Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



COMOARA BLESTEMATĂ - I. Pact cu diavolul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Patru călăreţi aleargă nebuneşte pe drumul din Ţinutul Severinelor lăsând în urma lor un nor de praf. La o răscruce se afundă pe o cărăruie în pădure ca să ajungă mai repede la destinaţie. Deodată, printre tufişuri, zăresc pe o colină un castel ridicându-se impunător deasupra stâncilor, sub straja falnicilor brazi din apropiere. Pătrund într-un luminiş şi, fără nici cel mai mic răgaz pentru odihna animalelor, urcă panta până la porţile cetăţii. Un străjer ce-i văzuse încă de la poalele muntelui se arată pe metereze, cu arcul şi tolba cu săgeţi la spate şi le strigă cu voce puternică, de războinic valah: 
  
- Cine sunteţi domniile voastre? 
  
- Deschideţi porţile! O rudă foarte apropiată stăpânului tău doreşte să vorbească cu Principele Radu Valdescu. 
  
- Un moment, să anunţ solia! 
  
- Deschide!... Nu-i vorba de nici o solie, ci de însuşi fratele său din Ţinutul Vâlcelelor! - tună căpitanul Preda. 
  
- Mă iertaţi domniile voastre, dar, nu v-am recunoscut! Principele vostru sosea de obicei cu mare alai şi îşi anunţa venirea cu câteva zile înainte printr-o solie rapidă ...  
  
- Trebuie să-ţi dau ţie explicaţii? Deschide odată! 
  
- Deschideţi! - strigă străjerul. 
  
Uriaşele porţi de stejar masiv sunt larg deschise. Din dosul lor apare un tânăr căpitan care anunţă cu voce răsunătoare: 
  
- Principele Valdescu din Ţinutul Vâlcelelor!  
  
Călăreţii descalecă şi urcă în grabă treptele care duc în sala de primiri. Principele din Ţinutul Severinelor le iese în întâmpinare: 
  
- Ce vânt te aduce la mine, frate dragă!? - rosti ironic. 
  
- Treburi importante, frate!  
  
- Ei, mă uimeşti! Mica neînţelegere dintre noi cu privire la împărţirea Ţinutului Gorjiilor, după decesul fratelui nostru mai mic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, este de domeniul trecutului. 
  
- S-a prăpădit de tânăr, la doi ani după tata. N-a apucat nici măcar să se însoare şi să lase un moştenitor. 
  
- Dacă ar fi făcut-o nu mai aveam motiv de ceartă şi ură cu împărţirea ţinutului. 
  
- Tu ai fost hapsânul! Vroiai totul! 
  
- Am doi feciori, pe Tudor şi Mihai. Prin averea fratelui nostru răposat, îi împac pe amândoi în mod egal, fiecare cu ţinutul său după moartea mea. Tu nu ai moştenitori, aşa că ... Dar să lăsăm trecutul! Pofteşte la masă şi să degustăm vinurile de tămâioasă din podgoriilor mele! 
  
- Ca să pecetluim împăcarea noastră vino să te îmbrăţişez! 
  
Fraţii rivali se îmbrăţişează cu căldură, căci prin venele lor curge acelaşi sânge de viţă nobilă. 
  
- Să vină vinul! - porunci Principele Severinelor. Puneţi un viţel la proţap pentru un ospăţ în onoarea fratelui meu mai mare! 
  
Între timp, principesa Elena Valdescu îşi făcu apariţia într-o rochie elegantă. 
  
- Fii bine venit, cumnate! 
  
- Mă bucur să te revăd, dragă cumnată. 
  
- Era cazul să lăsaţi supărarea şi să trăiţi în bună înţelegere ca fraţii. Duşmanul bate la porţile cetăţilor noastre. Uniţi-vă forţele şi ajutaţi-vă reciproc la vreme de nevoi ca să-l alungaţi cât mai departe de aceste meleaguri! 
  
- Acesta-i motivul pentru care am sosit, să facem un pact! 
  
- Tare mult am regretat pierderea scumpei tale principese. 
  
- Totdeauna, eu şi soţia mea, am apreciat calităţile tale. 
  
- Dragă Petre, să nu exagerăm! Soţia ta era de o eleganţă uimitoare şi de o bunătate cerească. Păcat că s-a prăpădit. Cu siguranţă acum veghează din ceruri asupra ta şi a ţinutului tău. 
  
După câteva minute Elena Valdescu se retrase în iatacul său, iar cei doi fraţi rămaseră cu problemele lor. 
  
Vinul curgea din butoaie în pocale de aur, iar friptura din carne de viţel este adusă pe platouri de argint. Boieri de vază şi distinşi căpitani de la curte se ospătează alături de stăpânii lor. 
  
