Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Lucian Boia-Mihai Eminescu, românul absolut- recenzie de carte
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lucian Boia- Mihai Eminescu, românul absolut 
  
( Facerea şi desfacerea unui mit), 
  
Editura Umanitas, Bucureşti 2015 
  
Istoricul Lucian Boia fascinat de miturile româneşti, vezi „Istorie şi mit în conştiinţa românească” include în marea colecţie de mituri naţionale şi mitul geniului eminescian. După cum spune şi autorul în prefaţă, această carte „…nu e o carte (decât tangenţial ) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene. 
  
Problema mitului geniului eminescian nu este nouă, ea a fost teoretizată de Mihai Zamfir în cartea „Eminescu după Eminescu” care cuprinde comunicările despre Eminescu prezentate la Colocviul de la Universitatea din Paris-Sorbona din 12-15 martie 1975. 
  
A. Dupont, preşedintele Universităţii Sorbona, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.” 
  
Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice. 
  
În cartea sa, istoricul Lucian Boia reia această temă şi încearcă, şi în mare parte reuşeşte, să treacă prin toate fazele mitului eminescian atât din biografia poetului, considerată ca o fază pre-mitică, până la cariera poetului şi influenţa operei sale în posteritate, adică etapa mitică şi post-mitică. Dar nu se opreşte aici, el face şi previziuni cu privire la mitul eminescian, arătând că acest mit se „destructurează” sub ochii noştri. Carte începe cu o constatare a lui Maiorescu, care îl aşază pe poet imediat după Alecsandri, dar care e „…aşa de puţin format”. Sigur că Maiorescu i-a făcut această caracterizare după cele două poezii, primele de fapt, publicate în „Convorbiri literare”: este vorba despre „Venere şi Madonă” şi „Epigonii” Imediat după publicarea acestor poezii intră în scenă corul „detractorilor” Legându-se de stângăciile poetului, inerente oricărui început, pe care le reliefase şi Maiorescu, aceşti „detractori” apăruţi în „Revista contimporană”, e vorba de Petre Grădişteanu şi un necunoscut sub numele de Gelianu, scot în relief multiplele incorectitudini, „greşeli grosolane de gramatică, de prozodie, de logică” În anul 1870 canoanele erau sfinte, orice abatere de la regulă, era taxată ca greşeală. Eminescu însă ieşea din tipare, el gândea altfel despre poezie. 
  
Capitolul al doilea are ca titlu un vers din Eminescu: „Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Acum mitul Eminescu îşi lărgeşte aria. Poezia ultimilor ani, limpede şi armonioasă, scuturată de „surplusul” obscurităţilor din prima fază, inteliogibilitatea ei şi muzicalitatea au fost factori decisivi pentru consolidarea unei noi etape mitice. Poemul „Luceafărul” sau poezia „La steaua” ne stau mărturie. De asemenea poeziile din „epoca veroniană” se deschide către un public larg, un fel de romanţă eminesciană, cum o numeşte Iulian Costache care prinde la public. „Negocierea gradului maxim de accesibilitate: romanţa eminesciană.” 
  
Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul –vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia- apoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită cu Veronica Micle. 
  
Nebunia lui Eminescu a alimentat cronica senzaţională a vremii, apoi apariţia primului său volum de versuri. Caragiale zicea, neînţelegând poezia lui, că „ dacă Eminescu n-ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur” Acum apare şi Macedonski cu epigrama lui cu care îşi semnează condamnarea la moartea literară, impactul epigramei a fost atât de puternic încât nici astăzi, după atâta timp, nu este iertat. 
  
Maiorescu publică, după moartea poetului, studiul „Eminescu şi poeziile lui”, o mare contribuţie care este receptată de publicul larg. Eminescu începe să fie acceptat de toată lumea. Apoi Gherea, sub titlul „Eminescu” în „Contemporanul” îşi arogă un Eminescu al proletariatului prin cuvântul proletarului din „Împărat şi proletar” şi „Viaţa”. „Mare poet-zice el, imens poet, dar, din păcate pesimist…” S-a răspândit vestea unui trai rău, sărăcia la el „ a fost o nenorocită realitate,” zice Caragiale. Acum Eminescu trece în faţa lui Alecsandri, punându-l în umbră pe poetul care fusese adulat în epocă. 
  
