Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Ion Nălbitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1686 din 13 august 2015        Toate Articolele Autorului

LINGURA, CANA ŞI SĂCĂTEUL - AUTOR ANGELA DINA - PREMIUL II LA CONCURSUL MEMORIA SLOVELOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LINGURA, CANA ŞI SĂCĂTEUL 
  
-La ce priviţi? se iţise curios lângă bunici în amiaza de Cireşar grăbit. 
  
După somnul cuminte şi trebuincios, nepotul năvălise, spulberându-le cu drag tihna după-amiezii aceleia. 
  
Era duminică şi se lăcomea la vorbă. Venea, de obicei, doar în vacanţa mare la Băbeni. Firesc era să râvnească la taină cu ei, nu?! 
  
Acum tată-său călătorise încoace la rugămintea unui amic din afară. Îl ducea la Horezu, fiind grozav amator de zmălţuite. Le văzuse la un târg în ţara lui. Venise la Cocoşul de Hurez, târg pomenind în formă şi culoare neuitarea trecutului, nădăjduind să descopere cu ochii lui cum olarii hurezeni, precum şi cei veniţi din întreaga ţară, mânuiesc gaiţa şi cornul pentru încrustarea în smalţ a valului, a spiralei, a şarpelui şi a cocoşului, motive deja recunoscute în lume. 
  
Aşa ajunseseră bunicii să-i aline dorul de ei o sâmbătă şi o duminică de iunie! 
  
-A! Te-ai trezit?! se arătă surprins bunicul Zain. Mai răscoleam şi noi printre amintiri... 
  
-Cum adică?! zise copilul încurcat... Cum răscoleaţi? 
  
Şi Bunu se porni pe-un râs ştrengăresc, luând seama când la el, când la bunica Miluţa. Aceasta, fire domoală şi duioasă cum ţi-ar fi spus şi numele, zâmbea larg spre fotografiile vechi, parcă prăfuite de vreme, iscodind chipurile, însemnându-le cu arătătorul mâinii drepte şi pronunţând doar din buze numele celui găsit. Şi, după fiecare identificare, arunca spre Bunu din ochi întrebarea Ăsta să fie…? Şi-apoi mergea cu cercetarea mai departe. 
  
Băiatul se vârâse între cei doi. Bătrânul închisese pentru o clipă albumul, dornic să-i dea nepotului lămuriri şi despre chipurile ţinute la sigur loc, şi despre colţul de lume unde vieţuiseră oameni petrecuţi demult, dar neuitaţi. 
  
-Toţi au trăit în cuprinsul ăsta, unii trăgându-se dintr-un străvechi neam, stăpânind cândva sate din josul Firijbei, pe unde te stârnea întruna cântatul fierăstraielor sau a firejurilor şi care animau acest ţinut înconjurat de păduri. Pe atunci măreţul Olt îşi purta bogatele-i ape pe lângă poalele acelui deal. Vrednici pădurari îngrijeau codrii de fag şi de stejar care se-ntindeau până-n părţile Hurezului. 
  
În lunca râului mereu mustind de apă se cultivau legume. 
  
Şi cu orice s-ar fi îndeletnicit, hărnicia trăitorilor de-aici şi bogăţia lor au fost chezaşul creşterii armonioase a frumoasei aşezări. De pe aste meleaguri s-au săltat şi boierii locului, prima familie de mari stăpâni de pământ, neamul Băbenilor. Despre renumele acestora s-a scris prin hrisoave… 
  
-Şi tot de la ei s-a tras şi numele aşezării Băbeni, adăugase molcom Buna îmboldită de mândria că din pomeniţii aceştia se trage şi ea. 
  
-Da! Să nu trecem cu vederea că tu ai fost o băbeancă, adevărată coborâtoare din acei falnici oameni, punctă admirativ bunicul. 
  
Pe loc schimbată, Miluţa, născută Băbeanu, se învârtoşă căpătând o limbuţie despre care nu aflase nimic bietul băiat în cei treisprezece ani de când îi era nepot: 
  
-Iar tu Zaine, te tragi din vrednica seminţie de oameni sosiţi ca venetici, din ciobanii lăsaţi încoace de peste munte, acei nou-numiţi ungureni. Moşii voştri, plecaţi din matca lor de prigoana dărilor habsburgice, au aflat aici tihnă pentru mândria de sine şi pentru oierit. Aşa-i?! 
  