- Dar ce vânt te-a adus la mine? Să nu-mi spui că dorul de frate, că nu te cred! - zise într-un târziu gazda. 
  
- Am o propunere avantajoasă pentru amândoi. Acum doi ani soţia mea s-a stins din viaţă... 
  
- Din mândrie nu mi-ai împărtăşit trista veste... 
  
- Eram prea îndurerat ... Am iubit-o foarte mult. În plus, rivalitatea dintre noi a fost ca un zid de netrecut. Am rămas singur, fără soţie, fără moştenitori, fiindcă Dumnezeu a fost aspru cu mine şi nu m-a înzestrat cu un fiu sau chiar o fiică. Gândul îmi zboară în fiecare zi la răposata ... Simt că nu mai am de petrecut prea multă vreme în această lume.  
  
- Într-adevăr ai motive de îngrijorare.... 
  
- Bătrâneţea şi tristeţea mă copleşesc. Vreau să am alături un tânăr care să vegheze asupră-mi în zilele ce mi-au mai rămas de trăit. Iar când voi părăsi această lume să-mi poarte numele şi să apere ţinutul de vrăjmaşi. Tu ai doi feciori. M-am gândit la cel mic, să devină fiul meu şi moştenitorul de drept al Vâlcelelor. 
  
- Învoiala nu e rea!  
  
- Atunci batem palma! Îi laşi celui mare partea ta, adică lui Tudorel, iar eu celui mic, Mihăiţă, partea mea! 
  
- Ai uitat legea primului născut? Aşa se întâmplă şi la curţile regale. Întâiul născut ajunge prinţul moştenitor al tronului. 
  
- La noi nu-i vorba de regat şi regi. El devine urmaşul meu şi nu mai are treabă cu domeniile tale. 
  
- Sunt fratele tău. Tu nu ai copii, iar eu devin moştenitorul tău de drept. La rândul meu împart noul regat după voia mea.  
  
- Vrei să domneşti peste cele trei principate? 
  
- Te deranjează!? De mult visam să devin Principe al Severinelor, al Gorjiilor şi al Vâlcelelor! 
  
- Eşti nebun! Şi la bătrâneţe ai rămas avar!... La urma urmei nu m-ar deranja dacă aş fi sigur că-ţi ţii cuvântul ... Am nevoie de un tânăr lângă mine! Îl prefer pe fiul tău cel mic căruia să-i rămână Ţinutul Vâlcelelor, iar celui mare Severinelor şi Gorjiilor. 
  
- După unirea celor trei ţinuturi într-unul singur nu mai este nevoie să-l împart la cei doi feciori. Va rămâne unificat, devenind astfel un regat puternic, iar principe va deveni, conform tradiţiei, fiul cel mare. 
  
- Şi fiul cel mic? 
  
- Ce-i mai trebuie!? Va avea totul ca şi fratele său! Singura diferenţa va fi că Tudorel va conduce Principatul Unit! 
  
- Eşti sigur că se vor înţelege? Nu te-ai gândit că între ei s-ar putea naşte o ură de moarte? 
  
- Aşa-i când te naşti prinţ! Vor cădea la pace, iar de nu, va câştiga cel mai tare! 
  
- Cum poţi să vorbeşti aşa despre fiii tăi? 
  
- Hai, mai bea un păhărel să pecetluim înţelegerea. Tu dă-mi principatul, că de restul mă ocup eu! 
  
- Te înşeli, dragă frate! Am nevoie de cineva lângă mine care să-mi mângâie sufletul acum, în pragul bătrâneţii. 
  
- Ha, ha, ha! În zadar te zbuciumi atât! După moartea ta numai eu sunt moştenitorul de drept! Eşti liber pe drumul morţii, iar eu pe cel al puterii! 
  
Principele Vâlcelelor se ridică brusc rostind tare şi răspicat: 
  
- Dacă nu te învoieşti la propunerea mea, niciodată nu vei ajunge stăpânul Vâlcelelor! 
  
- Ha, ha, ha! Tu vei veghea neputincios din mormânt, iar eu îţi voi conduce împărăţia! 
  
- Fii blestemat şi niciodată să nu poţi pătrunde în cetatea mea!  
  
Îi face semn căpitanului Preda şi iese vijelios. Cei patru coboară în curte şi încălecă armăsarii. La poartă Preda strigă: 
  
- Deschideţi! 
  
- Dar boieri dumneavoastră, de ce nu mai poposiţi câteva ceasuri, până apar zorile? Călătoria în toiul nopţii este primejdioasă mai ales că prin aste locuri bântuie tâlharii. 
  
