Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion Ionescu Bucovu         Publicat în: Ediţia nr. 1982 din 04 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

EMINESCU ŞCOLAR LA CERNĂUŢI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
EMINESCU ŞCOLAR LA CERNĂUŢI (1858-1863) 
  
Anul acesta se împlinesc pe 16 iunie 127 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, prilej de aducere aminte ale unuia dintre cele mai importante capitole din viaţa lui: viaţa de şcolar la Cernăuţi. 
  
Despre şederea lui Eminescu la Cernăuţi avem relatări de la Teodor Ştefanelli, fost elev, coleg de şcoală şi prietenul lui Eminescu, Vasile Vîrcol, Ioan Zbierea, fost profesor al şcolii, Radu I. Zbierea şi alţii, relatări ce le vom folosi în expunerea noastră. 
  
După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai Eminescu la numai 7 ani fu luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală. Vă puteţi închipui ce va fi fost în sufletul copilului când a aflat că trebuie să plece de acasă, despărţit de fraţi, surori, de natura atât de dragă lui, de copiii satului cu care se juca, şi mai ales de dulcea lui mamă. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuia să opteze pentru singurul institute de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber şi şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul Naţional-Hauptschule. Cum tatăl avea ambiţie ca fiii lui să înveţe carte , a optat pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi. 
  
In august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trecea printre ei şi pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolita". Gh. Eminovici avea planuri măreţe pentru copiii săi şi-i preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea şi-a dat pe toţi băieţii la carte nemţească la Cernăuţi . 
  
De altfel se zice că Gheorghe Eminovici în dragostea lui pentru limba germană pe care o şi vorbea, ar fi ţinut şi în casă un profesor de germană, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski de la care Mihai nu se omorâse să înveţe prea multă germană. 
  
Iată-l, aşadar, pe copilul Eminescu de numai 7 ani într-un oraş care împăca aşa de bine rusticitatea Moldovei de Sus cu aparenţa de civilizaţie occidentală a Austriei meridionale. Văzându-se în acest oraş, se simţea ca şi acasă, caci în împrejurimi mişunau satele româneşti, ai căror ţărani treceau cu căruţa cu boi prin oraş, şi nu prea departe de Putna lui Ştefan cel Mare şi de Călineşti, satul de naştere al părintelui său, unde se ducea vara. Se întânlise şi aici cu codrul drag lui şi cu râul. În jurul oraşului erau inălţimile păduroase, dealurile înflorite dinspre Mănăstrisca, Clocucica şi Caliceanca, iar puţin mai încolo de dumbrava de la Horecea curgea leneş Prutul. Linistea câmpenească a imprejurimilor, verdea şi mirositoarea umbră din Volksgarten, marile porţi de zid cu grădini îndărat şi uliţele largi ca un drum de ţară în care un copac răsărea deodata, împingeau satul până către inima târgului. Peste aceasta patriarhalitate se asezase un burg de provincie austriacă, înăsprind liniile. 
  
Pe drum, lumea împestriţată a Bucovinei. Ţărani români, ruteni, târgoveţi trec pe lângă evrei cu caftan si ungrofili austrieceşti. Pe lârgă Hauptstrasse se opresc trei călăreţi în faţa unei cazarmi cu gherete vărgate pentru sentinele, iar poştalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai, biciuiţi aprig de surugii. Acestă umbră din tristeţea imensităţii provinciale cezaro-craiesti strica vioiciunea verdelui peisaj cu care copilul Eminescu venise de acasă. 
  
In această năvălire de zidărie germanică, bisericuţa de lemn, învelită cu şindrilă, mai sta ca un semn al simplităţii pământului, până ce şi aceea fu strămutată mai către margine, in Clocucica. 
  
Elevul Mihai Eminovici fu înscris în clasa a treia la şcoala primară cu pricina, primele două clase probabil că le făcuse la Botoşani sau în particular. La început s-a deprins greu cu obiceiurile şcolare şi cu disciplina cazonă, dar pe parcurs s-a apucat de carte serios. Mai greu i-a fost cu mâncarea şi frigul iernilor, când chiriaşii îi băgau pe toţi copiii într-o cameră, pentru economii de lemne. 
  