-Drept e! Coborâtorii de dincolo de Parâng s-au aşezat pe valea Bistriţei aproape de vărsarea ei în Olt, unde găsiseră păşuni întinse şi o climă blândă înlesnind oilor păscutul până în târziul lui Brumar… completă nostalgic frumosul ungurean Zain, mai sobru, dar cu aceeaşi lumină în privirile duse departe. 
  
Schimbând nota, Miluţa noastră îndreptă smerită către băiat duioasa-i faţă, dar împungându-l cu vorba pe firoscosul Zain. 
  
-De-ai şti, nepoate, că vreme lungă a trecut până ungurenii să ne bage în seamă! 
  
-Nu vorbi şi tu cu păcat! Din spusele bătrânilor s-a înţeles că întârzierea pomenită s-ar fi datorat întâi străvechilor legi ale păstoritului. Au aşteptat numa’ ca oamenii locului să înţeleagă însemnătatea ocupaţiei lor. Oricum, mai cu cheag decât cei mai vechi în ţinuturilor găsite, le-au servit acestora pildă, cucerindu-le acceptarea împământenirii şi respectul! 
  
-Da, da! Te-am necăjit în glumă, bărbate! Până la urmă, ungurenii s-au amestecat printre localnici şi, cu vremea, şi-au impus multe din ştiutele şi obişnuitele păstrate din moşi. Dar ale mai de seamă, costumul tradiţional şi măreţele porţi, au pătruns mintea, sufletul, simţirea celor ce i-au primit pe ciobanii aceia destoinici! 
  
De porţi nu făcu întrebare băiatul, căci despre aşa lucrări meştere îi vorbise tată-său altădată, când se lăudase că bunicii săi stau într-o curte de la Muzeul Satului. Râseseră cu toţi atunci. Acum, costumul era problema! 
  
-Ce costum, Buni? întrebase încântat şi curios în acelaşi timp. Îl bucurase împăcarea dintre strămoşii alor săi, intuind şi legătura frumos păstrată de Zain şi Miluţa. Ce costum? Zi! 
  
Şi, din fericire, taman în clipă, trecuse prin dreptul curţii o pereche vârstnică, datorită căreia înţelese că portul tradiţional e în două culori făcut, în alb şi negru. 
  
-După cum ai văzut, peste alba cămaşă lungă-n poale, femeile au două şoarţe negre, basma la fel, iar bărbaţii poartă cămăşi albe, clopul, ilicul fiind negre, precizase Miluţa. 
  
În astă vreme, Bunu părea să mângâie cu luciul ochilor căprii o dublă himeră, un om şi o soţie de cândva, făloşi, frumos înveşmântaţi. Apoi, oftând prelung, îi povesti băiatului de cei care-i trecuseră prin minte, deşi nu-i cunoscuse - bunicii lui, Culai şi Agripina, pieriţi năpraznic laolaltă. 
  
Îi era greu nepotului să iscodească despre motivul morţii lor deodată, dar Buna, ştergând pe furiş o lacrimă călătorită spre coada ochiului, îi desluşi din cele aflate demult de la Zain: 
  
-Nu erau bătrâni… doar la mijlocul vieţii… Au căzut pe loc trăzniţi în plină vară… Veniseră pe coastă să-ntoarcă fânul... când norul viclean i-a săgetat… Le-au rămas mici două perechi de gemeni… băieţii, mai mari cu doi ani decât fetele… Dintr-una din fete, măritată mai apoi tot în neam de ungureni, se trage Zain. 
  
-Hai, nu plânge, c-au murit fericiţi! 
  
-…? întrebase din sprâncene ascultătorul spre bunic. 
  
-Zaine, Zaine, zău aşa! se văicărise Buna, de fapt mulţumită de intervenţie. 
  
-Ce, n-am dreptate?! Cât au fost pe lumea asta au fost de nedespărţit, atât s-au iubit. Dacă înainte de cununie familia ungurencei s-a pus degrabă stavilă, ei au trecut-o şi tot au ajuns împreună… N-a venit Culai pe-un cal alb şi-a furat-o pe Agripina chiar din horă?! Şi români, şi rudari au rămas minunaţi de raptul ăsta! 
  
