Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



ÎNGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS -fragment-
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din cimitirul unde îl îngropasem pe domnul inginer Ionescu m-am trezit seara, capul îmi atârna greu după ce golisem acea sticlă, mă sculasem dintr-o grea beţie şi căutam să-mi revin să mă întreb ce e cu mine; încercam să fac ordine în evenimentele acelei zile, să mi le aşez în cap şi în inimă, în raţiune adică şi sufleteşte. Iulia se dusese pentru mine pentru toată viaţa, trecuse prin viaţa mea ca o pasageră parşivă şi acum rămăsese singură în acerst oraş, pentru mine ea nu mai era decât mama copiilor mei. Iulişka şi Pişto erau prea mici ca să înţeleagă anumite lucruri. Marika, cu Marika s-a întâmplat ceva extraordinar, ea era pentru mine speranţa, era viitorul, era fericirea şi s-a dus şi Marika. Este exact cum ar fi căzut o bombă peste mine şi m-ar fi descompus pur şi simplu, trebuie să fac un efort sisific, să-mi adun maţele de pe jos ca eroul din poveste, să le scutur de noroi, să-mi adun inima prăfuită şi ciuruită de schije, mâinile, picioarele, să recapăt iară suflu, puterea aceea magică de care are nevoie orice fiinţă ca să se menţină pe pământ. 
  
Este uimitor câtă vitalitate trebuie să aibă omul în el ca să poată supravieţui, să lupte cu el şi cu ceilalţi, cu lozincile despre viaţă, cu minciuna, cu hoţia şi cu toate relele de pe pământ… 
  
Mă întreb dacă, după toate prin cele câte am trecut, n-ar trebui să devin un blazat, să mă declar un învins al vieţii şi să trăiesc ca un vierme, rămânând cu ochii pe cer, cerând milă şi îndurare de acolo de unde de fapt n-o să vină niciodată. Nu ştiu dacă se va întâmpla acest lucru, sunt prea aproape de toate evenimentele; probabil că după ce va trece un timp şi mă voi detaşa de aceste tragice evenimente, în inima mea va răsări iară o rază de speranţă… 
  
Acum mă aplecai şi luai de pe mormântul domnului inginer Ionescu o garoafă albă, curată, un alb extraordinar de culoarea zăpezilor pure, îmi luai haina de agăţătoare pe umăr şi plecai către autostradă; reflexele serii băteau în oglinda asfaltului ca nişte licurici pe luciul unei ape, se jucau parcă, apărând şi dispărând în adâncuri. Luminile oraşului se aprinseseră şi ele părând de la această distanţă nişte mărgele strălucitoare înşirate pe o enormă aţă, din când în când farurile maşinilor apăreau şi dispăreau în noapte ca nişte imense farfurii zburătoare care se joacă pe bolta albastră a cerului. 
  
Trebuie, mi-am zis, să plec din mijlocul acestor amintiri care mă torturează şi mă vor tortura mult timp dacă voi mai rămâne aici. Ridicai mâna în faţa a două faruri, dar maşina trecu nepăsătoare pe lângă mine, aruncând în urmă gazele de eşapament şi împroşcându-mă cu acel fum înecăcios de benzină nearsă. Trecură şi a doua maşină, şi a treia şi a patra tot nepăsătoare, lăsându-mă în urmă ca un semn de întrebare. Nu stăteam pe loc, îmi pusesem în gând să merg şi eu pe jos până voi găsi un milostiv să mă scoată din acest infern să mă ia, să mă ducă dracului în paradis; aerul serii îmi făcea bine, mă răcorea şi-mi ozona coşul pieptului care se îmbâcsise de-atâta fum de ţigară. 
  
,În sfârşit alte faruri îmi apărură şi eu ridicai insistent mâna să oprească. Era o maşină mare, probabil o Tatră sau un Buceag, scârţâiră frânele brusc şi pe geam scoase capul un ţânc. Prin acel semiîntuneric îi zării faţa pistruiată şi părul în dezordine pe frunte. “Ce doriţi?”- mă întrebă el, preocupat de urletul motorului care torcea. “Să merg şi eu cu dumneavoastră!- îi răspunsei eu, evitând numele oraşului în care trebuia să sosesc pentru faptul că nu-l ştiam. Aştept de o jumătate de oră şi ăştia cu maşinile mici nici nu se uită la mine, s-au boierit!” “He-he-he, behăi el, s-au ajuns, sau dracu să-i ia, poate le e frică de hoţi, hai, urcaţi-vă, să-mi spuneţi unde să opresc că eu sunt în tranzit!” “ ,Înainte!”-îi răspunsei eu tot în zeflemea. “Tot înainte!- repetă el deviza pionierului pe care o ştia probabil din copilărie, hai, Mariţo, se adresă el apoi maşinii,tu eşti rablă, eu cioban şi nu facem nici un ban!”, apoi apăsă pe acceleraţie şi maşina plecă ca un bolid pe autostradă. 
  
