Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



Mare pedeapsă pentru un înecat!!! de Ion Părăianu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MENŢIUNE la Concursul Internaţional de proză scurtă ”România-catedrala din Carpaţi” 
  
Deşi era duminică, Nelu se trezi la aceeaşi oră matinală la care se trezea zilnic şi-şi lua trais- ta de gât, să meargă la şcoală. Numai că de data asta a luat o sapă mai potrivită pentru muşchii lui, că doar era elev în clasa a V-a. Era prima duminică din iunie, 1961, când, dirigintele clasei, C. Emil a mobilizat toţi elevii de la şcoala cu clasele I-VII Ţepeşti pentru o zi de muncă; la prăşitul porumbului pe o tarla din satul Nenciuleşti, tarla deţinută de fosta G.A.S. – Zătreni. 
  
La ora opt, când deja Soarele era destul de sus, elevii din toate satele (Budele, Popeşti, Ţepeşti, Măneasa şi Nenciuleşti) erau prezenţi în faţa profesorilor, pe malul Şasei, în capul locului. S-a făcut prezenţa şi o mică atenţionare a modului de lucru: să se taie buruienile bine, iar lângă firul de porumb să fie jumulite cu mâna, fiecare să-şi ţină rândul, să fim atenţi să nu ne lovim sau să ne tăiem cu sapele. 
  
După ce am fost repartizaţi pe rândurile de porumb şi ne-am apucat de prăşit, profesorii s-au retras la umbra unui ulm, care se afla cam la un kilometru depărtare, în mijlocul câmpului. 
  
S-au autoservit dintr-un termos cu cafea, apoi au scos cărţile de joc, le-au descântat, au stabilit potul şi au bătut carte. Nu erau deranjaţi decât de Soare. Mereu muta umbra, iar ei, greoi, se aşezeau pe ea,dar ea, parşivă mare, le tot scăpa ca un preş tras de un circar, lăsându-i cu fundul pe pământ şi cu ochii în lumină. Habar n-aveau de noi! 
  
Căldura începuse să ne înmoaie puterile. Parcă se decăliseră şi sapele, nu mai tăiau buruieni- le, nu mai aveam spor, nu înaintam pe rând, iar când ne uitam şi vedeam cât e până la capătul rândurilor, ameţeam. Nimeni nu vorbea. Fetele mai dau câte o fluierătură sau un chiot anemic. Eram învăţaţi cu munca de mici, pentru că orice ţăran avea o bucată de pământ, de vie, livadă, păşune, pădure şi animale şi până la încheierea procesului colectivizării, părinţii ne puneau la muncă pe fiecare după puterile noastre. Apoi, la şcoală primeam o anumită educaţie; ne-o însuşeam, o respectam, şi îmbinată cu practica de acasă rezolvam mult mai uşor destule proble- me dificile pe care le întâmpinam. 
  
Erau alte timpuri, alţi oameni cu altă mentalitate, dar metalitate sănătoasă. 
  
Eram noi mici, eram elevi, dar aveam simţul reponsabilităţii. Aşa că ne vedeam de treaba noastră. Cred că ăsta era motivul pentru care profesorii nu stăteau în spatele nostru ca miliţie-nii în spatele deţinuţilor. 
  
Soarele se ridicase în cumpăna cupolei şi ne înţepa cu razele în spate ca trompele unor tăuni. Scoseserăm fiecare câte două rânduri de cca. 3oo metri lungime. Eram pe al treilea rând, cam pe la jumătate. Deodată se aude vocea domnului diriginte în spatele nostru. 
  
- Măi copii, ascultaţi puţin la mine. Când terminaţi şi rândul ăsta, sunteţi liberi. Aţi înţeles! 
  
- Daaa, am răspuns noi în cor. 
  
Auzind această veste, (da, era o veste, pentru că noi credeam că ne ţin toată ziua la muncă şi nu ne luaserăm nici ceva demâncare la noi), nu mai ştiam de căldură, nu mai simţeam oboseala şi ne-am luat la întrecere, să terminăm şi să plecăm. 
  
Dirigintele împreună cu ceilalţi profesori plecaseră. I-am văzut pe drumul de care mergând alene. Probabil aşteptau să terminăm şi noi, să nu creadă cineva că am fost lăsaţi singuri. 
  
