ascuțite cu care puteai tăia un stejar vechi de sute de ani dintr-o singură lovitură, la târnăcoape ce te ghidau la pietre prețioase și-și făceau treburile singure, până și ciocane ce băteau cuie de cinci pași, în oțel, dintr-o singură zvâcnire!  
Marcel era și puternic! Era așa de plin de mușchi și era așa de mare…Era așa de puternic, că numai el își putea folosi barosul ce și-l făcu singur! Nici oamenii la fel de înalți ca niște copaci nu puteau măcar să urnească barosul, darămite să bată fierul cu el?! Veneau boierii de departe să-l vadă cum dădea cu barosul! Și când Marcel dădea cu barosul, pământul se cutremura, iar boierii fugeau mâncând câmpiile!  
Desigur că și Împăratul a auzit de Marcel. Dar Împăratul era un om foarte zgârcit; era atât de zgârcit, că punea până și praful în cutii, cutii pe care le punea în magaziile de sub pământ, unde avea mai mult praf! Și când a auzit Împăratul de Marcel, imediat a trimis vorbă unor soldați să-l aducă numaidecât, să-i facă niște lacăte cu care să încuie cutiile cu praf.  
Când ajunseră soldații la casa lui Marcel, pământul începu să li se cutremure sub picioare, schimbând priviri înfricoșate, până când un copil începu să țopăie pe lângă ei. Când îl văzură, soldații strigară confuzi:  
- Ce-i asta?! Sfârșitul lumii?!  
- Cum să se sfârșească, lumea? râse băiatul. Marcel sforăie, atâta!  
Soldaților li se înroșiră obrajii de rușine, apoi strigară la băiat să plece de acolo. Apoi, intrară pe poarta casei lui Marcel, căci acesta din urmă avea o casă mare, mare, mai lată ca pământul și mai înaltă ca cerul! Când intrară soldații, sforăitul se opri și Marcel ieși pe ușă. Acesta le vorbi soldaților întrebător, cu o voce mai tare ca tunetul:  
- Ce doriți de la mine, pârliților?  
- Cum te numești, mai întâi, fierarule? Și ai grijă cum vorbești, răspunseră repede soldații, indignați.  
- Marcel fieraru’, cu lacăte dumnezeiești și topoare sfințești, la datoria voastră, pârliților, vorbi Marcel, într-o doagă sau două.  
- Împăratul a trimis după tine. Ia-ți barosul și vino cu noi la palat! Și dă-ne respect! protestară milițienii.  
- Bine, pârliților…  
Marcel se înălță pe vârfuri și-și ridică mâinile, încălzindu-se. Era un mare om, și la statură și la suflet; cu o barbă neagră lăsată pe piept, cât capul leului! Era o barbă ce ascundea multe secrete…  
Acesta intră în casă și ieși cât ai clipi cu barosul în mână. Soldații înghițiră de două ori în sec. Coada barosului era făcută dintr-un trunchi de salcie.  
- Ăsta…ce-i drept…drăgălaș baros! Clămpăni, suspinând, un soldat.  
- Mda, șopti Marcel pentru sine. Bunicel, de…Și-o porni la palat, cu pași mari, de soldații abia dacă puteau să se țină după el.  
Și așa merseră băieții, până ajunseră în pădure. La începutul ei se opri fierarul și dădu un salut milităresc soarelui. Soldații se uitară între ei nedumeriți și unul dintre ei îl întrebă pe Marcel.  
- Da’ ce saluți soarele, Marcele?  
- Am și eu un fierar pe acolo, de-mi aruncă lumina cu care-mi privesc munca, răspunse Marcel, serios. La auzul acestor vorbe, milițienii iar schimbară priviri confuze și plecară la drum.  
Mai merseră băieții cât mai merseră, până ce fierarul dădu de-un urs. Dar nu orice urs, ci tatăl urșilor, un urs cât casa!  
- Bună dimineața, fierarule!  
- 'Neața, moș Martine! Sănătoși băieții?  
- Sănătoși, sănătoși  
- Păi, hai, s-auzim de bine!  
- Noroc, noroc!  