La început nu-mi plăcu pentru că era distrat, doream să mă lase în pace să-mi ling rănile, să zac preocupat de gândurile mele, căldura din cabină mă moleşise şi mă trăgea la somn. Din când în când priveam prin oglinda retrovizoare cum se depărta acel oraş de mine pe măsură ce urcam dealurile, luminile deveneau nişte steluţe şi blocurile îngrămădiri informe de cuburi… 
  
Când voi mai veni pe-aici?- mă întrebam eu cu gândul la Iulişka şi la Pişto şi tot eu îmi răspundeam în gând: niciodată!. Copiii se vor mări, îşi vor da seama şi vor veni la mine, eu în acest oraş nu voi mai călca în viaţa mea! Probabil că la acestă oră mă caută directorul să-mi facă dreptate sau ăia la care-am fost eu în audienţe să-mi ceară date concrete: cum a fost, cum s-a întâmplat, chestii de-astea care nu mă mai interesează. “Toarce, nu alta, nene, mă! Să moară Veta, ia ascultaţi-o şi dumneavoastră, m-a costat o mie jumate şi-o damigeană cu vin toată afacerea, până nu dai, nu iai! Cu ailaltă muream de foame, stăteam cu ea mai mult pe la garaj, nea Mărin ăsta e şef de garaj, oameni suntem, că plecase unu de la Autobază, îl băgaseră la zdup pentru furt şi-i rămăsese Mariţa văduvă: nea Mărine, îi zic eu, mişc şi eu din urechi , ca omu, o sută, două, ce sută, bă, zice, o mie nu zici tu, şi jumătate,bine, nea Mărine, facem afacerea, mă duc şi mă împrumut şi viu cu damigeana şi cu mia jumate la garaj şi gata, pui mâna pe Mariţa! Să moară Veta dacă nu e aşa!” “Maşină bună, i-o laud eu, are motor nou!” “Aş, îmi răspunde el, acu toarce, acu face fasoane! Ca femeia văduvă, până-i afli toate melicurile!” 
  
Îar tăcurăm, urcam nişte serpentine abrupte şi şoferul era atent la volanul lui. Se zăreau pe fereastră stânci prăpăstioase, hăuri adânci şi coame de dealuri potolite cu câte-o stână spânzurată în vârful lor în care ardea o vatră de foc. Pe parbriz, jos la bord, şoferul îşi lipise o colecţie de ilustrate japoneze cu fete care-ţi fac cu ochiul pe care eu le vedeam în farurile maşinilor care ne depăşeau. Îmi pusesem în gând ca de fiecare dată când trece câte-o maşină să privesc o ilustrată. În mijloc nebunul pusese Cina cea de taină, sfinţii ăia care se ospătau la masă stăteau lângă nişte fete goale în diferite poziţii obscene, aşezate de o parte şi de alta; unele îţi făceau cu ochiul, altele, privite din alt unghi, îşi schimbau poziţia, pline de lascivitate. “Unde vă uitaţi, mă întrebă el, la expoziţia mea? Să moară Veta, am amestecat sacrul cu profanul, pui tu sfinţii la masă cu gagicilii- astea, ai că eşti nebun, bă Mireo, mi-a zis o fufă de la Platforma chimică care face naveta în oraş şi o mai iau şi eu din când în când la cabină. Fă, i-am zis, le vezi tu pe-astea? N-aş da nici una pe tine, astea femei, nu tu!” 
  