Parcă presimţeau ceva. Mai aveau puţin până la staţia de autobuz. Trebuiau să ajungă la centru, la Ţepeşti. 
  
Pe lângă mine, în dreapta, era Nicu Stoian din Budele. El era în clasa a VI-a...de, mai mare. Era chipeş: brunet, cu ochii negri, tuns scurt, purta un tricou şi pantaloni scurţi, iar în picioare nişte tenişi chinezeşti de culoare albastră. 
  
Deodată, l-am auzit: “aoleooo”! 
  
- Ce păţişi, Nicule? l-am întrebat. 
  
- Sării sapa dintr-un bulgăr, îmi tăie tenişul şi unghia de la degetul mare. S-au adunat câţiva dimprejur, de pe rândurile vecine. Unii se uitau cu milă, alţii râdeau: . El se aşezase pe coada sapei şi-şi scosese tenişul. Scuipa pe degetul de la picior şi-l ştergea cu o foaie de porumb. Dintre fete, Ika, verişoara lui a rupt din marginea baticului o fâşie de doi centimetri lăţime şi l-a bandajat. 
  
- Ăsta e un semn, a murmurat el. 
  
- De-ar fi numai atât... n-ar fi nimic, a zis Niculina lu' Nelu Fumureanu. 
  
- Ce cobeşti, Niculino, aşa? interveni verişoara, Ika. 
  
Între timp unii scoseseră rândurile la capăt şi plecaseră. Alţii le lăsaseră neterminate şi fugi- seră la scăldat. Îi povestisem şi eu lui Nicu cu ceva timp înainte că în dreptul grădinii mele de zarzavat, (grădinile erau pe lângă ape), în urma ploilor abundente din primăvară Şasa a depăşit malurile, a luat punţile şi podurile de la Roşiile până la Tetoiu, iar după retragerea apei, în cotitură, a rămas o gârlă, cum aşa ceva nu s-a mai pomenit, spun bătrânii de 80-90 de ani.  
  
Având cam cincizeci de cuiburi de porumb m-am silit să termin rândul, să mă duc la gârlă, unde auzeam chiuind pe prietenii mei din sat cu care zilnic mă scăldam. Pe Nicu l-am lăsat pe răstav.Când m-am întors, nu l-am mai găsit.L-am ajuns aproape de Şasa. Mergea şchiopătând 
  
cu tenişul în mână şi cu sapa pe spinare. L-am întrebat dacă îl doare. Mi-a spus că degetul e amorţit; nu-l simte. Părea calm, liniştit, gânditor... Am coborât pe vad. Din apă nu se vedeau decât capete, iar pe nisip cămăşi, pantaloni, tenişi, pantofi, şepci şi sape. Eram numai băieţi. 
  
Se auzeau chiote, strigăte, urlete, de răsuna zăvoiul până la biserică. Balamuc în toată regula! 
  
Mulţi colegi din Măneasa, din Ţepeşti, Popeşti şi Budele nu cunoşteau Nenciuleştii, gârla asta niciatât. Noi, cei de aici, am cunoscut-o din aprilie, de când s-a format. La început, când sătenii au măsurat-o, pentru că aşa ceva nu mai văzuseră pe firicelul ăsta de apă, avea lungimea de cca. 40 stânjeni, lăţimea de vreo 4, iar adâncimea de 2. Un mic lac. 
  
Pentru mulţi aceste dimensiuni par nesemnificative, dar trebuie ştiut că Şasa seacă în fieca- re vară, iar prundul devine un drum pietruit, cum nu sunt în multe sate din România de azi.  
  
Dimensiunile din lungime şi adâncime s-au tot redus până în iunie, pentru că Şasa aducând zilnic viitură şi depunând-o la gura de intrare înainta în bazinul de apă reducându-i volumul. 
  
Cu toate acestea, pentru cei ce nu ştiu să înoate, gârla prezintă şi azi un pericol permanent. Neprevăzutul stă la pândă. 
  
Când unii colegi făceau pluta pe suprafaţa apei, alţii săreau de pe mal în baltă, pentru că al- tădată săream de pe pod, dar acum nu mai este. A fost luat de apă. 
  