În capitolul al treilea „Admiratori, critici, contestatari” autorul arată că după moartea lui Eminescu se consolidează mitul geniului, trecându-se la faza post mitică. Acum se înmulţesc ediţiile: ediţia Maiorescu, în 1883, multiplicată ani la rând, apoi ediţia Morţun, ediţiile Xenopol, ediţiile din „Biblioteca pentru toţi” Apar monografii consacrate poetului de către Nicolae Petraşcu ( Mihai Eminescu-Studiu Critic.). Mihai Eminescu pătrunde în manualele şcolare de gimnaziu şi liceu, i se comentează poeziile, elogiindu-le ritmul, rima, simplitatea, Eminescu e prezent şi în şcolile din Transilvania, având „ o mulţime neobişnuită de cititori” apare „Curentul Eminescu” al lui Vlahuţă, văzănd în imintatorii poetului o poză melancălică şi pesimistă în care se complac. Se tipăresc scrierile în proză. Se ridică noi critici precum Xenopol, Iorga, Aron Densusianu, Alexandru Grama, canonicul de la Blaj care îl condamnă pe Eminescu pentru faptul că strică tineretul cu versurile lui. Erotismul lui Eminescu este „vulgar”, „carnal şi sălbatic”, „trivial şi obscen”, el vede în Eminescu un imitator din literatura germană, cu greşeli de limbă şi cu o versificaţie defectuoasă . Pentru România e un mare pericol acest Eminescu,zice el. Un Anghel Demetrescu îl acceptă „pe jumătate”, dar îl critică sever, fără noimă. Călinescu chiar îl face cretin pe acest Demetrescu. 
  
Odată cu depunerea manuscriselor poetului la Academia Română de Maiorescu, mitologia poetului ia amploare. 
  
În capitolul „Un nou Eminescu” profesorul Boia arată că Iorga este primul care descopere un nou poet, un Eminescu diferit…opus primului Eminescu”. Prima constatare: o enormă discrepanţă între opera publicată şi cea din manuscrise. Acum apar operele lui mitologice din istoria noastră naţională, Horea, Avram Iancu, Andrei Mureşeanu, Dacia, Ardealul etc, acum iese la iveală românismul, patriotismul şi naţionalismul lui . Apar „Scrierile politice şi literare” făcând mare vâlvă printre literaţi şi politicieni. Eminescu devine susţinătorul „Semănătorismului” care a ocupat timp de un deceniu o bună parte din scena literară şi culturală. Dar acum Eminescu este confiscat de extremişti. Aurel C. Popovici este sedus de „reacţionarismul” poetului, vede în el un profet, un deschizător de drumuri în „politologie”. Acum se descoperă un Eminescu antisemit cu o mare ură faţă de evrei şi de „greci”. Dar el n-a avut antipatie faţă de evrei, pe bază de rasă, el a văzut în ei o pătură superpusă care trăieşte din snaga ţăranului. Atât evreii cât şi grecii trăiau pe spinarea omului care munceşte fizic, ocupându-se cu comerţul sau cu alte meserii nelucrative. A. C. Cuza se consideră un discipol al poetului în materie de antisemitism. Tot el scoate „Operele complete” ale poetului. Dar G.Ibrăileanu nu era de acord cu toate poeziile postume. Dragomirescu scria că „Eminescu este cu adevărat numai în poezia lui, şi anume în poezia lirică.” În cartea „Postumele lui Eminescu” ajunge la concluzia că nu toate postumele sunt publicabile. Acum liberalii şi democraţii, adepţi ai progresului fac o mare disociere între Eminescu marele poet şi Eminescu –gazetarul reacţionar. 
  
Cu capitolul al cincelea încep „Fanteziile şi plăsmuirile” cu care profesorul Boia îşi construieşte un alt capitol. Acum Eminescu începe să fie al tuturor. Unii îl denigrează, alţii îl ridică în slăvi. „Luceafărul” devine un câmp de bătaie. Un oarecare Ordeanu artă că Luceafărul e România. Cătălina e poporul român. Iar Cătălin, alţii, străinii, care seduc România. Octav Minar aduce noutăţi despre viaţa poetului şi viaţa Veronicăi Micle amplificând mitul poetului. Dar colportează şi „scrisori”plăsmuite de el în numele poetului. El e primul care a descris cu lux de amănunte dragostea dntre Eminescu şi Veronica Micle, reabilitând-o în faţa denigratorilor. 
  