Aci îşi petrece Eminescu aproape şapte ani din copilăria sa, cunoscănd unul din aspectele asupririi culturale, care-l va marca toată viaţa.Cele doua clase primare (a Ill-a si a IV-a), pe care suntem siguri că le-a urmat acolo (1858–1859, 1859–1860), le-a trecut cu bine. Director al scoalei era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar învăţăori – in anul întâi, Ioan Litviniuc, şi într-al doilea, Ioan Zybaczynski. Domnii invăţători, cu nume aşa de rebarbative, erau mulţumiţi de băiat, mai ales că începuse să rupă şi ceva germană. 
  
In anul scolar 1858–1859 Eminescu se clasifică al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtări bune si aplecare la învăţătura, socotea mulţumitor şi scria aşijdelea, nu era slab la religie, dar mai ales era straşnic la limba romăna. Când dupa al doilea an de carte, in iulie 1860, venind vara, Mihai se găti să plece la Ipotesti să se bata cu broaştele sau să se suie pe şură, când onorata direcţiune i-a dat certificat cu Vorzug, adica bine, clasificandu-l al 5-lea printre 82 de scolari. 
  
Încă de acum şcoala nu i-a prea priit micului Mihai, pentru că a fugit la Ipoteşti. În dorul lui după satul natal, după vecini şi uliţa copilăriei, dar mai ales după perele din părul lui Isăcescu, vecin cu gardul lui, toate acestea şi mai ales dorul de mamă l-au făcut să plece pe jos atâta drum până acasă. L-au adus, fireste, inapoi, dupa ce Gh. Eminovici i-a aplicat la spate usturătoarele sale metode pedagogice .In toamna anului 1860, fu desigur tot Gh. Eminovici cel care aduse pe baiat să-l inscrie la K.K. Ober-Gymnazium, in clasa I. Şcoala era o lunga cutie cu etaj, un fel de ospiciu mohorat, formând un istm de zidarie plană, neornamentată, in imensitatea unui scuar, ale cărui limbi de verdeaţă se întindeau până lângă înaltul porton al clădirii. 
  
Profesorii şcolii cunoşteau bine pe Eminovici. Patru fraţi mai mari, Serban, Niculae, Gheorghe şi Ilie, şezuseră pe bancile gimnaziului ani de zile. Şerban urmase şase ani, lipsind unul, ca să repare efectele repetenţiei şi, pe când Mihai isprăvea clasa a treia primară, sfârşea şi el pe a şasea liceală. Niculae, deşi mai mic, era în aceeaşi generaţie şcolara, dar urma şi clasa a Vll-a in anul scolar 1859-l860, cănd Eminescu era in clasa a patra primară. Tot atunci sfârşea cu rău clasa a Ill-a secundară Ilie. Şerban, Niculae şi Ilie nu mai figurează in scriptele şcolii in anul când Mihai vine să se înscrie. Numai Gheorghe (Iorgu) avea să mai urmeze pâna la Crăciun clasa a Vl-a, ca să se retraga şi el. Aşadar, Eminescu era singurul Eminovici care frecventa acum gimnaziul. Se poate însă ca ceilalţi fraţi să fi rămas în Cernăuţi, aşa cum va face mai tarziu şi Mihai, spre a se pregăti în particular. Când, directorul Stefan Wolff a văzut păşind in cancelarie şi pe Mihai, a exclamat, mirat: "Şi acesta e tot un Eminovici!" . 
  
După ce tată-său l-a înscris, a umblat desigur sa-l pună undeva "în cost". Cât fusese în şcoala primară, Mihai şezuse la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856–1858) si ceilalti fraţi . Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să ţină copii in gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii. Nu numai Pumnul, dar si părintele călugăr Veniamin Iliut făcea la fel. 
  
Acesta din urmă avea în gazdă, fără plată, vreo 27 de băieţi de ţărani săraci, care dormeau pe jos într-o odaie şi o bucatarie, "ca scrumbiile intr-un poloboc". Fiind cam bătăuşi, mai mari, fraţii nu se înţelegeau bine cu Mihai, încât Eminovici l-a dus la alta gazdă, Nicolai Tirtec, rutean, şi de meserie birjar. La inceput Tirtec şedea pe strada Şcoalei nr. 799 (Schulgasse), după care s-a mutat in strada Sfintei Treimi nr. 1. (Dreifaltigkeitsgasse). 
  