- Nu-i treaba ta! Deschide odată sau te joc în copitele calului! 
  
Oşteanul chemă un ajutor şi deschise porţile, iar cei patru călăreţi se pierdură în umbrele pădurii ca nişte năluci. 
  
Alaiul domnesc alergă în galop la lumina lunii până îi prinseră zorile din urmă şi răcoarea dimineţii le pătrunse în oase..  
  
De când plecaseră de la castel principele nu scosese un cuvânt, dar nici căpitanul nu îndrăzni să-i distragă atenţia cu vreo vorbă aruncată în vânt. Acum, odată cu primele raze de soare, se citea pe chipul lui Valdescu tristeţea şi amărăciunea neîmplinirii.  
  
În cele din urmă se opriră la un han să-şi potolească foamea şi să-şi odihnească armăsarii. Hangiţa, o fată tânără şi rumenă la faţă, îi întâmpină cu voioşie: 
  
- Bine aţi venit, boieri dumneavoastră! Sunt bucuroasă că domniile voastre îmi calcă pragul, acum dimineaţa când alţii se pregătesc de plecare. După feţe presupun că aţi călătorit toată noaptea!? Dar nu-i bai! Paturile cu aşternuturi curate vă aşteaptă! 
  
- Nu poposim mult, hangiţo dragă, îi răspunde căpitanul. 
  
- Atunci ospătaţi-vă şi bucuraţi-vă aşa cum fac boierii de rang! 
  
- Dorim să ne potolim foamea şi setea. Un argat să dea fân şi apă animalelor că în curând pornim din nou la drum. 
  
- Eşti grăbit, frumosule! Mi-ar plăcea să-mi încerci patul! 
  
- Şi mie! - răspunde Preda zâmbind. 
  
- Dar de unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi cu aşa grabă? 
  
- Tare curioasă mai eşti! Vezi-ţi de ale tale şi dă-ne friptură şi câte o ulcea de vin! 
  
Drumeţii se ospătară din belşug fără să lase vreo bănuială cine este boierul cel în vârstă care nu scotea nici un grai. 
  
După vreun ceas cei patru călăreţi alergau ca nişte năluci, lăsând în urma lor un nor uriaş de praf. 
  
Către înserat ajung în ţinutul Vâlcelelor, iar în amurg poposesc la umbra unor stejari bătrâni. Aici, Principele Pătru Valdescu îl trage deoparte pe căpitanul Preda şi, luându-l părinteşte de după umeri, îi zice cu blândeţe: 
  
- Căpitane Preda, mi-ai fost credincios ca un câine şi pentru serviciile tale doresc să te răsplătesc. 
  
- Măria Ta, departe de mine gândul că te-am slujit pentru recunoştinţa în galbeni, păduri sau pământ. 
  
- Simt că mă topesc din zi în zi ...  
  
- Măria Ta, ai călărit tot drumul ca un tânăr de treizeci de ani! 
  
- Nu oboseala fizică mă macină, ci oboseala sufletului. Trupul îmi este vânjos şi călit de atâtea războaie, în schimb, sufletul îmi este îndurerat de neputinţa că nu las ţinutului un urmaş din sângele meu, dar şi de dorul nebun de soţie. Într-o bună dimineaţă voi refuza să mă ridic din pat. Deja voi fi plecat din toiul nopţii, tiptil, prin somn, la aleasa inimii mele pe care o visez din ce în ce mai des şi care mă cheamă să părăsesc această lume şi să urc la ea în cer. 
  
- Ce vorbă-i asta, Măria Ta? Ai datoria strămoşească să aperi aceste meleaguri! 
  
- În locul meu vei veghea tu asupra ţinutului până va sosi fratele meu. Să-l primeşti cum se cuvine. Cu siguranţă îţi va propune să rămâi în continuare căpitan în slujba sa. Dacă accepţi, să fii cu băgare de seamă că, din invidie, apropiaţii săi îţi vor întinde capcane. Decât să sfârşeşti într-un ştreang, mai bine te retragi la conacul tău sub motiv că sănătatea îţi este şubrezită după atâta trudă în slujba principatului. Astfel, vei trăi fericit alături de familie până la adânci bătrâneţi. 
  
- Cum porunceşti, Măria Ta! 
  
- Aici nu-i vorba de poruncă, ci de siguranţa familiei tale după ce eu nu mai sunt trupeşte printre voi ... O parte din secretul meu ţi-l voi divulga, iar alta o voi lua cu mine în mormânt. În săptămânile următoare o să ai ocazia să priveşti pentru ultima oară pădurea seculară cu lacul din inima sa, plin doar când apele cascadei de lângă cetate cresc în timpul ploilor torenţiale şi se revarsă din matca râului printre arbori. Nu vei mai avea niciodată ocazia să admiri aceste frumuseţi ale naturii. 
  