Capitolul al şaselea începe cu „Tentative biografice şi controverse ideologice” despre poet. Profesorul Boia enumeră biografiile scrise despre poet în această perioadă. Două cărţi apar mai importante: „Mihail Eminescu.Viaţa şi opera sa.” de Nicolae Zaharia şi „Mihai Eminescu” de Gala Galacton. A.C. Cuza, vajnicul naţionalist, scoate şi el o lucrare masivă cu titlul „Mihai Eminescu, ca reprezentant al romantismului” împărţită în două volume: „Teoria romantismului” şi „Viaţa şi opera lui Eminescu.” În acestă carte autorul amestecă de toate, se răfuieşte cu evreii, îl rupe pe poet de Junimea, văzând în el un romantic naţionalist. Urmează apoi Lovinescu cu „Istoria civilizaţiei române moderne” 
  
„ Pe cât talentul lui poetic, zice Lovinescu, a lărgit orizonturile creaţiunii artistice, pe atât concepţiile lui sociologice, înguste şi fanatice s-au încercat, inutil, să stăvilească mersul revoluţionar al civilizaţiei române”. 
  
Capitolul al şaptelea „Deceniul Eminescu” ţine aproape până în 1944, dar şi după, fiind un salt, considerabil, în mitologia eminesciană. Acum Eminescu intră în absolut ca spirit românesc de totdeauna. Acum naţionalismul este în floare, prin mişcarea legionară. O serie întreagă de ideologi radicali ca Alexandru-Vaida Voievod, A. C. Cuza, Octavian Goga la început, Nichifor Crainic se lipesc de ideologia lui şi o sanctifică. România Mare n-a diminuat tensiunea naţionalismului, dinpotrivă a sporit-o. Acum se face apel la daci şi la romani ( apar Dacia preistoriă, Getica, Blaga cu Zalmoxe etc.) Acerst tip de naţionalism îşi află figura simbolică în Mihai Eminescu. Punctul culminant a fost când legionarii îl pune pe Eminescxu lângă Corneliu Zelea Codreanu, făcându-l profet şi martir. În timp circula triada Horea- Eminescu- Căpitanul sau Zamolxe- Ştefan cel Mare- Eminescu-Căpitanul. Mircea Eliade de la Lisabona vorbea într-o revistă despre un Eminescu pur românesc: „Eminescu poetul rasei române”. Eminescu devine la Manoilescu şi economist, Petre Ţuţea îl numeşta : „românul absolut”, „Luceafărul” lui Eminescu este pus lângă „Mioriţa” şi „Meşterul Manole” ca simboluri eterne ale poporului român. 
  
În sfârşit apare „Deceniul Călinescu” (al optulea capitol) cu a lui „Viaţa lui Eminescu”.Noi intelectuali din generaţia tânără se apeacă mai mult asupra operei eminesciene, precum Şerban Cioculescu, Vladimir Streinul, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Octav Şuluţiu. Acum apare „eminescologia” cu eminescologi de tot felul. Eminescu se studiază în universităţi, se formează o catedră „Eminescu”, opera lui e analizată în detaliu.”Viţa lui Eminescu” este prima operă majoră necontestată, realizată excepţional. Deşi i se pot imputa multe, rămâne până astăzi ca biografia neîntrecută a poetului. Poetul apare ca personaj literar în „Mite şi „Bălăuca” de Lovinescu sau în „Romanul lui Eminescu” de Cezar Petrescu. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de Călinescu, Eminescu apare ca „poet naţional”. 
  