Ce flăcău straşnic se povestea c-ar fi fost Culai. Măreţ la trup, zvelt, cu faţa smeadă de pe care te furau o pereche de ochi negri genaţi din cale-afară, o gură zugrăvită de buze roşii de parcă ar fi degustat doar afine şi merişor… Iar părul, da, părul era corbiu şi des; îl purta retezat până-n umeri şi-l flutura în bătaia vântului în străluciri albăstrii. Vorba îi era dulce ca mierea, nimeni nu s-ar fi plictisit să-l audă. Dar mai de preţ îi erau mâinile. Cu ele mânuia ruda, făcea minuni din lemnul de plută, câte alea, de folos în gospodăria omului… Ehei… Şi peste toate era cuminte şi grozav de isteţ, hotărât să reuşească în ce-şi punea în gând. 
  
Cât despre Agripina a rămas vorba că era un ghemotoc de fată, nici urâtă, nici frumoasă, dar cu vino-ncoa’, o zvârlugă acolo, de se miraseră şi ai ei, şi satul cum de-o prinsese Culai şi nu-i scăpase… 
  
-Dar dacă nu era ploconul… nicicând nu le-ar fi fost recunoscută unirea! zise Buna. 
  
-Plocon?! De ce plocon? Care plocon? fulgeră curios mititelul. 
  
-Lingura, cana şi săcăteul, îi preciză Bunul. Lingura de lemn, care nu ardea băgată-n foc, avea darul să-l hrănească pe flămând, chiar dacă se termina mâncarea-n blid; cana smălţuită scotea de neunde apă proaspătă pentru însetatul ajuns la ultimul liman. În fine, săcăteul adăpostea buruieni de leac, vindecătoare de orice boală, ieşind la iveală după nevoile mâinii căutătoare. 
  
-Cu astea a înduplecat Culai părinţii fetei, zicând că aşa comori vor ajuta, de-a lungul vremurilor, neamul pe cale să se ivească. 
  
-Şi unde sunt darurile? 
  
-La adăpost! Lăsate moştenire, perindate din tată-n fiu… Cândva le va duce mai departe rostul tăticu-tău… apoi chiar tu şi, mai încolo, ai tăi… zise Bunu mulcomind rostirea vorbelor. 
  
-Când le vom primi? cuteză cumva mâhnit copilul. 
  
-Nu acum. Încă n-a sosit clipa, îl mângâie de tristeţe Buna. 
  
Şi aşa jocul vorbelor stârnitoare se-ncheiase. Retrecuse totul în împărăţia tăcerii, doar că acum cei doi bătrâni astâmpărau oarele, mişcând fără să-şi dea seama capetele a smerenie-n faţa sorţii… 
  
Copilul plecase şi-atunci spre casă îmbogăţit, cum se-ntâmpla an de an. 
  
Şi-a crescut umbra şi blândeţea firii sub oblăduirea bunicilor, uitând o vreme de rostul ploconului aceluia… 
  
  
În dimineaţa albă şi rece i se păru că deşteptătorul sună a zbucium, nu ca-n alte dăţi... 
  
Zorit îşi trecuse mâna pe faţa care se cerea grabnic a fi rasă şi împrospătată după un somn agitat. 
  
Un vis rău îl tulburase… glasuri cunoscute îi şoptiseră vorbe de despărţire, braţe calde îl cuprinseseră pentru ultima dată… mirosul de busuioc şi de mentă ce-l învăluise îi părea că dăinuia şi-acum în preajmă… 
  
Se pomenise cu faţa scăldată-n lacrimi de foc… Le ştersese, vrând să-şi ascundă ochii înroşiţi de-ai lui. 
  
În trecere spre baie, îşi zărise tatăl aşezat la colţ de masă, parcă împuţinat de-o povară neştiută, nevăzută… Îşi ţinea greul gândurilor cu mâinile împreunate sub frunte, iar umerii aduşi treceau printr-un tremur uşurel… 
  
Dinainte-i tronau pe albul feţei de masă lingura, cana şi săcăteul din povestea aflată demult, întregind miezul visului avut cu adevărul trist, înţeles înainte de a fi fost înfăţişat prin cuvânt - bunicii Miluţa şi Zain se săvârşiseră din viaţă în aceeaşi clipă, precum străbunii Agripina şi Culai… 
  
Alt rost n-avea să dea… 
  
(PREMIUL II la Concursul International de poezie si proza scurta organizat de redactia revistei MEMORIA SLOVELOR, editia I / 2015/ Ramnicu Valcea - sub egida Ligii Scriitorilor Romani) 
  
Referinţă Bibliografică:
LINGURA, CANA ŞI SĂCĂTEUL - AUTOR ANGELA DINA - PREMIUL II LA CONCURSUL MEMORIA SLOVELOR / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1686, Anul V, 13 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!