Colegii de pe atunci ai lui Eminescu îşi mai aminteau de acestă locuinţă. Casa se afla peste drum de bisericuţa de lemn Sf. Treime şi era a bisericii. Odăile acestea slujiseră ca chilii pentru călugări. Tovaraşii de pensiune ai lui Eminescu erau doi fraţi Ştefanovici, care locuiau într-o camera deosebită, doi fraţi Daschevici, băieţi de popă, şi unul Ion Sahin. Odaia in care şedea Mihai – nici vorbă împreună cu alţii – dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier. Lăsat aci de Gh. Eminovici, cu sfaturile mamei , care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarna, Eminescu îşi începu activitatea de liceean. In clasă mai erau români (B. Missir, viitor ministru, trei Manea, doi fraţi Goilav, Ilie Lutia s. a.), iar în bancă şedea cu Arthur Hyneck din Botoşani, mai târziu doctor. Micul Eminovici se înfaţişa colegilor săi ca un băieţel mărunt şi îndesat, foarte curăţel, părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi în afară. 
  
Cât despre şcoală, disciplina era foarte serioasă. Elevii n-aveau voie să umble prin cafenele şi restaurante, să fumeze sau să poarte bastonaşe şi erau pedepsiţi când nu mergeau la biserica. Profesorii erau bine pregătiţi. Mişcările de la 1848 se sfârşiseră cu o serie de reforme şi, Bucovina fiind socotită ca o margine de ţară, mulţi profesori distinşi din Austria, fuseseră transferaţi la Cernauti. 
  
Înscriindu-l la liceu, Gheorghe Eminovici a trebuit să-i caute iar gazdă. Cât fuseseră şi fraţii lui la Cernăuţi, Mihai stătuse cu ei în gazdă la Pumnul. 
  
Peripeţiile veniorii lui Aron Pumnul în Bucovina ne sunt cunoscute din amintirile lui Iraclie Porumbescu, fiind primit cu o bucurie fără margini de intelectualitate. 
  
Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La moartea lui, în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul” Poezia ne arată că Eminescu cochetase mai de mult cu versurile, dar cum era discret în acestă privinţă, nu-şi arăta producţiile literare la nimeni. 
  
Cine era acest Pumnul? 
  
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.” 
  
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă. 
  
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu. Acestă carte a fost singura sursă a « Epigonilor », poezie trimisă de la Viena împreună cu « Venere şi Madonă » « Convorbirilor literare », ambele primite cu entuziasm de junimişti şi mai ales de Titu Maiorescu şi de publicul cititor, din care făcea parte şi Veronica Micle. 
  
«Cine este acest Eminescu?”avea să întrebe Maiorescu- 
  
“Nu știu, poezia e trimisă din Viena. Foarte interesant, zise încă odată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine. Peste câteva zile, fiind adunarea Junimei, și Maiorescu citindu-ne ersurile „Venere și Madonă”, toţi , și mai ales Pogor, au fost încântaţi de acest poet ecunoscut .» 
  
Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul. 
  
Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu). 
  
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura. 
  
Acum în casa lui Pumnul citeşte tot ce era de citit. Biblioteca gimnaziştilor era bogată pentru acele timpuri. În afară de Lepturariu se găseau opere de Asachi, C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, Constantin Morariu, Nicolae Ritter de Flondor, Eusebiu Popoviciu, Alexandru Pelimon, C.D. Aricescu, Anton Pann, C. Stamati, Dimitrie Bolintineanu, Eliade Rădulescu, Vasile Alecsandri etc. 
  
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866. 
  
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc. 
  
Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic: 
  
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină; 
  
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare, 
  
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, 
  
Te plânge-n tânguire și locul tău natal” 
  
Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare. 
  
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: « Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”. 
  