Cu capitolul nouă, intrăm în Comunismul antinaţional de la „Doina” la „Împărat şi proletar”.După 1945 e greu să mai găseşti o carte de poezii de Eminescu. Pentru un timp a intat într-un con de umbră. Acum se rescrie o istorie a literaturii române avându-i în frunte pe Alexandru Sahia, Dumitru Teodor Neculuţă, pe A. Toma. Dispar Octavian Goga, Rebreanu, Blaga, Arghezi. Poezia „Doina” este interzisă, faimosul Vitner dă tonul noilor interpretări proletcultiste în literatură. De-abia în 1948 poetul revine în atenţia autorităţilor, dându-i-se titlul post-mortem de membru al Academiei Române. În 1950 se sărbătoresc 100 de ani de la naşterea poetului, apar volume de poezii prefaţate de A. Toma sau M. Beniuc. Poetul este sărbătorit de muncitori cu Gheorghe Gheorghiu- Dej în frunte şi cu principalii lideri ai partidului. Dan Deşliu îi ridică osanale poetului în poezia „Sfărâmat-am orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, I.Vitner cuântează, legând soarta fericită a artiştilor de azi de soarta crudă lui Eminescu. Este sărbătorit şi la Ateneu unde participă Petru Groza, Ana Pauker, Chişinevschi, unde Sadoveanu ţine un discurs „banal, ca întotdeauna” În exil anticomuniştii îl sărbătoreau şi ei, justificându-şi rezistenţa faţă de regim, în numele spiritului naţional românesc, în 1948 Eliade în Franţa pune bazele Asociaţiei culturale Mihai Eminescu, se editează revista „Luceafărul”, la Frankfurt se pun bazele Bibliotecii române unde se editează poeziile lui Eminescu. Eliade îl elogiază pe poet spunând:”Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea(…) Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu…” Carol al doilea în exil la Lisabona oranizează şi el cu „duduia” sărbîtorirea lui Eminescu. Legionarul Papanace publică la Roma o conferinţă sub titlul „Eminescu, un mare precursor al legionarismului” 
  
În ţară Eminescu este trunchiat şi cenzurat, de asemenea şi critica literară care nu convenea partidului. 
  
După comunismul internaţionalist urmează „Comunismul naţionalist” al lui Ceauşescu cu care profesorul Boia îşi începe al zecelea capitol. Acum interpretările eminesciene intră într-o nouă fază. Reeditările eminesciene sunt nenumărate, dar trunchiate, se publică criticii interbelici precum Ibrăileanu, Lovinescu, Caracostea, G.Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu etc. Eminescu este elogiat. Nimeni nu mai e ca Eminescu iar Eminescu suntem noi. „Şi pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus-Eminescu.”-zice Marin Sorescu. 
  
Noi critici literari precum Negoiţescu, Noica, Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, George Munteanu, augustin Z.N.Popp, D. Vatamaniuc, Perpessicius îşi aduc noi contribuţii la opera eminesciană. Apariţia Ediţiei complete a operelor lui Eminescu întregeşte mitul Eminescu. 
  
„După comunism- zice profesorul Boia în capitolul al unsprezecelea- Eminescu se află între apoteoză şi respingere. Odată cu ieşirea din comunism Eminescu este întors pe toate feţele. Se desfac frâiele din imperativele ideologice. Susţinătorii lui Eminescu merg cu argumentaţiile „spre infinit” Petre Ţuţea îl defineşte ca „sumă lirică de voivozi” ridicându- la rangul de „român absolut”, basarabeni îl iau ca steag alături de Ştefan cel Mare ca întregitor al românilor şi ca profet „Eminescu să ne judece”-zice Grigore Vieru, sociologul Ilie Bădescu îi consacră un volum de sociologie, reactualizând gândirea lui socio-politică. 
  
