Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Ion Nălbitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1323 din 15 august 2014        Toate Articolele Autorului

URÂTU - de Silvia Olteanu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!


PREMIUL I la Concursul internaţional de proză scurtă

„România – catedrala din Carpaţi”


Satul era sugrumat de lanuri. Cum treceai de cruce, liziera de salcâmi creţi te oprea ca un zid. Spre stânga însă, un ocean verde se desfăşura înaintea ochilor! Verdele întunecat, cu dungi aproape negre, era al porumbului. Începea aproape de la gardul ultimei case şi se termina... de fapt nu se termina, era ca o mare, continua până dincolo de ferma lui Pană şi se amesteca la orizont cu siluete vagi de plopi. Verdele roşcat era al ricinului, curioasă combinaţie de tulpini şi crengi cilindrice şi lucioase care se terminau în măciulii ghimpate ca buzduganele din poveşti! Verdele strălucitor era al câmpurilor de sfeclă, verdele închis la culoare era al florii soarelui, cel greu, cu ape ca de catifea era al câmpurilor de lucernă, verdele pal cu steluţe albăstrii era al inului... O mare verde, o mare de bogăţii iar în mijlocul ei satul ca o insulă!
Lanurile erau păzite de imensitatea lor, te înfiorai cînd vedeai cât putea pluti privirea peste câmpuri, dar mai ales erau păzite de Urâtu! Avea casa la margine, nimeni nu îl vedea plecând sau venind de acasă, foarte rar trecea spre magazin, călare! Îşi cumpăra ţigări cu traista! Întâi simţeai o răcoare în spate, apoi parcă se aşternea liniştea în aer, mergeam la poartă şi atunci îl vedeam, de fapt vedeam o siluetă şi nu o faţă, un chip!
Trapul calului se auzea de departe, calul acela nu mergea la pas niciodată, era văzut doar la trap sau în galop! Era un cal negru, înalt, cu coama lungă fluturând de-o parte şi de alta a gâtului, cu capul sus, ca la defilare, cu urechile drepte, cu ochii lucitori, cu nările roşii, mari cât pumnul, fornăind continuu, cu coada uşor arcuită în sus, cu o piele lucitoare de parcă era dată cu cremă! În şaua neagră o siluetă de aceeaşi culoare, cizme din iuft, prăfuite, pantaloni bufanţi din postav negru, o tunică militară vopsită în negru pe care luceau bumbii de lamă, încheiaţi până sub bărbie, o pălărie arsă de soare, cu boruri mari, sub care se adânceau două hăuri negre, probabil erau ochi dar nu luceau, nu priveau, mai repede absorbeau, o faţă lungă, smeadă, niciodată rasă dar barba nu era mai mare de două degete, rară, faţa aceea niciodată nu se întorcea să răspundă la salut, niciodată nu l-am auzit vorbind, doar trapul calului marca sonor trecerea... La oblâncul şeii vedeam năpârca, spaima tuturor, un bici lung de câţiva metri, din fâşii de piele argăsită de bou, gros cât mâna la mâner şi cu venin şi flăcări în vărf, crăpa cămaşa ca hârtia şi sărea sângele în mărgele roşii când erai atins de năpârcă! Femeile se opreau prin curţi când trecea Urâtu, parcă le era teamă să respire, bărbaţii se opreau din trebăluit şi îl urmăreau cu privirea, strângând pumnii şi scrâşnind din măsele... “Grijania mamii lui”, rostea tata printre dinţi!
Toţi băieţii de pe stradă fuseseră şfichiuiţi de năpârcă, ori pentru că scăpaseră vacile în lucernă, ori pentru că încercaseră să ia porumb de fiert! Urâtu era peste tot, de la câmpul Caramanului - aproape de calea ferată, adică dincolo de pădure, o juma’ de zi de mers cu boii - până pe luncă, pe malul râului, în partea cealaltă a satului, unde oamenii încercau să ia seara un braţ de lucernă pentru cai! Nălucă, nu om! Cea mai mare surpriză şi poveste spusă şi repetată serile, la canapea, a fost când Urâtu i-a biciuit pe toţi, se înhăitaseră să-i facă în necaz şi încercau să fure ştiuleţi din lanul de la marginea pădurii, crezând că vor fi protejaţi de şanţul de netrecut, de tufele de boziu, cucută, lumânărică, dracilă şi lemn câinesc! Năluca a sărit halucinant peste tufe, peste şanţ, învineţind cu năpârca picioare, mâini şi spinări! Cojile de sânge uscat erau arătate ca nişte medalii de război! Nicu, fratele meu mai mare, a fost campionul vânătăilor atunci! Abia a ajuns acasă, cu cămaşa lipită de crăpăturile pielii! Mama a înmuiat colţul basmalei în uleiul din paharul candelei şi ungea rănile, să se desprindă cămaşa. Tata a intrat pe uşă bufnind şi scrâşnind din măsele:
- Îl omor, ceara mamii lui, cu mâna mea îl omor, îi zdrobesc oasele, îl calc în picioare...
-Taci omule şi nu mai sudui! Lasă-l în plata Domnului!
- Până la Dumnezeu îi dau eu de cheltuială, necuratul naibii! Tu ce-ai căutat acolo, mă? se răsteşte tata spre Nicu, pleznindu-l după ceafă cu palma lui tare ca lemnul apoi iese în curte, să se răcorească. A doua zi a venit şi baba Vasilichia cu ulcica ei plină cu minunăţii, amesteca acolo ierburi necunoscute nouă, tăciuni, mucuri de lumânări, pene şi multe vorbe rostite şoptit, apoi ne stropea, ne ungea şi ne trăgea cu leacurile ei, vinecându-ne şi de gâlci, şi de tuse măgărească, şi de pecingine, şi de pojar sau de dureri de şale. Mă uitam la ea abia respirând de sfială, Nicu gemea pe pat cu spatele vânăt, mama stătea în picioare lângă ei, în mâini cu o cană cu apă şi un prosop, baba Vasilichia îşi plimba mâinile rotunde şi pufoase, cu pete maronii, peste vânătăile tari, rostind, cu ochii închişi, cuvinte doar de ea ştiute, nu se auzea nimic, doar vedeam buzele mişcându-se ca frunzele sub o adiere uşoară...