Am lăsat şi noi sapele pe nisip, ne-am dezbrăcat şi ne-am aruncat în apă amestecându-ne printre ceilalţi. Mai la margine, unde apa era până la genunchi, câţiva se luaseră la trântă în- cercând să-l bage pe Mărin Calotă cu capul în apă, că prea se lăudase că stă sub apă până nu-meri de la unu la o sută. Nu mai ştiam cine şi pe unde mai înoată. O mare învălmăşeală! 
  
Mai la mijloc, unde apa era destul de adâncă, Costel Fiera, Mitică Munteanu, Nicolae Dăncău şi Fănel Brăicău se scufundau şi înotau pe sub apă ca raţele ieşind hăt departe, unde nici nu te aşteptai. Ne luam la întrecere: pricepuţii lângă mal, unde apa era mai adâncă, alţii... 
  
După ce unii din Popeşti, Măneasa şi Ţepeşti au plecat fiind mai de departe, în timp ce noi ne bălăceam de mama focului, sus pe mal, maică-mea ţipa, să ies din apă, că mă omoară. 
  
- Ieşi din apă, să nu trimit pe tac-tu după tine, că vine şi te rupe-n bătaie. Voi, s-a adresat şi celorlalţi, nu aveţi nimic de făcut acasă, mă? Mărine, Costele, ai voştri ştiu, mă, unde sunteţi? 
  
Ne ţineţi numai cu sufletul la gură. Hai că le spun eu.  
  
De frica mamei nu prea ştiam, dar când auzeam de tata, tremuram vargă. O mai păţisem. Am ieşit din apă. După mine au ieşit toţi. Ne-am îmbrăcat, am luat sapele şi am ieşit pe mal. 
  
Soarele încă dogorea. Mai era mult până să scapete. 
  
- Băi Nelule, de-ar fi şi la mine în Bude o boltâie ca asta, toată ziua m-aş bălăcii în ea, ca răţoiul, mi s-a adresat Costel Fiera. Nu i-am băgat vorbele-n seamă, pentru că nu ştia ce-l poate paşte. 
  
Lângă o cruce, din multele puse la pod, când să ne despărţim, s-o luăm către casă, Nicolae Dăncău, privind înapoi, întreabă speriat: 
  
- Măăi, dar hainele şi sapa aia pe nisip ale cui sunt? 
  
Ne-am întors toţi privirile şi am rămas înmărmuriţi. Pe nisip erau tenişii, tricoul, pantalonii şi sapa lui Nicu Stoian din Bude. Am aşteptat cu gândul ca s-a dus prin zăvoi, după vreun a- nine, ca omul. L-am strigat; niciun răspuns. Am mai aşteptat...Nimic! Ne-a încolţit în minte un gând sinistru; că Nicu s-ar fi înecat. 
  
Costel Fiera a zis că s-ar putea, pentru că Nicu nu ştia să înoate. Cui putea să-i dea prin min- te, ca până să intre în apă, fiecare să fie întrebat dacă ştie să înoate, pentru că puiuţul ăsta de lac, mai spre mijloc, are peste doi metri şi ceva adâncime? 
  
Se putea bine întâmpla, dacă întrebarea venea din partea lor, a colegilor care nu cunoşteau, cum se zice, terenul, apa, care, ca şi focul este la fel de periculoasă. Tragedia s-a petrecut. 
  
În acele clipe Mihai Dumitru ne-a zis la toţi, câţi mai rămăseserăm, şapte-opt inşi, să fugim. 
  
- Bă, eşti nebun? Cum să fugim? Îl lăsăm aici? îl apostrofează Marcel Cârlogănescu. 
  
Eram buimaci. Nu puteam face nimic, pentru că nu ştiam. Nu aveam nici puterea, nici cura- jul să ne mai uităm unul la altul. Îşi mai da câte unul cu părerea. Timpul ţinea cu noi, se scurgea tot mai încet. Soarele încremenise pe cer. Undeva, departe pe drumul de care se vedea un nor de praf. Era maşina lui Ninel Crăpătureanu. În câteva miute a ajuns lângă noi. A oprit. Au coborât profesorii care fuseseră cu noi.Probabil au fost anunţaţi de Săndel Joiţa, care, după ce s-a convis că Nicu Stoian s-a înecat a fugit acasă. Era vecin cu profesorul C. Emil, dirigintele meu. Acesta i-a anunţat pe Sandu Mateescu, pe Emil Antonie şi pe Ionel Roşu despre nenorocirea produsă şi au venit într-un suflet. 
  