După anii 90 mitul Eminescian se rupe. În 1998 se declanşază marea ofensivă anti-Eminescu. „Dilema” din 27 februarie 1998 anunţă un Eminescu deasupra imaginii bancnotei de 1000 de lei. Iniţiativa a fost a lui Cezar Paul-Bădescu care are şi un argument: „Când, în timpul liceului, m-am dus pentru prima oară acasă la o profesoară de română(…) doamna mi-a spus, în cadrul intim al sufrageriei, taina întregii literaturi, aşa cum meşterul îi împărtăşeşte ucenicului preferat secretele meseriei. „Să ţii minte asta cât vei trăi(…) Eminescu e deasupra tuturor, e indiscutabil şi absolut, apoi vin, la egalitate, pe primul loc alfa şi cei trei mari beta” Cum eu am rămas nedumerit-zice Cezar-Paul- ea mi-a explicat termenii ecuaţiei-adică Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia”. „Poezia lui Eminescu nu mă încântă-zice el- de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară- era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” Textele adunate în „Dilema” exprimă opinii diverse, relativizându-l pe poet, toate afectând mitul Eminescu. „Nu am nicio afinitate-spune unul dintre cei mai vehemenţi „contestatari”- Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet de secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi (…) cam primitive.” Leonida Lari îi numeşte pe aceştia „drept nulităţi şi trădători”. Nicolae Manolescu în „Eminescu pro şi contra” arată că şcoala şi idolatria din regimul comunist „au făcut din Eminescu un mit intangibil” aşezându-l mai presus de critică. „E cazul- zice el- să vedem dacă mai e citit, şi dacă nu mai e, din ce motive.” Un răspuns îl dă Marius Chivu.El spune „…elevii fug când aud de Eminescu”, „este nu ignorat, ci urât de elevi” Timpurie s-au schimbat. Altădată adolescenţii erau fanii liricii eminesciene. Acum tocmai aceasa li se pare desuetă şi siropoasă. Dan Alexe îl aşază pe Eminescu într-un grup de „bieţi versificatori romantici”, „personaje jalnice”, „de ne citit”. De ce un acest dispreţ? Se caută cauzele. Ion Stanomir îi defineşte „reacţionarismul”, raportat la soarta ţărănimii. Ruxandra Cesereanu scoate în evidenţă „agresivitatea” articolelor politice. Problema se complică, sar entuziaştii şi apărătorii poetului. Între cei doi critici avizaţi ai timpului Manolescu şi Eugen Simion se produce o fractură în interpretările eminesciene. Conservatorul Eugen Simion îi acordă mai şanse poetului, publicându-i în facsimil toate manuiscrisele, Manolescu pledează pentru „despărţirea” de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective. Capitolul despre Eminescu din Istoria lui Literară este destul de sever. Pentru cei mai mulţi Eminescu rămâne cel mai mare poet şi publicist, atingând toate domeniile imaginabile, văzându-l specialist în fizică, medicină, sociologie… 
  
Ziua de 15 ianuarie a devenit prin lege Ziua culturii române, unde se spun cuvântări fără acoperire.. 
  
În capitolul „Complotul” profesorul Lucian Boia combate ultima teorie a complotului urzit de spionajul austro-ungar asupra poetului. În nici un caz Eminescu nu a fost omorât de aşa zişii spioni, ci a murit de o boală care bântuia în acele timpuri. Diagnosticul lui nu a fost sifilisul ci o prăbuşire psihică de tip maniaco-depresiv, tratat prost cu mercur şi cu alte metode empirice. 
  
Importantă a fost şi „ O componentă mitologică a amintirilor” care au făcut ca viaţa şi personalitatea poetului să fie scoasă la iveală de prieteni sau de istoricii literari, exagerându-i anumite laturi. 
  
În capitolul „Cum nu este cunoscut Eminescu în lume”,profesorul Boia combate aşa zisa universalitate a creaţiei eminesciene. Eminescu nu poate fi tradus în alte limbi. El este Eminescu numai în limba română. De geaba a fost tradus şi răstradus, rezultatul a fost nul. Eminescu nu a fost receptat cum trebuie de străini. Într-un Dicţionar de autori de Laffont şi Bompiani, Eminescu are numai 62 de rânduri, faţă de Preseren cu 72 de rânduri sau Petofi cu 126 de rânduri. 
  
În concluzie ne spune istoricul Boia, mitul Eminescu începe a se disloca. Doar viitorul va hotărî soarta lui. 
  
Mi-am permis să fac şi un rezumat al cărţii pentru ca cititorul care nu are acces la carte să treacă prin toate aspectele mitului eminescian şi să disece cu mintea lui ce a însemnat eminescu pentru cultura noastră. 
  
Şi acum câteva păreri despre carte. Profesorul Boia este istoric, el nu s-a aventurat în hăţişul criticii literare despre poet. A făcut doar un inventar al creşterii şi descreşterii mitului geniului Eminescu-. Dar a relativizat şi unele concepte despre poet, care fuseseră prinse în cuie de critică. Mari opere de critică literară care se fixaseră ca eterne despre poet, se zdruncină şi sunt puse în discuţie. Este foarte adevărat că nu toţi cititorii vor fi de părerea lui, mitul Eminescu va mai dura mult. Dilematicii care l-au supus unor critici cam anoste sunt puţini şi lipsiţi de consistenţă. Marea masă a cititorilor îl adulează şi-l respectă ca pe un maea poet şi un Zeu al românităţii. 
  
Ion Ionescu-Bucovu 
  
Referinţă Bibliografică:
Lucian Boia-Mihai Eminescu, românul absolut- recenzie de carte / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1807, Anul V, 12 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!