Pe cer undeva deasupra noastră o stea făcu un arc de cerc, stingându-se-n neant. “Domnule, mi se adresă Mirea-ăsta trecând de la un subiect la altul, ce părere aveţi de farfuriile zburătoare?” “Ce părere să am, nici o părere, problema rămâne în discuţie…” “Păi, bine, măi, nene, să moară Veta, mata ai auzit de lespedea de pe mormântul lui Pascal? Ce dracu, domnule, să moară Veta, e posibil ca acum nu ştiu câte mii de ani să fi fost cosmonauţi şi ăştia din ziua de astăzi de-abia se screm s-ajungă pe lună?” “Sunt lucruri pe care nu le pătrundem cu mintea noastră, pământul ca şi cosmosul ca de altfel şi viaţa noastră mai au multe enigme de dezlegat, îmi dădui eu cu părerea, sunteţi însurat?”, îl întrebai eu mai mult în glumă. “Eu?- se strâmbă el la mine, crezi c-am băut gaz, nene, să moară Veta dac-oi face prostia asta vreodată, nuuu, nene, nu! Am fost şi eu două zile cu una de la Alimentara şi ce crezi că-mi făcea, domnule? Să moară Veta dacă nu-ţi spun drept, se-apucase de furat cu şefu, azi ceva, mâine, ceva, până m-antrenează şi pe mine; mă, zice, vino cu maşina la depozit că-mi dă şefu nişte făină şi zahăr…şi ce crezi, domnule, să moară Veta dacă nu-ţi spun drept, mă duc mai înainte cu o oră, atunci scăpasem şi eu din tură, şi o găsesc pe tipă cu şefu călare pe saci, să moară Veta dacă nu e aşa! N-am mai stat la discuţii, am lăsat-o şi-am plecat dracului acasă…şi ce credeţi, domnule, că s-a întâmplat, le-a făcut inventarul şi i-a băgat la zdup! Ei, ce zici, dumneata, dacă intram şi eu în cârd cu ei , nu eram şi eu acu la mititica? Dumnezeu, pupa-l-aş!” “Şi v-aţi despărţit?” “I-am tras vreo două-trei labe peste bucile popoului şi-am trimis-o acasă la mă-sa! şi vine mă-sa la mine c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, scălămbăindu-se la mine: ce-ai , mă, cu ea? şi eu ştii ce i-am răspuns? I-aţi curva acasă, cocoană, şi nu-ţi mai zgâi fasolele la mine că vă fac garaj pe-amândouă! şi s-au dus dracului…Peste câteva zile a băgat-o statul la zdup şi pe ea şi pe şefu! Asta a fost însurătoarea mea! Dar ce văd eu în mână la dumneavoastră? O garoafă! O duceţi soţiei?”“Da, îl mint eu şi în acelaşi timp mă amăgesc şi pe mine, mâine e ziua ei şi trebuie să fiu acasă!” “Sunteţi plecat de mult?” “De foarte mult…Pe soţia mea o cheamă Marika, mi-e aşa de dor de ea de când n-am mai văzut-o, mâine o să tragem un chef, mamă, mamă!” “Ai nu mă-nnebuniţi că trag şi eu pe dreapta şi vă treziţi cu mine-n casă!” “Mi-ar face plăcere!” “Copii aveţi?- continua el şirul întrebărilor, învârtind roata volanului şi alternând faza mare cu faza mică, acolo unde sunt copii e şi fericire!” “Da, am şi copii!” “Conform decretului?”- se strâmbă el la mine. “Nu tocmai…dar mai e timp!” “Aşa e, domnu’şef, copilu şi necazu nu ştii când vine!” “Am doi, precizai eu, o fată şi un băiat!” “Pereche! Să vă trăiască…” “Mulţumesc!” 
  
Atunci când fusese vorba despre căsătorie, Marika mă strânsese de mână: “Lasă, Mihaly, că eu am să am grijă de copiii tăi ca de copiii noştri, am să le vorbesc frumos, am să mă port frumos cu ei, am să-i educ ca o adevărată mamă!” Marika, Marika! ,Îmi apărea dinaintea ochilor chipul palid al Marikăi aşezat pe catafalc, apoi groapa neagră, enormă, căscată, ca o gură uriaşă, care o înghiţise, apoi gloata aceea de lume din sat care-o plângea…Aici, undeva, într-o poiană care, acum noaptea, se vedea ca un ochi negru, la marginea pădurii, venisem într-o duminică cu ea, un fel de prânz la iarbă verde, plecasem tot la fel cu o ocazie, cu un camion-cisternă care adusese petrol la Platforma chimică. Era o dimineaţă însorită de primăvară, dăduse floarea salcâmului, mirosea toată natura a lavandă, înfrunziseră pomii, un fel de verde prăzuliu pusese stăpânire pe întreaga pădure şi iarba crescuse mare, până la glezne. Marika s-a desculţat şi a luat-o la fugă prin acea iarbă, fugea ca nebuna cu părul vâlvoi şi chiuia, dăduse năvală peste acea natură trezită proaspăt din latenţele ei, se bucura ca un copil. Fermecată de prospeţimea aerului şi a întregului univers. 
  