Într-o seară de vară, când soarele mare cât o tavă pentru copt pâinea cobora în cuptorul pământului, sprijinindu-se cu coatele pe marginea zării dinspre luncă, tata, unchiu Tudor şi unchiuGică reparau gardul de nuiele din spatele curţii, gard care da spre câmp. Prin ogrăzile vecine se auzeau glasuri de femei şi de bărbaţi, care mai aranjau ce mai era de aranjat până se aprindeau stelele deasupra, ca o boltă de biserică de care atârnau candele albe. Ca din pământ a apărut năluca, în trap întins, ţeapănă în şa, trecând înspre soarele roşu ca o poartă spre un alt tărâm. Tata şi-a înălţat trupul, ridicând mâna stângă în care ţinea toporaşul cu care scurta nuielele pentru împletit în gard:
-Te omor, necuratule, dacă pun mâna pe tine, cu toporul ăsta te omorgrijania cui...
Năluca s-a depărtat, fără să întoarcă hăul privirilor, fără să dea semn că îi pasă, cine ştie câte asemenea ameninţări a mai primit fără să se întâmple nimic, la urma urmei Nicu nu a fost primul şi nici nu o să fie ultimul copil încins cu năpârca! Doar oamnii de prin curţi au rămas stană de piatră, îngheţaţi şi de fiorul siluetei negre şi de vorbele auzite, care s-au înălţat în văzduh şi au coborât ca nişte ace de gheaţă pe sub gulere...