Din nou slujbașii se uitară nedumeriți unul la celălalt, dar continuară drumul. Și așa priviră cum Marcel schimbă din nou două vorbe de binețe cu acea coană Vulpe, cu dumnealui Vulturul, cu cumătru’ Cerbul și cu fiecare zimbru. Dar cum drumurile, oricât de mari sau mici ar fi ele, tot duc undeva, așa ajunse și grupul la palat.  
Fierarul se înfățișă Împăratului. Ședea Împăratul pe tronul său de aur, un jilț adăpostindu-i posteriorul, un jilț croit din fire de foc, de era cald și bine pe jilț. Când intră Marcel, barosul nimeri tocmai în dreptul ferestrei, pe care o astupă așa de bine, că se făcu beznă în camera tronului.  
- Fugi de la fereastră! țipă cu spaimă un sfetnic de taină, mic pitic, cum erau pe atunci.  
Se urni Marcel din loc și soarele se repezi din nou în încăpere.  
- Închină-te slăvitului Împărat! ordonă sfetnicul, mai cu curaj acum cu lumina pe cap.  
Fierarul se aplecă, lăsându-și barosul pe umăr. Și cum se aplecă el, capul barosului atinse nițel tavanul. Cum îl atinse, cum crăpă și se desprinseră pietre și cărămizi. O rocă căzu în capul sfetnicului, o cărămidă pe generalul oștirilor și puțin nisip pe umărul Împăratului.  
- Să nu se mai închine gigantul! țipă Împărăteasa, cu obrajii îmbujorați. Destul, destul!  
- Să fie jupuit de viu! ordonă un boier.  
- Să fie jupuit de viu și spânzurat de limbă! urlară alți nobili.  
- Să fie jupuit de viu, spânzurat de limbă și bătut pe față cu o mie de biciuituri! născociră alți dregători de pe-acolo.  
Atunci se auzi glasul subțire al zgârcitului de Împărat, țipând:  
-Ho, no gata!  
Și se făcu liniște în sală. Marcel stătea liniștit, de parcă nu el începu tărăboiul.  
- Îl pedepsesc pe fierar sa-mi facă o mie de lacăte, așa cum știe el cel mai bine să le facă! Și să nu-l aud că pierde vremea cu chei pentru lacăte, că-l chem pe gâdea! ordonă viclean Împăratul.  
Și se duse Marcel la nicovală și când dădu cu barosul odată în ea, se afundă în pământ de nu o mai vedea. O săptămână a căutat-o toata lumea, până piticul sfetnic o găsi la o mie de stânjeni. Atunci meșterii Împăratului începură să facă o nicovală mare, mare, atât de mare, că puteau douăzeci de oameni să doarmă pe ea și mai rămânea loc și pentru douăzeci de dulăi ciobănești. Totuși, când veniră meșterii cu nicovala la Marcel, îl găsiră făcând lacătele ordonate de zgârcitul Împărat pe o nicovala exact la fel ca făurită din munca lor. Și se rușinară meșterii și plecară plângând ca n-au ce face cu nicovala.  
După vreo trei ceasuri, veni Împăratul să-l verifice pe fierar și când văzu ce lacăte frumoase făcu el…Luă un lacăt de îndată și făcu un alai de oameni, cu sfetnici, toboșari și trompetiști, ce să mai, o întreagă fanfară! Și lângă fanfară era jilțul pe care stătea lacătul, jilț cărat de douăzeci de oameni! Și lângă jilț era Împăratul, pe-un cal străin adus tocmai din orient, un cal frumos, ce era acompaniat de Marcel și el mândru și serios, cu barosul pe umeri. Și toți acești oameni erau înconjurați de garda cu spadele trase!  
Ajunse alaiul la magazia cu praf. Șefu’ magaziei se trezi cu magazia murdară și începu să facă curat. Când îl văzu Împăratul, îi dădu un șut în fund de căzu jos șefu’, și ordonă:  
- Încuiați magazia!  
- Dar, maiestate, ispravnicul ei e tot acolo!  
- Încuiați-l acolo, cu praf cu tot!  
Și se puse lacătul pe ușă și Împăratul țipă indignat:  
-Unde mi-e hoțul?! Să mi se aducă cel mai iscusit hoț din țară!  
Și cel mai iscusit hoț din țară veni de la închisoare, cu scule cu tot.  