La un moment dat s-a oprit din fuga ei şi s-a lăsat uşor în iarbă ţipând: “Ah, Mihaly, m-am înţepat!” M-am apropiat de ea şi-am început s-o compătimesc ironic: “Ce-ai făcut, dragă?” “M-am înţepat!- se văicăreşte ea- vino, tu, să mi-l scoţi…” “şi plângi numai din atâta?” Era îmbrăcată cu un balonzaid alb, călcat proaspăt şi cu o rochie bleo cu guler alb ca o şcolăriţă, părului îi dăduse drumul de la ceafă peste umeri şi i-l luase vântul, se jucase prin el ş-l încurcase. M-am apropiat de piciorele ei, i-am prins piciorul rănit între palme şi-am început să i-l mângâi. ,Îi trag uşor un mărăcine din călcâi, o iau în braţe şi o duc pe iarbă unde ne lăsasem bagajele şi o culc pe o bluză a mea. 
  
Eram întadevăr fericit, parcă primăvara aceea era numai a noastră, toată lumea, tot pământul, toate gâzele şi tot albastrul acela al cerului însorit erau numai ale noastre. M-am aşezat şi eu lângă ea în iarbă, cu faţa în sus, extaziat de culorile dulci ale primăverii şi de fiorii care ţi-i dă o femeie pe care o doreşti şi-o iubeşti cu toată inima şi cu toată fiinţa. 
  
“ Mihaly, mi-a zis ea, dacă voi muri înaintea ta, aici să vii să mă îngropi, aici în această linişte în iarba asta neumblată, în mirosurile astea ale primăverii, îmbătătoare!” Marika! Marika!, nu ştiam că voi trece prin aceste locuri căutând umbra făpturii tale, nu ştiam că voi trece pe-aici hăituit de soartă, singur ca un câine vagabont, mergând neunde, aiurea! 
  
“Alaltăeri am dat pe la mine pe la ţară, mă trezeşte şoferul din gândurile mele, şi-am găsit pe-ăla bătrânu săpând la nişte porumb, bă, tată, îi zic eu, mai stai la locul tău cu munca asta că te-ai spetit săpând şi tot sărac ai rămas! Ai, mă, zău, mi-o întoarce el, cine dracu să mai sape că, voi, tineretul, aţi plecat toţi la oraş şi-aici la noi au rămas trei cu mapa, doi cu sapa, să moră Veta domnu’ şef, ştii că are dreptate?” Şi tot el mă întrebă aşa ca din senin: “Domnu’ şef, ce e cu insulele Bermude?” “De unde să ştiu eu ce e cu insulele Bermude?” “Să moară Veta, dom’ şef, eu aveam patru la geografie! Am auzit aseară la televizor, mă ia el, că acele insule, unde-or fi ele, formează un triunghi, triunghiul Bermudelor, domnule, zice, toate vasele, toate avioanele care-au intrat în acel triunghi, au dispărut fără ca cineva să le mai dea de urmă! Aşa să fie?- mă întreabă şi tata. Aşa o fi dacă spun ăştia, îi răspund eu. Ai grijă, zice, cu maşina asta să nu intri şi tu pe-acolo că dracu te mai scoate! Bunăoară eu şi cu dumneavoastră, undeva pe-aici prin serpentinele astea să dispărem cu Mariţa cu tot, să ne-nghită pământul şi să nu mai dea nimeni de noi!” 
  
“Eu am intrat de mult, tinere, în Triunghiul Bermudelor!”- îi răspund eu cu o notă de umor absurd. “Şi cum e, domnule, pe-acolo?” “Cum să fie? Ajungi într-o lume invizibilă, nu mai ai simţuri şi inimă, te transformi în altceva, într-o nouă stare a materiei cu alte caracteristici decât cele terestre!” “Au, dom’ şef, să moară Veta, să ne ferească Ăl de sus s-ajungem pe-acolo!” 
  
Triunghiul Bermudelor!- e o chestie să mergi aşa până undeva şi să dispari în neant, fără să mori; să se trezească toţi cu tine c-ai dispărut de pe suprafaţa pământului, să intri într-un mediu acvatic…Bunăoară să înoţi pe fundul oceanelor, să ţi se ia toate durerile omeneşti, să-ţi făureşti acolo palate de sticlă, să te plimbi pe puf de corali printre alge, să nu mai auzi de zbuciumul de dincolo de apă…Un adevărat Fiasco… 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS -fragment- / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1735, Anul V, 01 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!