- Despre ce vrajă este vorba? 
  
- Îţi voi explica la timpul potrivit. Prin jurământ vei lua un secret cu tine în mormânt!... Hei, dar cu vorba ne-am depărtat de ceilalţi. Să ne întoarcem că ne-a prins amurgul pe drum. 
  
- În curând ajungem la castel, Măria Ta! Până mâine dimineaţă vă odihniţi în linişte şi pace în patul domniei voastre. 
  
- Mai puţină linişte, căci gândurile şi dorul de nevasta mea mă vor năpădi din nou. Ele mă ucid cu fiecare zi care se scurge. O aştept să mă viziteze iarăşi de la miezul nopţii până în zori. 
  
Ajunşi sub stejarii seculari încălecară şi fără grabă porniră la un trap printre copacii stufoşi pierzându-se în adâncurile codrului. 
  
După câteva săptămâni, mâhnit şi decepţionat că nu se înţelesese cu fratele său, Radu, prinţul slăbise şi pălise îngrozitor. Dorul de soţie îl chema de dincolo de moarte. Se izolase în camera sa în suspine, înecându-şi amarul în lacrimi.  
  
Întreaga suflare din cetate era îngrijorată din această pricină şi pretutindeni domnea o atmosferă apăsătoare. 
  
Într-una din zile Pătru Valdescu îl chemă pe căpitanul Preda: 
  
- Mâine în zori pleci în munţi. La grota dintre Stâncile Diavolului vei găsi o babă hidoasă. Să nu te sperii de ea şi, mai ales, să nu-i treci pragul. Înfrânează-ţi curiozitatea şi strig-o de la câţiva paşi. Te sfătuiesc, să nu te îndemne necuratul să pătrunzi în grotă. Îi zici să vină în grabă la castel pentru treburi importante. Apoi, să faci cale întoarsă şi să nu-ţi arunci înapoi nici măcar o singură privire. 
  
A doua zi, dis-de-dimineaţă, căpitanul Preda încălecă pe murgul său, ţâşni ca o săgeată pe sub arcada de la poartă şi se pierdu printre trunchiurile bătrânilor stejari. Pe la prânz ajunse la poalele Munţilor Căpăţânii. Pentru el nu era un ţinut necunoscut, fiindcă aici se retrăsese de multe ori, îşi organizase ceata de voinici şi apoi năvălise asupra celor ce le încălcau principatul, alungându-i până la apele Oltului unde-i înecau şi-i măcelăreau fără milă. 
  
Pe la amiază Preda pătrunse între nişte chei sălbatice şi după puţin timp se trezi în faţa Stâncilor Diavolului. Se apropie uşor strunindu-şi calul care da semne de nervozitate. Prin inima căpitanului trecu un fior rece. În faţa sa, între două stânci ce poartă numele stăpânului întunericului, aparu o grotă.  
  
- E cineva acolo? 
  
Glasul său răsună în ecouri. Din interiorul grotei se auzi o voce răguşită: 
  
- Dar tu cine eşti de îndrăzneşti, tam-nesam, să-mi calci împărăţia fără învoială? 
  
- Vin din partea lui Pătru Valdescu! 
  
- Să nu te apropii de lăcaşul meu ... Stai cuminte acolo unde te afli. Sau te mănâncă pielea? Ai cumva râie? 
  
- Ferească Dumnezeu! 
  
- Ptiu! Să nu mai rosteşti acest nume! Vrei să-mi pierd puterile şi întreaga împărăţie?... Spune ce ai de spus şi pleacă! Nu mă privi în ochi că sunt o piază rea pentru voinici. Îţi vei pierde minţile şi vei bântui toată viaţa rătăcind prin munţi alături de fiarele sălbatice care în miez de noapte te vor sfâşia cu lăcomie ca pe un pui de căprioară!... Dar ce doreşte stăpânul tău? 
  
- Principele te cheamă la el. Nu mi-a zis cu ce treburi. 
  
- Mâine noapte să lase porţile larg deschise şi să mă aştepte în turnul cel mai înalt şi mai întunecos al castelului. Hai, acum fugi! - se răsti deodată cotoroanţa de vuiră văile. Şi să nu întorci capul că te vor prinde din urmă toate relele pământului! 
  
Calul se ridică în două picioare, necheză speriat de răsunară ecourile până pe crestele cele mai înalte ale munţilor şi ţâşni pe drumul de întoarcere. 
  