Într-una din zilele următoare tata stătea pe o buturugă, lângă porumbar, cu capul gol, cu cârlionţii cenuşii ai părului lipiţi de năduşeală, cu mărăşeasca în colţul gurii, mânuind cu stânga toporaşul. Întotdeauna m-am mirat cum putea el să facă totul cu mâna stângă, încercam şi eu dar nici apă nu puteam să beau cu cana în stânga, o vărsam pe mine, pe jos, pe când el mânca, bătea coasa, ascuţea sapa, închidea cataramele de la căpestre doar cu stânga, în ochii mei era un vrăjitor, mai ales iarna, când pe masa de croit întindea blăni de oaie pe care desena linii cu creionul chimic, tăia, cosea cu aţă de fitil trasă peste un ghem de ceară apoi înălţa în lumina gălbuie a lămpii căciuli pe care le scutura, le privea atent apoi le mângâia, le învelea în ziar şi le punea pe dulap, în sală, unde aşteptau până veneau stăpânii după ele... Acum, lângă porumbar, tata ascuţea araci. Căldura era ca o cocă, trebuia să o dai la o parte să te poţi mişca, pe pieptul lui curgeau boabe de transpiraţie, ochii cu luciri verzi ca al frunzelor de prun, toamna, când nervurile maronii desenează mileuri fine priveau departe, îi dădeam la mână nuielele subţiri şi lungi de sânger, de tufan sau de plop şi tata le transforma din câteva mişcări în araci lungi şi ascuţiţi, numai buni pentru fasole sau pentru roşii. Mama împrăştia boabe de porumb în coteţul găinilor. S-a auzit un zgomot de motor pe stradă, la poartă a oprit un IMS albastru din care au coborât grăbit nişte uniforme albastre, tata a rămas nemişcat, cu toporaşul sprijinit pe butuc şi cu mâna încleştată pe coada lui, lângă maşină a oprit şi o şaretă din care miliţianul a rostit tare:
- El este!
Tata nu a mişcat, parcă nu înţelegea nimic, siluetele albastre l-au luat de braţe, toporaşul a căzut în ţărână, mama a ţipat ca la mort, „Vasileeeee”, găinile au început să cârâie, lume la poartă, lângă gardul lui Stănescu, de peste drum, ţipa o femeie înaltă şi slabă, cu o rochie pestriţă, neagru cu alb, cu părul despletit, cu mâinile spre cer, “criminaluleee, mi-ai omorât omul, tu şi fraţii tăi, nenorociţilor, mânca-v-ar viermii pământului şi v-ar putrezi oasele în puşcărie, aoleeeu, că mi-a omorât bărbatul meu, că l-a auzit tot satul cum striga că-l omoară, aoleeeu, că o să dau acatiste să vă piară sămânţa, o să topesc lumânări la răscrucea drumurilor, în miez de noapte, să vă ia încornoratul acolo unde vă e locul, aoleeeu, că mi-ai omorât omul meu, criminaluleee”…
Ca un vârtej iscat în praful drumului, vara, în toiul zilei, când nimic nu mişcă, aşa s-a întâmplat! Maşina a plecat, mama se plimba prin curte ca o păpuşă stricată, cu castronul cu boabe de porumb în mână, lume în drum, soarele sprijinit în suliţele de foc ale razelor, ca un străjer obosit privind mulţimea din piaţă. În curte a intrat unchiu Iosif, alt frate al tatei, morarul satului, mare, vânjos, parcă se lăsa pământul când călca, pe cât de voinic pe atât de blajin şi de vesel în privirea albastră. A luat-o pe mama de umăr şi a dus-o în casă.
- I-a luat pe toţi, şi pe Gică şi pe Tudor, lasă că dacă-s nevinovaţi le dă drumul repede, întrebări, declaraţii şi gata, acasă! L-a găsit Costea Budu, cibanul, pe Urâtu mort în paie, aici în spatele curţii lui Gică, în câmp, era ascuns, omorât şi ascuns, cu capul făcut chisăliţă... Unde era Vasile ieri pe la prânz?
- A fost la pădure, a tăiat lăstari pentru araci, a fost cu Bică pădurarul.
- Mde, nu e în drum, da’ poţi să ştii? Până una-alta vino-ţi în fire, ai grijă de casă şi de copii şi ai încredere în Dumnezeu că mare e puterea Lui! Uite, Buia, nevastă-mea, şi-a trimis nişte făină!

A doua zi tot satul vuia, ba că Urâtu a fost omorât cu muchia toporului, cum a zis Vasile, ba că avea coastele zdrobite şi Tudor făcuse la jandarmi, ştia să bată rău, ori Gică i-a pus un sac în cap apoi a aruncat un bulamac peste el, ăştia trei au speriat satul cât au fost flăcăi, nimeni nu sufla pe la baluri! Şi dacă îi dovedeau alţii, uniţi, venea Iosif şi-i liniştea pe toţi doar din vorbe, nu era nevoie să dea cu ei de-a azvârlita, că i-ar fi fost uşor, dar nimeni, niciodată, nu l-a înfruntat pe morar! Alţii ziceau că toţi flăcăii se băteau dar odată cu vârsta se linişteau, copiii, munca şi greutăţile nu mai lăsau loc pentru petreceri şi scandaluri. Doar miliţianul avea mereu aceleaşi vorbe, “lasăcă la beci scoate de la ei şi laptele supt, nu numai adevărul”!