-Dacă poți să descui lacătul, te las sa pleci. Dacă nu poți să-l deschizi, îl chem pe gâdea să-ți taie capul ăla de hoț! îi șopti Împăratul hoțului cu viclenie.  
Hoțul se așeză lângă ușă și-și scoase din sac sculele de trebuință și începu să muncească la lacăt. Și munci! Văleu, cât munci, și tot nu reuși, să-l deschidă!  
- Lacăt ca ăsta n-am mai văzut. Am nevoie de iarba fierii!  
- Ce aia? întrebă zgârcitul Împărat, cam mic la minte, cum era.  
- Singura iarbă ce descuie orice lacăt! Fără ea, nu pot deschide lacătul!  
- Marcele, du-te de-i adu hoțului ăsta iarba fierii! Nu mă interesează dacă te vei duce pe munți, să cațeri vârfuri de cer! Nici dacă vei traversa mări și țări pe spate, c-o tonă de lucruri în sac! Nici dacă te vei bate cu zmeul zmeilor nu mă vei face fericit, ci doar dacă-mi vei aduce un fir de iarbă a fierii! urlă Împăratul. Și mai repede!  
Fierarul scoase din buzunar un fir de iarbă, și-l aruncă în cer, de pluti încet, încet, până-n palmele hoțului. Și începu alaiul să râdă de discursul Împăratului ce nu ajuta la nimic și Împăratul se rușină. Între timp, hoțul puse iarba la nas și strănută pe lacăt, atingându-l. Și lacătul nu fu spart. Și-l atinse înc-o dată și înc-o dată, de trei ori, de patru ori, de cinci, șase, șapte ori, până se dădu bătut și rămase fără aer, de se stinse de la atâta strănutat.  
Împăratul țipă de bucurie la vederea lacătului ce nu putu fi spart și ordona alaiului să pună lacăte la toate magaziile, casele și cuștile. Dar cum ordonă, cum dispăru toată lumea, în grupuri de câte doi, să încuie totul. Și cum făcură, de ajunseră toți să se încuie; că mereu se găsea câte unul care să spună: “Nu-i curat în magazie!” și curățau acolo, până erau încuiați, așa, în ignoranță, de celalalt membru al grupului, ce era un soldat.  
După vreo săptămână, Împăratul se gândi să facă un consiliu cu toți boierii și dregătorii de la palat. Și cum îi chema, cum făcu, nu veni nimeni. Toți erau încuiați. Își dădu seama Împăratul de aceasta și-l chemă de îndată pe Marcel.  
- Cum mi-ai încuiat boierii, păgânule?! Să mi-i descui acum! ordonă Împăratul cu spume la gură, furios.  
- N-am cum să-i descui. Răspunse fierarul calm.  
- Cum nu poți?! De ce?!  
- Mi-ai zis să nu fac chei pentru lacăte, ca să nu pierd vremea.  
- Ce-ai spus, pârlitule?! Gâdea, treci încoa’! ordonă Împăratul din toată puterea sa.  
- Așa mă răsplătești pentru lacăte, zgârcitule?! urlă Marcel furios, și-și zvâcni barosul în pieptul Împăratului, de-l aruncă în ceruri și căzu peste vreo două săptămâni în magazia cu praf, de-o făcu bucăți. Și așa, fraților, se făcu vorba: “praf și pulbere”!  
Tot satul veni de-l luă pe fierar în brațe și-l îmbrățișară strigând:  
- Marcel Împărat! Marcel Împărat!  
- Ce spuneți, nesuferiților? Da’ asta-i muncă pentru mine?! Da’ luați pe altu’ să vă fie Împărat, că eu fac lacăte! răspunse râzând Marcel și plecă la casa sa, unde adormi cu sforăieli, așa cum îi era obiceiul.  
Așa că, dacă simțiți că vă cade pământul de sub picioare, nu vă alarmați! E doar Marcel, care doarme până-n ziua de azi. Da’ și când s-o trezi…  
 
(MENTIUNE la Concursul international de poezie si proza scurta MEMORIA SLOVELOR, editia I / 2015/ Ramnicu Valcea - sub egida Ligii Scriitorilor Romani)  
 
Referinţă Bibliografică:
FIERARUL NAZDRAVAN -DE EMANUEL ENACHE - MENTIUNE LA CONCURSUL MEMORIA SLOVELOR / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1706, Anul V, 02 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!