- Ce făcurăţi nemernicilor? Îl înecarăţi? s-a răstit profesorul Mateescu. Vorbim noi mâine la şcoală. Am pus toţi capul în pământ şi am muţit. Nu aveam răspuns la o aşa întrebare. 
  
Pe malul celălalt se adunase tot satul. Ba veniseră şi din satele vecine. Femeile jeleau de se auzeau de la Pruneşti. 
  
Pe poteca de la Boieraşu, pe lângă vii, coborau oameni din Bude, în fugă şi-ntr-un ţipăt. 
  
- Aoleooo, Doaaamne, ce făcuşi? Îmi luaşi copilul. Pe ăsta l-aveam şi noi. Era glasul mamei lui Nicu. 
  
Când a ajuns, oamenii i-au făcut loc, să treacă în faţă, pe mal. 
  
Între timp venise Mărin Stoica, militar în termen, care, se afla în permisie de câteva zile. Era încorporat la Marina militară, la Costanţa. Era bine pregătit. S-a aruncat în apă. Mai ieşea la suprafaţă, să-şi umfle plămânii cu aer. Toţi priveam înmărmuriţi. Numai profesorii, mai alături, şuşoteau ceva cu şoferul. 
  
- Daţi-vă la o parte, să mă arunc, să mor lângă el. Nu mai am pentru cine trăi, ţipa maică-sa. Câţiva oameni au apucat-o de mână şi au ţinut-o pe loc. 
  
La un moment dat, după aproape o oră de căutare, când a ieşit la suprafaţă scuturând din cap şi vărsând apa din gură, militarul a spus: “Fusei cu piciorele pe el”. Toată lumea a început să ţipe, să urle, să chirăie ... Mărin s-a scufundat din nou şi a ieşit la margine cu el pe braţe. Era vânăt. Numai tălpile picioarelor erau de culoarea labei de raţă galbene. L-a aşezat pe nisip, lângă haine. Ţipetele mai accentuate se tot înmulţeau. 
  
Nu-l puteau lua, până nu aveau acordul organelor competente. Fiind duminică, nu găseai procuror, miliţian ... Aşa că, l-au luat, l-au dus sus pe mal, lângă o cruce. Am rupt crengi de anine şi le-am pus la cap, să-i ţină umbră. Cu crenguţe înfrunzite îl apăram de muşte, că era cald şi începuseră să bată, deşi Soarele slăbise. Oamenii au început să se rărească. Nu ştiu dacă profesorii au discutat ceva cu mama şi neamurile lui Nicu, pentru că prea repede au plecat cu maşina cu care veniseră. 
  
Soarele îşi croia cărarea domol spre apus. Nicu era întins cu capul spre apus. Maică-sa sta în genunchi şi-i ţinea capul în mâini şi-l legăna ca şi cum ar cerne. Începuse să însereze. Pe drumeagul dinspre sat s-a apropiat o umbră de om. 
  
- Dumnezeu să-l ierte! Auzii ţipetele tocmai din Piscul Bisericii. Sunt prin zona asta de câteva zile. Mă cunosc mulţi oameni şi-mi povestiră despre marea tragedie. Nu mai aşteptaţi pe nimeni, că e târziu. Şeful de Post e plecat din localitate. Găsiţi o căruţă, ceva, şi luaţi copilul şi duceţi-l acasă cu aprobarea mea: căpitan de securitate Nicolae Bâlă. 
  
Grigore a lu' Pacilea venise de mult cu căruţa. Dăduse un braţ de trifoi verde la cai şi aştepta lungit în căruţă. Cineva l-a strigat, să tragă căruţa, să ia mortul. 
  
Lângă Nicu, în căruţă s-au urcat maică-sa şi câţiva oameni din Bude. Grigore, pe capră îna- inte, a dat bice la cai. Înserase şi trebuiau să ocolească mult, să ţină drumul tocmai pe la hotar, pe la Pruneşşti. Noi am rămas acasă. N-am putut dormi toată noaptea. Nicu parcă era în casă la mine. Mă uitam după uşă, îl vedeam acolo. Mă uitam după sobă, el era acolo. Oriunde priveam, acolo îl vedeam. 
  