În seara următoare erau toate pregătite pentru primirea zgripţuroaicei şi întreaga suflare o aştepta cu nerăbdare. 
  
Se întunecase de mult, iar străjerii moţăiau pe metereze. Adierea vântului le produse o somnolenţă ciudată. Deodată liniştea nopţii fu tulburată de o vijelie iscată din senin. De după creasta muntelui năvălesc nori negri, fioroşi, care acoperă luna şi întinderile rămân în negură. Vuietul vântului este spintecat de fulgere ce luminează pentru câteva clipe întinderile şi înălţimile, urmate de tunete şi trăsnete îngrozitoare. Se porneşte o ploaie torenţială în rafale. Este o noapte de coşmar. Străjerii se adăpostesc la repezeală care pe unde apucă, făcându-şi speriaţi semnul sfintei cruci. Prin negură, la lumina fulgerelor, zăresc o umbră hidoasă, cal şi călăreţ, care se apropie ca o săgeată. Arătarea, într-o mantie neagră, pătrunde pe porţile larg deschise, descalecă şi dispare pe o scară întunecată. Pentru o clipă o lumină orbitoare spintecă noaptea şi aproape instantaneu, undeva în apropiere, se produce un trăsnet iar animalul dispare în pădurea întunecată. Îngroziţi, câţiva oşteni închid uriaşa poartă de stejar. Prin zid trece o umbră, se furişează în curte, apoi se zăreşte la lumina fulgerelor căţărându-se pe ziduri până în turnul unde principele îşi aşteaptă musafira. 
  
Trei zile şi trei nopţi nimeni nu află ce se petrece acolo sus. Doar un străjer ducea o singură dată pe zi, la prânz, apă şi pâine în faţa uşii celei mai întunecate încăperi din turn. Cândva, în acel loc erau închişi trădătorii de neam osândiţi la moarte. Străjerii observară că de fiecare dată la miezul nopţii o umbră hidoasă trece prin poartă, se caţără pe ziduri şi dispare printr-o ferestruică în turn. Cei ce o zăriră amuţiră până spre ceasurile dimineţii când, după cel de-al patrulea cântat de cocoş, umbra misterioasă se retrăgea pe unde venise. 
  
În a treia noapte, spre revărsatul zorilor, un nechezat straniu se aude la poartă. Oştenii o deschid şi un cal năvăleşte înăuntru şi se opreşte în dreptul scărilor. De după un cotlon întunecat, vrăjitoarea se aruncă pe ciudatu-i armăsar şi, sub clarul de lună, dispare ca o nălucă pe drumul din pădure. Pe dată se porneşte un vânt puternic şi în urma ei aceeaşi umbră ce-i înspăimântase nopţile trecute cu prezenţa sa, se face nevăzută pentru totdeauna. 
  
Pe dată căpitanul Preda, care trăise în tensiune de grija stăpânului, se avântă pe scări săltând peste trepte câte trei patru odată. Cu sufletul la gură ajunge în turn şi-l găseşte pe principe încremenit ca o stană de piatră şi galben ca ceara de parcă văzuse pe necuratul. Poate că aşa a şi fost. Pe moment căpitanul îl crede mort şi se cutremură, dar apropiindu-se constată că trăieşte. Îl ridică pe braţe ca pe un copil şi-l coboară în camera sa. Porunceşte să-i schimbe straiele şi să-i aducă bucate calde. În cele din urmă bătrânul adoarme ca un prunc până a doua zi la amiază. Fusese extenuat de groaza şi spaima prin care trecuse acolo în turn doar cu reprezentanta forţelor întunericului. Spre surprinderea celor de faţă principele refuză să dea orice detaliu cu privire la ce se întâmplase în acele nopţi pline de mister. 
  
După câteva săptămâni Pătru Valdescu se simţea din ce în ce mai rău, dându-şi seama că obştescul sfârşit este aproape. Nu se temea de momentul morţii, ba chiar îl aştepta cu nerăbdare ca să termine odată cu chinul ce-i măcina sufletul şi trupul.  
  
Într-una din zile îl chemă pe căpitan la el şi-i vorbi cu blândeţe: 
  
- Predo, prieten şi tovarăş de luptă, pentru mine se apropie ziua de apoi. În curând vei veghea asupra ţinutului până va afla fratele meu că m-am prăpădit. Spre dezamăgirea sa, în afară de întinderile acestui ţinut, altă avere nu va afla, căci o parte ţi-o voi încredinţa ţie pentru devotamentul de care ai dat dovadă faţă de mine, iar alta o voi ascunde. Reţine, nu mă ating de vistieria principatului; s-o folosiţi cum se cuvine în interesul său. 
  