In locul lui Pumnul, a venit de la o vreme Mihai Călinescu şi apoi Ion Sbiera. Lewinski, de istorie, era un dascăl strălucit şi curând a şi trecut la "Theresianum" din Viena . Neubauer, tot de istorie, era mai molatec, deşi sever, şi se arata bucuros să nu explice lectia; părintele Kalinowski (Calinescu), catihet şi el, era tot aşa de îndârjit împotriva celor ce nu veneau la biserică , Vyslouzil era cam nervos , pe altii, Caspary, Limberger, Kraska, Kermavner, Hayduk, nu-i ştim decât cu numele . Am comite o ingratitudine dacă am fura posteritaţii si pe servitorul Onufri, iubit de copii, fiindca îi imprumuta cu bani ca să-şi cumpere mere si covrigi. 
  
Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e in liceu un şcolar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei dintîi în clasa, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însa şi şcoala. Nu-i plăcea să-şi invete lecţiile şi de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau aceste lecţii, uneori, ca să şi le pregătească, se suia sus pe casă să le înveţe. 
  
In primul rând nu se împăca cu matematicile şi de aceea se invoise cu Const. Stefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele, iar el sa-i spuna povesti : "Eu ştiu chinul ce l-am avut insumi – spunea mai târziu poetul – cu matematicile în copilărie din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douazeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam invăţa deloc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului." In afara de matematici, nici un alt studiu n-avea de ce să displacă lui Eminescu, încât dacă la ştiinţele naturale avea abia nota "satisfacator", iar profesorul de latineşte era de-a dreptul nemulţumit, deşi aceste studii ii vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai târziu, asta se datoreste, fără indoiala, zburdălniciei şi lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori. 
  
In schimb, la limba română şi la istorie era tare. Fiindca n-aveau cărţi, învăţau gramatica şi celelalte după dictat. Eminescu căpătase de la Pumnul insemnările de lecţiuni şi le imprumuta şi la colegi, cu condiţia de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul cunoştintelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe infundate, inchis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei, sau de la Pumnul (unde îl aflai mai intotdeauna, duminicile si sărbătorile), hrănindu-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui Hofftnann, Bianca Capello si literatura romană câtă ii cădea lui in mâini. Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici işi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de acasă slova chirilica, iar lecţiile nu şi le invăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi – negreşit din cronici pe care le avea de la Ipotesti sau din biblioteca lui Pumnul. Pentru a ne face o părere despre studiul lui Eminescu în familie, menţionăm că Eminovici avea o vastă bibliotecă personală, din care împrumuta şi prietenilor sau boierilor cu care venea în contact. 
  
“Dintre toţi copiii lui Gheorghe Eminovici, numai poetul căpătase încrederea de a cerceta Biblioteca pământească din Ipotești.” 
  
Tatăl poetului, deși nu avea o cultură deosebită, căpătase pasiunea de colecţionar. Gheorghe Eminovici, aduna cu frenezie manuscrise și cărţi rare românești pe unde le găsea. Biblioteca lui devenise așa de preţuită, încât mulţi boieri și cărturari moldoveni îi cereau diferite cărţi cu “împrumut pe garanţie” Dintr-o scrisoare a lui Balș, aflăm ce cărţi primise dânsul din acea bibliotecă: Istoria cavalerului de Grie (des Grieux) și a iubitei sale Manun(Manon) în traducerea lui Alecu Beldimon; Alzira sau Americanii, tragedie în 5acte de Voltaire, tradusă de Grigore Alexandrescu; Antoni, dramă în 5 acte deAlexandru Dumas, în traducerea lui Alexandru Hresovesghi și cu precuvântarea lui Costache Negruzzi; Moartea lui Socrat, de Lamartine, tradusă de George Sion; Mizantropul de Molière, tradusă de George Sion; Zaira de Voltaire, tradusă de George Baronzi, Metella și Orbul , de George Sand, tradusă de george Baronzi; Speronare, de Alexandru Dumas, tradusă de I.Heliade Rădulescu; Femeia bună și Bărbatul bun, novele de Marmontel, traduceri I. HeliadeRădulescu; Crucea de argint , de Eugen Sue,tradusă de I. Heliade Rădulescu; Lacul Dracului,de George Sand, traducere de George Baronzi; Cei patruzeci și cinci, de Alexandru Dumas, traducere de George Baronzi; Meropa de Voltaire, traducere de Grigore Alexandrescu. 
  