Vara îşi domolea căldurile când la postul de poliţie s-a prezentat Coleş, tractoristul de la fermă.
- Ce-i mă Coleş, ce vânt te-aduce? Iar te-ai certat cu careva, ori poate cu muierea?
- Tovarăşu’ plutonier-major, nu mai pot, nu mai dorm, mă usuc din picioare, eu l-am omorât!
- Pe cine ai omorât, mă? pare că zâmbeşte şeful de post.
- Pe Urâtu! Mergeam la prânz acasă, că aşa vorbisem cu femeia, nu aveam ce lua în traistă şi ea a zis ca să merg la masă acasă, face ciorba până atunci, şi am luat-o cu tractorul peste câmp, miriştea nu fusese arată şi mergeam încet, cu coatele pe volan, voiam să-mi aprind o ţigare, fir-ar mama ei a diavolului să fie de buruiană spurcată, şi parcă am văzut maldărul ăla de paie că mă întrebam cum de-a rămas de la balotat, tocmai adunasem palmele pumn la gură, să nu mi se stingă chibritul, că mergeam cu uşa deschisă, era cald de mă ustura pielea de la sudoare, aveam faţa numai brazde albe, praf şi urme de transpiraţie, şi când să frec băţul de cutie roata din faţă, din dreapta, parcă a trecut peste ceva ca un câine, da’ era în paie, până să mă aplec a trecut şi roata din spate şi parcă a gemut şi parcă s-a zbătut, a pârâit ca pepenele strâns între genunchi…
- Şi ce-ai făcut? Cum de n-ai spus nimic? Poate era deja mort?
- Mi s-a întunecat mintea, tovarăşu’… Mi s-a întunecat mintea… Avea ochii holbaţi, parcă mă privea, îi curgea sânge din gură, eu l-am omorât, eu, blestemată treabă… L-am acoperit cu paie, am tras tractorul la margine, am şters cu cârpa urmele de roţi pe toată miriştea… mă mir că nu m-a văzut nimeni, cred că eram în pragul nebuniei, apoi am ocolit câmpul şi m-am întors la fermă, am zis că ciorba nu e gata şi nu am vrut să pierd norma… Nu am vrut să-l omor, tovarăşu plutonier-major…
- Nu ai vrut, nu ai vrut! se răsteşte miliţianul. Să zicem, nu ai vrut, a fost un accident, da’ de ce n-ai strigat, da’ de ce nu l-ai adus în sat, la dispensar, da’ de ce n-ai spus? Hai cu mine dincolo! Dai o declaraţie şi scrii tot! Ioane - îl strigă el pe ajutor - stai lângă el, nu te dezlipeşti, de acum e arestat, răspunzi cu capu’. De la accident acum îl trec la crimă, după cum s-a comportat, vai de capul lui! Eu sun la judeţ să raportez apoi urc dealul la tanti Leana lu’ Urâtu, poate se linişteşte şi nu mai umblă nopţile pe străzi şi prin cimitir, ca stafiile. Năluca aia a fost om rău cât a trăit şi văd că nici după moarte nu ne slăbeşte, Doamne-apără!

Septembrie nu mai avea putere să păstreze verdele din frunzele salcâmului de la poartă când tata a intrat în curte. Slab, înalt, cu capul gol, tuns scurt, nebărbierit, palid, un palid cafeniu, de parcă anunţa culorile de octombrie târziu, cu fruntea lui înaltă şi luminoasă, cu aceiaşi ochi ca frunzele cu nervuri de bronz, păşea încet, sorbind cu privirea tot ce îl înconjura: pomii, căţelul, căruţa, şirile, grajdul, porumbarul gol, casa, cerul…



 

Referinţă Bibliografică:
URÂTU - de Silvia Olteanu / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1323, Anul IV, 15 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!