- Măria Ta, mie nu-mi trebuie recunoştinţă în aur ...  
  
- Ştiu, bunule căpitan. Faci ce-ţi pofteşte inima cu darul meu ... Cealaltă parte vroiam s-o las moştenire lui Mihăiţă, dar din pricina hapsânului de frate-meu voi căuta o ascunzătoare. De acel loc vei şti numai tu. Pentru asta am chemat vrăjitoarea la mine. 
  
- Ai încredere în cuvântul unei zgripţuroaice? 
  
- Niciodată! În schimb comoara va fi ocrotită chiar de slujitorul ei, diavolul! 
  
- Vai de mine! - se înspăimântă căpitanul. 
  
- Galbenii, pădurea în care îi ascundem şi castelul, sunt blestemate. După moartea mea nimeni să nu mai pună piciorul în aceste locuri. Cel ce va pătrunde în ţinutul interzis se va rătăci şi se va prăpădi. Totuşi, cândva, poate se va rupe vraja, atunci şi doar atunci când unul dintre stă-strănepoţii mei care îmi va purta numele se va căsători cu una din stă-strănepoatele tale. Şi mai află ceva, jumătate din aurul ascuns aparţine necuratului. Asta-i vrerea ce-o vroiesc!... În a treia noapte să ai pregătiţi trei cai. Aproape de miezul ei, înfăşuraţi în câte o mantie neagră ca să nu ne recunoască nimeni, vom ieşi pe poartă. Aranjează ca de pază să fie un oştean de încredere. Doar galbenii îi ducem în codru, bijuteriile le ascundem în turnul unde am stat cu vrăjitoarea. 
  
- Pe acelea tot dracul le va păzi? 
  
- Nu. Le va proteja blestemul care înconjoară castelul şi iscusinţa noastră să le ascundem. Nici vrăjitoarea nu ştie de acest plan. În firidă punem şi o cruce sfinţită din argint. Să dea Domnul Dumnezeu ca odată cu comoara urmaşii noştri să descopere şi ascunzătoarea din cel mai întunecat turn al castelului. 
  
Tocmai când de după vârfurile golaşe ale munţilor răsărea luna, de la colţul clădirii apar două umbre. O a treia le aduce trei cai şi pe şaua unuia dintre ei leagă o ladă. Celelalte două încalecă şi se îndreptă în tăcere spre ieşire. O mogâldeaţă le deschide poarta şi o închide la repezeală în urma lor. În jur pluteşte o linişte apăsătoare tulburată doar de tropotul cailor. Principele Valdescu şi căpitanul Preda, căci ei sunt, pătrund în adâncurile pădurii cu animalele la trap. Deodată tăcerea este spintecată de cântecul huhurezului, apoi de urletul unui lup. Din instinct, căpitanul pune mâna pe spadă. Împrejurimile sunt sumbre şi înfiorătoare. Pe lângă el ţâşneşte o umbră hidoasă şi calul se poticneşte speriat, dar nu nechează de parcă îi pierise graiul. Principele îi face semn să nu scoată o vorbă şi să continue drumul la pas. La lumina lunii, undeva între luminişuri, o arătare neagră se strecoară printre stejari. Atmosfera devine din ce în ce mai stranie. Preda aruncă o privire către stăpânul său şi tresare. Privindu-l la lumina lunii observă un chip necunoscut şi întunecat din care se prelinge o umbră misterioasă. Cel de lângă el înaintează tăcut. „Acesta nu seamănă cu principele. Sau am vedenii?” Deodată, de parcă i-ar fi ghicit gândurile, acesta întoarce capul şi rosteşte cu voce gravă tulburând liniştea nopţii: 
  
- Haide odată! Nu-i mai pune lui dracu răbdarea la încercare! I-am călcat teritoriul şi ne-a verificat identitatea! Se convinge de felul cum îngropăm comoara pe care i-o încredinţez spre păstrare. Alungă-ţi teama că nu ne face nimic. 
  
- Măria Ta, mai bine înfruntam cel mai fioros duşman, dar în nici un caz nu vreau să am de-a face cu satana! 
  
Deodată liniştea din miezul nopţii este sfâşiată de ţipete disperate urmate de mieunături de pisici şi un plescăit în baltă. Abia acum realiză că se află la câţiva paşi de lac. 
  
- Observi cât este de grijuliu? Ne avertizează să nu cădem în iaz, glumi Valdescu descălecând. 
  
Principele scote o cheie din buzunar, se apropie de lada de pe şa, o introduce în încuietoare şi porunceşte: 
  
- Ridică capacul şi scoate un singur galben. 
  