Kogălniceanu și Hașdeu s-au folosit de multe cărţi și manuscrise, cerându-le printr-o scrisorică să fie «împrumutate spre cercetare». Fratele poetului, Nicu Eminovici, arată cum Mihai îi povestia scenele din romanul Manon Lescaut: « În fiecare seară mă duceam cu dânsul în fumoarul răzorului unde fumam și vorbiam. Acolo, dânsul mi-a povestit în mai multe nopţi întâmplările lui Manon. Avea o memorie strașnică, căci ce citea odată era în stare să- ţi reproducă vorbă cu vorbă » (Nicu Eminovici: „ Însemnări din viaţa mea”-Colecţia Maica Xenia Velizariu). 
  
Pasiunea tatălui său a aprins de timpuriu o altă pasiune a fiului pentru cărţi; citite, adnotate, copiate ele sunt purtate de Eminescu prin lăzi, geamantane, cufere, în peregrinările din ţară și străinătate. Fericită întâmplare, căci biblioteca de la Ipotești a deschis orizonturi de curiozitate precoce. 
  
La Cernăuţi, ne spune Theodor Ștefanelli, coleg și prieten cu poetul, că «ne speriase cu puterea lui de asimilare a unor cărţi de care noi nici nu le cunoșteam urma. De cele mai multe ori nici nu știa ce lecţie are de învăţat, eșia nepregătit în faţa profesorilor, dar putea să se descurce cu cunoştinţele lui…” 
  
Teatrul îl cucerise în deosebi. Printre manuscrisele lui se găsesc câteva însemnări despre arta dramatică. Îl înteresa meșteșugul, autorii însemnaţi, prefgătind o conferinţă de propagandă a ideei de cultură prin teatru, ţinută la Blaj, iată fragmentul: «Teatrul, ca șibiserica, e în puterea lui Dumnezeu, care îndeamnă ca sufletele să se purifice prin morală. Biserica ne înseninează, deosebește binele de rău, ne propovăduește că viaţa , oricum ar fi ea, isbăvește prin moarte, o izbăvire canonică și veșnică.Teatrul oglindește spiritul în lumina strălucitoare a scenei. Ne vedem prin alţii, căci actorul nu face decât ceia ce gândirea noastră l -a îndemnat să facă ... Ritualul și în slujba bisericească și în cea actorice ască. Lumină din lumină, adevăr prin adevăr, mulţumire și liniște sufletească pe acest pământ ,cu multă durere, dar și cu puţină bucurie. O naţie care nu are o biserică strămoșească puternică, dar și un teatru în limba ei, nu poate rădica fruntea cu mândrie în lume. Frăţie prin teatru, chemare prin glasul actorilor, iată ce ţi doresc ţie neamule!» 
  
Am arătat că, încă din copilărie, spiritul său se oprise asupra paginilor din cărţile bibliotecii tatălui său care, după puterea lui de pătrundere și asimilare, îi concretizau unele idei, care pentru dânsul aveau pe atunci valoarea unor proverbe, o oarecare înţelepciune, ceva mai deosebit, de aceea Eminescu le subliniase cu plăcere, căutându-le chiar. 
  
« Această deprindere, scria Stefanelli , o avusese și ca elev gimnazist, la Cernăuţi, unde scoteam o foaie așa zisă literară „Rândunica”: “ Eu eram tipograful, redactorul și expeditorul… 
  
Eminescu a început să publice diferite aforisme găsite prin cărţile răsfoite de el, între care și poezia„ Poetul”: 
  
Gânduri multe ca furtuna 
  
A cuprins o minte mare, 
  
Frământând ca’n totdeauna 
  
Bozul lumii spre creiare etc. 
  
De pe acum istoria antică il atragea. Intr-o Istorie universală (Weltgeschichte) de Weller, carte plină de atracţii, pe care o purta cu sine şi la plimbare, şi intr-o Mitologie de G. Reinbeck (Mythologie fiir Nichtstudierende), Eminescu găsea mai multe cunoştinte despre lumea antica, despre babiloneni, asirieni, perşi, inzi, egipteni, greci, romani, de câte putea afla la şcoala. Ajutându-l memoria, ştia aşa de bine la istorie, încât profesorul, vorbind in clasa a Il-a B despre tinereţile regelui Cyrus, spuse in chip de mustrare că în sectiunea A era un elev Eminovici care îi bătea pe toţi. A pricinuit mirare mare in tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai intâmplase . De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski, profesor şi el de istorie, il iubeau mult. 
  