A doua zi, luni, când am ajuns la şcoală, directorul C. Ştefan, înconjurat de toţi profesorii, era pe scară, iar elevii erau adunaţi în careu. Le vorbea despre tragedia de ieri. Când m-am apropiat să intru şi eu în careu, C. Emil, dirigintele meu, fiul directorului, s-a adresat tuturor: 
  
- Uite, venii şi criminalul! La auzul acestor cuvinte am îngălbenit, am ameţit, genunchii mi s-au înmuiat. M-am rezemat de un colg, să nu cad. 
  
Ne-au băgat în clase. Orarul nu s-a mai respectat. La toate clasele s-a început cu ora de dirigenţie. Peste tot eram acuzat, că eu sunt vinovatul, că le-am spus de gârlă... că i-am chemat la scăldă... că... 
  
Cineva a bătut de trei în uşă. Uşa s-a deschis şi au intrat directorul cu Şeful de Post, pluto- nierul Popescu. Au vorbit ceva cu dirigintele, după care ne-au luat la cancelarie; pe mine, pe Calotă Marin şi pe Matei Ion. Ne-au luat la întrebări, până ne-au ameţit. Apoi ne-au pus să dăm o declaraţie. În timp ce noi scriam, cum ne dicta miliţianul, directorul ne ameninţa cu scădera notei la purtare, că... de, mai erau doar câteva zile până la încheierea anului şcolar. 
  
Către prânz a sosit şi Şeful Secţiei de Învăţământ al raionului Olteţu, de la Bălceşti, Gubandru Ştefan însoţit de inspectorul de sector C. Lăcusteanu. 
  
În cancelarie au discutat cu directorul şi cu profesorii şi, probabil, au hotărât ceva sancţiuni. Pe noi, presupuşii vinovaţi, nu ne-au mai interogat. 
  
Ce sancţiuni au primit profesorii, dacă au primit, nu ştiu, dar noi, cei trei, am fost sancţionaţi cu scăderea notei la purtare pe trimestrul al III- lea la 6 (şase), (medie anuală), că aşa se calculau mediile la purtare în vremea aia, rămânea media de pe ultimul trimestru. 
  
Asta a fost pedeapsa pentru un elev înecat. Destul, nu-i aşa? 
  
Ion I. Părăianu absolvent al Facultăţii de filologie din Oradea şi cursurile Şcoala Populară de Artă Râmnicu Vâlcea, secţia „FOLCLOR”. A publicat şi publică articole, reportaje, poezii, epigrame în reviste şi ziare: Orizont (Rm. Vâlcea), Luceafărul, Ramuri, Con-vorbiri literare, Scânteia tineretului, Adevărul, Memoria Slovelor, Confluenţe literare, Jurnalul de Vâlcea, Curierul de Vâlcea, Povestea Vorbei, etc 
  
A publicat volumele de poezii: „SUB PROTECŢIA MARELUI ÎNŢELEPT”,” METAFORELE VIEŢII NOASTRE”, “STRIGĂTUL DISPERĂRII” . 
  
Este coautor la Monografia comunei Roşiile – Vâlcea, 
  
A primit numeroase diplome de la învăţământ şi cultură, precum şi DIPLOMA DE EXCELENŢĂ din partea Ligii Scriitorilor, Filiala Vâlcea şi DIPLOMA Memorialul „PETRE PETRIA”. 
  
Este membru al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea. Este inclus în câteva antologii literare: Popasuri scriitoriceşti pe Olt şi Olteţ (2013) de Florentin Smarandache; Personalităţi vâlcene–In memoriam Petre Petria, volum omagial (2014). 
  
Referinţe critice: prof. univ. dr. Ion Predescu, Marin Bulugea, Petre Petria, Felix Sima, Petre Nicolae, Al. Florin Ţene- preşedintele Ligii Scriitorilor Români, prof. univ. dr. Nicolae Dinescu, Costea Marinoiu, etc 
  
Este membru al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Mare pedeapsă pentru un înecat!!! de Ion Părăianu / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1340, Anul IV, 01 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!