Nedumerit, Preda execută ordinul, apoi Pătru răsuceşte cheia în sens invers şi adăugă: 
  
- Pentru ca legătura de sânge să se împlinească, îngropă acest galben la rădăcina unui stejar. Alege-l! 
  
Fără alte comentarii căpitanul alese un stejărel şi-şi privi întrebător stăpânul. 
  
- Perfect! Eşti isteţ! Dacă alegeai unul bătrân putrezea până se împlinea sorocul. 
  
Preda săpă o gropiţă lângă rădăcina copacului şi puse galbenul, apoi o astupă cu pământ şi deasupra aruncă câteva frunze. 
  
- Acum urmăreşte-mă cu atenţie. Vom ocoli lacul dar în sens invers naşterii, adică de la apus spre răsărit. Cel care nu respectă această rânduială va cădea sub blestem. În partea cealaltă, exact pe această direcţie, unde-i luminişul dintre cei doi stejari scorburoşi, vom îngropa lada. Lângă ei sunt nişte tufani care, până se va împlini sorocul, vor ajunge mari şi falnici. 
  
- Care-i rostul acestei monezi? 
  
- Acest galben are rolul său secret. La anii bătrâneţii să nu povesteşti la vreunul din nepoţi despre taina sa, fiindcă vraja va fi legată pentru totdeauna şi împăratul întunericului se va supăra pe urmaşii noştri că i se divulgă secretul înainte de împlinirea îndatoririi pe care o are prin legământ ... Dar se face târziu şi comoara trebuie îngropată până cântă cocoşii. 
  
- Să ne grăbim! Abia aştept să scap de privirile iscoditoare ale necuratului. Brrr! Ptiu, piei drace! 
  
Dar nu termină vorba că o flacără îi aprinse mantaua. Se aruncă disperat la pământ şi spre norocul său nimeri într-o băltoacă. 
  
- Niciodată să nu te joci cu diavolul.  
  
Cei doi încălecară. Căpitanul, pentru a prinde curaj, simţi nevoia să-şi audă glasul şi povesti o amintire din anii copilăriei. 
  
- Când eram mic, ca să-mi întărească Dumnezeu îngerul păzitor, mama îmi spunea să scuip în sân, să-mi fac semnul Sfintei Cruci şi să zic: „Cine are cruce să vină la cruce, cine n-are cruce să fugă de cruce!” 
  
În acel moment se auzi un urlet lugubru de se cutremurară umbrele pădurii şi o dihanie se aruncă asupra lui, îl trânti la pământ, apoi îl ridică în aer cam la un stat de voinic şi-l azvârli de trunchiul unui stejar. Câteva clipe bărbatul zăcu nemişcat apoi se ridică încet.  
  
Principele îl sfătui cu blândeţe: 
  
- Nu-l mai deranja. Vrăjitoarea a făcut o înţelegere cu el ca să fie martor la operaţiunea noastră. La urma urmei el rămâne paznicul de temut până la ruperea vrăjii.  
  
- Nu-i place figura mea! - adăugă ca pentru sine şi încălecă. 
  
- L-ai iritat cu acele cuvinte sfinte interzise în împărăţia sa. 
  
Pe dată doi porumbei albi făcură câteva rotocoale printre arbori şi în final se aşezară câte unul pe umărul drept al călăreţilor. 
  
- Asta ce mai este? - întrebă nedumerit căpitanul. 
  
- Nu te speria, îl linişti principele. Ei sunt îngerii noştri păzitori. De regulă nu se arată oamenilor, deşi îi însoţesc pretutindeni. De această dată s-au îndurat de noi, iar pentru întărirea credinţei ne-au dat de înţeles că suntem sub paza lor. 
  
Deodată pădurea vui de răsunară văile şi un urlet îngrozitor de fiară sălbatică cutremură împrejurimile. Urmă un hohot de râs a batjocură, un ţipăt de cucuvea la care-i răspunse o bufniţă şi un huhurez îndepărtat. 
  
- Văleu! Diavolul ne urmăreşte gândurile din ţinuturile întunecate ale pădurii! 
  
Instantaneu un plescăit se auzi în apele lacului şi cineva ţipă „Mă-nec! Mă-nec!” 
  
- Cineva se-neacă! - şi căpitanul se îndreptă spre mal.  
  
- Ai înnebunit? Astea-s ispitele necuratului! Urmează calea stabilită. Orice abatere de la înţelegere ne poate costa viaţa. 
  
- Ha, ha,ha!... - răsună în codru un râs ce se pierdu în ecouri. 
  