Nici religia nu era pe placul micului Mihai. Părinţii lui, mai ales mama, erau oameni bisericoşi şi în afara de aceasta, avea trei mătuşe în călugărie şi doi unchi, precum şi o nepoată de soră. Cu toate acestea, Mihai n-avea nici o tragere de inima pentru "exhortele" popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut când erau mânaţi spre biserica, drept care sfinţia-sa il "pârli",insemnandu-l la conduită cu vorbele: "tadelnswerth wegen Versaumniss der Exor-ten", adica, mai pe romaneste: "ticalos, fuge de la predică". 
  
Incolo, Eminescu era foarte vioi si chiar vorbăreţ dar pe dată ce profesorul îi făcea vreo observaţie, se potolea numaidecât, păstrând cea mai adâncă tăcere .Un zambet statornic in coltul gurii, care dispărea numai când nu ştia lecţia, îi câstigase simpatiile colegilor, ceea ce nu înlătura însă înghiontirile şi bătăile. 
  
Mai dragă decât şcoala îi era lui Eminescu joaca. Din strada Cuciur-Mare, in dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloaca (Pulvertum), unde "studenţii", ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Sub streaşina casei unde locuia colegul Ştefanelli, peste drum de toloacă, băietii făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce incepeau ostilitaţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul din cei mai zelosi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult odata ca să fie bătut măr de "duşmani”. Alte jocuri ale copiilor erau – cum se intamplă – imitarea mijloacelor de locomoţie înaintate, datul pe gheaţă, iarna, joc la care Mihai căzu odata aşa de rău, incât leşină, sau "de-a poşta", pe care o văzuseră pe uliţele Cernăutilor. Doi băieţi erau înaintaşi, doi rotaşi şi unul surugiu. Poştalionul, construit de băieţii in gazdă la Burlă, tatăl profesorului din Iasi, era din scânduri, cu oişte in cruce şi hamuri de sfoari petrecute prin gura "cailor". Cursa pornea pe Franzensgasse sau spre Dealul viilor (Weinberg). Mihai, care era numai cal rotaş, vru intr-o zi să fie vizitiu in locul lui Şahin. Dar caii fiind nărăvaşi, răsturnară la o întorsătură pe mândrul surugiu, care poate se visa – dupa cartea de istorie – pe o quadriga romană, zburdând pe hipodrom. Devenind mai mare, Eminescu dispreţui aceste jocuri copilareşti şi începu să frecventeze pe ascuns redutele, adica balurile mascate, şi in cele din urma teatrul. Adesea gazdele, pentru a câştiga un ban, înghesuia claie peste grămadă mai mulţi copii. Inchipuie-şi oricine ce infern trebuie să fi fost la gazda unde şedeau atâţi copii! Culcarea se petrecea cu zarva ce o fac găinile până se aşază in coteţ. Îşi istoriseau isprăvile de peste zi şi-şi plănuiau unul altuia farse peste noapte. Cum Eminescu avea obiceiul să stea acasă să citească şi era bun povestitor, tovarăşii îl puneau să le istorisească ce citise sau basme, ceea ce el făcea mai de voie bună, mai de nevoie, căci in caz de opunere era bătut cu pernele. Peste noapte se strecurau in grădină şi furau mere din pom sau, prinşi de Tirtec, il chemau urlând peste noapte ca din pivniţă, ca să se răzbune: "pani Tirtec, pani Tirtec!", până ce-l scoteau buimăcit din casă, apoi fugeau. Născociseră o sperietoare lugubră, cu care vârau în toate spaimele mai ales pe Eminescu, care era fricos din fire şi nu şedea bucuros singur. Fraţii Ştefanovici, vrând să vânda cu orice chip lui Mihai o carte (Biblische Geschichte Altes Testament) şi acesta refuzând, băieţii il imbiara să doarmă cu ei intr-o chilie, unde-i spuseră că s-ar fi spânzurat un călugăr. Peste noapte, cu o sfoara legata din vreme, incepura să zgâlţâie geamul, in vreme ce unul, vorbind intr-o cofă goală, ca un strigoi, zicea: "Eminowicz, Eminowicz, warum kaufst du nicht Biblische Geschichte?" (Eminovici, de ce nu cumperi cartea?). Apoi ii puseră plapuma în cap şi-l loviră cu sfeşnicul, până ce acesta, tremurând de spaima, acceptă să cumpere acea carte. Eminescu, inspăimantat, se plânse lui Tirtec că odaia e bântuita de stafii, şi birjarul se hotarî să nu doarmă într-o noapte, spre a da de rost duhurilor necurate. Işi aprinse ciubucul cel lung si se puse sa vegheze. Dar curând aţipi. Copiii pregătiseră dinainte un pepene găurit in chip de cap de mort, cu lumânare inăuntru, şi un cearceaf mare. Când sforăiturile bătrânului erau mai sonore, un zornăit lugubru cutremură ferestrele deschise pe jumătate şi legate cu sfoară şi o stafie albă cu ochi de foc şi dinţi clănţănitori, infăşurată in giulgiuri fâlfâitoare, ieşi dintr-un scrin ce se afla in cameră. Tirtec sări in picioare. Ca din depărtare, un glas inăbuşit (un băiat vorbea intr-un pahar apăsat pe buze) se auzi zicand: "Tirtec, iapa-ţi piere-n grajd". Ţinând ciubucul in mâna, Tirtec dădu năvală afară cu ochii speriaţi să vadă ce-i, când dintr-un pom din grădină sări unul, care furase mere. Băiatul, zdup peste gard, Tirtec dupa el, până ce a căzut in gura unor câini. 
  
Acestea sunt numai unele din năzbâtiile copiilor de la gazdă. Fratii Ştefanovici prindeau păsări, ciocănitori şi le ţineau in colivie. Eminescu se cuibărise ca vulturul intr-un pom din grădină, iar toamna culegea mere rămase din scuturătură. Pe peretii "casuţei din grădină" făcuse o "galerie de tablouri" cu ilustraţii din jurnale, pentru vederea căreia trebuia să se plătească "intrarea". Cu un coleg, probabil, poreclit Armanul, cu care sta in odaia din pod, jucau teatru, şi bănuiala este că piesele reprezentate sunt Landhaus an der Heerstrasse si Liebelei am Fenster, cea dintâi in chip sigur, cea de-a doua cu probabilitate, de A. von Kotzebue. Când învăţau la ştiinţele naturale despre maimuţe, se căţărau in nuc spre a le pricepe mai bine mişcările . Prietenii il rugau să joace carţi, chiar pe bani: ferber cu santel şi fără. Mânaţi de unul Lozinschi, se duceau in beciul unui crâşmar din Ulita Jidoveasca, cu firma "La cocoşul roşu” . Aici, intr-o hrubă fără ferestre, aşezaţi pe un poloboc răsturnat, jucau cărţi la lumina unei lumânari de seu infipte intr-un cartof mare. Lozinschi, inţeles cu crâşmarul, le lua bani, straie sau cărţi vechi. Aici a pierdut Eminescu şalul turcesc pe care mamă-sa i-l dăduse ca să nu răceasca. 
  