Caii se ridicară în două picioare speriaţi. 
  
- Măria Ta, de ce donezi necuratului jumătate din comoară? 
  
- Pentru bună pază. Eu n-am făcut pact cu el. Vrăjitoarea e negustoarea şi deţine miracolul vrăjitoriei numai prin puterile diavolului, iar după moarte sufletul îi ajunge în fundul iadului. 
  
Undeva în apropiere se auzi un urlet de sălbăticiune.  
  
- Să ne grăbim până nu-şi pierde răbdarea. Dacă până în zori nu suntem în pat putem da de dracul! 
  
- Ce să mai dăm că este lângă noi, încercă să glumească Preda şi ca drept răspuns o creangă de stejar îl plesni peste faţă. Nu prea mă are la suflet. 
  
- Nu are aşa ceva! 
  
În sfârşit ajung în partea opusă a lacului pe direcţia stejarului unde îngropaseră galbenul. O arătare cu aripi uriaşe se desprinde dintre umbrele nopţii, zboară pe deasupra pădurii şi se opreşte între doi stejari tineri. Caii nechează speriaţi şi se ridică în două picioare gata să-şi trântească stăpânii la pământ. Din gâtlejul ciudatei păsări ies sunete înfiorătoare, apoi aruncă pe cioc o flacără ce pârjoleşte iarba din jur. Zburătoarea îşi desface aripile arătându-şi ghearele puternice şi fioroase în lumina lunii care se strecoară printre nori şi croncănind dispare în negura codrului. În acelaşi timp pe deasupra planează cei doi porumbei albi şi se înalţă către vârfurile stejarilor. 
  
- A fost dracul în persoană! Stai liniştit, îngerii păzitori s-au arătat din nou. Suntem în siguranţă. Descalecă şi sapă groapa între cei doi stejărei unde ne-a marcat locul. 
  
Preda săpă mai mult din disperare. Deodată un trăsnet loveşte un arbore care ia foc. Flacăra fulgerului şi suflul trăsnetului din apropiere îi trânteşte la pământ. 
  
Şerpii de foc şi tunetele lugubre se înteţesc dezlănţuind o ploaie torenţială cu o vijelie ce se transformă în furtună. Plini de noroi pe chip, pe mâini şi haine sapă o groapă adâncă de vreo doi paşi în care aşează lada cu galbeni. Căpitanul cu apa până la brâu abia urcă pe mal. Împreună aruncară pământ peste comoară. 
  
- Gata căpitane, putem pleca. 
  
- Fără să o dăm în primire!? 
  
- Îţi arde de glume cu împieliţatul? Suntem sub vrajă numai până în zori.. 
  
Când încălecară un foc gălbui se iscă chiar din locul unde îngropaseră comoara. 
  
- Să ne grăbim! Începe jocul galbenilor.  
  
Ocolesc lacul pe marginea cealaltă până la locul unde ascunseseră primul galben. De acolo se ridică o flacără aurie destul de firavă. Întorc capul şi zăresc cum printre arbori flacăra se prelinge pe luciul apei, traversează lacul şi se uneşte cu cea de la galbenul îngropat la rădăcina stejărelului. În acel moment nu mai au teamă, ci, din contră, o dorinţă de aventură. Cu toată ploaia rece care cade în rafale şi fulgerele îngrozitoare însoţite de tunete asurzitoare, simt cum căldura îi copleşeşte şi s-ar fi aşezat cu plăcere la dogoarea acelei vălvătăi. Preda vrea să descalece, dar pe deasupra se ivesc iarăşi cei doi porumbei. Atunci Pătru Valdescu tresare şi strigă: 
  
- Căpitane, evită ispita şi întoarce capul de la flacăra pierzaniei! Comoara nu mai este a noastră! Dă pinteni calului şi ţine direcţia porumbeilor! La galop! 
  
Călăreţii treziţi ca dintr-o amorţeală visătoare resimt şuvoiul rece al ploii ce le inundase şira spinării. De groază şi disperare se pierd ca două năluci în negura pădurii. 
  
Două umbre pătrund ca o săgeată pe porţile deschise ale cetăţii Vâlcelelor, descalecă şi dispar în castel pe o scară secretă. În urma lor o altă nălucă închide prin furtună porţile şi duce caii la adăpost. 
  
A doua zi, pe la ceasurile amiezii, principele şi căpitanul se întâlnesc în salon, îşi aruncă o privire plină de subînţelesuri şi îngroapă pentru totdeauna acest secret.  
  
 
 
  
Referinţă Bibliografică:
COMOARA BLESTEMATĂ - I. Pact cu diavolul / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1368, Anul IV, 29 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!