Fiind mai delicat, se înţelege că cele mai multe farse erau făcute pe socoteala sa. De spaima, Eminescu dădu in friguri. La acest neajuns se mai adăugă şi hrana proastă. Tirtec era un speculant netrebnic. Pentru ca sa nu facă focul, ghemuise, iarna, pe toti copiii intr-o chilie, iar seara nu le da de mâncare decât porumb fiert în lapte. De aceea copiii, infometaţi, furau mere şi făceau chisăliţă şi povidlă din poame. Unii băieţi se şi mutaseră de la Tirtec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face acelaşi lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, gazda il oprise zălog. Nemaiputând răbda şi fiindu-i urâtă şi şcoala, unde căpăta note rele (cl. a Il-a, 186l-l862), după ce in anul intai, 1860-l861, invăţase binişor, Mihai se hotărî să fugă din nou acasă. Obişnuit să bată drumurile, o lua deci pe jos până la Mihăileni, pe unde, neavând bilet de libera circulatie, trecu graniţa pitit in dosul unei harabale de marfă. Apoi se aşternu drumului până la Ipoteşti. Ajuns in sat, ii fu frica să meargă de-a dreptul pe acasa, ci dădea târcoale unui păr din ograda megiesului Isăcescu, pus tocmai pe o coastă, drept in faţa conacului părintesc. Maica Fevronia, care se afla la moşie în vizită, privind spre deal, zise mamei: "Ira! Ian te uită, Ralucă, cum samănă băietul cela cu Mihai." N-apuca să zică, şi iată şi o babă, Prodăneasa din sat, cu vestea ca e chiar el. Au pus pe un vizitiu, Vasile Rusu, să-l prindă. Văzându-se incolţit, Mihai dădu să fugă ţipând, dar fu luat pe sus şi dat in primire mamei, care il ţinu ascuns până seara, când, intorcându-se Gh. Eminovici, ii spuse intâmplarea pe ocolite. Tată-sau, supărat foc, i-a făcut o morala aspră insoţită de numeroase demonstraţiuni contondente, şi a incheiat cu necaz: "Atâta treaba am, Ralucă, şi acum trebuie să plec la Cernăuţi, să duc pe tâlharul ista la şcoală". A doua zi, "talharul" incercă iar să fugă, luând-o la deal, pe şoseaua naţională ce duce la Botoşani. Prinzând de veste, Eminovici trimise după el oameni călări. "Haide indărăt, cuconaşule, – ii zisera oamenii când il prinseră – haide la boier acasa, să te dea tot la Cernăuţi, că nu-i chip altfel." "La ce să mă dea la Cernauti – ţipa zbătându-se Mihai – că eu sunt invăţat şi fără Cernăuţi." După ce l-a ţinut o zi legat, in opinteli, căci copilul striga: "De ce mă legi degeaba, căci eu ştiu să mă dezleg", Eminovici l-a dus pe sus la Cernauti, unde directorul Wolff, sătul de năzdrăvăniile Eminovicenilor, nu l-a primit incântat. 
  
Rămânand repetent în anul şcolar urmator, 1862–1863, Eminescu frecventează tot clasa a Il-a. Acum nu mai locuia la Tirtec, ci la un profesor de limba franceză, Victor Blanchin, in strada Domneasa-de-Jos, 23, care ţinea cu chirie casele lui Samuil Morariu, mai apoi mitropolit al Bucovinei. Se vede treaba că tată-său gândea că Mihai, stând în casă cu un franţuz, s-ar fi deprins să vorbească, fără să vrea, în această limbă. Blanchin era însă un betiv, venea acasă pe doua cărări şi făcea gălăgie, certându-se mai mereu cu nevasta. Afară de aceasta, odaia in care locuia Eminescu era nesănătoasă şi din această cauză băiatul a căpătat o boala de urechi pe care o va continua şi la Viena. 
  
Incepând cu 16 aprilie 1863, data când cădea prima zi de scoală, dupa vacanta Paştilor, Eminescu nu mai apare prin cataloage . Gh. Eminovici se încredinţase, desigur, că nici lui Mihai nu-i pria şcoala nemţeasca şi-l lăsase să se descurce singur, ca pregătit în particular. 
  
Bibliografie: 
  
M. Eminescu- Petru Rezuş; 
  
M.Eminescu- viaţa şi opera, D. Murăraşu; 
  
Hiperion-1.Viaţa lui Mihai Eminescu- George Munteanu; 
  
Eminescu şi şcoala- George Munteanu; 
  
Octav Minar- Conacul de la Ipoteşti unde a copilărit Eminescu. 
  
Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note şi bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun. 
  
Călinescu- Viaţa lui Eminescu; 
  
Contribuţii documentare…-augustin Z.N.Popp; 
  
Ştefanelli- Eminescu la şcoala primară din Cernăuţi. 
  
ION IONESCU-BUCOVU 
  
Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞCOLAR LA CERNĂUŢI / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1982, Anul VI, 04 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!